ICCJ. Decizia nr. 4417/2013. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4417/2013
Dosar nr. 3079/105/2006/a1
Şedinţa publică din 10 octombrie 2013
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin contestaţia înregistrată la data de 3 aprilie 2006 pe rolul Tribunalului Prahova, contestatoarea A.T.I. a chemat în judecată pe intimaţii Primăria Sinaia şi Prefectura Prahova, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună anularea dispoziţiei din 27 februarie 2006 emisă de intimați, restituirea în natură a cotei de 1/3 din imobilul situat în Sinaia, compus din teren şi construcţii şi acordarea de măsuri în compensare pentru partea de imobil ce nu poate fi restituită în natură.
La data de 18 aprilie 2006, K.B.A., C.P.C., C.M.A. Și K.A.E. au formulat cerere de intervenţie în interes propriu şi în interesul intimatei Primăria Sinaia şi au solicitat respingerea contestaţiei. În cuprinsul cererii de intervenție au arătat că nu se poate dispune restituirea către contestatoare a cotei de 1/3 din imobilul în litigiu, în condiţiile în care, în baza Legii nr. 112/1995 contestatoarea a încasat despăgubiri pentru această cotă, precum şi o sultă de 446.008.000 ROL la data de 9 aprilie 2003, iar în urma plății sultei, intervenienții au încheiat un act de partaj voluntar pe care l-au intabulat cartea funciară. Cererea de intervenție a fost admisă în principiu, prin încheierea de la termenul de judecată din data de 7 noiembrie 2006.
La termenul de judecată din data de 18 aprilie 2006, instanţa a dispus introducerea în cauză, în calitate de intimat, a Primarului oraşului Sinaia.
La data de 27 iunie 2006, contestatoarea şi-a precizat contestaţia, arătând că nu solicită restituirea în natură a apartamentelor deja înstrăinate chiriaşilor şi care au aparţinut autorului său, C.D., urmând să încaseze despăgubirile legale ce i se cuvin, iar la data de 7 noiembrie 2006, şi-a precizat din nou contestaţia în sensul că nu înţelege să se judece în contradictoriu cu Prefectura Prahova şi că solicită restituirea în natură a apartamentului situat la et. 2 corp A, cu intrare din str. O.G. având 2 camere, bucătărie, cămară, hol, baie, WC, vestibul.
La data de 6 februarie 2007, contestatoarea a formulat o nouă precizare a contestaţiei, solicitând introducerea în cauză a Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor şi restituirea în natură a părţii de imobil pentru care i s-au achitat despăgubiri în baza Legii nr. 112/1995, şi anume a cotei de 1/3 din et. 1, et. 3, mansarda corpului A, etajul corpului C, a cotei de 1/3 din spaţiile comerciale, din imobilul situat în Sinaia, str. O.G.
În şedinţa publică de la termenul de judecată din data de 6 martie 2006, instanţa a respins cererea formulată de contestatoare privind introducerea în cauză a Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor şi a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Prin sentinţa civilă nr. 666 din 24 aprilie 2007, Tribunalul Prahova a admis în parte contestaţia, a anulat în parte dispoziţia din 27 februarie 2006 emisă de intimaţi şi a dispus restituirea în natură către contestatoare a cotei de 1/3 din imobilul situat în Sinaia, str. O.G. compus din corpul A de construcţie (etajul 1, etajul 3, mansarda), din corpul C de construcţie (etajul 1), precum şi din terenul aferent acestora, cu condiţia ca petenta să restituie suma încasată pentru această cotă de 1/3 din imobilul sus-menţionat, sumă ce va fi actualizată şi calculată potrivit Legii nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 247/2005.
A înlăturat plata în favoarea contestatoarei a diferenţei dintre valoarea încasată şi valoarea stabilită conform Legii nr. 10/2001 numai cu privire la această cotă de 1/3 din imobilul sus-menţionat, restituită în favoarea contestatoarei în calitate de moştenitoare a defunctei K.A.
A respins ca neîntemeiate capetele contestaţiei precizate privind restituirea în natură a cotei de 1/3 din spaţiile comerciale situate în Sinaia, str. O.G. Și acordarea altor măsuri în compensare.
A respins ca neîntemeiată, cererea de intervenţie formulată de intervenienţi împotriva contestatoarei şi în contradictoriu cu intimaţii şi a obligat, în solidar, pe intimaţi şi intervenienţi la plata către contestatoare, a sumei de 1.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanță a reţinut că, atâta timp cât statul a preluat de la autoarea contestatoarei cota de 1/3 din corpul A de construcţie şi din terenul aferent acestora, achitarea de către intimaţi şi intervenienţi a sultei de 446.008.000 ROL în contul Primăriei Sinaia în baza hotărârilor judecătoreşti pronunţate în cauză nu le conferă acestora un drept de proprietate asupra cotei de 1/3 din imobilul în litigiu.
În condiţiile în care această cotă de 1/3 în litigiu era liberă din punct de vedere juridic, înseamnă că dispoziţia din 27 februarie 2006 este nelegală numai în ceea ce priveşte cota de 1/3 din imobilul în litigiu, respectiv corpurile A şi C şi a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.
Instanţa, având în vedere că petenta are dreptul la restituirea în natură a cotei de 1/3 sus-menţionate, a înlăturat plata în favoarea contestatoarei a diferenţei dintre valoarea încasată şi valoarea stabilită conform Legii nr. 10/2001 numai cu privire la această cota de 1/3 din imobil, restituită în favoarea contestatoarei, în calitate de moştenitoare a defunctei K.A.
