ICCJ. Decizia nr. 4316/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4316/2013
Dosar nr. 9236/2/2011
Şedinţa publică din 8 octombrie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă la data de 9 mai 2008, reclamanta S.M.M. a solicitat anularea dispoziţiei din 18 martie 2008 emisă de Primarul municipiului Bucureşti, prin care s-a respins notificarea vizând restituirea în natură a imobilului-teren situat în Bucureşti, sector 1, cu motivarea că acesta este afectat în totalitate de elemente de sistematizare.
Prin sentinţa civilă nr. 1521 din 21 decembrie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă a fost admisă contestaţia formulată, s-a dispus anularea în parte a dispoziţiei din 18 martie 2008, restituirea în deplină proprietate şi posesie către contestatoare a suprafeţei de teren de 60,26 mp, situată în Bucureşti, sectorul 1 (identificată cu XX în anexa la completarea raportului de expertiză efectuat în cauză) şi acordarea în compensare, în deplină proprietate şi posesie, a suprafeţei de 46,17 mp teren, situată în Bucureşti, sectorul 1, (identificată cu YY în anexa la completarea raportului de expertiză); s-a constatat îndreptăţirea la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent în condiţiile legii speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, pentru suprafaţa de teren de 23,39 mp; au fost menţinute celelalte măsuri stabilite prin dispoziţia din 18 martie 2008 şi a fost obligată intimata la plata cheltuielilor de judecată.
Apelul declarat de Municipiul Bucureşti prin Primarul General a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 416 din 1 iulie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Recursul declarat de Primăria municipiului Bucureşti, prin Primar General împotriva acestei hotărâri a fost admis prin decizia nr. 6674 din 3 octombrie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casație Și Justiție, care a constatat că împrejurările de fapt sunt insuficient lămurite, fiind necesară administrarea de probe noi, incompatibile structurii recursului, motiv pentru care a casat hotărârea atacată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
La reluarea judecăţii, instanţa supremă a dat îndrumarea de a fi suplimentat probatoriul, în condiţiile permise de dispoziţiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., pentru a se stabili regimul juridic al terenului, în funcţie de scopul exproprierii, de situaţia în prezent a bunului, cu individualizarea acestuia raportat la planul topografic şi de situaţie de la momentul acela.
De asemenea, cu referire la critica din recurs vizând nelămurirea aspectului încasării unei sume de bani la momentul exproprierii, a dat îndrumarea de a se ţine seama de poziţia exprimată în acest sens de către intimata-reclamantă (care a afirmat că a primit o despăgubire în valoare de 40.218 RON la data de 31 noiembrie 1989), precum şi de dispoziţiile art. 11 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în măsura în care va rezulta incidenţa textului de lege (raportat la elementele de fapt ce vor fi determinate).
În rejudecare, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a pronunţat decizia nr. 44 A din 18 februarie 2013 prin care a admis apelul declarat de Primăria municipiului Bucureşti, prin Primar General împotriva sentinţei nr. 1521 din 21 decembrie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a respins contestaţia ca nefondată.
În considerentele deciziei, curtea de apel a constatat că, în cauză, sunt aplicabile prevederile art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 şi art. 10.3 din normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, deoarece lucrările pentru care s-a dispus exproprierea „realizarea şi desfiinţarea unor artere de circulaţie în municipiul Bucureşti” au fost executate şi ocupă funcţional întregul teren obiect al notificării, astfel că măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent pentru întregul imobil, aşa cum s-a stabilit prin dispoziţia din 18 martie 2008 a Primarului General al Municipiului Bucureşti.
Astfel, terenul obiect al notificării a fost amenajat pentru a deservi blocurile din str. S.V. creând accesul auto şi pietonal al locatarilor din cvartalul blocurilor şi Judecătoria sectorului 6 Bucureşti.
Prin urmare, a concluzionat instanţa de apel, acest teren nu poate fi restituit în natură în raport de dispoziţiile legale menţionate, cu atât mai mult cu cât pe această suprafaţă de teren se află şi utilităţile aferente construcţiilor de locuinţă realizate în zonă, potrivit celor constatate prin raportul de expertiză efectuat în cauză.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs contestatoarea S.M.M., invocând motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului se arată că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 şi art. 10.3 din normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, reţinând în mod eronat că lucrările pentru care s-a dispus exproprierea au fost executate şi ocupă funcţional întregul teren în litigiu.
Astfel, expertiza efectuată în cauză a identificat o suprafaţă liberă care totalizează, împreună cu cea propusă spre compensare, 130 mp, neafectată de utilităţi, posibil a fi restituită în natură, astfel că nicio dispoziţie legală nu împiedică în mod expres menţinerea soluţiei pronunţate de instanţa fondului.
În concluzie, recurenta solicită admiterea recursului şi modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii apelului declarat de intimată şi menţinerii sentinţei tribunalului.
Analizând recursul prin prisma criticilor formulate şi a motivului de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocat de recurentă, se constată că acestea sunt nefondate, calea de atac urmând a fi respinsă, pentru considerentele ce succed:
Terenul ce face obiectul litigiului, situat în str. S.V., sector 6, a trecut în proprietatea statului în baza Decretului Consiliului de Stat nr. 170/1988 privind exproprierea şi trecerea în proprietatea statului a unor terenuri şi construcţii şi scoaterea din funcţiune a unor fonduri fixe, precum şi realizarea şi desfiinţarea unor artere de circulaţie în municipiul Bucureşti.
