ICCJ. Decizia nr. 4205/2013. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 4205/2013
Dosar nr. 4939/30/2010
Şedinţa publică de la 27 noiembrie 2013
Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, reclamanta SC E. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC M. SRL, să se constate îndeplinirea defectuoasă a obligaţiilor contractuale de către pârâtă; să se constate că, prin această îndeplinire defectuoasă, pârâta a cauzat reclamantei o daună de 55.470,22 euro; să fie obligată pârâta la plata penalităţilor de întârziere calculate de la data comunicării facturii de daune; să se dispună compensarea creanţelor constând în contravaloarea facturilor emise de pârâtă cu factura de daune - factura din 31 mai 2010.
Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepţia inadmisibilităţii şi excepţia lipsei de interes cât priveşte cererea în constatarea îndeplinirii defectuoase a obligaţiilor contractuale, indicând dispoziţiile art. 111 C. proc. civ., ce permit statuarea asupra unei situaţii de drept, şi nu de fapt, precum şi recunoaşterea pârâtei în ceea ce priveşte montarea unui profil cu profunzimea de 150 mm, în loc de 105 mm, cum s-a prevăzut în contract. S-a susţinut că reclamanta nu a solicitat înlocuirea profilului, deşi pârâta s-a arătat dispusă să procedeze la această înlocuire în termen de 15 zile, pe cheltuiala sa.
Răspunzând excepţiilor invocate, reclamanta a arătat că acţiunea sa are caracterul unei acţiuni în realizare, şi nu în constatare. Pe de altă parte, clauza prevăzută la art. 9.3 din contract vizează tocmai situaţia în care, în cazul executării necorespunzătoare sau cu întârziere, penalitatea operată de beneficiarul final este suportată de partea în culpă; este lipsit de relevanţă faptul că beneficiarul nu a introdus la rândul lui o cerere de chemare în judecată; discountul acordat beneficiarului s-a impus tocmai datorită neexecutării obligaţiei contractuale de către pârâtă, aceasta nereuşind să pună la dispoziţia beneficiarului documentele din care să rezulte că peretele cortină realizat de pârâtă a fost realizat cu profile S.
Pe cale reconvenţională, pârâta a solicitat obligarea reclamantei la plata sumei de 264.141,26 lei reprezentând contravaloarea lucrărilor executate şi neachitate; s-a solicitat totodată obligarea reclamantei să semneze situaţiile de avansare de lucrări şi certificatele de plată, în caz contrar hotărârea judecătorească să ţină loc de document justificativ.
Prin sentinţa civilă nr. 73/ PI din 5 martie 2012, pronunţată de Tribunalul Timiş a fost respinsă excepţia lipsei de interes; a fost admisă excepţia inadmisibilităţii acţiunii în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor, în constatarea producerii prejudiciului şi în stabilirea penalităţilor şi a fost admisă acţiunea, Tribunalul obligând pârâta la plata sumei facturate prin factura fiscală din 31 mai 2010. În ceea ce priveşte cererea reconvenţională, s-a reţinut obligaţia reclamantei de plată a sumei de 264.141,26 lei. S-a dispus compensarea sumelor, fiind obligată reclamanta la plata sumei de 33.257,56 lei. S-a respins în rest cererea reconvenţională, ca inadmisibilă.
Împotriva acestei sentinţe, pârâta SC M. SRL a declarat apel, solicitând admiterea apelului şi schimbarea sentinţei atacate în sensul respingerii cererii principale şi admiterii cererii reconvenţionale.
De asemenea, reclamanta SC E. SA a declarat apel împotriva sentinţei tribunalului, solicitând admiterea apelului şi modificarea în parte a sentinţei atacate, în sensul admiterii în totalitate a cererii introductive şi admiterea tuturor excepţiilor invocate de reclamantă. Apelul nu a fost motivat, iar la data de 11 iunie 2012 reclamanta a depus cerere de renunţare la judecata apelului, solicitând, totodată, să se dispună suspendarea judecăţii în condiţiile art. 36 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei.
Prin încheierea din 8 octombrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, s-a dispus suspendarea judecăţii în ceea ce priveşte cererea reconvenţională, instanţa constatând incidenţa art. 36 din Legea nr. 85/2006 faţă de deschiderea procedurii insolvenţei asupra reclamantei - apelante SC E. SA.
Prin Decizia civilă nr. 215/ A din 19 noiembrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, a fost anulat, ca netimbrat, apelul declarat de reclamanta SC E. SA.