De asemenea, instanţa a apreciat ca neîntemeiate capetele de cerere din contestaţia precizată privind restituirea în natură a cotei de 1/3 din spaţiile comerciale situate în Sinaia, str. O.G. Și acordarea altor măsuri în compensare, deoarece această cotă de 1/3 din spaţiile comerciale i-a fost restituită în natură contestatoarei în baza deciziei nr. 1221 din 26 aprilie 2001 a Curţii de Apel Ploieşti, caz în care respectiva cotă nu mai poate face obiectul unei restituiri în temeiul Legii nr. 10/2001.
Instanţa a apreciat ca neîntemeiată cererea de intervenţie, în condiţiile în care contestatoarea are dreptul la restituirea în natură a cotei de 1/3 din imobilul în litigiu, respectiv din corpurile A şi C.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel intervenienţii şi intimaţii, iar prin decizia civilă nr. 199 din 5 octombrie 2010, Curtea de Apel Ploieşti a respins ca nefondate apelurile şi i-a obligat pe apelanţi, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.780 RON, către intimata-contestatoare A.T.I.
Prin decizia civilă nr. 1296 din 24 februarie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursurile declarate de pârâţi şi de intervenienţi, a casat decizia civilă nr. 199 din 5 octombrie 2010 a Curții de Apel Ploieşti şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Instanța de recurs a reținut că, la termenul de judecată din data de 8 iulie 2011, recurenţii-intervenienţi au formulat un motiv de ordine publică întemeiat pe art. 306 alin. (2) şi art. 304 pct. 9 C. proc. civ., referitor la autoritatea de lucru judecat în ceea ce priveşte hotărârile judecătoreşti pronunţate în acţiunea în revendicare de drept comun şi anume: sentinţa civilă nr. 912 din 26 septembrie 2000 pronunţată de Judecătoria Sinaia, decizia nr. 213 din 14 februarie 2001 a Tribunalului Prahova şi decizia nr. 1221 din 26 aprilie 2001 a Curţii de Apel Ploieşti.
Ulterior, la termenul de judecată din data de 10 februarie 2012, aceeaşi recurenţi au invocat excepţia inadmisibilităţii cererii de restituire în natură a cotei ideale din dreptul de proprietate pe cote-părţi, precum şi excepţia autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 1210 din 28 octombrie 2008 pronunţată de Judecătoria Sinaia în acţiunea de partaj, definitivă prin decizia nr. 788 din 18 decembrie 2009 a Tribunalului Prahova.
Înalta Curte a apreciat că excepţia inadmisibilităţii este neîntemeiată în raport de dispoziţiile legale incidente, şi anume art. 4 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, text de lege care conţine o derogare expresă de la dreptul comun ce trebuie aplicată ca atare, în virtutea regulilor ce guvernează concursul de legi.
În ceea ce priveşte excepţia autorităţii de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în partaj, instanța de recurs a reținut că hotărârile anterioare, fiind casate, nu au produs niciun efect, iar actele de executare efectuate în temeiul acestora, inclusiv plata sultei, partajul voluntar intervenit între intervenienţi precum şi intabularea ulterioară a proprietăţii exclusive în cartea funciară au fost desfiinţate de drept. Concluzionând, instanţa de recurs a înlăturat susţinerile tuturor recurenţilor cu privire la efectele hotărârilor judecătoreşti pronunţate în partaj.
Referitor la hotărârile pronunţate în procesul de revendicare, Înalta Curte a reţinut că raportul de expertiză judiciar N.M. nu a fost avut în vedere de niciuna dintre instanţele de fond, în sensul de a se determina cu certitudine dacă dispoziţia de admitere a cererii în revendicare a vizat întreaga construcţie ori doar părţi din aceasta pentru a se aprecia dacă, la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, Primăria Sinaia putea dispune de cota de 1/3 din dreptul asupra unor părţi din imobil.
S-a apreciat că, dată fiind insuficienta clarificare a situaţiei de fapt, se impune ca, în rejudecare, instanţa de apel să se raporteze şi la împrejurarea că o parte dintre apartamente au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, astfel încât să fie excluse de la restituirea în natură către reclamantă, dacă se va stabili că aceasta este îndreptăţită la o asemenea măsură reparatorie în baza Legii nr. 10/2001.
Totodată, s-a reţinut că este pe deplin aplicabil principiul electa una via, în sensul că, odată parcursă una dintre căile deschise fostului proprietar deposedat abuziv pentru restituirea în natură a imobilului, sunt epuizate posibilităţile acestuia de recunoaştere a dreptului de proprietate şi de redobândire a posesiei asupra bunului. Evident, acest principiu este viabil doar în ipoteza în care obiectul cererii în revendicare este acelaşi cu cel al notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001, indiferent dacă pretenţiile titularului dreptului au fost admise în totalitate sau parţial.
S-a apreciat, de asemenea, ca în cadrul rejudecării se impune a se cerceta dacă poziţia procesuală a reclamantei A.T.I. în procesul anterior, în legătură cu suspendarea judecării acţiunii în revendicare, echivalează cu o alegere a uneia dintre căile procesuale alternative de realizare a dreptului, astfel cum pretind intervenienţii, pentru a fi operant principiul electa una via.
