ICCJ. Decizia nr. 4318/2013. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4318/2013
Dosar nr. 14700/3/2008*
Şedinţa publică din 8 octombrie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată la 17 aprilie 2008, V.A. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu Statul român prin Ministerul Finanţelor Publice, să oblige pârâtul, la plata sumei de 500.000 euro echivalent în RON la data plăţii, reprezentând daune interese (materiale şi morale) ca urmare a privării sale de libertate în mod nelegal pentru o perioadă de peste 50 de zile, începând cu data de 8 noiembrie 2003.
În motivarea cererii, reclamantul a învederat că prin rechizitoriul nr. 300/P/2003 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a fost trimis în judecată în stare de arest preventiv, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 9 al Legii nr. 143/2002 reţinându-se că, la 3 noiembrie 2003, aflându-se în barul P.C., a înmânat unui agent sub acoperire un recipient ce conţinea anhidridă acetică, precursor folosit la fabricarea drogurilor.
Ulterior, prin sentinţa penală nr. 575 din 28 aprilie 2005 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, reclamantul a fost achitat, hotărârea fiind confirmată definitiv prin decizia penală nr. 5826 din 12 octombrie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Mai arată reclamantul că, intentarea procesului penal pentru fapte în legătură cu serviciul şi arestarea sa preventivă, au avut consecinţe deosebit de grave cu impact asupra onoarei, demnităţii, creditului moral şi poziţiei sociale pe care acesta a avut-o anterior declanşării mecanismului judiciar.
La 3 iulie 2009, reclamantul şi-a precizat acţiunea arătând că înţelege să solicite obligarea pârâtului la plata sumei de 30.000 euro, echivalent în RON, reprezentând daune materiale, precum şi a sumei de 470.000 euro, echivalent în RON la data plăţii, reprezentând daune morale.
Investit în primă instanță, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin sentinţa nr. 358 din 16 martie 2010, a admis în parte cererea, astfel cum a fost precizată şi în consecinţă a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 1.500 euro, echivalent în RON la data plăţii, cu titlu de daune materiale precum şi a sumei de 10.000 euro, echivalent în RON la data plăţii, cu titlu de daune morale.
A luat act de renunţarea reclamantului la judecarea capătului de cerere privind obligarea pârâtului la plata sumei de 1.000 euro, echivalent în RON, reprezentând cheltuieli medicale.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut în esenţă că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 504 alin. (2) şi (3) C. proc. pen., întrucât reclamantul a fost privat de libertate pe o perioadă de 5 luni, măsură revocată definitiv iar ulterior acesta a fost achitat prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă.
S-a reţinut caracterul nelegal al privării de libertate a reclamantului, tribunalul constatând că acesta a suferit un prejudiciu moral, concretizat în suferințele psihice inerente restrângerii libertăţii pe o perioadă de 5 luni, ceea ce a avut repercursiuni asupra familiei şi vieţii sociale a reclamantului, astfel cum au confirmat martorii audiaţi în cauză.
S-a reţinut totodată faptul că, potrivit declaraţiilor celor doi martori, care au fost de faţă la arestarea reclamantului, aceasta a avut loc în barul în care se aflau prieteni şi clienţi ai acestuia, într-o sâmbătă seară, la o oră de vârf, când barul era plin, fiind o veritabilă „desfăşurare de forţe”, cu mitraliere şi mascaţi, inclusiv cu percheziţie, ceea ce, incontestabil, a produs un prejudiciu moral reclamantului, prin afectarea imaginii sale în societate.
Prin urmare, s-a constatat că se impune repararea prejudiciului moral suferit de reclamant, prin acordarea unei compensaţii băneşti, în măsură să atenueze suferinţele psihice ale acestuia determinate de lipsirea sa de libertate, tribunalul obligând pârâtul la plata sumei de 10.000 euro, echivalent în RON la data plăţii, cu titlu de daune morale.
