ICCJ. Decizia nr. 4639/2013. Civil. Actiune in raspundere delictuala. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4639/2013
Dosar nr. 11676/109/2012
Şedinţa publică din 21 octombrie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 13 iunie 2012, la Tribunalul Argeş, reclamantul S.G. a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român, prin M.F.P., obligarea acestuia la plata sumei de 1.400.000 lei despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit în urma condamnării sale politice la 7 ani închisoare şi confiscarea totală a averii, conform sentinţei nr. 174 din 21 septembrie 1959 a Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militare.
În motivare a arătat, în esenţă, că cererea sa nu se fundamentează pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009, ci pe cele ale dispoziţiilor europene în materie, respectiv art. 3, 5, 8, 9, 17 din D.U.D.O.; art. 17 alin. (1) şi art. 25 din Carta Drepturilor Fundamentale a U.E.; art. 1-10 şi art. 17 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului; art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului; art. 3 din Protocolul nr. 7 adiţional la Convenţie; Rezoluţiile A.P.C.E. nr. 1096 din 1996 şi nr. 1481 din 2006, art. 1349 din noul C. civ., fost 998 C. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 371 din 16 octombrie 2012, Tribunalul Argeş, secţia civilă, a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi a respins, în consecinţă, acţiunea formulată de reclamant, reţinând următoarele:
La data de 24 iunie 1958, reclamantul S.G. a fost arestat şi condamnat la 7 ani închisoare pentru infracţiunea prevăzută de art. 228 C. pen., prin sentinţa nr. 174/1959 a Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militare, fiind graţiat în anul 1963.
Potrivit art. 1357 din Noul C. civ., cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare. Conform art. 2517 coroborat cu art. 2528 Noul C. civ., texte ce preiau dispoziţiile din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripţie este de 3 ani, dacă legea nu prevede un alt termen, şi curge de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.
În anul 1989 a avut loc o răsturnare a regimului politic ce a atras şi persecuţii politice, fie prin condamnări politice, fie prin alte măsuri administrative ori civile împotriva adversarilor săi.
După acest an, statul nou instaurat a recunoscut, prin edictarea Decretului nr. 118/1990, săvârşirea de către statul precursor a acestor fapte ilicite de persecuţie, stabilind unele măsuri de reparaţie a prejudiciului.
În anul 2009, menţinându-se aceeaşi recunoaştere, statul a luat noi măsuri de reparare a prejudiciilor, măsuri care, însă, s-au constatat, în contenciosul constituţional, a fi contrare legii fundamentale a statului.
Nu se poate pretinde că, până la acest ultim moment, nu erau cunoscute caracterul represiv al regimului încheiat în anul 1989 şi, respectiv efectele negative asupra patrimoniului şi înseşi fiinţei umane, ale acestui regim. De aceea, nu se poate vorbi despre o necunoaştere a prejudiciului, a faptei cauzatoare a acestuia şi a autorului lui, înainte de anul 2009. Tocmai pentru acest motiv, instanţa constituţionalităţii a cenzurat, succesiv, actul normativ, având în vedere recunoaşterea faptei sale şi reparaţia legiferată imediat după înlocuirea regimului politic şi de stat, opresiv. Mai mult, reclamantul a precizat că nu îşi întemeiază acţiunea pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009, astfel că nu se poate raporta la momentul intrării în vigoare a acesteia şi nici nu se poate reţine un temei de drept diferit pentru prescripţie şi un altul pentru fondul litigiului.
Nici despre o întrerupere a termenului de prescripţie, prin operarea unei noi recunoaşteri din partea statului, odată cu edictarea noii norme, în anul 2009, nu se poate vorbi, întrucât o asemenea recunoaştere trebuie să intervină în interiorul intervalului în care curge termenul de prescripţie, aşa cum reiese din prevederile art. 2537 alin. (1), art. 2538 Noul C. civ., potrivit cărora p rescripţia se întrerupe prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia, şi ale art. 2541 Noul C. civ., care reglementează mecanismul întreruperii, în sensul că aceasta şterge prescripţia începută înainte de a se fi ivit împrejurarea care a întrerupt-o, după care începe să curgă o nouă prescripţie.