S-a stabilit ca, în rejudecare, să se determine Și dacă obiectul cererii adresate instanţei de drept comun de reclamantă este identic, cel puţin în parte, cu cel al cererii formulate în baza Legii nr. 10/2001, aspect omis analizei de către instanţele de fond, urmând a se ţine cont că, în baza legii speciale, aceasta tinde la măsuri reparatorii în considerarea dreptului de proprietate ce a aparţinut autorului său, C.D., ce a purtat asupra unor părţi determinate din imobil şi a cotei-părţi de 1/3 din dreptul de proprietate ce a aparţinut bunicii, K.A.
În fine, s-a concluzionat că, pe baza acestor verificări, urmează să se clarifice îndreptăţirea reclamantei la măsuri reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, în contextul excepţiei puterii lucrului judecat a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în acţiunea în revendicare.
Rejudecând cauza, prin decizia civilă nr. 6 din 29 ianuarie 2013, Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă, a respins atât excepția puterii de lucru judecat, cât Și apelurile declarate de intervenienți Și de pârâți.
Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente:
Excepţia puterii de lucru judecat a hotărârii judecătoreşti din acţiunea în revendicare, invocată de intervenienţi este neîntemeiată.
Prin decizia de casare, Înalta Curte a stabilit în sarcina instanței de rejudecare obligația de a determina cu certitudine dacă admiterea cererii în revendicare a vizat întreaga construcţie, ori doar părţi din aceasta, pentru a se aprecia dacă, la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, Primăria Sinaia putea dispune de cota de 1/3 din dreptul asupra unor părţi din imobil (astfel cum a fost obligată prin hotărârea primei instanţe din prezenta cauză).
Imobilul în litigiu, situat în Sinaia, str. O.G., a aparţinut soţilor K.A. şi K.P.
La decesul lui K.P., soţia acestuia K.A. şi fiii au împărţit imobilul, conform actului de partaj voluntar autentificat din 23 mai 1947.
Reclamanta A.T.I. şi mama acesteia, F.C., sunt fiica, respectiv soţia lui C.D., iar apelanţii intervenienţi sunt moştenitorii lui K.P. şi B.K.
Conform acestui act de partaj voluntar, K.A. a primit în proprietate corpul A al imobilului (respectiv din etajul 1 un apartament şi o cameră, la etajul 2 trei camere, la etajul 3 nouă camere Și mansarda corpului A), corpul C şi parterul corpului B (dependinţele).
Examinând conţinutul dispozitivului hotărârii judecătoreşti pronunţate în acţiunea în revendicare pe dreptul comun, respectiv sentinţa civilă nr. 912 din 26 septembrie 2000 a Judecătoriei Sinaia, prin care a fost recunoscut dreptul de proprietate al reclamanţilor (intervenienţii din prezenta cauză) asupra imobilului din litigiu, instanța de apel a constatat că acest dispozitiv nu conţine o dispoziţie clară în privinţa întinderii dreptului asupra construcţiilor, fiind cert identificată doar suprafaţa de 798 mp teren, recunoaşterea dreptului operând generic asupra construcţiilor.
Analizând conţinutul raportului de expertiză N.M., la care s-a făcut trimitere în dispozitivul sentinţei, ce se coroborează cu motivarea acestei sentințe, rezultă că reclamanţilor (apelanţii intervenienţi din prezenta cauză) le-a fost recunoscut dreptul de proprietate, corespunzător cotei de 2/3, deţinută de autorii lor, K.P. şi B.K.
Astfel, în conţinutul acestui raport de expertiză se face referire la conţinutul actului de partaj voluntar, expunându-se partea primită în proprietate de fiecare moştenitor al lui K.P., se identifică spaţiile din imobil în raport de hotărârile comisiei pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, menţionându-se că parterul corpului B şi corpul C nu au făcut obiectul Legii nr. 112/1995, fiind spaţii comerciale.
Totodată, în considerentele hotărârii judecătoreşti din acţiunea în revendicare, se menţionează ca argument pentru respingerea excepţiei de inadmisibilitate a acţiunii pentru nerespectarea regulii unanimităţii că acţiunea în revendicare nu trebuie privită ca un act de dispoziţie, ci ca act de conservare şi administrare, prin care se readuce în patrimoniul comun un bun ce urmează apoi a fi partajat, conform legii, între toate persoanele care justifică dreptul indiviz asupra lui.
De asemenea, în finalul considerentelor se menţionează că cele două interveniente (reclamanta din prezenta cauză, A.T.I. şi mama acesteia, F.C.) au calitate procesuală activă alături de ceilalţi patru coreclamanţi, fiind îndreptăţite la restituirea părţii din imobil atribuit lui K.A., parte pentru care atât reclamanţii, cât şi intervenientele se află în indiviziune.
În consecință, instanța de apel a reținut că, date fiind considerentele hotărârii judecătoreşti pronunţate în acţiunea în revendicare, ce interesează instituţia puterii de lucru judecat în egală măsură cu dispozitivul hotărârii, având menirea de a justifica şi explica dispoziţiile instanţei, trebuie concluzionat că Judecătoria Sinaia, prin sentinţa civilă nr. 912 din 26 septembrie 2000 (rămasă irevocabilă prin decizia nr. 1221 din 14 februarie 2001 a Curţii de Apel Ploieşti) a dispus restituirea în natură către reclamanţi (apelanţii-intervenienţi din prezenta cauză) numai a cotei de 2/3 din construcţiile imobilului în litigiu, aşa cum, de altfel, aceştia au solicitat prin cererea de chemare în judecată.