În ceea ce priveşte solicitarea vizând acordarea daunelor materiale, astfel cum acestea au fost defalcate prin cererea precizatoare depusă la dosar, prima instanţă a reţinut că, referitor la lipsa veniturilor reclamantului pe perioada arestării, urmează a fi avută în vedere remuneraţia lunară a acestuia în cuantum de 12.000.000 ROL, astfel cum rezultă din adeverinţa emisă la data de 25 martie 2004 (Dosarul nr. 996/2004 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală).
Potrivit acestei adeverinţe, reclamantul era angajat în acel moment, la SC C. SRL., cu sediul în Bucureşti, sector 3, societate înfiinţată în anul 1991, în funcţia de director executiv, având o retribuţie lunară de 12.000.000 ROL, iar în urma incidentului, i s-a desfăcut contractul de muncă.
Prin urmare, tribunalul a obligat pârâtul doar la plata sumei de 1.500 euro, în echivalent în RON la data plăţii, reprezentând veniturile lunare de care a fost lipsit reclamantul în perioada de 5 luni în care s-a aflat în arest preventiv (6.000 RON).
Cu privire la solicitarea reclamantului de acordare a sumei de 10.000 euro, reprezentând diminuarea veniturilor sale ulterior arestării, s-a constatat că nu s-a făcut nicio dovadă în sensul că retribuţia lunară a reclamantului ar fi fost micşorată ulterior punerii sale în libertate.
Astfel, nu s-a depus la dosar niciun înscris care să ateste cuantumul veniturilor lunare ale reclamantului, ulterior datei de 6 aprilie 2004, singurul înscris referitor la salariul acestuia fiind reprezentat de adeverinţa mai sus menţionată, eliberată la data de 25 martie 2004. De asemenea, nu s-a făcut dovada afectării numelui comercial şi a clientelei societăţii comerciale la care reclamantul era director executiv, afirmaţiile martorilor (asociaţi la firma respectivă) neputând fi considerate probe în sensul menţionat, în lipsa unor documente care să ateste pierderile financiare ale societăţii, ulterior arestării reclamantului.
Cât priveşte contravaloarea cheltuielilor efectuate de reclamant în procesul penal, pe tot parcursul desfăşurării acestuia, precum şi cheltuielile implicate de transportul personal şi al martorilor din procesul penal, tribunalul a constatat că este neîntemeiată cererea reclamantului de obligare a pârâtului la plata sumei de 10.000 euro, reprezentând contravaloarea acestor cheltuieli.
Astfel, sumele achitate de reclamant în procesul penal puteau fi solicitate de acesta în procesul respectiv, potrivit dispoziţiilor art. 193 C. proc. pen., acestea nefiind consecinţe ale arestării preventive şi neputând fi acordate în prezentul litigiu, care are ca obiect numai prejudiciul cauzat reclamantului prin eroarea judiciară materializată în privarea sa de libertate în mod nelegal.
Pe de altă parte, reclamantul nu a făcut dovada suportării cheltuielilor reprezentând onorarii ale avocaţilor aleşi pentru cererile vizând arestarea sa preventivă, nefiind depuse la dosar chitanţe în acest sens.
S-a constatat că este neîntemeiată şi solicitarea reclamantului de acordare a cheltuielilor suportate de acesta pentru deplasarea membrilor familiei sale la penitenciar, precum şi cele reprezentând contravaloarea coletelor primite de reclamant de la soţia sa, având în vedere, pe de o parte, faptul că acestea nu au fost detaliate, fiind exprimate numai generic, iar pe de altă parte, nu s-a făcut dovada suportării efective a acestor cheltuieli.
Conform dispoziţiilor art. 246 C. proc. civ., având în vedere manifestarea de voinţă de la termenul de judecată din 23 februarie 2010, în sensul renunţării la judecarea capătului de cerere privind obligarea pârâtului la plata contravalorii cheltuielilor medicale în cuantum de 1.000 euro, tribunalul a luat act de renunţarea reclamantului la judecarea acestui capăt de cerere.
