ICCJ. Decizia nr. 4092/2013. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 4092/2013
Dosar nr. 11773/314/2010
Şedinţa publică de la 21 noiembrie 2013
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 2574/2011, Judecătoria Suceava a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Suceava, cauza fiind înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 31 mai 2011.
Prin cererea formulată la data de 23 decembrie 2010, reclamantul P.G. a chemat în judecată pe pârâtul S.I.P.I. Suceava, solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 300.000 RON reprezentând daune morale, decurgând dintr-o cauză penală.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că la data de 24 iunie 2003 a formulat plângere penală împotriva numiţilor I.C., I.A., I.M., I.G. şi N.A., care i-au incendiat locuinţa, însă Parchetul de pe lângă Judecătoria Rădăuţi a dispus neînceperea urmăririi penale. La data de 6 iunie 2005 s-a adresat Postului de Poliţie Marginea cu solicitarea de interceptare a telefonului familiei I.C. şi A. şi de înregistrare a discuţiilor dintre el şi I.C.
La cererea Parchetului de pe lângă Judecătoria Rădăuţi, la data de 9 iunie 2005, Judecătoria Rădăuţi a emis în Dosarul nr. 5877/2005 autorizaţia de interceptare şi înregistrare convorbiri, specificându-se că acestea vor fi efectuate prin personalul specializat din cadrul S.I.P.I. Suceava, că la data de 4 iulie 2005, să dispună suspendarea interceptării şi înregistrării convorbirilor telefonice.
Reclamantul a precizat că S.I.P.I. Suceava se face vinovat de faptul că nu a transcris şi prezentat Judecătoriei Rădăuţi înregistrarea dintre el şi I.C. efectuată la data de 10 iunie 2005, că înregistrările au fost secretizate, iar prin stoparea acestora din proprie iniţiativă, i-a provocat un prejudiciu material şi moral.
Prin precizarea de acţiune, făcută la 16 septembrie 2011, reclamantul a arătat că pârâtul se face vinovat şi de faptul că abia după o săptămână de la primirea încheierii de autorizare a interceptării şi înregistrării telefonice a sesizat Judecătoria Rădăuţi, solicitându-se îndreptarea erorii materiale şi menţionarea numărului de telefon cu privire la care urma a se efectua interceptarea.
Reclamantul a arătat că, deşi pârâtul trebuia de urgenţă, începând cu data de 16 iunie 2005, să procedeze la efectuarea interceptărilor şi înregistrării convorbirilor telefonice, abia după 7 zile a făcut demersuri în acest sens, constatând însă că nr. de telefon mobil nu a fost utilizat de nicio persoană prezentată în autorizaţia emisă de instanţă, motiv pentru care în perioada 9 iunie 2005 - 4 iulie 2005, acesta, din proprie iniţiativă, a suspendat executarea obligaţiei stabilite în sarcina sa.
În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ.
Ulterior, s-a lărgit cadrul procesual cu D.G.I.P.I. Suceava, cu Statul Român - prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti şi cu Ministerul Internelor şi Reformei Administrative Bucureşti.
Prin Sentinţa nr. 795 din 27 martie 2012, Tribunalul Suceava a admis excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a S.I.P.I. Suceava, a respins acţiunea având ca obiect pretenţii formulată de reclamantul P.G. în contradictoriu cu pârâtul S.I.P.I. Suceava, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate de folosinţă; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român - prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti, a respins acţiunea având ca obiect pretenţii formulate de reclamantul P.G. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român - prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi a respins ca prescrisă acţiunea având ca obiect pretenţii formulată de reclamantul P.G., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Administraţiei şi Internelor Bucureşti.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că reclamantul a chemat în judecată S.I.P.I. Suceava, care este o structură internă a D.G.I.P.I., un dezmembrământ al acesteia, fără personalitate juridică şi, prin urmare, conform art. 41 alin. (1) C. proc. civ., nu poate sta în proces în calitate de pârât, neavând capacitate de folosinţă. În consecinţă, instanţa a admis excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a pârâtului S.I.P.I. Suceava şi a respins ca atare acţiunea îndreptată împotriva acestuia.