Această situaţie rezultă şi din conduita lor ulterioară: după rămânerea definitivă a hotărârii pronunţate în acțiunea în revendicare, aceştia au formulat o cerere de ieşire din indiviziune prin care au solicitat partajarea imobilului cu menţiunea că restul de 1/3 a rămas în proprietatea Primăriei oraşului Sinaia (această cotă de 1/3 fiind solicitată de reclamantă pe calea prezentului demers judiciar), proces de ieşire din indiviziune în care reclamantei A.T.I. i s-a recunoscut, prin încheierea de admitere în principiu din 8 decembrie 2006 a Judecătoriei Sinaia, o cotă de 1/3 din bunurile rămase de pe urma defunctei K.A., împrejurare pe care intervenienţii nu au contestat-o, aceştia nedeclarând apel, respectiv recurs sub acest aspect.
Totodată, în contractul depus în faţa instanţei de apel, încheiat cu Primăria Sinaia la data de 15 iunie 2001 de către K.B.A., C.P.C., C.M.A. Și K.A.E., se menţionează că „cele două părţi contractante, prima în calitate de coproprietară în cotă indiviză de 2/3 a imobilului situat în Sinaia, str. O.G. şi cea de-a doua în calitate de coproprietar în cotă indiviză de 1/3, au hotărât de comun acord ca în temeiul dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 114/1996 să încheie prezenta înţelegere privind gestionarea şi administrarea fondului local pe care îl deţin în indiviziune”.
În concluzie, apelanţilor intervenienţi, fiindu-le restituită numai cota de 2/3 din imobil, cealaltă cotă de 1/3 rămasă de pe urma defunctei K.A. a rămas la dispoziţia Primăriei Sinaia, astfel că aceasta putea dispune de respectiva cotă la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Curtea de apel a constatat că principiul electa una via nu poate fi reţinut în ceea ce o priveşte pe reclamanta A.T.I.
Astfel, aceasta împreună cu mama sa, F.C., prin cererea de intervenţie formulată în cadrul acţiunii în revendicare, au solicitat restituirea în natură numai a cotei de 1/3 din spaţiile comerciale, excluse de la măsurile reparatorii (spaţiile de la parterul corpurilor B Și C, conform raportului de expertiză N.M.), cerere admisă prin decizia nr. 1221 din 14 februarie 2001 a Curţii de Apel Ploieşti.
Cererea de intervenţie din cadrul acţiunii în revendicare nu s-a referit şi la spaţiile de locuit pentru care li s-au acordat despăgubiri în baza Legii nr. 112/1995, şi a căror restituire în natură contestatoarele au solicitat-o ulterior, în baza Legii nr. 10/2001, prin notificarea formulată înainte de finalizarea procesului în revendicare.
Astfel, din conţinutul notificării din 4 aprilie 2001 rezultă că A.T.I. şi mama sa, F.C., au solicitat restituirea în natură în cotă de 1/1 a spaţiilor din imobil moştenite de la tatăl, respectiv soţul, C.D., şi în cotă de 1/3 de la K.A., respectiv corp A: etajul 1 două apartamente, etajul 3 două apartamente şi o garsonieră, mansarda, demisol 1, demisol 2, pivniţă, etajul 1 corp C şi parterul corpului B şi C, menţionând în finalul notificării că ceilalţi moştenitori au proces de revendicare în justiţie.
Ulterior, la data de 8 august 2001, acestea au formulat o completare la notificare, prin care au învederat că, pentru partea din proprietate înstrăinată de primărie chiriaşilor, în baza Legii nr. 112/1995, care a aparţinut lui C.D., nu solicită restituirea în natură, ci despăgubiri, reprezentând diferenţa dintre valoarea încasată, actualizată cu indicii inflaţiei şi valoarea corespunzătoare a acestor apartamente. Această precizare a fost formulată de contestatoare şi în cadrul contestaţiei de faţă, astfel încât apartamentele evidenţiate în adresa din 23 noiembrie 2011 a Primăriei Sinaia sunt excluse de la restituirea în natură către reclamantă, pentru acestea fiind acordate despăgubiri prin dispoziţia din 27 februarie 2006 emisă de Primăria Sinaia.
În concluzie, reclamanta A.T.I. a solicitat pe calea prezentului demers judiciar restituirea în natură doar a cotei de 1/3 din averea bunicii, K.A., mai puţin cota de 1/3 pe care a dobândit-o (ulterior înregistrării notificării) pe dreptul comun, respectiv spaţiile comerciale, parterul corpurilor B şi C, spații comerciale care, aȘa cum în mod corect a reținut tribunalul, i-au fost restituite în natură prin decizia nr. 1221 din 26 aprilie 2001 a Curţii de Apel Ploieşti, caz în care nu mai pot face obiectul unei restituiri în baza Legii nr. 10/2001.
Curtea de apel a mai reţinut că, după formularea notificării, dar înainte de soluţionarea irevocabilă a acţiunii în revendicare, respectiv la ultimul termen de judecată din data de 19 aprilie 2001 de la Curtea de Apel Ploieşti (Dosar 2798/2001 în care s-a pronunţat decizia nr. 1221 din 26 aprilie 2001), recurentele interveniente A.T.I. şi F.C. au solicitat suspendarea cauzei în baza art. 47 din Legea nr. 10/2001, depunând la dosar notificarea formulată în baza acestei legi, cerere respinsă de instanţă cu motivarea că suspendarea trebuia solicitată de toţi participanţii la proces, aspect faţă de care procuratorul recurentelor şi-a exprimat nemulţumirea, refuzând să pună concluzii pe fond.
