ICCJ. Decizia nr. 4197/2013. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4197/2013
Dosar nr. 381/57/2010*
Şedinţa publică din 2 octombrie 2013
Asupra recursului de faţă constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Haţeg la data de 13 mai 2008, reclamanta V.C. a solicitat în contradictoriu cu Consiliul Local al Oraşului Haţeg, Primarul Oraşului Haţeg, Statul român prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti şi SC H. SA ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate dreptul său de proprietate asupra suprafeţei de 16.808 mp., că decretul de expropriere nr. 109/1989 nu se referă la terenurile identificate prin CF nr. X1 şi nr. X2. Haţeg, cu nr. topografic XX1., XX2., XX3., proprietatea antecesorilor reclamantei; de asemenea, să se dispună radierea din CF atât a intabulărilor efectuate în temeiul decretului de expropriere cât şi a intabulărilor efectuate în baza încheierilor de CF nr. X3., X4. şi X5.
În motivarea acţiunii reclamanta a arătat că prin decretul nr. 109/1989 a fost deposedată de către stat cu suprafaţa de teren de 12.410 mp situat în localitatea Haţeg, str. C., actualmente B-dul N.T., înscris în CF X6. şi X7. Haţeg, că terenul ce s-a expropriat, în fapt, a fost alt teren pe care au fost construite blocuri de locuinţe, în perioada 1993-1994 şi că intabularea în favoarea SC H. SA a construcţiilor aflate pe terenul respectiv este ilegală în condiţiile în care dosarul este incomplet, lipsă fiind schiţa de dezmembrare şi ea, ilegală deoarece a fost efectuată în lipsa sa, ca şi coproprietar.
Terenul expropriat prin decretul respectiv nu este terenul său întrucât reperele de delimitare ale acestuia nu se află pe proprietatea sa, după cum nici construcţiile marcate pe plan nu ocupă terenul său şi, că, fiind proprietară asupra terenului respectiv nu-i poate fi opus faptul existenţei unor construcţii pe suprafaţa sa, acestea urmând a fi considerate edificate pe terenul proprietatea altuia, fără acordul proprietarului.
Reclamanta a solicitat ca în temeiul prevederile art. 480 C. civ. să-i fie recunoscută calitatea de singură proprietară a suprafeţei de 12.410 mp teren înscris în CF X6. şi X7. Haţeg, constând în suprafaţa „expropriată” asupra căreia a pretins să-i fie lăsată proprietatea şi liniştita posesie.
Prin sentinţa civilă nr. 486 din 14 mai 2009, Judecătoria Haţeg a admis excepţia necompetenţei materiale invocate de reclamanta V.C. şi a declinat soluţionarea cauzei în favoarea Tribunalului Hunedoara.
Învestit prin declinare, Tribunalul Hunedoara prin sentinţa civilă nr. 42 din 10 februarie 2010 a declinat cauza Judecătoriei Haţeg.
Urmare a soluţionării de către Curtea de Apel Alba Iulia prin sentinţa civilă nr. 2/F/CC/ din 24 martie 2010 a conflictului negativ de competenţă ivit între Judecătoria Haţeg şi Tribunalul Hunedoara, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Hunedoara la data de 09 iunie 2008.
La data de 01 februarie 2010 reclamanta a depus cerere precizatoare prin care a arătat că acţiunea introdusă este una în constatare, întemeiată pe dispoziţiile art. 111 C. proc. civ. Totodată a arătat că solicită să se constate, în temeiul legilor fondului funciar, că suprafaţa chiar „expropriată” era retrocedabilă la apariţia legii, arătând că din totalul suprafeţei de 16.808 mp. preluate de stat prin decretul de expropriere nr. 109/1989, suprafaţa de 4.402 mp reprezintă proprietatea familiei sale.
Prin sentinţa civilă nr. 271 din 30 mai 2012, Tribunalul Hunedoara a respins acţiunea formulată de reclamantă.
În motivare, instanţa a reţinut că acţiunea reclamantei este inadmisibilă în raport cu decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Potrivit acestei decizii acţiunea în revendicare imobiliară întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun având ca obiect imobile preluate de stat în perioada 6 martie 1946 - 22 decembrie 1989 şi formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, se va soluţiona în caz de concurs între legea specială şi legea generală în favoarea legii speciale iar în situaţia unei neconcordanţe între legea specială şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are întâietate, cu condiţia de a nu aduce atingere securităţii raporturilor juridice ori a unui alt drept de proprietate.
