ICCJ. Decizia nr. 4094/2013. Civil. Obligatia de a face. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 4094/2013
Dosar nr. 683/1259/2011
Şedinţa publică de la 21 noiembrie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 14 aprilie 2012 reclamanţii V.M.I., M.C.C., B.E.C. au chemat în judecată pe pârâtele SC O.B.R. SA Bucureşti şi SC O.B.R. SA - Sucursala Piteşti, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună:
1. Constatarea faptului că marja fixă a băncii în dobânda aplicabilă pentru reclamantul V.M.I., în contractul de credit ipotecar AA din 24 martie 2008, este de 2,94%; pentru reclamanta M.C.C., în contractul de credit ipotecar BB din 8 noiembrie 2007, este de 2,68%; iar pentru B.E.C., în contractul de credit ipotecar CC este de 3,49%.
2. Obligarea pârâtei să recalculeze nivelul dobânzii percepute reclamanţilor în temeiul contractelor de credit după formula marja băncii fixă la care se adaugă valoarea indicelui de referinţă Libor la trei luni;
3. Completarea contractelor de credit în sensul de a fi inclusă marja fixă în dobânda aferentă sumei acordate în baza contractului;
4. Restituirea sumei de 3.140,26 CHF pentru reclamantul V.M.I., a sumei de 4.099,52 CHF pentru reclamanta M.C.C. şi a sumei de 2.262,90 CHF pentru reclamanta B.E.C. în echivalentul lei, reprezentând dobânda nedatorată şi plătită în plus faţă de dobânda care trebuia plătită în raport cu prevederile contractuale cu obligarea în continuare la restituirea dobânzilor nedatorate până la modificarea contractelor, şi restituirea comisionului de acordare credit.
5. Şi obligarea pârâtei la cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii, s-a arătat că reclamanţii au încheiat cu pârâta contract de credit ipotecar, în sensul că:
Reclamantul V.M.I. a încheiat cu pârâta contractul de credit AA din 24 martie 2008 pentru suma de 48.800 CHF, credit cu destinaţie nevoi personale, că la data semnării contractului rata dobânzii a fost stabilită la 5,7% pe an, cu precizarea că rata dobânzii din contract este revizuibilă în funcţie de evoluţia indicilor de referinţă Libor pentru CHF, că indicele de referinţă Libor pentru CHF era de 2,76%, rezultând că marja fixă aplicabilă în contract era de 2,94%.
Reclamantul M.C.C. a încheiat cu pârâta contractul de credit ipotecar BB din 8 noiembrie 2007, pentru un împrumut de 83.070 CHF, cu destinaţie cumpărare imobil, că la data semnării contractului rata dobânzii a fost stabilită la 5,5% pe an, cu precizarea că rata dobânzii din contract este revizuibilă în funcţie de evoluţia indicilor de referinţă Libor pentru CHF, că indicele de referinţă Libor pentru CHF era de 2,76%, rezultând că marja fixă aplicabilă în contract era de 2,68%.
Reclamanta B.E.C. a încheiat cu pârâta contract de credit ipotecar CC, pentru un împrumut de 59.369 CHF pentru cumpărarea unui imobil, că la data semnării contractului rata dobânzii a fost stabilită la 6,49% pe an, cu precizarea că rata dobânzii din contract este revizuibilă în funcţie de evoluţia indicilor de referinţă Libor pentru CHF, că indicele de referinţă Libor pentru CHF era de 3%, rezultând că marja fixă aplicabilă în contract era de 3,49%.
Tribunalul Comercial Argeş, prin Sentinţa nr. 915 din 16 mai 2012, a admis acţiunea reclamanţilor V.M.I., M.C.C. şi B.E.C., a constatat că marja fixă (componenta fixă) cuprinsă în rata de dobândă aplicabilă în contractele de credit cu reclamanţii V.M.I. este de 2,87; cu M.C.C. este 2,74; cu reclamanta B.E.C. este de 3,74, de la data încheierii contractelor şi până la finalizarea acestora (pentru toată perioada de valabilitate a contractelor de credit); a obligat pe pârâte la completarea contractelor de credit în sensul de a fi inclusă marja fixă precizată de 2,87 pentru reclamantul V.M.I.; de 2,74 pentru reclamantul M.C.C.; de 3,74 pentru reclamanta B.E.C., în dobânda aferentă sumei acordate în baza contractului, prin precizarea concludentă a elementelor componente ale dobânzii; a obligat pe pârâte să recalculeze nivelul dobânzii percepute reclamanţilor în temeiul contractelor de credit după formula marja băncii fixă la care se adaugă valoarea indicelui de referinţă Libor, precum şi să restituie sumele de bani plătite de reclamanţi de la data semnării contractelor de credit până la data efectuării expertizei tehnice şi în continuare până la efectuarea modificărilor dispuse în contractele de credit ce sunt în sumă de 5.901,15 CHF pentru reclamantul M.C.C.; 3.324,71 CHF pentru reclamanta B.E.C.; 4.398,43 CHF pentru reclamantul V.M.I.