În concluzie, nu se poate reţine, că reclamanta şi mama sa au optat pentru continuarea judecăţii în revendicare, operând principiul electa una via, întrucât au învederat instanţei de drept comun că au formulat notificare, solicitând suspendarea cauzei, cerere pe care instanţa însă a respins-o, aspect faţă de care acestea nu au mai pus concluzii pe fondul cauzei.
Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel PloieȘti, în termen legal, au declarat Și motivat recurs, atât intervenienții K.B.A., C.P.C. şi C.M.A., cât Și pârâţii Primăria Sinaia şi Primarul oraşului Sinaia.
1. Prin cererea de recurs, intervenienții K.B.A., C.P.C. şi C.M.A. formulează următoarele critici pe care le încadrează în prevederile art. 304 pct. 7, 8 Și 10 C. proc. civ.:
a. În temeiul art. 304 alin. (8) C. proc. civ., recurenții arată că instanța de apel a interpretat eronat dispozitivul sentinţei civile nr. 912 din 29 septembrie 2000 a Judecătoriei Sinaia Și raportul de expertiză efectuat de expert N.M., ceea ce a determinat pronunțarea unei soluții greȘite în privința excepției autorităţii de lucru judecat.
Recurenții fac trimitere la probe administrate în dosarul în care s-a pronunțat hotărârea judecătorească menționată, redau obiectivele stabilite de instanță în acel litigiu pentru expertiza ce avea să fie efectuată de expert N.M., reproduc răspunsurile expertului la obiectivele fixate Și arată că, prin sentinţa civilă nr. 912 din 26 septembrie 2000, Judecătoria Sinaia a restituit în natură imobilul către intervenienți, inclusiv cota indiviză de 1/3 din spaţiile de locuit din proprietatea K.A.
Recurenții mai arată că îndrumările date de Înalta Curte cu privire la incidenţa principiul electa una via au fost greȘit aplicate de instanța de apel, pornind de la soluționarea greȘită a excepţiei autorităţii de lucru judecat a sentinţei nr. 912 din 26 septembrie 2000 a Judecătoriei Sinaia, cu privire la întinderea dreptului asupra construcţiilor.
Recurenții din prezenta cauză, în calitate de reclamanți au formulat, în solidar, la data de 24 mai 1999, o acţiune în revendicare, pe calea dreptului comun, întemeiată pe art. 480 C. civ. În acel dosar, A.T.I. şi F.C., în data de 23 iunie 1999, au formulat o cerere de intervenţie în interes propriu, întemeiată pe art. 480 C. civ., precum Și notificarea din 4 aprilie 2001, în temeiul Legii nr. 10/2001, iar la termenul de judecată din data de 19 aprilie 2001, în baza art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, au solicitat suspendarea procesului. Cererea a fost respinsă, dată fiind opoziția reclamanţilor, astfel încât intervenientele au continuat procesul în revendicare pe dreptul comun.
Dovada faptului că au parcurs până la sfârşit revendicarea pe calea dreptului comun, întemeiată pe art. 480 C. civ., este rezultatul obţinut, adică restituirea în natură a dreptului cerut, prin decizia nr. 1221 din 26 aprilie 2001 a Curţii de Apel Ploieşti, care se bucură de autoritate de lucru judecat.
Faţă de această situaţie de fapt, şi pentru că dreptul de proprietate nu este susceptibil a fi ocrotit prin două sau mai multe acţiuni distincte, principiul electa una via este pe deplin aplicabil în prezenta cauză, în sensul că, odată parcursă calea dreptului comun, este epuizata calea Legii nr. 10/2001, aȘa cum a reținut Și Înalta Curte prin decizia de casare.
b. În temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenții arată că decizia recurată este nelegală, întrucât instanța de apel nu a respectat dispoziţiile obligatorii ale deciziei nr. 1296 din 24 februarie 2012 a Înaltei Curți.
Astfel, instanța de apel nu a verificat dacă, la data notificării formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, Primăria Sinaia mai deţinea cota indiviză de 1/3 din spaţiile de locuit proprietatea K.A. Și dacă, la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, Primăria Municipiului Sinaia putea dispune de 1/3 din dreptul asupra unor părţi din imobil.
Decizia recurată nu a respectat nici dispoziţia de a constata dacă obiectul cererii adresate de către A.T.I. instanţei de drept comun este identic, cel puţin în parte, cu cel al notificării din 4 aprilie 2004, formulată în baza Legii nr. 10/2001.
Intimata Și autoarea sa, prin acţiunea în revendicare pe dreptul comun, întemeiată pe art. 480 C. civ., au cerut restituirea în natură a cotei indivize de 1/3 din spaţiile comerciale situate la parter corp B şi C.
Prin notificarea din 4 aprilie 2004, au cerut restituirea în natură a bunurilor pentru care încasaseră despăgubiri în baza Legii nr. 112/1995 Și restituirea în natură a cotei indivize de 1/3 din spaţiile comerciale situate la parter corp B şi C.
Rezultă că în cele două cereri distincte, obiectul este identic în parte,respectiv în ceea ce priveȘte cota de 1/3 din spaţiile comerciale situate la parter corp B şi C, drept care le-a fost restituit în natură prin decizia nr. 1221 din 26 aprilie 2001 a Curţii de Apel Ploieşti.
c. Recurenții arată că hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea legii şi cuprinde motive străine de natura pricinii, critică pe care o încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 7 Și 9 C. proc. civ.