Prin aceeaşi decizie, a fost admis apelul declarat de pârâta SC M. SRL, în contradictoriu cu reclamanta SC E. SA prin lichidator Judiciar C.I.T. - Filiala Timiş Sprl, a fost schimbată în parte sentinţa apelată, în sensul că a fost respinsă excepţia de inadmisibilitate a cererii introductive de instanţă, ca neîntemeiată, a fost respinsă excepţia lipsei de interes a cererii introductive de instanţă, ca neîntemeiată şi a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta SC E. SA, în contradictoriu cu pârâta SC M. SRL, ca neîntemeiată.
A fost obligată apelanta-reclamantă SC E. SA prin lichidator C.I.T. Filiala Timiş Sprl la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 15.740 lei.
În motivare, analizând în temeiul art. 137 alin. (1) C. proc. civ. excepţia de netimbrare a apelului declarat de apelanta-reclamantă SC E. SA şi însuşit de administratorul judiciar C.I.T. Filiala Timiş Sprl, instanţa de apel a reţinut incidenţa art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, având în vedere că reclamanta nu şi-a îndeplinit obligaţia legală a timbrării apelului, deşi necesitatea îndeplinirii acestei obligaţii i-a fost adusă la cunoştinţă la data de 8 octombrie 2012, astfel cum rezultă din încheierea de şedinţă de la acea dată.
În ceea ce priveşte apelul declarat de pârâta SC M. SRL, instanţa de control judiciar a constatat că, promovând cererea de chemare în judecată, reclamanta-antreprenor SC E. SA a urmărit obligarea pârâtei subantreprenor SC M. SRL la plata sumei de 55.470,22 euro, reclamanta susţinând că această sumă corespunde prejudiciului suferit de antreprenor în consecinţa încălcării obligaţiilor contractuale de către subantreprenor.
Instanţa de apel a apreciat că acţiunea reclamantei este o acţiune în realizare, în sensul art. 109 C. proc. civ., iar nu o acţiune în constatare, în înţelesul art. 111 C. proc. civ., deoarece solicitând compensarea judiciară a creanţelor reciproce, reclamanta nu a solicitat să se „constate” un drept, ci a „pretins” un drept iar potrivit art. 1145 C. civ. (1864), compensarea operează între datorii având ca obiect o sumă de bani şi care sunt deopotrivă certe, lichide şi exigibile, or creanţa afirmată de reclamantă, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul produs prin neexecutare conformă, nu era cuprinsă într-un titlu executoriu şi, în consecinţă, nu avea caracterul cert, lichid şi exigibil impus de operaţiunea compensării. Tinzând tocmai la stabilirea caracterului cert, lichid şi exigibil, acţiunea este în realizare, şi nu în constatare, astfel încât argumentele pârâtei vizând caracterul subsidiar al acţiunii în constatare prevăzut de art. 111 C. proc. civ. au fost apreciate ca fiind lipsite de pertinenţă. În ceea ce priveşte caracterul subsidiar al acţiunii rezultând din faptul că, în opinia pârâtei, acţiunea antreprenorului împotriva subantreprenorului este condiţionată de existenţa litigiului declanşat de beneficiar împotriva antreprenorului, acest argument se constituie în apărare pe fondul cauzei, nefiind susceptibil a fi analizat în condiţiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ.
Prin urmare, soluţia de respingere a cererii ca inadmisibilă, reţinută de prima instanţă, a fost apreciată ca fiind greşită. Din considerentele sentinţei apelate, nu au rezultat motivele pentru care s-a reţinut ca întemeiată această excepţie; întrucât prima instanţă a admis excepţia inadmisibilităţii rezumându-se la prezentarea argumentelor, contradictorii, ale ambelor părţi şi mai mult, concomitent, a dispus compensarea, soluţie imposibilă, cât timp acţiunea ce viza recunoaşterea creanţei fusese respinsă ca inadmisibilă.
Referitor la excepţia lipsei de interes - excepţie neanalizată de prima instanţă, instanţa de apel a aratat că, şi în cazul introducerii acţiunii întemeiate pe dispoziţiile art. 111 C. proc. civ., reclamantul trebuie să justifice interesul, ca o condiţie de exerciţiu a acţiunii civile.