De asemenea, instanţa a apreciat că este fondată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtul Statul Român - prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti, reţinând că art. 52 din Constituţia României reglementează dreptul persoanelor vătămate de o autoritate publică, însă răspunderea patrimonială a statului vizează prejudiciile cauzate prin erori judiciare, condiţiile acestei răspunderi fiind stabilite prin prevederile art. 504 C. proc. pen., care nu sunt incidente în speţa de faţă.
Antrenarea răspunderii statului în temeiul art. 998 - 1000 C. civ. nu se justifică, întrucât, potrivit art. 37 alin. (1) din Decretul-lege nr. 31/1954, statul nu răspunde pentru obligaţiile organelor şi celorlalte instituţii de stat, dacă sunt persoane juridice. Or, în cauza de faţă, pârâtul Ministerul Administraţiei şi Internelor, chemat a răspunde pentru structura din subordine, S.I.P.I. Suceava, are personalitate juridică, astfel încât instanţa a respins acţiunea formulată împotriva Statului Român, ca fiind împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Pârâtul Ministerul Administraţiei şi Internelor a invocat prin întâmpinare excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, pe care instanţa a admis-o.
Conform dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, în vigoare la data introducerii acţiunii, prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.
Prin urmare, termenul de prescripţie începe să curgă în speţa de faţă, cel mai târziu de la data la care reclamantul a formulat plângere penală împotriva lucrătorilor S.I.P.I. Suceava, respectiv la data de 12 mai 2006, întrucât la data formulării plângerii penale, reclamantul cunoştea că instituţia Ministerului Administraţiei şi Internelor, în calitate de comitent, era ţinută a răspunde pentru prepuşii săi, indiferent cum s-ar fi numit aceştia.
Referitor la prejudiciul pe care reclamantul a susţinut că l-a suferit, instanţa a constatat că în plângerea penală s-a invocat săvârşirea de către lucrătorii S.I.P.I. Suceava a faptei prevăzute şi pedepsite de art. 246 C. pen., respectiv abuz în serviciu contra intereselor persoanei, ceea ce presupune că păgubitul cunoştea prejudiciul rezultat ca urmare a comiterii faptei, textul de lege care incriminează această faptă instituind condiţia existenţei unei vătămări. Prin urmare, instanţa a constatat că termenul de 3 ani prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 s-a împlinit la data de 12 mai 2009, cu mult înainte de data depunerii cererii în despăgubiri (23 decembrie 2010).
În cauză nu sunt incidente nici dispoziţiile art. 20 alin. (3) C. proc. pen. invocate de reclamant, întrucât aceste reglementări au în vedere situaţiile în care daunele morale s-au născut sau descoperit după pronunţarea hotărârii penale de primă instanţă. Ori, în speţa de faţă nu s-a pronunţat o hotărâre penală care să vizeze fondul cauzei penale, ci una prin care a fost soluţionată plângerea reclamantului întemeiată pe dispoziţiile art. 2781 C. proc. pen.
Totodată, nu ne aflăm în prezenţa unor daune morale născute sau descoperite ulterior, întrucât o suferinţă morală ale cărei efecte nu au fost reparate pe o perioadă mai lungă de timp nu poate fi asimilată cu situaţia naşterii unui nou prejudiciu moral, de vreme ce în discuţie este vorba de o singură faptă considerată ilicită, săvârşită în perioada 9 iunie 2005 - 4 iulie 2005.
Fiind admisă excepţia invocată de pârâtul Ministerul Administraţiei şi Internelor, instanţa a respins şi acţiunea îndreptată împotriva acestui pârât, ca fiind prescrisă.
Prin Decizia civilă nr. 16 din 16 octombrie 2012, Curtea de Apel Suceava, secţia I civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul P.G., împotriva Sentinţei civile nr. 795 din 27 martie 2012, pronunţată de Tribunalul Suceava în Dosarul nr. 11773/314/2010.
Pentru a pronunţa această decizie instanţa de apel a reţinut următoarele:
Legat de calitatea procesuală pasivă a persoanelor chemate în judecată, în raport de dispoziţiile art. 41 C. proc. civ., art. 504 C. proc. pen. şi art. 31 din Decretul nr. 31/1954, în mod corect s-a apreciat că prezenta cauză civilă în răspundere delictuală se impune a fi soluţionată în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Administraţiei şi Internelor. Faţă de persoana invocată de către reclamant ca fiind autorul faptei producătoare de prejudicii, respectiv salariaţii S.I.P.I. Suceava, prin punerea în mod defectuos în executare a autorizaţiei de interceptare şi înregistrare a convorbirilor telefonice dintre reclamant şi persoanele expres menţionate în autorizaţie, în mod corect a fost reţinută excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a S.I.P.I. Suceava, respectiv a lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
Şi excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantului a fost soluţionată corect de instanţă în cauză.