Au mai fost obligate pârâtele să restituie comisionul de acordare credit perceput la data încheierii contractelor de credit cu reclamanţii B.E.C. şi M.C.C.; să modifice contractele de credit în sensul de a preciza că rata de dobândă poate fi modificată exclusiv prin fluctuaţiile indicelui Libor, precum şi la plata cheltuielilor de judecată de 670 RON onorariu expertiză; 3.720 RON onorariu avocat şi taxă de timbru în sumă de 588 RON, pentru reclamanta B.E.C.; 745 RON pentru reclamantul V.M.I.; 929 RON, pentru reclamanta M.C.C.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut următoarele:
Expertiza tehnică de specialitate a utilizat indice Libor pentru francul elveţian (CHF) cu maturitate la 3 luni ca fiind indicele de referinţă cel mai uzitat de instituţiile bancare aşa încât la data încheierii contractelor de împrumut bancar indicele mediu de referinţă Libor şi marja fixă din luna de acordare a creditelor erau pentru reclamantul M.C.C. dobândă conform contract 5,5%, indice Libor 2,751 rezultând o diferenţă de 2,749; pentru reclamantul V.M.I. rezultă o dobândă conform contractului de 5,7%, indice Libor 2,829 cu o diferenţă de 2,871 şi pentru reclamanta B.E.C. dobândă conform contract 6,49% cu indice Libor 2,748 şi o diferenţă de 3,742.
Legat de evoluţia indicelui Libor de la data încheierii contractelor şi până la data efectuării raportului de expertiză, respectiv 2 aprilie 2012, şi prezentată în tabel de către expert, s-a arătat că evoluţia indicelor Libor nu se reflectă în modificarea ratei dobânzii la creditele acordate reclamanţilor.
Cât priveşte suma de bani achitată de reclamanţi potrivit graficelor de rambursare şi extraselor de cont bancar menţionate în anexa 1, 2 şi 3 la raportul de expertiză, pentru M.C.C. este de 31.803,36 până la data de 12 martie 2012 data expertizei, pentru V.M.I. este de 15.152,76 şi pentru B.E.C. este de 16.118,98 tot până la data de 12 martie 2012, data expertizei.
În ce priveşte suma de bani ce trebuia plătită de reclamanţi de la data încheierii contractelor până la data promovării acţiunii, respectiv efectuării expertizei şi cuprinse în anexele 4, 5, 6 la raport sunt de: pentru M.C.C. - 25.902,25; pentru reclamantul V.M.I. - 10.754,26 şi pentru B.E.C. - 12.794,27, până la data de 12 martie 2012, data expertizei.
S-a reţinut de către expert că reclamanţii au plătit în plus până la data efectuării expertizei 12 martie 2012, 5.901,15 CHF pentru reclamanta M.C.C.; 4.398,43 CHF pentru V.M.I. şi pentru B.E.C. 3.324,71 CHF.
În ce priveşte dobânda pentru luna februarie 2012 ca ultimă lună luată în calcul la efectuarea expertizei pentru creditul contractat de reclamanta M.C.C. este de 2,801%, pentru creditul contractat de V.M.I. este de 2,918% şi pentru creditul contractat de reclamanta B.E.C. este de 3,794%.
S-a reţinut, de asemenea, de expertiză că, comisionul de acordare credit achitat de reclamanţi este pentru reclamanta M.C.C. de 1.661,40 CHF, pentru B.E.C. este de 1.187 CHF.
La raportul de expertiză menţionat pârâta a formulat obiecţiuni arătând că din calculele pe care le-a făcut, expertul nu a ţinut cont de prevederile clauzelor contractuale, iar instanţa a analizat obiecţiunile şi a apreciat că expertiza a răspuns obiectivelor stabilite în cadrul şedinţelor de judecată.