În cauză, deci, momentul naşterii dreptului la acţiune îl constituie cel al publicării Decretului-Lege nr. 118/1990, cu modificările aduse de O.G. nr. 105/1999, act normativ ce constituie legea specială în repararea prejudiciilor morale suferite de persoanele care au executat o pedeapsă privativă de libertate, în baza unei hotărâri judecătoreşti de condamnare, pentru infracţiuni cu caracter politic, săvârşite în perioada de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945. În consecinţă, termenul de prescripţie a dreptului la acţiune s-a împlinit încă din anul 1993.
În ceea ce priveşte împrejurarea că Tribunalul a invocat, din oficiu, excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, s-a apreciat că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 2512 alin. (2) Noul C. civ., art. 2663 din acelaşi cod prevăzând că prescripţia extinctivă a dreptului la acţiune este supusă legii care se aplică dreptului subiectiv însuşi. În cauză, se precizează că cererea de chemare în judecată nu se întemeiază pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009 şi că se invocă dispoziţiile C. civ. nou. După intrarea în vigoare a O.G. nr. 105/1999, dispoziţiile art. 998-999 şi următoarele din Vechiul C. civ., care constituie dreptul comun în materia răspunderii civile delictuale, nu mai pot constitui temei pentru obţinerea de despăgubiri pentru daunele morale cauzate persoanelor aflate în situaţia reglementată de Decretul-Lege nr. 118/1990 şi, cu atât mai puţin, prevederile art. 1349 din Noul C. civ., având în vedere prevederile art. 6 alin. (2) din acelaşi cod, potrivit cărora actele şi faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârşite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârşirii ori producerii lor.
Faţă de considerentele expuse, Tribunalul a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi a respins acţiunea, ca atare.
Prin Decizia civilă nr. 45 din 6 martie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, s-a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantul S.G. împotriva sentinţei civile sus-menţionate.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea de Apel a reţinut următoarele:
În speţă, acţiunea formulată de reclamant nu se fundamentează pe prevederile Legii nr. 221/2009, ci pe dispoziţiile art. 1349 din Noul C. civ. (fost art. 998 C. civ.).
Acţiunea, fiind întemeiată exclusiv pe răspunderea civilă delictuală, trebuia formulată în termenul de prescripţie extinctivă prevăzut de dispoziţiile art. 8 alin. (1) raportat la art. 3 alin. (1) teza I din Decretul nr. 167/1958.
Potrivit acestor prevederi legale, prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.
Raportat la faptul că reclamantul a solicitat despăgubiri morale pentru o condamnare suferită în anul 1959, acesta a cunoscut atât paguba ce i-a fost cauzată prin faptul detenţiei şi al regimului la care a fost supus, cât şi pe cel răspunzător de pagubă, respectiv Statul Român, prin organele sale de represiune din perioada anterioară anului 1989, chiar la momentul arestării sale şi, respectiv la momentul eliberării sale din detenţie, în anul 1963.
Se constată că, în cauză, în mod corect a reţinut prima instanţă împrejurarea că acţiunea formulată de reclamant este prescrisă, avându-se în vedere că momentul naşterii dreptului la acţiune îl constituie cel al publicării Decretului-lege nr. 118/1990, cu modificările aduse ulterior.
Susţinerile recurentului, în sensul că instanţa nu trebuia să invoce, din oficiu, excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, nu pot fi primite, întrucât această excepţie nu a fost invocată din oficiu de către instanţă, ci de către pârât, prin întâmpinarea formulată în cauză (filele 16-20).
Rezultă din practicaua sentinţei apelate faptul că instanţa a acordat cuvântul asupra celor două excepţii invocate de către pârât, prin întâmpinare, una dintre acestea fiind excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune (fila 35).