Deşi prin motivele de apel reclamantul a susţinut că au fost solicitate daunele ce i-au fost produse în ultimii trei ani anteriori promovării prezentei acţiuni, în cuprinsul acţiunii formulate nu a fost făcută vreo menţiune în acest sens. În tot cursul soluţionării cauzei în faţa primei instanţe au fost solicitate daunele morale provocate reclamantului prin neefectuarea înregistrărilor convorbirilor telefonice autorizate prin Încheierea penală din 9 iunie 2005, pronunţată de Judecătoria Rădăuţi în Dosarul nr. 5877/2005.
În lipsa unei precizări exprese cu privire la perioada pentru care au fost solicitate daunele, în mod corect prima instanţă a apreciat că daunele au fost solicitate pentru întreaga perioadă, de la momentul săvârşirii faptei producătoare de prejudicii invocate de către reclamant, iar nu doar pentru ultimii trei ani înainte de sesizarea instanţei.
Chiar dacă suferinţa morală invocată este susceptibilă de prelungire în timp, neexistând un moment în care producerea acesteia să fie considerată încetată, reclamantul trebuia să indice în mod expres faptul că daunele au fost solicitate doar pentru o parte din intervalul de timp de la începerea suferinţei invocate şi momentul sesizării instanţelor.
În condiţiile indicării generice a unei sume globale ce reprezintă contravaloarea daunelor morale solicitate, instanţa nu putea aprecia cu privire la cuantumul corespunzător ultimilor 3 ani anteriori formulării prezentei acţiuni, cuantum cu privire la care s-ar fi putut aprecia că nu este împlinit termenul de prescripţie.
Contrar susţinerilor reclamantului, instanţa a apreciat că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile legislaţiei civile, inclusiv ale Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă.
Potrivit dispoziţiilor art. 14 alin. (3) C. proc. pen., "Repararea pagubei se face potrivit dispoziţiilor legii civile", cu atât mai mult cu cât prezenta cauză vizează o acţiune în atragere a răspunderii civile delictuale după epuizarea căilor procesuale penale.
Dispoziţiile art. 15 alin. (2) C. proc. pen., invocate de reclamantul-apelant se referă la modalităţile de exercitare a acţiunii civile în cadrul procesului penal, fără a avea vreo influenţă cu privire la dispoziţiile procesuale sau de drept material aplicabile în cadrul acţiunii civile pornite după parcurgerea procedurilor penale (constituirea ca parte civilă se poate face în cursul urmăririi penale, precum şi în faţa instanţei de judecată până la citirea actului de sesizare). Exercitarea acţiunii civile în cadrul procesului penal va avea influenţă asupra acţiunii civile exercitate ulterior, în faţa instanţei civile, în conformitate cu dispoziţiile art. 19 alin. (3) şi (4): "De asemenea, poate să pornească acţiune în faţa instanţei civile persoana vătămată care s-a constituit parte civilă sau pentru care s-a pornit din oficiu acţiunea civilă în procesul penal, dar acesta a fost suspendat. În caz de reluare a procesului penal, acţiunea introdusă la instanţa civilă se suspendă. Persoana vătămată care a pornit acţiunea în faţa instanţei civile poate să părăsească această instanţă şi să se adreseze organului de urmărire penală sau instanţei de judecată, dacă punerea în mişcare a acţiunii penale a avut loc ulterior sau procesul penal a fost reluat după suspendare. Părăsirea instanţei civile nu poate avea loc dacă aceasta a pronunţat o hotărâre chiar nedefinitivă". Din cuprinsul acestor dispoziţii legale a rezultat că instanţa civilă nu este în niciun mod limitată în aplicarea dispoziţiilor legale civile, atât în ceea ce priveşte dispoziţiile procesuale, cât şi ale celor de drept material.
Potrivit dispoziţiilor art. 3 din Decretul nr. 167/1958, acţiunea formulată de către reclamant este prescriptibilă în termenul general de 3 ani. Termenul a început să curgă, astfel cum a reţinut şi prima instanţă, la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea (art. 8).