În acest sens, recurenții arată că instanța de apel motivează decizia de respingere a excepţiei autorităţii de lucru judecat cu argumente legate de nulitatea partajului, folosind date eronate şi un contract de administrare lovit de nulitate, astfel încât motivele sunt străine de natura pricinii.
Recurenții susțin că intimata nu solicită un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, deoarece dreptul său nu a fost şi nu este afectat de nici o ingerinţă, întrucât o parte a bunului i-a fost restituit în natură, iar pentru cealaltă parte fost despăgubită. În schimb, recurenții, care au obţinut restituirea în natură a unui imobil printr-o acţiune de drept comun, în temeiul art. 480 C. civ. prin hotărâri judecătoreşti irevocabile, sunt titularii unui bun.
Printr-o precizare depusă ulterior, recurenții intervenienți arată că motivele de recurs încadrate în cererea de recurs în prevederile art. 304 pct. 8 Și 10 C. proc. civ. sunt, de fapt, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7 Și 9 C. proc. civ.
2. Prin recursul declarat, Primarul oraşului Sinaia Și Primăria oraşului Sinaia formulează următoarele critici, pe care le întemeiază pe prevederile art. 304 pct. 7, 8 Și 9 C. proc. civ.:
a. În temeiul art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenții arată că instanţa de apel a interpretat greȘit considerentele sentinţei nr. 912 din 26 septembrie 2000 a Judecătoriei Sinaia Și a stabilit greşit întinderea dreptului asupra construcţiilor indicate în dispozitivul acestei sentințe, identificate prin raportul de expertiză întocmit de N.M.
Recurenții prezintă procedurile administrative Și cele judiciare desfăȘurate cu privire la imobilul în litigiu Și arată că sentinţa nr. 912 din 26 septembrie 2000 a Judecătoriei Sinaia se bucură de autoritate de lucru judecat, iar întinderea dreptului recunoscut asupra construcţiilor este lipsită de echivoc, în condiţiile în care, A.T.I. şi F.C. au optat pentru acordarea de despăgubiri, în temeiul Legii nr. 112/1995.
Prin urmare, susțin recurenții, instanța de apel a soluționat greȘit excepția autorităţii de lucru judecat în raport cu sentinţa nr. 912 din 26 septembrie 2000 a Judecătoriei Sinaia şi cu raportul de expertiză construcţii N.M., schimbând înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecăţii.
Hotărârile judecătoreşti pronunţate în acţiunea în revendicare, pe calea dreptului comun, se bucură de opozabilitate faţă de contestatoarea A.T.I., ce a figurat ca parte în proces şi de autoritate de lucru judecat, hotărârile fiind puse în executare atât de reclamanţi, cât şi de interveniente, la data de 1 iunie 2001.
Prin decizia recurată, a fost analizat greşit principiul electa una via, întrucât instanța şi-a bazat argumentele pe soluționarea eronată a excepţiei autorităţii de lucru judecat a sentinţei nr. 912 din 26 septembrie 2000 a Judecătoriei Sinaia.
Întrucât un drept nu poate fi ocrotit prin mal multe acţiuni directe şi distincte, iar A.T.I. şi F.C. au parcurs judecata pe dreptul comun, rezultă că este pe deplin aplicabil principiul electa una via.
b. Recurenții arată că hotărârea pronunţata a fost dată cu încălcarea legii [art. 304 alin. (9) C. proc. civ.].
Prin decizia recurată, instanța de apel nu a stabilit dacă la data notificării, 4 aprilie 2001, Primăria Sinaia mai deţinea cota indiviză de 1/3 din spaţiile de locuit proprietatea K.A.
Totodată, instanța de apel nu a stabilit dacă obiectul cererii adresate de către A.T.I. instanţei de drept comun este identic, cel puţin în parte, cu cel al notificării din 4 aprilie 2004, formulată în baza Legii nr. 10/2001.
Prin cererea de intervenţie în interes propriu, formulată în cadrul acțiunii întemeiată pe art. 480 C. civ., A.T.I. a solicitat restituirea în natură a cotei indiviză de 1/3 din spaţiile comerciale situate la parter corp B şi C, întrucât spaţiile comerciale nu au făcut obiectul Legii nr. 112/1995.
Prin notificarea nr. 190 din 4 aprilie 2001, A.T.I. cere cota de 1/3 din spaţiile comerciale de la parterul corpurilor B şi C.
Rezultă că obiectul cererii în revendicare şi obiectul notificării sunt identice în parte.
Acest obiect, cota de 1/3 din spaţiile comerciale de la parter corp B şi C, i-a fost restituit în natură prin decizia nr. 1221/2001 a Curţii de Apel Ploieşti.
c. Recurenții susțin că hotărârea pronunţată cuprinde motive străine de natura pricinii Și încalcă dispozițiile deciziei de casare, critică pe care o încadrează în prevederile art. 304 pct. 7 Și 9 C. proc. civ.
Decizia recurată foloseşte drept argument partajul lovit de nulitate, date greşite şi un contract de administrare nul, pentru a motiva respingerea greşită a excepţiei autorităţii de lucru judecat, astfel încât, motivele sunt străine de natura pricinii Și încălcă decizia de casare pronunțată de Înalta Curte.