Instanţa a reţinut că la data semnării contractelor de credit de către părţile contractante erau în vigoare Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive, O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorului, Legea nr. 289/2004 privind regimul juridic al contractelor de credit.
Ca o consecinţă a actelor normative menţionate mai sus, contractele de credit propuse de pârâtă către reclamanţi trebuiau să cuprindă întru totul dispoziţiile actelor normative menţionate şi în acest sens, art. 1 din Legea nr. 193/2000 a impus obligativitatea comercianţilor de a include în contractele de credit clauze clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora să nu fie nevoie de cunoştinţe de specialitate cu pregătire înaltă.
Alin. (2) din actul normativ precizat mai sus interzice stipularea în contracte a unor clauze abuzive, iar sancţiunea prevăzută de lege în cazul menţionării în conţinutul contractelor a unor astfel de clauze este aceea că acestea nu vor produce efecte faţă de consumator fiind considerate nule de drept, sancţiune prevăzută de art. 6 din Legea nr. 193/2000.
Definiţia clauzei abuzive este prevăzută şi în art. 2 pct. 16 din O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorului care prevede că, clauza abuzivă este o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul şi care prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.
Prin Decizia civilă nr. 92/2012 din 12 noiembrie 2012, Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, a respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâta O.B.R. SA Bucureşti, împotriva Sentinţei civile nr. 915 din 16 mai 2012, pronunţată de Tribunalul Comercial Argeş, intimaţi fiind reclamanţii V.M.I., M.C.C. şi B.E.C. şi pârâta O.B.R. SA Sucursala Piteşti.
A obligat pârâta la câte 1.240 RON, cheltuieli de judecată către fiecare intimat persoană fizică.
Pentru a pronunţa această decizie instanţa de apel a reţinut următoarele:
Că necomunicarea către apelantă a încheierii de amânare a pronunţării nu atrage nulitatea hotărârii, întrucât dispoziţiile art. 266 alin. (3) C. proc. civ. dispun că hotărârea se comunică părţilor numai atunci când aceasta este necesară pentru curgerea termenului de exercitare a apelului sau recursului, situaţie ce nu se regăseşte în cauză.
Curtea de Apel Piteşti a respins excepţia inadmisibilităţii invocată de pârâtă prin întâmpinare, prin care a susţinut că în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 47 C. proc. civ., întrucât reclamanţii nu puteau sta împreună în această calitate, dat fiind că obiectul pricinii nu este un drept comun, câtă vreme fiecare este parte în câte un contract de credit distinct, reţinând că aceasta nu poate fi apreciată ca fiind o cauză de inadmisibilitate a acţiunii, fiindcă nu se referă la lipsa condiţiilor de exercitare a acţiunii civile, ci numai la lipsa condiţiilor privind conexarea cauzelor ca o măsură de administrare a justiţiei, astfel că, instanţa a apreciat că pentru o mai bună administrare a justiţiei se impune judecarea unitară a cererilor reclamanţilor.
Faptul că instanţa de fond nu s-a pronunţat în mod expres asupra acestei apărări invocată în întâmpinare face ca instanţa de apel să poată suplini motivarea, în sensul celor de mai sus.
A fost respinsă şi critica pârâtei prin care a susţinut că a fost interpretat greşit actul dedus judecăţii, reţinând că în materia contractelor de consum, legiuitorul a urmărit atenuarea principiului potrivit cu care contractul este legea părţilor, dând instanţei de judecată posibilitatea să dispună modificarea clauzelor contractuale sau anularea acestora în măsura în care acestea se apreciază ca fiind abuzive.
Astfel, apelanta a interpretat clauza contractuală privitoare la dreptul băncii de a modifica dobânda în funcţie de indicii Libor, exclusiv în favoarea sa, în sensul modificării ratei doar atunci când acest indice creşte, dar nu şi când acesta scade şi că într-adevăr la semnarea contractului reclamanţii-intimaţi au recunoscut băncii dreptul de a modifica unilateral dobânda numai în raport de modificarea indicilor de referinţă, însă banca nu a diminuat dobânda atunci când indicele Libor a scăzut, ci doar atunci când au fost înregistrate creşteri ale acestuia, în acest fel dobânda menţinându-se constantă prin majorarea componentei fixe a dobânzii şi că o astfel de majorare a componentei fixe nu a fost adusă la cunoştinţa reclamanţilor la momentul încheierii contractului, astfel că nu îi poate obliga pe consumatori la acceptarea ei.