Or, cum situaţia juridică a terenului revendicat de către reclamantă s-a aflat sub incidenţa dispoziţiilor unei legi speciale de retrocedare, respectiv Legii nr. 10/2001, a fost exclusă posibilitatea aplicării acţiunii în revendicare întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun.
Curtea de Apel Alba Iulia prin decizia civilă nr. 80 din 20 decembrie 2012 a menţinut hotărârea dată în fond şi a respins apelul declarat de reclamantă.
Instanţa de apel a apreciat că în mod corect instanţa de fond a reţinut că acţiunea apelantei reclamante este inadmisibilă faţă de Recursurile în interesul Legii nr. 53/2007 şi 37/2008 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în sensul că nu există posibilitatea de a opta între legea specială şi dreptul comun în materia revendicării pentru că ar presupune încălcarea principiului „specialia generalibus derogant”.
Acţiunea astfel cum a fost formulată şi precizată nu este admisibilă, opunându-se puterea lucrului judecat a hotărârii judecătoreşti pronunţate cu privire la imobilul în litigiu, respectiv decizia civilă nr. 312/2006 a Curţii de Apel Alba Iulia, definitivă şi irevocabilă.
Recurenta reclamantă, în temeiul art. 304 pct. 8 şi 9, a formulat recurs criticând-o pentru nelegalitate, susţinând următoarele.
Instanţa a schimbat actul dedus judecăţii şi a pronunţat o hotărâre care încalcă legea, schimbând temeiul juridic din acţiune constatare, în acţiune în revendicare întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Nu a fost soluţionată cererea prin care a solicitat să se constate că decretul de expropriere nu viza imobilul în litigiu.
Instanţa nu s-a pronunţat cu privire la caducitatea decretul de expropriere în raport de legea fondului funciar şi a refuzat acordarea dreptului la o contraexpertiza.
Respingerea cererii de ajutor public judiciar este nelegală întrucât acţiunea nu este întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Intimaţii-pârâţi SC H. SA şi Ministerul Finanţelor Publice, Bucureşti reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Hunedoara au depus întâmpinări prin care au solicitat respingerea recursului şi menţinerea ca temeinică şi legală a hotărârii atacate.
Examinând decizia recurată în raport de criticile formulate, Înalta Curte apreciază că recursul nu este fondat.
Cu privire la incidenţa în prezenta cale de atac a dispoziţiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta ignoră conţinutul acestui motiv de recurs care vizează situaţia unui act juridic de drept material, ca manifestare de voinţă a părţilor, aptă să producă efecte juridice şi ale cărui clauze clare, neîndoielnice, ar fi fost denaturate de instanţă în interpretarea dată.
În realitate, în cadrul acestui motiv de recurs, recurenta deduce judecăţii aspecte legate de calificarea cererii introductive de instanţă, şi nu de interpretarea actului dedus judecăţii.
Asemenea aspecte care vizează temeiul de drept al cererii de chemare în judecată pot face, însă, obiect de cenzură în recurs, în temeiul dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi urmează a fi analizate în acest sens.
Criticile întemeiate pe art. 304 pct. 9 sunt nefondate din considerentele ce urmează:
Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale aplicabile în speţă.
Aşa cum s-a reţinut prin hotărârea recurată, instanţa a fost sesizată de către reclamantă cu acţiune în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., la data de 13 mai 2008, fiind invocat dreptul de proprietate asupra imobilului situat la adresa indicată, preluat abuziv, aflat la această dată în posesia pârâtului.
Anterior solicitării de restituire reclamanta a mai formulat o acţiune (decizia civilă definitivă şi irevocabilă nr. 312/2006 a Curţii de Apel Alba Iulia) şi a uzat de procedura specială reglementată de prevederile Legii nr. 10/2001 (dispoziţia de restituire nr. 684/2003 emisă de Primăria Oraşului Haţeg), iar în raport de această împrejurare în mod corect instanţa de apel a apreciat că în determinarea normelor legale care reglementează rezolvarea acţiunii trebuie pornit de la principiul specialia generalibus derogant - care guvernează concursul dintre legea generală şi cea specială şi care este pe deplin incident în cazul suprapunerii unor norme care au acelaşi obiect de reglementare, cum este cazul prevederilor art. 480 C. civ. (norma generală în materie de revendicare) şi a celor din Legea nr. 10/2001 (norma specială în materie de restituire a imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989).