Prin contestaţia formulată, contestatoarea a arătat că imobilul construcţie aflat pe teren a fost demolat şi despăgubirile, în cuantum de 40.218 RON, au fost încasate la 31 octombrie 1989, situaţie dovedită cu procesul-verbal emis de I.C.R.A.L. Pajura din 31 octombrie 1989, adresa din 2001 emisă de Direcţia Patrimoniu, Evidenţa Proprietăţii cadastru din cadrul Primăriei Municipiului Bucureşti şi adresa din 31 august 2006 emisă de SC R.V. SA.
Din expertiza efectuată în cauză în faţa instanţei de apel, realizată de expertul B.C.G., precum şi din concluziile raportului de expertiză efectuat la judecata în fond a cauzei, rezultă că terenul obiect al notificării se află între blocul X1 şi Judecătoria sectorului 6 Bucureşti, fiind amenajat ca alee de acces între cele două imobile, permiţând accesul auto şi pietonal al locatarilor din blocurile învecinate.
Din adresa din 20 octombrie 2001, emisă de Primăria municipiului Bucureşti, Direcţia generală de investiţii şi achiziţii publice, precum şi din concluziile raportului de expertiză efectuat în primă instanţă, se reţine că pe suprafaţa de teren ce face obiectul litigiului se află şi utilităţile aferente construcţiilor de locuinţă realizate în zonă. Chiar dacă o parte a terenului este afectată de o construcţie neautorizată, acest fapt nu schimbă regimul juridic al terenului, acest teren aparţinând domeniului public.
Astfel, se reţine că, în mod legal, instanţa de apel a stabilit că, pentru terenul ce face obiectul litigiului, situat în Bucureşti, sector 6, contestatoarea poate beneficia doar de măsuri reparatorii în echivalent, în cauză fiind aplicabile dispoziţiile art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.
Critica recurentei în sensul că ar exista o suprafaţă liberă care totalizează, împreună cu cea propusă spre compensare, 130 mp, neafectată de utilităţi, posibil a fi restituită în natură, este nefondată.
Prin art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 se arată că „ î n cazul în care lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă funcţional întregul teren afectat, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent pentru întregul imobil”.
Conform art. 10.3 din normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, restituirea în natură a terenurilor libere este limitată de destinaţia şi suprafaţa acestora, în maniera de a nu afecta căile de acces (străzi, alei, trotuare, parcări amenajate şi alte asemenea), existenţa şi utilizarea amenajărilor subterane (conducte de alimentare cu apă, gaze, petrol, electricitate de mare calibru, adăposturi militare şi alte asemenea), ori amenajările de utilitate publică ale localităţilor, respectiv suprafeţele de teren destinate a deservi căile de comunicaţie (străzi, alei, trotuare, etc.), dotările tehnico-edilitare subterane, amenajările de spaţii verzi din jurul blocurilor de locuit, parcări, grădini publice, pieţe şi altele. Sunt avute în vedere, la determinarea terenului liber, atât servituţile legale, cât şi documentaţiile de amenajarea teritoriului şi de urbanism.
Astfel, potrivit textului legal arătat, prin teren liber, restituibil în natură, se înţelege terenul neconstruit sau neafectat de amenajări de utilitate publică, ce nu afectează căile de acces (existenţa pe terenul respectiv a unor străzi, parcări, trotuare), existenţa sau utilizarea unor amenajări subterane (conducte de alimentare cu apă, gaze, petrol, electricitate de mare calibru).
Sintagma „amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale” are în vedere acele suprafeţe de teren afectate unei utilităţi publice, respectiv suprafeţele de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoile comunităţii, şi anume, căi de comunicaţie, amenajări de spaţii verzi din jurul blocurilor de locuit, parcuri şi grădini publice, dotări tehnico-edilitare subterane, alei pietonale, prin urmare spaţii destinate a permite folosinţa şi buna utilizare a construcţiilor aflate pe terenurile situate în proximitatea acestora.
Aceste prevederi legale au fost aplicate corect în cauză de către instanţa de apel, care a concluzionat că terenul solicitat nu se poate restitui în natură, ci doar prin echivalent, fiind un teren de utilitate publică, amplasat între blocul X1 şi Judecătoria sectorului 6 Bucureşti, fiind amenajat ca alee de acces între cele două imobile, permiţând accesul auto şi pietonal al locatarilor din blocurile învecinate.
Practic, suprafaţa de teren a cărei restituire în natură s-a solicitat face parte integrantă dintr-un cvartal de blocuri, fiind evident faptul că este de utilitate publică, deservind nevoile comunităţii.
Sub acest aspect, ceea ce a avut în vedere instanţa de apel nu a fost reprezentat cu prioritate de faptul că acest teren aparţine domeniului public al Municipiului Bucureşti, ci faptul că imobilul solicitat este de utilitate publică.
Prin urmare, sunt nefondate susţinerile recurentei potrivit cărora terenul este liber, restituirea în natură, în opinia acesteia, fiind posibilă şi impusă de actul normativ aplicabil în cauză.
Este adevărat că Legea nr. 10/2001 instituie în mod prioritar principiul restituirii în natură a imobilelor preluate în mod abuziv de către stat în perioada de referinţă a legii speciale de reparaţie, însă, aceeaşi lege instituie şi modalitatea restituirii prin echivalent, în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă, iar, pe de altă parte, instanţa a avut în vedere, cu prioritate, afectaţiunea imobilului, aceea de utilitate publică.
Concluzionând, instanţa de apel a constatat, în mod legal, că reclamanta poate beneficia doar de măsuri reparatorii în echivalent, nefiind astfel incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Pentru aceste considerente şi văzând dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge ca nefondat recursul declarat de contestatoarea S.M.M. împotriva deciziei nr. 44 A din 18 februarie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
ÎNALTA CURTE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de contestatoarea S.M.M. împotriva deciziei nr. 44 A din 18 februarie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 octombrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4315/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4318/2013. Civil → |
|---|