Din situaţia de fapt amplu expusă de către reclamant, atât în faţa primei instanţe, cât şi în apel, prescripţia a început să curgă la data formulării de către reclamant a plângerii penale pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanei, prevăzute de art. 246 C. pen. (12 mai 2006), la momentul respectiv acesta invocând că salariaţii pârâtului S.I.P.I. Suceava nu au pus în mod corespunzător în executare autorizaţia emisă de Judecătoria Rădăuţi.
Apelantul a invocat faptul că s-a constituit parte civilă în cadrul procesului penal înainte de expirarea termenului de prescripţie, întreruperea acestui termen permiţându-i analizarea pe fond a pretenţiilor formulate în prezentul cadru procesual. Potrivit propriilor afirmaţii, constituirea de parte civilă, forma de exercitare a acţiunii civile pe care era îndreptăţit să o formuleze, a avut loc la termenul din 13 ianuarie 2010, când au avut loc dezbaterile asupra plângerii împotriva actelor procurorului ce făcea obiectul Dosarului 10276/3014/2009 al Judecătoriei Suceava.
Faţă de susţinerile reclamantului-apelant, instanţa a reţinut că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 16 din Decretul nr. 167/1958 potrivit cărora cursul prescripţiei se întrerupe: (...) b) prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanţă judecătorească, ori la un organ de arbitraj, necompetent; (...) Prescripţia nu este întreruptă, dacă s-a pronunţat încetarea procesului, dacă cererea de chemare în judecată sau executare a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat, ori dacă cel care a făcut-o a renunţat la ea.
Având în vedere că acţiunea civilă formulată de reclamant în cadrul procedurii penale a fost respinsă ca inadmisibilă, instanţa a constatat că nu poate produce efectul întreruptiv de prescripţie cererea formulată, astfel încât soluţia primei instanţe de respingere a prezentei acţiuni în daune ca prescrisă urmează a fi menţinută ca legală.
Referitor la susţinerea reclamantului privind greşita reţinere a excepţiei în prezenta cauză, în condiţiile în care aceasta a fost invocată de pârâtul Statul Român - prin Ministerul Finanţelor Publice - cu încălcarea dispoziţiilor art. 2513 C. civ., instanţa o constată ca fiind neîntemeiată. Potrivit dispoziţiilor 6 alin. (5) C. civ. - Legea nr. 287/2009, "Dispoziţiile legii noi se aplică tuturor actelor şi faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârşite după intrarea sa în vigoare, precum şi situaţiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare.". Cum faptul producător de prejudicii invocat de reclamant a fost săvârşit înainte de intrarea în vigoare a dispoziţiilor legale invocate de reclamant (1 octombrie 2011), în mod corect prima instanţă nu a dat curs solicitării reclamantului de respingere a excepţiei incidente. Mai mult decât atât, potrivit dispoziţiilor art. 6 alin. (4) C. civ. - Legea nr. 287/2009, "Prescripţiile, decăderile şi uzucapiunile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit", astfel că în conformitate cu dispoziţiile art. 18 din Decretul-lege nr. 167/1958, instanţa putea invoca şi din oficiu excepţia prescripţiei dreptului reclamantului de a formula prezenta acţiune.
Împotriva Deciziei civile nr. 16 din 16 octombrie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia I civilă, a declarat recurs reclamantul P.G., în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., criticând-o pentru nelegalitate, solicitând în concluzie admiterea recursului, casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
În criticile formulate recurentul-reclamant, după o prezentare a situaţiei de fapt, a susţinut în esenţă următoarele:
Sub un prim aspect a arătat că decizia din apel este nelegală, fiind dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 8 - 10 din Decretul nr. 167/1958, privitor la prescripţia extinctivă, care reglementează materia prescripţiei dreptului la acţiune.
În acest sens a susţinut că greşit instanţa de apel a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi pe cale de consecinţă a dispus respingerea acţiunii sale formulate împotriva pârâtului Ministerul Afacerilor Interne, considerând că termenul de prescripţie a început să curgă de la data de 22 mai 2006, când a formulat plângere penală la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava, împotriva lucrătorilor S.I.P.I. Suceava, întrucât la data formulării plângerii penale, reclamantul cunoştea că instituţia Ministerul Administraţiei şi Internelor, cum se numea atunci, în calitate de comitent, era ţinută a răspunde pentru prepuşii săi.