Analizând excepţia lipsei de interes, instanţa a constatat că pârâta a argumentat excepţia prin prisma atitudinii sale anterioare sesizării instanţei, în sensul că ar fi recunoscut încălcarea contractului prin montarea unui profil de un alt tip ca cel indicat de beneficiar. S-a reţinut că stabilirea răspunderii contractuale nu se rezumă la existenţa faptei, ci impune stabilirea prejudiciului, legăturii de cauzalitate între faptă şi prejudiciu şi vinovăţie. Recunoaşterea pârâtei cât priveşte existenţa faptei, chiar reală fiind, nu atrage respingerea acţiunii în răspundere contractuală ca lipsită de interes. Cât priveşte argumentarea excepţiei prin prisma inexistenţei vreunui prejudiciu, condiţia prejudiciului se analizează pe fondul cauzei, astfel că inexistenţa prejudiciului determină respingerea pe fond a cererii, şi nu pe calea excepţiei. În consecinţă, excepţia lipsei de interes a fost apreciată ca fiind neîntemeiată.
Instanţa de apel a arătat că răspunderea contractuală impune dovedirea cumulativă a patru condiţii, şi nu a trei condiţii, cum a apreciat prima instanţă care, de altfel, a reţinut o singură condiţie - încălcarea obligaţiilor contractuale. În realitate, diferenţa între răspunderea contractuală şi cea delictuală nu este dată de condiţiile în care se angajează cele două răspunderi, ci de faptul că interdicţia clauzelor limitative ale răspunderii şi reparaţiei daunei imprevizibile nu există decât în materie delictuală.
Solicitând angajarea răspunderii contractuale, s-a constatat că reclamanta a afirmat un prejudiciu în cuantum de 55.470,22 euro.
Din actul adiţional din 30 martie 2010 intervenit între beneficiarul SC A.D.G. SRL şi antreprenorul SC E. SA (fila 235 dosarul Tribunalului Timiş), la data de 30 martie 2010 a rezultat că beneficiarul şi antreprenorul au renegociat contractul de antrepriză din 39 octombrie 2009, în sensul că au modificat valoarea contractului, suma de 36.243,02 euro + T.V.A. reprezentând valoarea lucrării „Vitrină - tâmplărie S.” şi suma de 13.446,23 euro + T.V.A. reprezentând valoarea lucrării „Uşi glisante (S.)” fiind „dedusă integral” din valoarea totală a contractului, cu titlu de „discount acordat Beneficiarului datorat nerespectării specificaţiilor tehnice” (art. 3 Act adiţional). De asemenea, antreprenorul a acceptat ca achitarea tranşei 2 din contract să fie condiţionată de dovada că profilele montate sunt agrementate şi corespunzătoare din punct de vedere tehnic şi funcţional (art. 5 act adiţional).
Instanţa de apel a constatat că o astfel de înţelegere a părţilor reflectă poziţia beneficiarului de a refuza plata lucrărilor şi concomitent de a accepta lucrările executate, cât timp a condiţionat plata altor lucrări, necontestate, de stabilirea conformităţii din punct de vedere tehnic şi funcţional a lucrării a cărei contravaloare beneficiarul nu a înţeles să o suporte.
S-a reţinut că, acceptând această poziţie a beneficiarului, antreprenorul a suferit o diminuare a patrimoniului cu preţul lucrărilor executate şi neachitate, în valoare de 49.689,27 euro + T.V.A. Este de asemenea adevărat că această renegociere a contractului a fost justificată de beneficiar prin nerespectarea, de către subantreprenor, a obligaţiei de a folosi profile S. O astfel de justificare a beneficiarului nu poate fi însă opusă subantreprenorului, astfel cum în mod greşit a considerat antreprenorul, facturând subantreprenorului valoarea lucrării neachitate de beneficiar. Îndreptându-se împotriva subantreprenorului, antreprenorul este ţinut să facă dovada existenţei prejudiciului efectiv suferit de beneficiar prin neexecutarea contractului de către subantreprenor. Simpla diminuare a patrimoniului antreprenorului, prin neîncasarea contravalorii lucrării, nu probează legătura de cauzalitate între prejudiciu şi fapta pârâtei, reclamanta făcând o confuzie între prejudiciul produs prin fapta ilicită şi rezultatul renegocierii clauzelor contractuale, defavorabil antreprenorului. Împrejurarea că antreprenorul a acceptat refuzul plăţii lucrării, fără a se conveni însă rezoluţiunea parţială a contractului, în fapt beneficiarul acceptând lucrarea, chiar realizată fiind cu nerespectarea indicaţiilor beneficiarului cât priveşte materialele folosite - acesta fiind motivul pentru care s-a solicitat antreprenorului predarea fişei tehnice a profilelor montate, nu justifică imputarea valorii lucrării subantreprenorului.