Problema concursului dintre legea specială şi legea generală a fost tranşată prin decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, în considerentele căreia s-a statuat că aplicarea acestui principiu de drept - recunoscut şi în alte sisteme juridice şi invocat de însăşi Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa - exclude posibilitatea ca după intrarea în vigoare a prevederilor Legii nr. 10/2001 să mai poată fi fundamentat vreun demers în instanţă pentru imobilele preluate de statul român cu sau fără titlu în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pe norma de drept comun instituită prin art. 480 C. civ.
Sub acest aspect, prin decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, s-a statuat că în materia imobilelor preluate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 există o suprapunere de soluţii legislative şi că persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu pot opta între dreptul comun şi legea specială, decât în situaţia tranzitorie în care, la data apariţiei legii, exista deja pe rolul instanţei de judecată cerere în revendicare potrivit dreptului comun, sens în care prevede art. 46 alin. (1) din acest act normativ, republicat.
S-a arătat, totodată, că această soluţie vine în continuarea firească a jurisprudenţei instanţei supreme - prin care s-a decis asupra situaţiilor de posibil conflict în timp al aplicării legilor - şi că în acest sens este şi decizia din 4 iunie 2007, referitoare la concursul dintre art. 35 din Legea nr. 33/1994 şi dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Cum acţiunea de faţă, prin care reclamanta a revendicat imobilul preluat de stat din patrimoniul autorilor săi - şi care se află sub incidenţa dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 10/2001 - a fost promovată în 2008, deci după intrarea în vigoare a legii speciale (14 februarie 2001), soluţionarea ei nu poate avea loc decât în temeiul legii speciale care stabileşte condiţiile în care pot fi restituite în natură persoanelor îndreptăţite imobilele preluate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989; prioritatea legii speciale presupune că nu se poate face abstracţie de existenţa sa, astfel că nu este posibilă aplicarea regulilor specifice acţiunii în revendicare, consacrate pe cale doctrinară şi jurisprudenţială în explicitarea prevederilor art. 480 C. civ.
De altfel, a considera că şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 orice acţiune în revendicare este admisibilă ar echivala cu o interpretare eronată a principiilor de drept şi a jurisprudenţei instanţei supreme şi a celei a Curţii Europene a Drepturilor Omului, care au admis necesitatea implementării unor limitări în exerciţiul dreptului de acces la o instanţă.
Pe de altă parte trebuie avut în vedere că, potrivit deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu exclude formularea unei acţiuni în revendicare pe dreptul comun pentru imobilele care fac obiect de reglementare al legii speciale, numai în situaţia în care se relevă existenţa unui „bun” în sensul Convenţiei, „recunoscut anterior şi supus protecţiei art. 1 din Protocolul I al Convenţie”.
Prin urmare, nici o persoană nu se mai poate legitima ca titular al dreptului de proprietate într-o acţiune promovată ulterior datei de 14 februarie 2001 şi fondată pe dreptul comun, pentru bunul pretins a fi fost preluat abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă nu i-a fost recunoscut anterior un „bun” în sensul dat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al C.E.D.O. sau dacă nu poate invoca existenţa unei speranţe legitime în legătură cu acesta; pe de altă parte, trebuie avut în vedere şi că dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 au fost abrogate prin prevederile Legii nr. 1/2009, astfel că este fără obiect susţinerea acestei apărări a recurenţilor prin invocarea acestei norme.
Ca atare, chiar dacă recurenta reclamantă şi-a întemeiat cererea de chemare în judecată pe dispoziţiile dreptului comun, normele Legii nr. 10/2001 nu puteau fi ignorate, dată fiind incidenţa principiului specialia generalibus derogant, ca şi obligaţia instanţei de judecată de a da o corectă calificare raportului juridic dedus judecăţii (art. 129 alin. (4) C. proc. civ.), regulă afirmată, de altfel şi prin Decizia 33/2008 pronunţată de secţiile unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii la care s-a făcut anterior referire.