Recurenții invocă art. 20 alin. (2) din Constituţia României, art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 1 din primul Protocol, practica C.E.D.O., precum Și securitatea circuitului civil.
Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs ale intimaților Și ale intervenienților, critici pe care urmează a le reîncadra în prevederile art. 304 pct. 7 Și 9 C. proc. civ., a le restructura Și a le grupa pentru a le răspunde prin argumente comune, Înalta Curte constată următoarele:
În primul rând, aspectele criticate prin cererile de recurs declarate în cauză, cea a intervenienților Și cea a intimaților, sunt identice, chiar dacă formulările care le cuprind sunt, uneori, diferite.
În al doilea rând, recurenții critică decizia instanței de apel sub două aspecte principale, cărora le subsumează mai multe argumente Și anume: a) nerespectarea deciziei de casare pronunțată de Înalta Curte în primul ciclu procesual Și b) interpretarea greȘită a sentinței civile nr. 912 din 26 septembrie 2000 a Judecătoriei Sinaia, ceea ce a atras, în opinia recurenților, o soluție nelegală în privința excepției autorității de lucru judecat, în privința principiului electa una via Și în ceea ce priveȘte stabilirea împrejurării dacă Primăria Sinaia deținea, la data formulării notificării de către contestatoare Și autoarea ei, o cotă de 1/3 din spațiile de locuit din proprietatea K.A. Și, pe cale de consecință, dacă la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, Primăria Sinaia mai putea dispune de această cotă de 1/3.
a) În ceea ce priveȘte criticile vizând încălcarea de către instanța de apel, cu ocazia rejudecării, a prevederilor art. 315 C. proc. civ., critici care, în baza art. 306 alin. (3) C. proc. civ., vor fi încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată că, prin decizia pronunțată în finalizarea primului ciclu procesual, instanța de recurs a dispus ca instanța de rejudecare să lămurească următoarele aspecte: dacă dispoziția de admitere a cererii în revendicare prin sentința civilă nr. 912 din 26 septembrie 2000 a Judecătoriei Sinaia a vizat întreaga construcție ori doar părți din aceasta, dacă la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, Primăria Municipiului Sinaia putea dispune de cota de 1/3 din dreptul asupra unor părți din imobil Și dacă obiectul cererii adresate de către A.T.I. instanței de drept comun este identic, cel puțin în parte, cu cel al cererii formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, dat fiind principiul electa una via.
Potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ., hotărârile instanței de recurs asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.
Or, astfel cum rezultă din cuprinsul deciziei recurate, curtea de apel a lămurit, prin administrarea de probatorii Și interpretarea acestora, aspectele indicate în decizia de casare ca fiind importante pentru stabilirea pe deplin a situației de fapt, astfel încât casarea hotărârii instanței de apel nu poate fi dispusă în temeiul art. 304 pct. 5 C. proc. civ. raportat la art. 315 C. proc. civ.
De altfel, din cuprinsul cererilor de recurs formulate în cauză, rezultă că recurenții critică mai degrabă dezlegările date de instanța de apel aspectelor indicate în decizia de casare, decât nepronunțarea asupra acestor aspecte.
b) Recurenții critică dezlegările instanței de apel în privința excepției autorității de lucru judecat, a principiului electa una via, a stabilirii împrejurării dacă Primăria Sinaia deținea, la data formulării notificării de către contestatoare Și autoarea ei, o cotă de 1/3 din spațiile de locuit din proprietatea K.A. Și, pe cale de consecință, a împrejurării dacă, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, Primăria Sinaia mai putea dispune de cota de 1/3 din dreptul asupra unor părți din imobil.
Toate aceste dezlegări au ca premisă interpretarea greȘită, în opinia recurenților, a sentinței civile nr. 912 din 26 septembrie 2000 a Judecătoriei Sinaia. Numai interpretând greȘit conținutul acestei hotărârii sub aspectul dezlegării pe care ea o cuprinde în privința cererii în revendicare formulate de reclamanții din acel litigiu, intervenienții din prezenta cauză, Și admisă de instanță, curtea de apel a putut să decidă că nu există putere de lucru judecat, că nu a fost încălcat principiul electa una via Și că Primăria Sinaia deținea, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, o cotă de 1/3 din dreptul asupra unor părți din imobil de care putea dispune în favoarea contestatoarei.
Sub aceste aspecte, Înalta Curte reține următoarele:
Prin sentința civilă nr. 912 din 26 septembrie 2000, Judecătoria Sinaia a admis acțiunea în revendicare formulată de reclamanții K.B.A., C.P.C., K.A.E. Și C.M.A., a respins cererea de intervenție formulată de intervenientele F.C. Și A.T.I. Și a obligat pârâta Primăria oraȘului Sinaia să lase reclamanților în deplină proprietate Și liniȘtită posesie imobilul situat în oraȘul Sinaia, str. O.G., compus din teren în suprafață de 798 mp, identificat prin raportul de expertiză topometrică N.D. Și construcțiile de pe teren, identificate prin raportul de expertiză construcții N.M.