De altfel, potrivit art. 9.3 din contractul de subantrepriză „executarea necorespunzătoare a obligaţiilor de către subantreprenor, având drept finalitate penalizarea antreprenorului de către beneficiarul final al lucrării, va da dreptul antreprenorului de a se îndrepta în mod direct asupra subantreprenorului aflat în culpă, în vederea recuperării integrale a daunelor suferite, până la o valoare maximală egală cu valoarea contractului. Întinderea prejudiciului şi a sumei de recuperat trebuie dovedită prin orice mijloc de probă admis de legislaţia în vigoare.”
Prin urmare, în chiar aplicarea clauzei invocate de reclamanta-antreprenor, exista obligaţia probării prejudiciului suferit de terţul beneficiar în urma executării necorespunzătoare a obligaţiilor contractuale asumate de subantreprenor. Contrar interpretării reclamantei, clauza contractuală inserată este în favoarea subantreprenorului, sensul clauzei fiind acela că acordul beneficiarului şi al antreprenorului în sensul existenţei unui prejudiciu în executarea contractului de antrepriză nu-i este opozabil subantreprenorului, antreprenorul fiind ţinut să probeze prejudiciul, în contradictoriu cu subantreprenorul, „prin orice mijloc de probă admis de legislaţia în vigoare”.
Or, astfel cum a rezultat din expertiza efectuată prin comisie rogatorie, prejudiciul produs beneficiarului prin executarea neconformă a contractului nu există, expertul reţinând că nu există diferenţe esenţiale între profilele S. de 150 mm şi profilele BRL de 150 mm (fila 249 dosar Tribunalul Comercial Mureş); preţul de achiziţie al celor două profile este similar - preţul B.R.L. 150 mm fiind de 515 lei + T.V.A., în timp ce preţul profilului S. 150 mm este de 533,39 lei (fila 242 dosarul Tribunalului Mureş), însă beneficiarul nu a solicitat profile S. de 150 mm, ci profile inferioare calitativ, de 150 mm, rezultând că subantreprenorul a utilizat materiale cu un preţ superior celor indicate de beneficiar (profile B.R.L. de 150 mm în valoare totală de 7.589,89 lei, în loc de profile Schuco de 105 mm în valoare totală de 6.771,71 lei).
Reţinând în consecinţă că, prin montarea profilelor B.R.L., pârâta nu a respectat clauzele contractuale, însă comportamentul neconform al pârâtei nu a produs prejudicii beneficiarului, manifestarea de voinţă a reclamantei în sensul acceptării ca lucrarea să treacă fără plată în patrimoniul beneficiarului fiind lipsită de relevanţă în probarea condiţiilor răspunderii contractuale în temeiul contractului de subantrepriză din 3 noiembrie 2009 (fila 7 dosarul Tribunalului Timiş), instanţa de apel a reţinut lipsa legăturii de cauzalitate între prejudiciul afirmat de reclamantă şi fapta ilicită a pârâtei.
În termen legal, împotriva acestei decizii, dar şi a încheierii din 8 octombrie 2012, reclamanta SC E. SA prin lichidator Judiciar C.I.T. - Filiala Timişoara a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, obligarea intimatei SC M. SRL la plata diferenţei de taxă de timbru, corespunzătoare apelului declarat faţă de cererea reconvenţională formulată de către aceasta în primă instanţă, modificarea în tot a deciziei recurate, în sensul respingerii apelului declarat de către pârâta - apelantă SC M. SRL şi menţinerii ca fiind temeinică şi legală a sentinţei pronunţate în primă instanţă.
După un scurt istoric al cauzei, recurenta - reclamantă critică soluţia pronunţată referitor la apelul formulat de reclamantă, susţinând, în esenţă, că instanţa de control judiciar a aplicat aceleaşi prevederi legale referitoare la plata taxelor judiciare de timbru în mod diferit faţă de cele două părţi aflate în litigiu.