Invocarea de către apelantă a dispoziţiilor O.U.G. nr. 174/2008 nu poate conduce la o altă concluzie, deoarece aceasta avea obligaţia să propună reclamanţilor încheierea actelor adiţionale care să prevadă că dobânda este variabilă, exclusiv în raport de indicele Libor la 3 luni, atât în sensul creşterii, cât şi al descreşterii acestuia.
Aşa cum s-a stabilit şi prin raportul de expertiză, pârâta a continuat să aplice şi după apariţia O.U.G. nr. 174/2008 o dobândă majorată, chiar dacă indicele Libor scădea constant, modificând astfel o dată la 3 luni dobânda reală ce trebuia aplicată.
Componenta fixă marja avută în vedere la data încheierii contractului reprezintă diferenţa dintre dobândă şi valoarea indicelui Libor, aceasta din urmă fiind o valoare variabilă.
A fost respinsă susţinerea că hotărârea nu ar cuprinde motivele pe care se sprijină, câtă vreme instanţa de fond şi-a motivat convingător şi pertinent hotărârea, înfăţişând considerentele de fapt şi de drept care au condus la respectiva soluţie, precum şi faptul că expertul contabil nu a utilizat un calcul temeinic, întrucât expertul şi-a asumat veridicitatea calculelor din raportul de expertiză sub sancţiunea prevăzută pentru infracţiunea de mărturie mincinoasă.
Cu privire la restituirea comisionului de acordare perceput la data încheierii contractului de credit cu reclamanţii, a reţinut că acest comision nu face parte din cheltuielile permise de lege, astfel că această clauză este abuzivă şi deci nulă de drept, potrivit dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 193/2000.
A fost respinsă şi critica referitoare la acordarea cheltuielilor de judecată, câtă vreme pârâta nu a susţinut în faţa instanţei de fond că cheltuielile de judecată reprezentând onorariu de avocat sunt disproporţionat de mari în raport de volumul de muncă depus de acesta, şi câtă vreme instanţa de fond a obligat-o pe pârâtă la cheltuielile de judecată dovedite cu înscrisurile depuse la dosar, sentinţa fiind dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Împotriva Deciziei civile nr. 92/2012 din 12 noiembrie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, a declarat recurs pârâta SC O.B.R. SA Bucureşti, întemeiat pe art. 304 pct. 7 şi pct. 9 C. proc. civ., criticând-o pentru nelegalitate, solicitând în concluzie admiterea recursului, modificarea deciziei, admiterea apelului şi respingerea acţiunii reclamanţilor.
În criticile formulate, recurenta-pârâtă a susţinut în esenţă următoarele:
- Că decizia pronunţată de instanţa de apel este nelegală avându-se în vederea soluţia dată excepţiei inadmisibilităţii acţiunii reclamanţilor, asupra căreia instanţa de apel nu s-a pronunţat, în sensul că, în raport de dispoziţiile art. 47 C. proc. civ., legea impune o singură condiţie pentru realizarea unei coparticipări procesuale active, respectiv ca obiectul pricinii să fie un drept sau o obligaţie comună a părţilor, ori ca drepturile sau obligaţiile acestora să aibă aceeaşi cauză.
Recurenta a susţinut că raportând prevederile art. 47 C. proc. civ. la obiectul prezentei cereri de chemare în judecată, în speţă nu suntem în prezenţa unui litisconsorţiu procesual activ facultativ, întrucât obiectul pricinii se sprijină pe contracte de credit distincte, deci pe raporturi juridice diferite, derivând din cauze individuale distincte, art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
- Că decizia instanţei de apel nu cuprinde motivele pe care se sprijină, întrucât atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel în mod greşit au luat ca punct de reper noţiunea de marjă a băncii, ca şi element de cost în calculul dobânzii care într-adevăr era raportat la indicele de referinţă, însă nu era alcătuită dintr-o marjă şi indicele de referinţă, în condiţiile în care în contractul de credit iniţial nu era definită această noţiune de marjă a băncii, aceasta fiind introdusă abia prin O.U.G. nr. 50/2010, modificată şi completată prin Legea nr. 288/2010.
