ICCJ. Decizia nr. 4314/2013. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4314/2013
Dosar nr. 19999/3/2008*
Şedinţa publică din 8 octombrie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin dispoziţia din 11 aprilie 2008, Primarul General al Municipiului Bucureşti a respins notificările formulate de N.C., vizând restituirea în natură a apartamentului din Bucureşti, sector 4, pentru lipsa calităţii de persoană îndreptăţită, reţinând că fosta proprietară i-a vândut acestuia drepturile litigioase anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.
La 27 mai 2008, notificatorul a contestat această dispoziţie, solicitând instanţei să dispună a i se restitui în natură apartamentul, terenul aferent precum şi spaţiul comercial al imobilului situat în Bucureşti, sector 4.
Investit în primă instanţă, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin sentinţa nr. 503 din 13 aprilie 2010, a admis în parte acţiunea precizată, şi anulând dispoziţia atacată, a dispus restituirea în natură către reclamant a apartamentului şi a spaţiului comercial de 36,55 mp situate la parterul imobilului din sectorul 4, Bucureşti, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză întocmit în cauză, precum şi a terenului de 10 mp, aferent acestor construcţii.
A respins în rest acţiunea precizată, în ceea ce priveşte restituirea subsolului imobilului, ca parte componentă a spaţiului comercial, ca neîntemeiată.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut în esenţă că potrivit extrasului din anexa la Decretul nr. 92/1950, imobilul din sectorul 4, Bucureşti, a fost naţionalizat de la numiţii B.T. şi B.F., aceştia cumpărând, de la vânzătorii I.R. şi N.S., o porţiune indiviză de teren de 5 mp din suprafaţa totală de 240 mp, situată în Bucureşti, sector 4, conform contractului de vânzare-cumpărare transcris la Tribunalul Ilfov, secţia notariat din 23 noiembrie 1946, precum şi un alt teren indiviz de 5 mp, de la aceeaşi adresă, prin contractul transcris la Tribunalul Ilfov, secţia notariat din 11 noiembrie 1946.
Cumpărătorii acestor suprafeţe indivize de teren au construit, ulterior, o garsonieră şi „prăvălia din str. I. colţ cu Aleea M.”, potrivit contractelor de construcţie autentificate.
Conform certificatului de moştenitor din 2 martie 1992, B.T. a decedat la 26 iulie 1991, unica moştenitoare a acestuia fiind B.F., în calitate de soţie supravieţuitoare şi legatar universal. Aceasta a încheiat cu reclamantul contractul de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase, autentificat din 14 iunie 2000, potrivit căruia vânzătoarea a înstrăinat reclamantului drepturile litigioase asupra locuinţei de la parterul imobilului situat în Bucureşti, sector 4, împreună cu terenul aferent, precum şi asupra prăvăliei din colţ, str. I. cu Aleea M., parter, împreună cu terenul aferent. În cuprinsul convenţiei, s-a menţionat că vânzătoarea a revendicat pe cale judecătorească locuinţa şi prăvălia, în cadrul Dosarelor nr. 3192/1999 şi 3441/1999 ale Tribunalului Bucureşti.
Din analiza probatoriului administrat, instanţa a reţinut, în primul rând, că dispoziţia contestată este nelegală şi netemeinică, având în vedere că, în interpretarea art. 3 şi 4 din Legea nr. 10/2001 republicată, reclamantul are calitatea de persoană îndreptăţită la măsurile prevăzute de lege, atâta vreme cât, prin contractul de vânzare de drepturi litigioase, lămurit prin act adiţional, fostul proprietar al imobilului i-a înstrăinat acestuia toate drepturile asupra imobilului notificat, inclusiv cele derivate din Legea nr. 10/2001. Ca atare, în calitatea sa de succesor cu titlu particular, reclamantul a justificat calitatea de persoană îndreptăţită, potrivit legii speciale.
Cu privire la dreptul de proprietate al autoarei reclamantului asupra imobilului notificat, s-a reţinut că s-a făcut dovada, prin contractele de vânzare-cumpărare asupra celor două suprafeţe de câte 5 mp teren indiviz, precum şi prin contractele de construire, anterior analizate, că numita B.F., împreună cu soţul său, au fost proprietarii celor 10 mp teren indiviz şi ai garsonierei şi prăvăliei. Astfel, încă din faza cercetării notificării de către unitatea deţinătoare, reclamantul a făcut dovada conformă art. 23, 24 din lege, fiind întrunite şi cerinţele art. lit. a) din Legea nr. 10/2001, în sensul că imobilul a fost preluat abuziv, în temeiul Decretului nr. 92/1950.
Tot astfel s-a arătat că atât garsoniera, cât şi spaţiul comercial şi terenul indiviz de 10 mp, sunt spaţii libere, în înţelesul legii, nefiind înstrăinate altor persoane, potrivit art. 7 alin. (11), astfel că sunt pe deplin aplicabile prevederile art. 7 alin. (1) şi (9) din Legea nr. 10/2001 republicată.