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul S.G., criticând-o pentru următoarele motive:
Susţine că aspectele de drept esenţiale în rezolvarea acestor speţe sunt, în principiu, formate din doua categorii: problematica prescripţiei dreptului la acţiune şi admisibilitatea unor asemenea acţiuni, raportat la temeiurile juridice invocate.
Instanţa de apel a pronunţat o hotărâre lipsita de fundament legal, în legătură cu ambele aspecte.
În ceea ce priveşte problematica prescripţiei dreptului la acţiune, recurentul a arătat că nu se poate reţine inaplicabilitatea, în cauză, a unui text de lege pe care nu şi-a fundamentat pretenţiile, dar care oferă răspuns la problema prescripţiei dreptului la acţiune.
Momentul de la care, pe plan subiectiv, a luat naştere dreptul la exercitarea acţiunii îl reprezintă momentul la care persoana cunoaşte, fără dubiu, paguba, întinderea ei şi persoana care a provocat această pagubă.
În acest sens, reclamantul arată că nu a invocat, ca temei al cererii de chemare în judecată, dispoziţiile Legii nr. 221/2009, deoarece, în prezent, faţă de modul în care a fost rezolvată problematica acestei legi, pe plan juridic, art. 5 alin. (1) teza I nu mai poate constitui fundament pentru obţinerea despăgubirilor morale solicitate.
Cu toate acestea, doar Legea nr. 221/2009 defineşte momentul de referinţă, în raport de care se poate verifica termenul de prescripţie, întrucât este primul şi singurul act normativ care, în cuprinsul art. 1 alin. (2), enumeră, limitativ, condamnările cu caracter politic de drept. Dacă, până la această dată, doar persoana şi, eventual, un grup de persoane foarte apropiate acesteia (familia, rude) percepeau, într-un oarecare mod, că a fost condamnată politic, Legea nr. 221/2009 pune capăt oricăror speculaţii şi enumeră, limitativ, aceste condamnări.
Instanţa de apel nu tratează acest aspect şi nu se referă la critica reclamantului, în sensul că, potrivit art. 2512 alin. (2) din Noul C. civ., prescripţia dreptului la acţiune nu poate fi aplicată, din oficiu, de către organul de jurisdicţie.
Este nelegal punctul de vedere al instanţei, care tratează excepţia de inadmisibilitate înaintea celei de ordine publică, a prescripţiei, în condiţiile în care inadmisibilitatea nu este o excepţie, ci o apărare de fond.
Pe de altă parte, Decretul-Lege nr. 118/1990 nu constituie legea specială în materie de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele care au executat condamnări politice şi, indiferent dacă persoana în cauză a fost sau nu beneficiara acestui decret, nu este posibilă raportarea la acest act normativ nici în tratarea admisibilităţii acţiunii şi nici în tratarea prescripţiei dreptului la acţiune. Decretul nr. 118/1990 nu face altceva decât să caracterizeze, într-un mod general şi oarecum evaziv, persecuţiile politice în general.
Din dispoziţiile actului normativ sus-menţionat (art. 1, 3, 4, 8, 9, 11) rezultă că acesta se referă la drepturi băneşti legate de vechimea în munca, gratuităţi la mijloace de transport, etc., cu alte cuvinte, la modalităţi de compensare a unei perioade care nu fusese luată în considerare la calculul pensiei, dar, în niciun caz, nu reglementează despăgubiri pentru daune morale.
Verificarea caracterului politic al condamnării, conform Decretului-Lege nr. 118/1990, revenea unei comisii din cadrul D.M.P.S. şi nu avea la bază un act normativ care să le enumere limitativ şi exact. Au fost numeroase cazuri în care aceste comisii au acordat drepturi şi altor genuri de condamnări, care semănau cu unele cu caracter politic.
Nu se poate reţine nici că reclamantul nu ar fi urmat o anume procedură administrativă prealabilă, întrucât, aşa cum s-a subliniat, nu trebuie confundată indemnizaţia care are un caracter reparator strict material, mai exact în domeniul dreptului muncii, cu solicitarea la plata de daune morale.