În măsura în care instanţa a apreciat că, SC E. SA datorează taxa de timbru aferentă apelului formulat, întrucât Ia data declarării lui, această societate nu se afla în procedura insolvenţei, apreciază că acelaşi raţionament ar fi trebuit să fie aplicat de către instanţă şi în ceea ce priveşte plata taxei judiciare de timbru la care a fost obligată pârâta SC M. SRL pentru apelul promovat.
Arată că, la data promovării apelului de către SC M. SRL, reclamanta SC E. SA nu se afla în procedura insolvenţei, reglementată de dispoziţiile Legii nr. 85/2006, iar în conformitate cu prevederile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 146/1997 modificată şi republicată, „taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat", în consecinţă, dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 85/2006 modificată şi republicată privind procedura insolvenţei, nu erau aplicabile.
Aşa fiind, apreciază că şi pârâta SC M. SRL avea obligaţia achitării taxelor de timbru aferente apelului promovat, încă de la data promovării acestuia, la momentul respectiv nefiind incidentă suspendarea de drept a acţiunilor formulate împotriva averii debitorului SC E. SA, întrucât societatea reclamantă nu se afla în procedura insolvenţei.
În contextul relevat, conform aceluiaşi raţionament aplicat de către instanţa de apel, dacă se apreciază că, SC M. SRL, la data judecării apelului, nu mai trebuie să timbreze apelul formulat cu privire la cererea reconvenţională, întrucât intimata SC E. SA este în procedura insolvenţei, iar conform art. 36 din Legea nr. 85/2006 „de la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acţiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanţelor asupra debitorului sau bunurilor sale", rezultă că, nici aceasta din urmă, la data judecării apelului, nu poate fi obligată la plata taxei judiciare de timbru aferente apelului promovat întrucât, conform art. 77 din Legea nr. 85/2006, "toate acţiunile introduse de administratorul judiciar sau de lichidator în aplicarea dispoziţiilor prezentei legi, inclusiv pentru recuperarea creanţelor, sunt scutite de taxe de timbru”.
În ceea ce priveşte soluţia pronunţată de instanţa de control judiciar vizând apelul formulat de pârâta SC M. SRL, recurenta apreciază că instanţa de apel, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.
În acest context, susţine în esenţă, că instanţa de apel a dat o interpretare eronată clauzei contractuale prevăzută la art. 9.3 din contractul de subantrepriză încheiat între părţi, deşi aceste aspecte nu au făcut obiectul apelului formulat de către pârâtă.
În opinia recurentei, instanţa a denaturat prevederile contractuale de la scopul cu care au fost convenite de către părţi şi edictate în cuprinsul contractului.
Contrar reţinerilor instanţei de apel, sensul prevederilor art. 9.3 din contract este tocmai acela de a facilita recuperarea prejudiciului cauzat de către subantreprenor antreprenorului general, în relaţia acestuia din urmă cu beneficiarul final, prin faptul executării necorespunzătoare a obligaţiilor contractuale.
În acest sens, părţile au convenit că prejudiciul poate să fie dovedit cu orice mijloc de probă, respectiv şi înscrisuri încheiate între antreprenorul general şi beneficiarul lucrării, cum este cazul în speţă.
Or, în contextul în care, o asemenea modalitate de probă nu a fost înlăturată prin prevederile contractuale exprese şi nici prin dispoziţiile legale în vigoare, metoda utilizată de către societatea recurentă este în deplină concordanţă cu sensul convenţiei părţilor.
Astfel, prin interpretarea dată de către instanţa de apel dispoziţiilor art. 9.3 din contractul de subantrepriză, aceasta a încălcat prevederile art. 969 alin. (1) C. civ., respectiv a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestei prevederi, chiar în lipsa unor susţineri ale părţilor în sensul celor reţinute de instanţă.
Mai mult, prin soluţia pronunţată de către instanţa de apel care, deşi a reţinut că, pârâta - intimată nu a montat profilele expres solicitate prin contract, a apreciat că aceasta şi-ar fi îndeplinit obligaţiile contractuale, iar atitudinea subantreprenorului SC M. SRL nu ar fi generat reclamantei SC E. SA un prejudiciu de natură a determina o modificare esenţială a clauzelor contractuale, în lipsa vreunei dovezi că părţile ar fi convenit o asemenea modificare a prevederilor contractuale.
Recurenta apreciază, totodată, că prin soluţia recurată, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
În acest sens, arată recurenta - reclamantă, instanţa şi-a motivat soluţia de admitere a apelului formulat de către pârâta apelantă SC M. SRL pe considerentul că, în speţă, nu s-ar fi făcut dovada îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile contractuale a pârâtei intimate referitor la neîndeplinirea obligaţiilor contractuale asumate de către aceasta, pentru suma de 55.470,22 euro.