Recurenta a arătat că dobânda are caracteristicile unui element negociat al contractului, fiind asumat de către părţile contractante prin semnare, că se impunea o eventuală formulă de calcul a dobânzii agreată de ambele părţi, pentru respectarea principiului echităţii.
Mai mult decât atât, algoritmul utilizat de instanţa de fond, de scădere din cuantumul dobânzii iniţiale a valorii indicelui de referinţă de la data încheierii contractului şi însuşit de instanţa de apel şi care se regăseşte în raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză, nu are nicio bază legală pentru a opera o modificare a dobânzii curente.
- S-a mai susţinut că decizia recurată a fost dată cu aplicarea greşită a legii, în sensul că odată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 174/2008, nu mai era posibilă modificarea clauzelor contractuale, deci nici a celor legate de dobândă, decât numai prin semnarea unui act adiţional privind actualizarea nivelului dobânzii, cu atât mai mult cu cât acest act normativ nu a obligat creditorii să ia măsuri pentru implementarea prevederilor acesteia.
- Recurenta a cerut şi respingerea capătului de cerere privind cheltuielile de judecată acordate în fond şi apel, care în opina sa sunt prea mari în raport de complexitatea muncii avocatului şi că societăţii sale nu i-au fost comunicate înscrisurile justificative cu privire la onorariile avocaţiale.
Analizând recursul declarat de pârâta SC O.B.R. SA Bucureşti împotriva Deciziei civile nr. 92/2012 din 12 noiembrie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, din perspectiva criticilor formulate şi temeiurilor de drept arătate, ţinând cont de limitele controlului de legalitate, Înalta Curte a constatat că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
Motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin care recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a soluţionat greşit excepţia inadmisibilităţii acţiunii reclamanţilor şi că au fost aplicate greşit dispoziţiile art. 47 C. proc. civ., în sensul că nu suntem în prezenţa unui litisconsorţiu procesual facultativ activ, este nefondat.
În cauză, Curtea de Apel Piteşti în mod corect a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii reclamanţilor, reţinând că aplicarea dispoziţiilor art. 47 C. proc. civ. nu se referă la lipsa condiţiilor de exercitare a acţiunii civile, ci numai la lipsa condiţiilor privind conexarea cauzelor ca o măsură de administrare a justiţiei, astfel că, pentru o mai bună administrare a justiţiei se impunea judecarea unitară a cererilor reclamanţilor, după cum de altfel s-a şi întâmplat.
Practic, instanţa a avut în vedere coparticiparea procesuală activă a reclamanţilor nu ca un litisconsorţiu activ, ci ca soluţionare a prezentului litigiu de mai mulţi subiecţi de drept într-o cauză în care cele trei persoane reclamante au toate aceeaşi calitate procesuală de clienţi ai băncii, ce derivă, este adevărat, din titluri distincte, contractele de credit încheiate, dar care au la bază fapte identice, ele acţionând în comun pentru exercitarea abuzivă a clauzelor contractuale de către pârâtă.
Nici critica recurentei prin care a susţinut că în mod greşit instanţa de fond şi instanţa de apel au interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, în sensul că s-au raportat la marja băncii ca şi element de cost în calculul dobânzii, nu poate fi primită.
Astfel, se constată că, contractele de credit încheiate de pârâtă cu reclamanţii trebuiau să cuprindă ca o consecinţă a dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive, O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorului şi ale Legii nr. 289/2004 privind regimul juridic al contractelor de credit, în vigoare la data încheierii acestora, clauze clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora să nu fie nevoie de cunoştinţe de specialitate cu pregătire înaltă, sancţiunea constituind-o nulitatea prevăzută de art. 6 din Legea nr. 193/2000.
Este cunoscut faptul că pentru toate tipurile de contract, dobânda este preţul plătit în schimbul punerii la dispoziţie a unui subiect economic a capitalului necesar, rata dobânzii reprezentând preţul pentru o anumită unitate de capital şi o anumită unitate de timp.
În contextul inflaţionist existent, în toate ţările se iau în considerare două ipoteze ale dobânzii: nominală, exprimată ca atare prin rata curentă de piaţă, şi reală, ca diferenţă între dobânda nominală şi gradul de eroziune a capitalului, determinat de evoluţia procesului inflaţionist.