Soluția a fost menţinută de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, care, prin decizia nr. 92A din 2 februarie 2011, în esenţă cu aceeaşi motivare, a respins ca nefondate apelurile formulate de reclamant, Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi Statul român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Recursurile declarate împotriva acestei hotărâri de reclamant, pârât şi Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, au fost admise de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, care, prin decizia nr. 3697 din 24 mai 2012 a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel reţinând că este necesar ca în cauză să se determine data la care a fost încheiată urmărirea penală şi s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului (reclamantul de faţă) întrucât prin hotărâre judecătorească definitivă, s-a stabilit că doar începând cu această dată, măsura arestării preventive a fost menţinută în mod nelegal.
Or, mai reţine instanța supremă, stabilirea acestei date presupune verificări de fapt care nu au fost efectuate în fazele procesuale anterioare şi care, faţă de prevederile art. 314 C. proc. civ., nu pot fi efectuate în faza de judecată a recursului.
În rejudecare, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin decizia nr. 438A din 12 decembrie 2012 a respins apelurile declarate în cauză reţinând că, întreaga perioadă de arestare a fost una nelegală deoarece măsura arestării nu a avut suficiente temeiuri, iar la finalul procesului penal nu s-a putut reţine în sarcina inculpatului săvârȘirea unei fapte de natură a atrage răspunderea penală a acestuia.
Este adevărat, se mai arată, că reclamantul nu a fost condamnat definitiv pentru infracţiunile pentru care a fost cercetat penal, procesul pornit împotriva acestuia finalizându-se cu o hotărâre de achitare, dar pe parcursul desfăşurării cercetărilor împotriva acestuia s-a luat măsura arestării preventive, măsură revocată prin hotărâre judecătorească, hotărâre prin care s-a constatat că instanţa care a dispus arestarea a făcut o greşită aplicare a legii.
Or, din interpretarea textelor art. 504 alin. (2) şi alin. (3) C. proc. pen., rezultă că în această materie caracterul nelegal al privării de libertate nu poate fi raportat strict numai la data revocării măsurii preventive, acesta fiind determinat şi de modalitatea de terminare a procesului penal prin una din soluţiile enumerate la art. 504 C. proc. pen., respectiv scoaterea de sub urmărire penală, încetarea urmăririi penale pentru cauza prevăzută de art. 10 alin. (1) lit. j)., achitarea sau încetarea procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j), legiuitorul urmărind să acorde despăgubiri şi persoanelor a căror nevinovăţie a fost stabilită la finalizarea procesului penal după ce au suportat privări sau restrângeri de libertate, chiar dacă respectivele măsuri apăreau ca fiind justificate în raport de cercetările efectuate până la data adoptării lor.
Ca atare, instanţa de control judiciar a considerat că măsura arestării preventive este nelegală pe toată durata acesteia, caracterul nelegal fiind determinat de soluţia de achitare pronunţată în privinţa reclamantului la terminarea procesului penal.
De aceea, excepţia de inadmisibilitate a acţiunii invocată de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, a fost privită ca neîntemeiată.
În privinţa cuantificării prejudiciului, critică ce se regăseşte în toate cele trei apeluri, Statul Român şi Ministerul Public susţinând că suma acordată este prea mare, iar reclamantul că este prea mică, critica a fost respinsă, de asemenea, ca nefondată.
Astfel, intentarea procesului penal pentru fapte care s-au dovedit în final nereale şi luarea unor măsuri preventive au avut consecinţe grave asupra reclamantului, vătămându-i sănătatea, onoarea, poziţia socială, aspecte care definesc persoana umană şi care constituie criterii importante de stabilire a daunelor morale.