Referitor la admisibilitatea unor asemenea acţiuni, raportat la temeiurile juridice invocate, recurentul susţine că instanţa trebuia să analizeze toate temeiurile juridice invocate, atât cele de drept intern, cât şi cele de drept internaţional, care au legătură directă cu soluţionarea cauzei şi care, toate, sunt acte normative ce incriminează cele suportate de reclamant în regimul politic trecut.
Recurentul reclamant a solicitat admiterea căii de atac şi, pe fond, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată, în sensul acordării unor daune proporţionale cu prejudiciul suferit.
Intimatul pârât Statul Român, prin M.F.P., a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
Analizând decizia civilă atacată în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
În esenţă, recurentul a contestat decizia, prin prisma următoarelor aspecte, ce vor fi examinate de prezenta instanţă, din perspectiva cazurilor de casare şi modificare enunţate în precedent:
- Contrar celor reţinute de instanţa de apel, Legea nr. 221/2009 este actul normativ care trebuia luat în considerare la calculul termenului de prescripţie, iar nu Decretul-lege nr. 118/1990 - art. 304 pct. 9 C. proc. civ.;
- Curtea de Apel nu s-a pronunţat pe critica referitoare la imposibilitatea invocării, din oficiu, a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, în raport de dispoziţiile art. 2512 alin. (2) din Noul C. civ. - art. 304 pct. 7 C. proc. civ.;
- în mod greşit, instanţa de apel a tratat, prioritar, problema inadmisibilităţii acţiunii, faţă de excepţia prescripţiei dreptului la acţiune - art. 304 pct. 5 C. proc. civ.;
- nu se poate imputa reclamantului că nu a urmat o anumită procedură administrativă prealabilă, pentru obţinerea despăgubirilor solicitate în dosarul de faţă;
- în mod greşit, instanţele nu au analizat fondul pretenţiilor formulate prin acţiune, în raport de temeiurile juridice invocate în cererea de chemare în judecată - art. 304 pct. 9 C. proc. civ.;
Dintre criticile în legătură cu problemele expuse mai sus, Înalta Curte le va analiza prioritar pe cele care supun dezbaterii pretinse greşeli de procedură ale instanţei de apel şi, ulterior, pe cele care vizează soluţia confirmată de această instanţă, în materie de prescripţie extinctivă a dreptului la acţiune.
- În ceea ce priveşte tratarea prioritară a inadmisibilităţii acţiunii, în raport cu problema prescripţiei dreptului la acţiune, susţinerile recurentului sunt neîntemeiate. După cum rezultă din hotărârile pronunţate de instanţele de fond, acţiunea reclamantului a fost respinsă ca urmare a admiterii excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, iar nu ca urmare a constatării inadmisibilităţii acţiunii. Împrejurarea că instanţa de apel a făcut referire, în considerentele deciziei recurate, la Decretul-lege nr. 118/1990, nu înseamnă că a soluţionat cauza din perspectiva excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, de vreme ce, prin respingerea apelului declarat de reclamant, a confirmat soluţia primei instanţe, motivată pe admiterea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune. De asemenea, referirea la Decretul-Lege nr. 118/1990 a vizat tocmai problema prescripţiei dreptului la acţiune, întrucât acest act normativ a fost avut în vedere de instanţă ca moment de referinţă pentru calculul termenului de prescripţie, respectiv pentru stabilirea începerii curgerii termenului de prescripţie.
În consecinţă, nu sunt întrunite, în speţă, cerinţele motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., care reglementează posibilitatea de a solicita casarea hotărârii atacate în cazul în care instanţa ar fi încălcat formele de procedură prevăzute, sub sancţiunea nulităţii, de dispoziţiile art. 105 alin. (2) din acelaşi cod.
- Susţinerile recurentului, în sensul că nu i se poate reproşa neurmarea unei anumite proceduri administrative prealabile, nu vor fi avute în vedere de prezenta instanţă, deoarece nu se referă la argumentele instanţei de apel în soluţionarea cauzei.
Astfel, potrivit art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancţiunea nulităţii, printre altele, motivele de nelegalitate pe care se sprijină recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că aceste motive vor fi depuse printr-un memoriu separat.