Pentru a soluţiona astfel calea de atac formulată de către pârâta, Curtea de Apel Timişoara nu a luat în considerare constatările expertizei tehnice specialitatea construcţii, administrată în cauză.
Astfel, această expertiză a relevat tocmai vădita necorespundere a materialelor utilizate de către pârâta intimată SC M. SRL, faţă de materialele expres solicitate prin contractul încheiat între părţi.
Conform expertizei, peretele cortină realizat de către pârâtă este necorespunzător din punct de vedere tehnic şi calitativ faţă de solicitarea reclamantei intimate şi, nu în ultimul rând, faţă de solicitarea expresă a beneficiarului final.
După cum rezultă din întreaga probaţiune administrată în cauză, beneficiarul final nu a acceptat niciodată lucrarea realizată de către subantreprenorul SC M. SRL cu privire la peretele cortină şi la uşile glisante, lucrare realizată cu nerespectarea specificaţiilor tehnice solicitate expres de către beneficiarul final.
În acest sens, la dosarul cauzei au fost depuse adresele formulate, începând cu data de 1 februarie 2010.
Aspecte relevate rezultă şi din procesul-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor, din data de 15 martie 2010, prin intermediul căruia beneficiarul solicită acte pentru cartea tehnică a construcţiei, din care să rezulte calitatea solicitată iniţial (implicit tipul sau firma producătoare), cu privire la materialele puse în operă.
Însă, după cum rezultă din probaţiunea administrată în cauză, pârâta intimată SC M. SRL nu a făcut dovada predării unor asemenea documente.
Expertiza tehnică specialitatea construcţii efectuată în cauză a confirmat aspectele potrivit cărora, intimata-pârâtă nu a respectat prevederile caietului de sarcini, nefolosind materialul solicitat (S.), că soluţia tehnică solicitată de către beneficiarul final, respectiv, de către reclamanta recurentă, nu putea fi schimbată decât în baza unui acord scris şi al unei dispoziţii de şantier şi, nu în ultimul rând, că lucrarea nu a fost executată conform cerinţelor beneficiarului.
Din întreaga probaţiune administrată în cauză nu rezultă că, recurentă-reclamantă sau beneficiarul final să fi solicitat vreodată schimbarea profilelor expres indicate în contractul încheiat între părţi.
Având în vedere faptul că, o eventuală contrasusţinere faţă de acest beneficiar final ar fi fost imposibil de probat, datorită lipsei documentelor care să ateste punerea în operă a profilelor Schuco, reclamanta recurentă a fost obligată să acorde un discount, în sumă de 55.470,22 euro.
Această teză este confirmată atât prin expertiza tehnică specialitatea construcţii, cât şi prin expertiza tehnică specialitatea contabilitate efectuată în cauză, dar şi de declaraţiile martorilor G.B. şi C.S.C., audiaţi în faţa instanţei de fond.
În consecinţă, nici SC E. SA la rândul său, nu şi-a îndeplinit obligaţia faţă de beneficiarul final al galeriilor şi, pentru a nu genera o amplificare a pierderilor suferite, datorită nerespectării obligaţiilor comerciale asumate de către intimata-pârâtă SC M. SRL prin actul adiţional din 4 ianuarie 2010 la Contractul din 3 noiembrie 2009, respectiv, datorită faptului că, profilul pus în operă de către pârâta intimată pentru realizarea peretelui cortină nu a fost cel dorit, reclamanta recurentă a fost obligată să acorde beneficiarului final, discount-ul care reflectă penalizarea impusă de către acesta.
Or, aşa cum rezultă din întregul ansamblu probator administrat în cauză şi după cum a reţinut de altfel şi instanţa de apel, profilele utilizate de către SC M. SRL pentru peretele cortină au fost de tip B.R.L. şi nu S., astfel că, „dovezile suplimentare" la care a făcut referire apelanta, nu au fost puse niciodată la dispoziţia reclamantei recurente SC E. SA.
Astfel, contrar reţinerilor Curţii de Apel Timişoara, apreciază că prima instanţă a concluzionat în mod corect şi justificat de ansamblul probator administrat în faţa sa, faptul că, suma de 55.470,22 euro, respectiv 230.883,70 lei, reprezintă daune conform facturii din 31 mai 2010, emisă în temeiul Contractului încheiat între părţi.