Prin privarea de libertate, reclamantului i s-a adus o atingere drepturilor şi libertăţilor sale fundamentale, iar suferinţele fizice şi psihice provocate de această măsură justifică pe deplin cuantumul acordat de instanţa de fond. Din declaraţiile martorilor a rezultat că arestarea a avut loc într-un local public în prezenţa prietenilor şi clienţilor reclamantului, situaţie de natură a afecta imaginea acestuia în societate.
Instanţa de fond, la stabilirea cuantumului despăgubirilor, a ţinut seama de criteriile legale, respectiv de durata privării de libertate şi de consecinţele produse asupra persoanei reclamantului, suma de 10.000 euro acordată cu titlu de daune morale, neputând reprezenta o îmbogăţire fără justă cauză a acestuia.
În cauză, au declarat recurs, în termen legal, atât Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti cât şi Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
În recursul său, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 din vechiul C. proc. civ., în vigoare la data iniţierii demersului judiciar, Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, critică decizia dată în rejudecarea apelului, după cum urmează:
- este greşită susţinerea instanţei de apel (şi în contradicţie cu cele dispuse prin decizia de casare) potrivit căreia măsura arestării preventive dispusă împotriva reclamantului apare ca fiind nelegală, pe toată durata acesteia, caracter determinat de soluţia definitivă vizând achitarea.
Astfel, nu s-au avut în vedere statuările deciziei penale nr. 570 din 6 aprilie 2004, pronunţată în Dosar nr. 6356/2003, cauză ce a avut ca obiect revocarea măsurii arestării preventive şi nici dezlegările instanței de control judiciar, încălcându-se prevederile imperative ale art. 315 C. proc. civ.
- hotărârea este nelegală, fiind pronunţată cu nerespectarea dispoziţiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 raportat la art. 2981 şi art. 316 C. proc. civ., în sensul că nu cuprinde motivele în fapt şi în drept, pe care se sprijină.
Astfel, prin prisma celor reţinute de instanţa supremă, instanţa de apel ar fi trebuit să procedeze la o reanalizare a cuantumului despăgubirilor acordate de tribunal, stabilind întinderea reparaţiei potrivit art. 505 alin. (1) C. proc. pen., criticile formulate în legătură cu nerespectarea criteriilor prevăzute de acest text, fiind ignorate.
Invocând temeiurile prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., Statul român prin Ministerul Finanţelor Publice critică decizia recurată, de asemenea, pe considerentul nemotivării şi al prezentării unor argumente contradictorii.
Astfel, se arată, exigenţa motivării este esenţială în administrarea adecvată a justiţiei, aceasta reprezentând o garanţie pentru părţi că cererile lor au fost analizate judicios.
Al doilea motiv de recurs vizează încălcarea prevederilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., pe considerentul că, în rejudecare, nu au fost respectate indicaţiile şi dezlegările date prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, nr. 3697 din 24 mai 2012 care, a stabilit că sunt necesare verificări de fapt, neefectuate în fazele procesuale anterioare, şi administrate probe pentru stabilirea duratei arestării nelegale a reclamantului şi determinarea întinderii prejudiciului produs.
Or, se mai arată, chiar dacă prin decizia de casare s-a stabilit, în mod obligatoriu şi neechivoc, că măsura arestării preventive a devenit nelegală de la momentul încheierii urmăririi penale şi respectiv trimiterii în judecată a inculpatului, instanţa de trimitere a reţinut, nelegalitatea măsurii arestării preventive, pe toată durata acesteia.
Nu s-au administrat probe noi, deşi instanța de apel fusese obligată la aceasta prin decizia de casare, iar perioada de timp aferentă arestării nelegale ar fi trebuit să conducă la diminuarea despăgubirilor acordate în primă instanţă.
Recursurile se privesc ca fondate, urmând a fi admise, în limitele şi pentru considerentele ce succed.
Se constată că nu sunt întemeiate criticile fundamentate pe temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., text care vizează nemotivarea hotărârii judecătoreşti.