Este adevărat că, la semnarea contractului, reclamanţii au recunoscut băncii dreptul de a modifica unilateral dobânda numai în raport de modificarea indicilor de referinţă, dar în cauză se constată că banca a interpretat această clauză contractuală numai în favoarea sa, în sensul că a modificat dobânda în funcţie de indicele Libor, în sensul că nu a diminuat dobânda atunci când indicele Libor a scăzut, ci doar atunci când au fost înregistrate creşteri ale acestuia, în acest fel dobânda menţinându-se constantă prin majorarea componentei fixe a dobânzii. Cum această majorare a componentei fixe nu a fost adusă la cunoştinţa reclamanţilor la momentul încheierii contractului, consumatorii nu pot fi obligaţi la acceptarea ei, cum corect a reţinut şi instanţa de apel.
Componenta fixă, marja avută în vedere la data încheierii contractului, reprezintă diferenţa dintre dobândă şi valoarea indicelui Libor, acesta din urmă fiind o valoare variabilă.
Nici invocarea de către recurentă a aplicării greşite a dispoziţiilor O.U.G. nr. 174/2008 nu poate fi reţinută, întrucât aceasta avea obligaţia să propună reclamanţilor încheierea actelor adiţionale la contractele de credit în care să prevadă că dobânda este variabilă, exclusiv în raport de indicele Libor la 3 luni, atât în sensul creşterii, cât şi al descreşterii.
Mai mult decât atât, banca avea obligaţia ca în temeiul art. 969 C. civ., să respecte clauzele contractuale convenite la încheierea contractului, or în cauză, pârâta a continuat să aplice şi după apariţia O.U.G. nr. 174/2008 o dobândă majorată, chiar dacă indicele Libor a scăzut constant.
În atare situaţie, cum criticile invocate de recurentă au făcut obiectul examinării instanţei de apel, iar decizia este pronunţată cu respectarea dispoziţiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât cuprinde motivele de fapt şi de drept pe care se sprijină şi care au format convingerea instanţei, cât şi cele pentru care au fost înlăturate cererile recurentei, se constată că şi motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ. este fondat.
Legat de algoritmul utilizat de instanţă pentru determinarea valorii componentei fixe, a marjei, în raport cu care recurenta a susţinut că acesta este eronat, întrucât în contractul de credit iniţial nu era definită această noţiune de marjă a băncii, se constată că această critică vizează un aspect de netemeinicie, ce nu poate forma obiectul examenului de nelegalitate în recurs.
Nefondată este şi critica prin care recurenta a susţinut disproporţionalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul de avocat, care în opinia sa au fost prea mari, în raport de volumul de muncă depus de acesta.
Este ştiut că, potrivit art. 274 alin. (3) C. proc. civ., judecătorii au dreptul să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari faţă de valoarea pricinii sau a muncii îndeplinite de avocat.
În raport de acest aspect, este de remarcat că instanţa de apel a avut în vedere criteriile prevăzute de precitatul text legal, aşa încât nu justifică critica de nelegalitate invocată de recurenta-pârâtă, iar aspectele de netemeinicie referitoare la aprecierea proporţionalităţii onorariului cu valoarea pretenţiilor deduse judecăţii sau a complexităţii cauzei nu se pot reverifica în această cale de atac.
Faţă de considerentele expuse, cum decizia instanţei de apel este legală, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează să respingă, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC O.B.R. SA Bucureşti împotriva Deciziei civile nr. 92/2012 din 12 noiembrie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă.
În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., urmează a fi obligată recurenta-pârâtă SC O.B.R. SA Bucureşti la plata a câte 2.500 RON cheltuieli de judecată, către fiecare dintre intimaţii-reclamanţi V.M.I., M.C.C. şi B.E.C.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC O.B.R. SA Bucureşti împotriva Deciziei civile nr. 92/2012 din 12 noiembrie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă.
Obligă recurenta-pârâtă SC O.B.R. SA Bucureşti la plata a câte 2.500 RON cheltuieli de judecată către fiecare dintre intimaţii-reclamanţi V.M.I., M.C.C. şi B.E.C.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 noiembrie 2013.
Procesat de GGC - AZ
| ← ICCJ. Decizia nr. 4093/2013. Civil. Acţiune în constatare. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4099/2013. Civil. Exequator (recunoasterea... → |
|---|