Aşa cum rezultă din documentele depuse în probaţiune, ca urmare a neîndeplinirii obligaţiilor contractuale asumate de către subantreprenorul SC M. SRL, societatea recurentă a fost nevoită să acorde beneficiarului final discount în sumă de 55.470,22 euro (T.V.A. inclus), fiind practic nevoită să suporte integral dauna produsă de către pârâta intimată.
În acest context, susţinerile instanţei de apel în sensul că, nu a fost dovedit niciun prejudiciu suferit de către beneficiar şi, totodată, lipsa legăturii de cauzalitate între prejudiciul afirmat de către reclamanta recurentă şi fapta ilicită a pârâtei intimate, sunt contrazise de probaţiunea administrată în faţa instanţei de fond, existenţa prejudiciului fiind incontestabilă, iar valoarea acestuia fiind egală cu valoarea discount-ului pe care reclamanta recurentă a fost nevoită să îl acorde beneficiarului final, ca urmare a neîndeplinirii obligaţiilor contractuale asumate de către SC M. SRL.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., art. 77 din Legea nr. 85/2006 şi prevederile Legii nr. 146/1997 modificată.
Analizând încheierea şi decizia atacate, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele care succed:
Înalta Curte constată că prin încheierea pronunţată la data de 8 octombrie 2012 instanţa a constatat că a intervenit cauza de suspendare prevăzută de art. 36 din Legea nr. 85/2006 în ceea ce priveşte cererea reconvenţională a pârâtei, având în vedere deschiderea procedurii insolvenţei pe seama reclamantei, prin aceeaşi încheiere fiindu-i totodată, adusă la cunoştinţă reclamantei obligaţia de a timbra apelul declarat în cauză, sub sancţiunea anulării acestuia.
Este de reţinut că suspendarea judecăţii de drept, cum este cazul art. 36 din Legea nr. 85/2006, are drept efect oprirea cursului judecăţii, acest efect împiedicând instanţa să mai poată lua o altă măsură decât constatarea intervenirii suspendării de drept.
Astfel cum s-a arătat, instanţa de apel a constatat intervenită cauza de suspendare prevăzută de art. 36 din Legea nr. 85/2006 numai în ceea ce priveşte cererea reconvenţională a pârâtei, motiv pentru care, contrar susţinerilor recurentei - reclamante, în mod legal, s-a reţinut că în raport de această împrejurare, orice discuţie în privinţa soluţionării cererii reconvenţionale, în cadrul criticilor cuprinse în apelul pârâtei, chiar şi taxa de timbru, nu mai poate avea loc decât după ce îşi încetează efectul suspendarea impusă, ope legis, de art. 36 din Legea nr. 85/2006.
Prin urmare, obiectul analizei din apel l-a reprezentat numai legalitatea soluţiei asupra acţiunii principale, iar raţionamentul pe care se întemeiază susţinerile recurentei în sensul că au fost aplicate aceleaşi prevederi legale referitoare la plata taxelor judiciare de timbru în mod diferit faţă de cele două părţi aflate în litigiu este întrutotul eronat.
Este de necontestat că apelul pârâtei dedus judecăţii a fost legal timbrat, astfel cum rezultă din dovada de achitare a taxei de timbru aflată la fila 63 dosar apel, iar în ceea ce priveşte apelul reclamantei, după ce anterior a precizat expres că renunţă la judecata apelului, aceasta nu şi-a îndeplinit obligaţia legală a timbrării.
Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 şi ale art. 9 din O.G. nr. 32/1995, aprobată şi modificată, întrucât, taxa de timbru se achită anticipat, ca regulă, şi numai prin excepţie, când se poate pune în vedere achitarea până la primul termen de judecată.
În cauză, instanţa a pus în vedere apelantei SC E. SA să depună până la termenul din 12 noiembrie 2012 taxa de timbru aferentă căii de atac exercitate (prin încheierea pronunţată la data de 8 octombrie 2012), motiv pentru care, aceasta nu s-ar putea prevala în recurs de propria culpă constând în neonorarea obligaţiei legale de a timbra, de propria pasivitate derivată de faptul că nu a efectuat niciun demers în sensul depunerii dovezii de achitare a taxei de timbru, neputând fi imputată instanţei lipsa de diligenţă a părţii.