Astfel, acest motiv de casare se referă atât la situaţia în care nu sunt prezentate argumentele pe care se sprijină decizia judecătorului cât şi la aceea când hotărârea cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei, ce echivalează cu o nemotivare.
Tot astfel, se poate vorbi de o nemotivare, atunci când o hotărâre judecătorească este motivată într-o manieră sumară şi confuză care face practic imposibilă, exercitarea controlului judiciar.
Nu este cazul în speţă, prin decizia atacată instanţa de trimitere prezentându-şi clar şi fără echivoc argumentele care au condus la concluzia că măsura arestării preventive a reclamantului este nelegală pe toată durata acesteia, caracter apreciat ca fiind determinat de soluţia de achitare pronunţată la finalizarea procesului penal.
Au fost prezentate de asemenea şi argumentele care au format convingerea instanţei în ce priveşte cuantificarea prejudiciului şi menţinerea, şi sub acest aspect, a hotărârii dată în primă instanţă.
Se privesc însă ca fondate criticile ambilor recurenţi vizând pronunţarea deciziei, cu încălcarea prevederilor art. 315 alin. (1) din vechiul C. proc. civ., potrivit căruia în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe, sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.
Legiuitorul stabileşte astfel elementele de natură a cantona limitele rejudecării, textul enunţând principiile ce trebuie urmate de instanţa de rejudecare şi care conturează însăşi raţiunea controlului judiciar.
Ca atare, legiuitorul nu lasă niciun fel de echivoc sub aspectul obligativităţii instanței de trimitere de a se conforma îndrumărilor date de instanţa de recurs cu privire la problemele de drept dezlegate şi necesitatea administrării unor probe şi examinării unor apărări.
Limitele rejudecării sunt determinate, de asemenea, de împrejurările ce au determinat casarea.
În speţă, aşa cum s-a arătat mai sus, prin decizia nr. 3697 din 24 mai 2012, dată în soluţionarea recursurilor declarate în cauză de părţi şi Ministerul Public, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a casat prima hotărâre pronunţată în apel, reţinând că este necesar ca în cauză să fie determinată data la care a fost încheiată urmărirea penală şi s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului V.A., pe considerentul că prin hotărâre judecătorească definitivă (decizia penală nr. 570 din 6 aprilie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală) s-a stabilit că doar începând cu această dată, măsura arestării preventive a fost menţinută în mod nelegal.
Rezultă, fără echivoc, din motivarea deciziei de casare, fundamentată pe soluția dată în dosarul penal, având ca obiect revocarea măsurii arestării preventive, că măsura iniţială a arestării preventive a fost apreciată ca legal dispusă, întrucât exista (în contextul circumstanţelor cauzei) presupunerea că inculpatul a săvârşit o faptă penală de natură să justifice, la acea dată, privarea de libertate.
Ulterior însă, până la terminarea urmăririi penale şi trimiterea în judecată, nu s-au mai administrat alte probe care să creeze convingerea că inculpatul ar fi săvârşit fapta reţinută în sarcină.
Ca atare, aprecierea asupra perioadei menţinerii nelegale a arestului preventiv trebuia să se raporteze la intervalul dintre momentul la care s-a finalizat urmărirea penală şi respectiv s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului şi cel al revocării măsurii arestării preventive, dispusă prin decizia nr. 570 din 6 aprilie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
În acest context, conform indicaţiilor deciziei de casare, se impunea şi o reanalizare a cuantumului despăgubirilor acordate de către instanţa de fond, prin prisma respectării criteriilor de stabilire a întinderii reparaţiei, prevăzute de art. 505 alin. (1) C. proc. pen.
Aşa fiind, faţă de cele ce preced, recursurile urmează a fi admise cu consecinţa casării deciziei atacate şi a trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva deciziei nr. 438A din 12 decembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 octombrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4316/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4319/2013. Civil → |
|---|