Chiar dacă textul de lege sus-menţionat nu o prevede în mod expres, este fără dubiu că motivele de recurs trebuie să vizeze argumentele instanţei care a pronunţat hotărârea atacată, deoarece asupra acestei hotărâri, privită ca un tot unitar, dispozitiv şi considerente, se exercită controlul de legalitate.
Cum s-a arătat şi în examinarea motivului de recurs anterior, acţiunea nu a fost respinsă pentru inadmisibilitate, ceea ce înseamnă că instanţele nu au imputat reclamantului neurmarea unei anumite proceduri, alta decât cea aleasă de parte în prezentul dosar. Ca atare, susţinerile recurentului nu au legătură cu soluţia pronunţată în speţă şi nici cu considerentele care au fundamentat hotărârile pronunţate, astfel încât nu vor fi analizate de Înalta Curte.
- În ceea ce priveşte nepronunţarea de către instanţa de apel asupra criticii referitoare la imposibilitatea aplicării, din oficiu, a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, raportat la dispoziţiile art. 2512 alin. (2) Noul C. civ., susţinerile recurentului sunt, de asemenea, neîntemeiate.
În finalul considerentelor deciziei atacate, se arată că această critică nu poate fi primită, deoarece excepţia prescripţiei dreptului la acţiune nu a fost invocată din oficiu, ci de către pârât, prin întâmpinarea depusă la filele 16-20.
În consecinţă, nu se poate reţine nemotivarea deciziei recurate, sub aspectul excepţiei în discuţie, nefiind întrunite cerinţele motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
- Referitor la legea incidentă în ceea ce priveşte momentul începerii curgerii prescripţiei extinctive, Curtea de Apel a considerat, raportat la temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, şi anume art. 1349 din Noul C. civ., fost art. 998 C. civ., că trebuie aplicate dispoziţiile art. 8 alin. (1) raportat la art. 3 alin. (1) teza I din Decretul nr. 167/1958, şi că naşterea dreptului la acţiune este determinată de momentul publicării Decretului-Lege nr. 118/1990, act normativ care a permis formularea pretenţiilor legate de condamnările cu caracter politic, dispuse în regimul politic trecut. A mai considerat că reclamantul a cunoscut fapta prejudiciabilă, constând în arestarea şi detenţia sa, urmare a sentinţei de condamnare, chiar de la momentul arestării, respectiv cel al eliberării din detenţie (1963). De la acelaşi moment a cunoscut şi persoana răspunzătoare de fapta ilicită, respectiv Statul, prin organele sale de represiune.
Raportat la toate aceste elemente de fapt şi de drept, aplicând textele de lege din Decretul nr. 167/1958, Curtea de Apel a considerat că, în speţă, a intervenit prescripţia dreptului la acţiune.
Soluţia instanţei de apel este corectă, pentru argumentele ce se vor arăta în continuare şi care înlocuiesc, în parte, considerentele instanţelor anterioare.
În primul rând, chiar dacă cererea de chemare în judecată a fost introdusă la data de 15 iunie 2012, după intrarea în vigoare a Noului C. civ. (1 octombrie 2011), fiind vorba despre o presupusă faptă ilicită săvârşită anterior acestui moment, respectiv prin condamnarea politică a reclamantului, prin sentinţa penală nr. 174 din 21 septembrie 1959, şi ale cărei efecte s-au produs până la eliberarea sa din detenţie (anul 1963), raportat şi la temeiul juridic al cererii, constând în dispoziţiile dreptului comun în materie de răspundere civilă delictuală, sunt incidente dispoziţiile art. 998 şi următoarele din Vechiul C. civ. În acest sens, art. 6 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, pentru punerea în aplicare a C. civ., prevede că „ Actele şi faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârşite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârşirii ori producerii lor”. De asemenea, potrivit alin. (5) din acelaşi text de lege, „Dispoziţiile legii noi se aplică tuturor actelor şi faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârşite după intrarea sa în vigoare, precum şi situaţiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare”.