Apelul declarat în cauză de Municipiul Bucureşti prin Primarul General, a fost admis de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, care, prin decizia nr. 342A din 28 martie 2011, a schimbat în parte sentinţa în sensul că a respins în totalitate acţiunea, reţinând că la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase, respectiv în anul 2000, Legea nr. 10/2001 nu fusese edictată, situaţie în care aceste drepturi nu puteau fi transmise.
Mai mult, se arată, nu fusese formulată notificare şi ca atare nu existau drepturi litigioase derivate din Legea nr. 10/2001, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, iar încheierea actului adiţional la data de 5 iulie 2002, nu poate conferi reclamantului calitatea de persoană îndreptăţită în condiţiile în care vânzătoarea nu a formulat notificare în termenul legal prevăzut de Legea nr. 10/2001.
Recursul declarat de reclamant împotriva acestei decizii a fost admis de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, care, prin decizia nr. 1265 din 24 februarie 2012 a casat hotărârea atacată şi a trimis cauza spre rejudecare, la aceeaşi instanță de apel.
Pentru a decide astfel, instanța supremă a reţinut că aprecierea tribunalului vizând justificarea de către reclamant a calităţii sale de persoană îndreptăţită nu putea fi reevaluată în apel decât în măsura în care, prin motivele de apel ale pârâtului se aduceau critici referitoare la această dezlegare dată de prima instanţă.
Or, se arată, în motivele de apel ale pârâtului nu se regăsesc astfel de critici ci, aprecieri generice referitoare la termenele depunerii actelor doveditoarea, nelămurirea situaţiei juridice a imobilului, etc.
În aceste condiţii, instanţa de apel, în vederea respectării principiului contradictorialităţii, avea obligaţia, conform art. 129 alin. (4) C. proc. civ., să pună în dezbaterea părţilor motivul reţinut pentru adoptarea soluţiei, dacă acesta putea fi conceput în termenii unei excepţii procedurale absolute ori a unui motiv de ordine publică, astfel cum dispune norma de la art. 295 alin. (1) C. proc. civ., pentru ca părţile să nu fie surprinse prin reţinerea unor motive care nu au fost dezbătute în contradictoriu şi asupra cărora le-a fost suprimat dreptul de a-şi face apărări sau de a răspunde la acestea.
În rejudecare, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin decizia nr. 36A din 8 februarie 2013, a respins ca nefondat, apelul declarat de Municipiul Bucureşti prin Primar General.
A admis apelul reclamantului, şi a schimbat în parte sentinţa, în sensul că s-a recunoscut calitatea de persoană îndreptăţită a acestuia cu privire la suprafața de 38,92 mp subsol, ca parte componentă a spaţiului comercial, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză efectuat.
A dispus restituirea în natură a suprafeţei de 38,92 mp subsol, ca parte componentă a spaţiului comercial alcătuit din 32,31 mp (încăpere mare la subsol) şi 6,61 mp (încăperea mică de la subsol) separate cu peretele din carton-ghips, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză efectuat.
Pentru a decide astfel, instanţa de trimitere a reţinut în esenţă că probele cauzei atestă împrejurarea că subsolul imobilului, face parte integrantă din unitatea locativă notificată sub denumirea de „spaţiu comercial”, astfel încât cererea de restituire în natură privea în întregime spațiul comercial, parter şi subsol.
Cum reclamantul, se mai arată, a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită şi respectiv a dreptului de proprietate asupra imobilului preluat abuziv de la autorul său, nu exista niciun impediment la restituirea în natură a spaţiului solicitat, apreciindu-se ca incidente dispoziţiile art. 7 al Legii nr. 10/2001, republicată.
Cât priveşte apelul Municipiului Bucureşti, prin Primar General, s-a arătat că actele ce au stat la baza pronunţării sentinţei se aflau în dosarul administrativ depus la Primărie şi că N.C. a depus toate actele de proprietate ale autorilor săi, precum şi dovada calităţii de moȘtenitor.
Tot astfel, se arată, termenul de 60 de zile reglementat prin dispoziţiile art. 25 al Legii nr. 10/2001, are două date de referinţă, şi poate fi prorogat cu acordul (expres sau tacit) persoanei îndreptăţite, dar numai dacă unitatea deţinătoare comunică notificatorului, în intervalul de 60 de zile de la înregistrarea notificării, faptul că documentaţia este insuficientă pentru fundamentarea deciziei de restituire.
Or, conchide instanţa de trimitere, intimatul a depus toate actele doveditoare solicitate de către autoritatea publică.
Împotriva acestei ultime hotărâri, a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General care, invocând temeiul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critică decizia dată în apel, după cum urmează:
- conform art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, republicată sunt îndreptăţite la măsuri reparatorii doar persoanele fizice, proprietari ai imobilului la data preluării abuzive, precum şi moştenitorii legali ori testamentari ai acestora.