Potrivit art. 77 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei de care se prevalează recurenta „toate acţiunile introduse de administratorul judiciar sau de lichidator în aplicarea dispoziţiilor prezentei legi, inclusiv pentru recuperarea creanţelor, sunt scutite de taxe de timbru”.
În speţă, apelul a fost declarat de reclamantă anterior deschiderii procedurii insolvenţei şi prin urmare, dispoziţiile legale evocate nu sunt incidente, iar împrejurarea, că „în mod excepţional instanţa a dat posibilitatea reclamantei să achite taxa judiciară până la un nou termen de judecată acordat în cauză, nu o transferă pe apelantă în situaţia scutirii legale conferită de art. 77 din Legea nr. 85/2006, întrucât obligaţia timbrării a subzistat la data deschiderii procedurii insolvenţei, inclusiv la data pronunţării încheierii din 8 octombrie 2012, iar nu s-a creat.
În ceea ce priveşte soluţia pronunţată, referitor la apelul declarat de pârâta SC M. SRL, se constată că recurenta - reclamantă a invocat formal interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 9.3 din contractul de antrepriză, respectiv încălcarea dispoziţiilor art. 969 C. civ.
Art. 304 pct. 8 C. proc. civ. vizează situaţiile în care instanţa procedează la interpretarea unui act juridic dedus judecăţii cu toate că nu avea dreptul să o facă, clauzele fiind clare şi precise, dar criticile invocate în dezvoltarea motivelor de recurs reprezintă, în realitate un pretext pentru a pune în discuţie judecata din apel printr-o reanalizare devolutivă a împrejurărilor cauzei, aspect ce nu se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., astfel că se impune respingerea de plano a criticilor de netemeinicie, care nu satisfac exigenţele impuse de art. 304 C. proc. civ.
Simpla nemulţumire a recurentei - reclamante cu privire la soluţia pronunţată, la argumentele care au format convingerea instanţei sunt aspecte ce nu justifică invocarea motivului bazat pe interpretarea greşită a unor dispoziţii contractuale ori aplicarea greşită a legii, cu atât mai mult cu cât recurenta nu a arătat în ce constă interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii în înţelesul pct. 8 al art. 304 C. proc. civ. şi nici nu a demonstrat vreuna dintre cele două ipoteze reglementate de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., respectiv că hotărârea recurată este lipsită de temei legal sau că hotărârea atacată este dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
Schimbarea situaţiei de fapt stabilită în cauză, reaprecierea probelor (concluziile expertizei tehnice specialitatea construcţii, procese - verbale, adrese, concluziile expertizei specialitatea contabilitate etc.) ceea ce tinde să obţină recurenta - reclamantă, exced competenţei instanţei de recurs odată cu abrogarea pct. 11 al art. 304 C. proc. civ. prin O.U.G. nr. 138/2000 şi pct. 10 al art. 304 C. proc. civ. prin dispoziţiile Legii nr. 219/2005 şi nu justifică invocarea motivului de recurs bazat pe aplicarea sau interpretarea greşită a legii sau aplicarea greşită a „legii părţilor”.
Instanţa de apel suverană în aprecierea şi interpretarea probelor administrate în cauză, a reţinut cu justeţe, că în speţă, comportamentul neconform al pârâtei nu a produs prejudicii beneficiarului, iar manifestarea de voinţă a reclamantei în sensul acceptării ca lucrarea să treacă fără plată în patrimoniul beneficiarului este lipsită de relevanţă în probarea condiţiilor răspunderii contractuale în temeiul contractului de subantrepriză din 3 noiembrie 2009, fiind reţinută, cu justeţe, lipsa legăturii de cauzalitate între prejudiciul afirmat de reclamantă şi fapta ilicită a pârâtei.
Aşa fiind, Înalta Curte, constatând că nu se verifică motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. invocate de recurentă, atât încheierea, cât şi decizia atacate fiind la adăpost de orice critică, şi cu aplicarea prevederilor art. 312 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC E. SA prin lichidator Judiciar C.I.T. - Filiala Timişoara împotriva Deciziei civile nr. 215/ A din 19 noiembrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, şi a încheierii din 8 octombrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta SC E. SA prin lichidator Judiciar C.I.T. - Filiala Timişoara împotriva Deciziei civile nr. 215/ A din 19 noiembrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, şi a încheierii din 8 octombrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 noiembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4203/2013. Civil. Anulare act. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4206/2013. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