Din interpretarea acestor texte de lege, rezultă că răspunderea civilă delictuală invocată pentru fapte ilicite săvârşite anterior intrării în vigoare a Noului C. civ., întemeiată pe dreptul comun, este circumscrisă dispoziţiilor art. 998 şi următoarele din Vechiul C. civ. şi este guvernată de regimul juridic prevăzut de aceste dispoziţii legale.
În ceea ce priveşte termenul de prescripţie incident în cazul acţiunilor în răspundere civilă delictuală, pentru fapte anterioare intrării în vigoare a Noului C. civ., acesta este supus regulilor din vechiul cod, astfel cum a reţinut, în mod corect, şi instanţa de apel şi cum a arătat, de altfel, şi reclamantul, în motivarea cererii de chemare în judecată. În acest sens, potrivit art. 6 alin. (4) din Legea nr. 71/2011, „(4) Prescripţiile, (…) începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit”.
Ca atare, termenul de prescripţie extinctivă în cazul acţiunii de faţă este cel general, de trei ani, conform art. 3 alin. (1) teza I din Decretul nr. 167/1958, şi curge de la momentul la care cel prejudiciat „a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea”, potrivit art. 8 alin. (1).
Curtea de Apel a stabilit că acest moment a avut loc la data arestării reclamantului (1959), respectiv la data eliberării sale din detenţie (1963), urmare a graţierii condamnatului. A mai reţinut că momentul de început al curgerii prescripţiei extinctive îl reprezintă publicarea Decretului-Lege nr. 118/1990, care reglementează anumite drepturi în beneficiul persoanelor condamnate politic în regimul trecut. Recurentul susţine că acest moment îl reprezintă data publicării în M. Of. a Legii nr. 221/2009, deoarece aceasta reprezintă primul şi singurul act normativ care a înlăturat orice dubii cu privire la posibilitatea persoanelor condamnate politic, de a formula pretenţii pentru prejudiciul moral suferit în urma condamnării.
Din această perspectivă, nici argumentele instanţei şi nici susţinerile recurentului nu sunt corecte.
În realitate, potrivit art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripţie începe să curgă de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba şi pe cel răspunzător de ea, respectiv de la data eliberării reclamantului din detenţie (1963), având în vedere că acesta invocă prejudiciul produs ca urmare a condamnării sale politice, urmată de executarea pedepsei în detenţie.
Pe de altă parte, trebuie reţinut că, în perioada regimului politic trecut, înlăturat la 22 decembrie 1989, erau iluzorii speranţele de câştig ale reclamantului, ca, de altfel, ale oricărei peroane aflate în situaţia sa, într-un eventual demers judiciar având ca obiect obligarea Statului să plătească acestuia daune morale pentru pagubele produse ca urmare a condamnării politice şi executării pedepsei, anterior anului 1989. Aceasta, deoarece nu numai că posibilitatea obţinerii daunelor morale reprezenta o chestiune controversată, din punct de vedere juridic, în legislaţia şi jurisprudenţa anterioară, dar şi pentru faptul că, din cauza caracterului opresiv al regimului politic trecut, care se reflecta inclusiv în domeniul judiciar, este greu de presupus că reclamantul ar fi avut parte de un proces echitabil şi efectiv, în care pretenţiile sale împotriva Statului să fie supuse unui veritabil control jurisdicţional.
Ca atare, circumstanţele exterioare şi, deci, neimputabile reclamantului, care l-ar fi împiedicat pe acesta să obţină o soluţie favorabilă într-un demers de tipul acţiunii de faţă, până în anul 1989, trebuie asimilate unui caz de forţă majoră, în consecinţă, de suspendare a cursului prescripţiei extinctive, pe toată perioada regimului politic trecut, conform art. 13 lit. a) din Decretul nr. 167/1958.
Cu toate acestea, cauza respectivă a încetat la momentul înlăturării regimului politic anterior, la 22 decembrie 1989, de la acest moment prescripţia continuând să curgă (în realitate, începând să curgă) şi împlinindu-se la sfârşitul anului 1992, prin raportare la temeiul juridic al acţiunii şi la termenul general de prescripţie, de trei ani.