Or, reclamantul cesionar de drepturi litigioase, prin contracte încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, ce nu puteau transmite drepturi derivate din acest act normativ, nu şi-a justificat calitatea de persoană îndreptăţită.
- potrivit art. 21-23 din Legea nr. 10/2001, notificarea formulată înlăuntrul termenului legal de persoana ce se consideră îndreptăţită trebuie însoţită de actele doveditoare privind calitatea de proprietar ori de moȘtenitor a acestei persoane, ceea ce în cauză nu s-a realizat, instanţa reţinând greşit calitatea reclamantului de persoană îndreptăţită.
Recursul se priveşte ca nefondat, urmând a fi respins în considerarea argumentelor ce succed.
Potrivit dispoziţiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001, în redactarea ulterioară modificărilor operate prin Legea nr. 247/2005, actele doveditoare ale dreptului de proprietate ori, după caz, ale calităţii de asociat sau acţionar al persoanei juridice, precum şi, în cazul moştenitorilor, cele care atestă această calitate (...) şi orice alte înscrisuri necesare pretenţiilor de restituire, decurgând din acest act normativ, pot fi depuse până la data soluţionării notificării.
În interpretarea acestui text, practica judiciară a reţinut constant că sintagma folosită de legiuitor vizează doar procedura derulată ulterior notificării, de către entitatea investită cu soluţionarea cererii privind acordarea măsurilor reparatorii, nu şi etapa contencioasă a atacării deciziei sau dispoziţiei, în faţa instanţei judecătoreşti.
În adevăr, din nicio dispoziţie a legii nu rezultă că persoana îndreptăţită, în combaterea deciziei de respingere a notificării, nu ar putea depune acte noi în instanţă, din care să rezulte calitatea sa de proprietar sau de moştenitor al fostului proprietar al imobilului ce face obiectul cererii de restituire.
Cât priveşte termenul de 60 de zile, reglementat prin dispoziţiile art. 25 al Legii nr. 10/2001, în care entitatea investită cu soluţionarea notificării trebuie să se pronunţe asupra cererii de restituire în natură sau de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, instanţa de apel a reţinut corect că acesta poate fi prorogat doar cu acordul (tacit sau expres) al persoanei îndreptăţite, în situaţia în care acesteia i se comunică în scris, în intervalul de 60 de zile de la înregistrarea notificării, faptul că documentaţia depusă este insuficientă pentru fundamentarea solicitării de a se acorda una din măsurile reparatorii prevăzute de lege.
Or, cum în cauză nu s-a făcut dovada existenţei unei corespondenţe care să ateste solicitarea pârâtului vizând completarea dosarului administrativ, iar din examinarea acestuia a rezultat că intimatul-reclamant a depus toate actele doveditoare ale calităţii sale de persoană îndreptăţită, critica nu poate fi reţinută.
Cât priveşte cel de-al doilea motiv de recurs, vizând reţinerea greşită de către instanţe a calităţii reclamantului de persoană îndreptăţită la restituire, în condiţiile Legii nr. 10/2001, pe considerentul că acesta este doar un cesionar de drepturi litigioase iar cedenta (fosta proprietară, B.F.) nu a formulat notificare în termenul prevăzut de lege, se constată că această critică a fost formulată omisso medio, direct în recurs.
Astfel, exercitarea căilor de atac are ca efect declanşarea mecanismelor vizând controlul judiciar, îndeplinit de instanțele superioare asupra hotărârilor instanţelor inferioare şi este guvernată de principiul legalităţii căilor de atac, prevăzut de art. 129 din legea fundamentată.
Cum, cauza recursului constă în nelegalitatea hotărârii ce se atacă pe această cale, care trebuie să îmbrace una din formele prevăzute de art. 304 din vechiul C. proc. civ. (în vigoare la data iniţierii demersului judiciar de faţă) recursul nu putea fi exercitat decât pentru motive ce au făcut analiza instanţei anterioare şi care, implicit, au fost cuprinse în motivele de apel, în situaţia în care atât apelul cât şi recursul sunt exercitate de aceeaşi parte iar soluţia primei instanţe a fost menţinută în apel.
Aceasta este una din aplicaţiile principiului legalităţii căilor de atac şi se explică prin aceea că efectul devolutiv al apelului se limitează la ceea ce a fost apelat (tantum devolutum, quantum appellatum), în recurs putând fi invocate doar critici care au fost aduse şi în apel.
Doctrina, cât şi practica judiciară, au statuat că numai astfel se respectă principiul dublului grad de jurisdicţie, întrucât în ipoteza contrară s-ar ajunge la situaţia ca anumite apărări şi susţineri ale părților să fie analizate pentru prima oară de instanţa investită cu soluţionarea căii extraordinare de atac a recursului.
Aşa fiind, faţă de cele ce preced, recursul urmează a se respinge, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Municipiul Bucureşti prin Primarul General împotriva deciziei nr. 36 A din 8 februarie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 octombrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4311/2013. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 4315/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