Recurentul a menţionat şi că, având în vedere faptul că s-a constituit parte civilă în cadrul procesului penal, instanţa judecătorească sau organul abilitat trebuia să constate că potrivit art. 16 din Decretul nr. 167/1958, a fost întrerupt termenul de prescripţie, astfel că putea să treacă la analiza cauzei pe fond.
Intimatul-pârât Ministerul Afacerilor Interne Bucureşti, prin Întâmpinarea depusă la 21 iunie 2013, a cerut respingerea recursului reclamantului ca nefondat, pentru motivele expuse în scris.
Înalta Curte, analizând recursul declarat de reclamantul P.G. împotriva Deciziei civile nr. 16 din 16 octombrie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia I civilă, prin prisma criticilor formulate şi temeiurilor de drept invocate, constată că acesta este nefondat, avându-se în vedere următoarele considerente:
Întrucât recursul vizează nelegalitatea deciziei din apel doar sub aspectul prescripţiei, Înalta Curte, în limitele sesizării, se va pronunţa numai pe aspectul criticat.
În cazul de faţă, acţiunea în reparaţie a daunei morale cade sub acţiunea prescripţiei extinctive, fiind deci prescriptibilă, conform dreptului comun.
Prin urmare, în privinţa valorificării pretenţiilor civile în afara procesului penal, sunt aplicabile dispoziţiile art. 1, art. 3 şi art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, în vigoare la data introducerii acţiunii.
Astfel, potrivit art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege, iar potrivit art. 3, termenul prescripţiei este de 3 ani.
Conform dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din decretul menţionat, prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.
Prin urmare, termenul de prescripţie a început să curgă în speţă, de la data formulării de către reclamant a plângerii penale împotriva lucrătorilor S.I.P.I. Suceava, respectiv la 12 mai 2006, când reclamantul cunoştea că instituţia Ministerului Administraţiei şi Internelor, în calitate de comitent, era ţinută a răspunde pentru prepuşii săi, indiferent cum s-ar fi numit aceştia.
Legat de prejudiciul pe care reclamantul a susţinut că l-a suferit, instanţa de apel a constatat că în plângerea penală s-a invocat săvârşirea de către lucrătorii S.I.P.I. Suceava a faptei prevăzute şi pedepsite de art. 246 C. pen., respectiv abuz în serviciu contra intereselor persoanei, ceea ce presupune că păgubitul cunoştea prejudiciul rezultat ca urmare a comiterii faptei, textul de lege care incriminează această faptă instituind condiţia existenţei unei vătămări.
Or, raportat la data înregistrării acţiunii pe rolul Judecătoriei Suceava, 23 decembrie 2010, acţiunea reclamantului era prescrisă.
Din această perspectivă, instanţa de apel a examinat în mod corect cauza dedusă judecăţii, în limitele învestirii, reţinând că pentru pretenţiile formulate de reclamant, conform prevederilor art. 3 alin. (1) şi art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, termenul general de prescripţie s-a îndeplinit la data de 12 mai 2009, cu mult înainte de data depunerii cererii în despăgubiri, 23 decembrie 2010.
Potrivit prevederilor art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958, prescripţia se întrerupe prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanţă judecătorească ori la un organ de arbitraj necompetent.
Prescripţia nu este întreruptă, dacă s-a pronunţat încetarea procesului, dacă cererea de chemare în judecată sau de executare a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat, ori dacă cel care a făcut-o a renunţat la ea.
Având în vedere faptul că, în cauză, nu a intervenit niciunul din motivele de întrerupere a cursului prescripţiei, întrucât acţiunea civilă formulată de reclamant în cadrul procedurii penale a fost respinsă ca inadmisibilă, instanţa de apel a constatat în mod corect că acţiunea reclamantului este prescrisă.
Faţă de această situaţie, cum decizia instanţei de apel este legală, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul reclamantului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul P.G. împotriva Deciziei civile nr. 16 din 16 octombrie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 noiembrie 2013.
Procesat de GGC - AZ
| ← ICCJ. Decizia nr. 4086/2013. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4093/2013. Civil. Acţiune în constatare. Recurs → |
|---|