Legea specială reparatorie este de imediată şi generală aplicare, întrucât aceasta conţine norme ce interesează ordinea publică; or, principiul enunţat are ca raţiune înlăturarea de la aplicare a dispoziţiilor dreptului comun atunci când în materia de referinţă există o reglementare specială având acelaşi obiect, care se aplică prioritar, ceea ce înseamnă şi inexistenţa unui drept de opţiune al titularului cererii de chemare în judecat; de altfel, această prioritate a legii speciale şi obligaţia conformării conduitei părţilor la dispoziţiile legii speciale a fost introdusă cu valoare normativă în corpul Legii nr. 10/2001 [art. 46 alin. (4)], prin modificarea acesteia prin Legea nr. 1/2009, formă a legii în vigoare la data pronunţării deciziei recurate.
Astfel cum instanţele anterioare au reţinut, reclamanta a formulat notificare în baza legii speciale, act normativ în temeiul căruia trebuie soluţionată cererea de restituire în natură a imobilului, dată fiind aplicarea prioritară a acesteia, principiu deja enunţat. Astfel, instanţa anterioară a reţinut că reclamanta prin causa pendinte urmăreşte redobândirea suprafeţei de 12.410 mp, suprafaţă cu privire la care a fost stabilit cu putere de lucru judecat, în procedurile urmate, cele ale Legii nr. 10/2001 şi Legii nr. 18/1991 că nu poate fi restituită în natură.
Critica referitoare la refuzul instanţei de apel de a încuviinţa efectuarea unei noi expertize este nefondat, instanţa motivând soluţia de respingere, iar recurenta nu a dezvoltat argumente privind necesitatea şi utilitatea probei în soluţionarea cauzei.
Critica privitoare la nesoluţionarea de către instanţă a cererii de constatare a caducităţii decretului de expropriere în raport de legea fondului funciar şi a faptului că actul de expropriere nu viza imobilul în litigiu este nefondată, instanţa analizând prioritar admisibilitatea acţiunii raportat la decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ceea ce nu a mai impus analizarea şi celorlalte capete de cerere, acţiunea fiind respinsă în integralitatea sa.
Se constată că reclamanta invocând în mod formal dispoziţiile art. 111 C. proc. civ., tinde prin acţiunea formulată să obţină redobândirea dreptului de proprietate ce i-a fost aparţinut printr-o acţiune de drept comun, cu eludarea dispoziţiilor legale speciale, ceea ce nu este admisibil conform deciziei nr. 33/2008.
Referitor la critica privind respingerea cererii de acordare a ajutorului public judiciar sub forma scutirii de la plata taxei de timbru, aceasta este nefondată. Înalta Curte constată că în mod corect instanţa anterioară a respins cererea de acordare a ajutorului public judiciar reţinând că acţiunea este scutită de la plata taxei de timbru în temeiul dispoziţiilor art. 15 lit. r) din Legea nr. 146-1997, accesul reclamantei la instanţă nefiindu-i lezat.
În ceea ce priveşte cererea de acordare a ajutorului public judiciar sub forma scutirii de la plata onorariului de expert precum şi cu privire la alte cheltuieli, aceasta nu poate fi supusă analizei instanţei de recurs atâta vreme cât se constată din înscrisurile aflate la dosar că reclamanta nu a formulat cerere în acest sens şi nici instanţele de judecată nu au consemnat solicitarea reclamantei de extindere a ajutorului public judiciar.
Cererea de ajutor public judiciar formulată de reclamantă a privit exclusiv scutirea de la plata taxei judiciare de timbru, aşa cum rezultă din înscrisurile aflate la filele nr. 86-88 aflate la Dosarul nr. 985/240/2008 al Tribunalului Hunedoara.
Pentru considerentele arătate criticile de nelegalitate formulate cu referire la dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., au fost găsite nefondate, recursul urmând să fie respins în consecinţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta V.C. împotriva deciziei nr. 80 din 20 decembrie 2012 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 octombrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4162/2013. Civil. Uzucapiune. Accesiune. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4241/2013. Civil → |
|---|