Din această perspectivă, nici Decretul-Lege nr. 118/1990 şi nici Legea nr. 221/2009 nu pot constitui elemente de referinţă în calculul termenului de prescripţie, aceste acte normative nefiind invocate de reclamant ca temei juridic al cererii de chemare în judecată. În plus, la momentul 1989 şi până la epuizarea termenului de prescripţie în cazul acţiunii de faţă, nu a fost adoptat niciun act normativ care să interzică sau din care să se deducă imposibilitatea formulării unor acţiuni de tipul celei care formează obiectul prezentului dosar.
Pe de altă parte, nu se poate reţine susţinerea reclamantului, în sensul că doar Legea nr. 221/2009 a creat certitudinea acestuia că poate formula cerere în daune morale, deci, că, de la data intrării în vigoare a acestui act normativ ar trebui calculat termenul de prescripţie. Nu numai că nu această lege reprezintă temeiul juridic al cererii reclamantului, în consecinţă, instanţele nu se pot raporta la actul normativ menţionat în calculul termenului de prescripţie, dar, la data sesizării instanţei, în prezentul dosar, art. 5 alin. (1) lit. a) din Lege fusese declarat neconstituţional, prin Deciziile nr. 1358 şi 1360 din 2010 ale Curţii Constituţionale. În consecinţă, reclamantul nu mai poate justifica „încrederea” în promovarea cu succes a demersului său raportat la un text de lege care a existat la un moment dat, dar, ulterior, la data cererii sale de chemare în judecată, fusese înlăturat în urma controlului de constituţionalitate.
În concluzie, raportat la momentul împlinirii termenului de prescripţie, calculat în condiţiile arătate mai sus, şi la data introducerii acţiunii de faţă, 13 iunie 2012, în mod corect Curtea de Apel a confirmat soluţia primei instanţe, de respingere a cererii, pentru prescripţia dreptului la acţiune, dar pentru argumentele prezentate în examinarea recursului de faţă, care înlocuiesc, în parte, pe cele ale instanţelor anterioare, în fundamentarea hotărârilor pronunţate de acestea.
Ca atare, criticile recurentului privind greşita reţinere, în speţă, a prescripţiei dreptului la acţiune sunt neîntemeiate, nefiind întrunite cerinţele motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
- În ceea ce priveşte nelegalitatea hotărârilor, din perspectiva necercetării fondului pretenţiilor reclamantului, în baza textelor de lege, naţionale şi europene, invocate de acesta în cererea de chemare în judecată, de asemenea, susţinerile nu pot fi primite.
Ca urmare a rezolvării litigiului, în fazele procesuale anterioare, pe cale de excepţie, soluţie legală pentru argumentele expuse în precedent, în mod corect instanţele nu au intrat în cercetarea fondului acţiunii, care, firesc, ar fi trebuit examinat doar în condiţiile în care instanţele nu s-ar fi dezînvestit de judecarea cauzei urmare a admiterii excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, respectiv a confirmării acestei soluţii, prin decizia Curţii de Apel.
De asemenea, niciunul dintre textele de lege din documentele europene, invocate în acţiune, nu cuprind dispoziţii în materie de prescripţie extinctivă şi nici nu ar fi fost posibilă o asemenea reglementare, având în vedere că aceste documente rezolvă protecţia în materia drepturilor omului la nivel general, dar cu respectarea condiţiilor procedurale şi de drept material impuse de legislaţiile naţionale, în adoptarea cărora se recunoaşte dreptul discreţionar al statului, de a opta, în acest sens, pentru instituirea normelor legale corespunzătoare cerinţelor sale de ordin politic, economic, social, transpuse inclusiv pe plan judiciar.
Având în vedere aceste considerente, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamant, nefiind întrunite cerinţele motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5, 7 şi 9 din acelaşi cod.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul S.G. împotriva Deciziei nr. 45 din 6 martie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 octombrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4619/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4944/2013. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