Prin decizia nr. 213 din 14 februarie 2001, Tribunalul Prahova a respins, ca neîntemeiate, apelurile declarate de pârâta Primăria oraȘului Sinaia Și de interveniente împotriva sentinței civile nr. 912 din 26 septembrie 2000 a Judecătoriei Sinaia, iar prin decizia civilă nr. 1221 din 26 aprilie 2001, Curtea de Apel PloieȘti a respins, ca nefondat, recursul declarat de Primăria oraȘului Sinaia, a admis recursul declarat de interveniente, a casat în parte sentința civilă nr. 912 din 26 septembrie 2000 a Judecătoriei Sinaia Și decizia nr. 213 din 14 februarie 2001 a Tribunalului Prahova, a admis cererea de intervenție Și a obligat Primăria Sinaia să lase intervenientelor în deplină proprietate Și posesie cota de 1/3 din imobilul în litigiu exclus de la măsurile reparatorii (spațiile de la parterul corpurilor de clădire B Și C identificate prin raportul de expertiză N.M., efectuat la judecata în fond, la pct. 5), menținând restul dispozițiilor deciziei Și sentinței.
Prin decizia nr. 1296 din 24 februarie 2012, pronunțată în finalizarea primului ciclu procesual al prezentului litigiu, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Înalta Curte a reţinut, referitor la hotărârile pronunţate în procesul de revendicare, că raportul de expertiză judiciar N.M. nu a fost avut în vedere de niciuna dintre instanţele de fond, în sensul de a se determina cu certitudine dacă dispoziţia de admitere a cererii în revendicare a vizat întreaga construcţie ori doar părţi din aceasta pentru a se aprecia dacă, la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, Primăria Sinaia putea dispune de cota de 1/3 din dreptul asupra unor părţi din imobil.
În rejudecarea litigiului, curtea de apel a examinat conţinutul dispozitivului hotărârii judecătoreşti pronunţate în acţiunea în revendicare pe dreptul comun, respectiv sentinţa civilă nr. 912 din 26 septembrie 2000 a Judecătoriei Sinaia, Și a constatat că acest dispozitiv nu conţine o dispoziţie clară în privinţa întinderii dreptului asupra construcţiilor, fiind cert identificată doar suprafaţa de 798 mp teren, recunoaşterea dreptului operând generic asupra construcţiilor.
De aceea, instanța de apel, a analizat conţinutul raportului de expertiză N.M., considerentele hotărârii judecătoreşti din acţiunea în revendicare, probele din care a rezultat conduita ulterioară a părților Și care au dovedit că, după rămânerea definitivă a hotărârii pronunţate în acțiunea în revendicare, reclamanții din acel litigiu, intervenienții din prezenta cauză, au formulat o cerere de ieşire din indiviziune prin care au solicitat partajarea imobilului, menţionând că restul de 1/3 a rămas în proprietatea Primăriei oraşului Sinaia (această cotă de 1/3 fiind solicitată de reclamantă pe calea prezentului demers judiciar). În acest proces de ieşire din indiviziune, reclamantei A.T.I. i s-a recunoscut, prin încheierea de admitere în principiu din 8 decembrie 2006 a Judecătoriei Sinaia, o cotă de 1/3 din bunurile rămase de pe urma defunctei K.A., împrejurare pe care intervenienţii nu au contestat-o, aceştia nedeclarând apel, respectiv recurs sub acest aspect.
Totodată, instanța de apel a avut în vedere contractul încheiat de K.B.A., C.P.C., C.M.A. Și K.A.E. cu Primăria Sinaia, la data de 15 iunie 2001, în care se menţionează că „cele două părţi contractante, prima în calitate de coproprietară în cotă indiviză de 2/3 a imobilului situat în Sinaia, str. O.G. şi cea de-a doua în calitate de coproprietar în cotă indiviză de 1/3, au hotărât de comun acord ca în temeiul dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 114/1996 să încheie prezenta înţelegere privind gestionarea şi administrarea fondului local pe care îl deţin în indiviziune”.
Interpretând toate aceste înscrisuri, instanța de apel a ajuns la concluzia că Judecătoria Sinaia, prin sentinţa civilă nr. 912 din 26 septembrie 2000 (rămasă irevocabilă prin decizia nr. 1221 din 14 februarie 2001 a Curţii de Apel Ploieşti), a dispus restituirea în natură către intervenienţii din prezenta cauză numai a cotei de 2/3 din construcţiile imobilului în litigiu. Cealaltă cotă de 1/3 din proprietatea defunctei K.A. a rămas la dispoziţia Primăriei Sinaia, astfel că aceasta putea dispune de respectiva cotă la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.
De asemenea, instanța de apel, prin decizia recurată, interpretând probele administrate, a concluzionat că reclamanta A.T.I. împreună cu mama sa F.C., prin cererea de intervenţie formulată în cadrul acţiunii în revendicare Și admisă prin decizia nr. 1221 din 14 februarie 2001 a Curţii de Apel Ploieşti, au solicitat restituirea în natură numai a cotei de 1/3 din spaţiile comerciale, excluse de la măsurile reparatorii (spaţiile de la parterul corpurilor B Și C, conform raportului de expertiză N.M.). Cererea de intervenţie din cadrul acţiunii în revendicare nu s-a referit şi la spaţiile de locuit pentru care li s-au acordat despăgubiri în baza Legii nr. 112/1995, şi a căror restituire în natură contestatoarele au solicitat-o ulterior, în baza Legii nr. 10/2001, prin notificarea formulată înainte de finalizarea procesului în revendicare. În acest sens, instanța de apel a interpretat conţinutul notificării din 4 aprilie 2001, completarea notificării din data de 8 august 2001 Și precizarea formulată de contestatoare în cadrul contestaţiei de faţă.
Susținând că instanța de apel a interpretat greȘit conținutul sentinței civile nr. 912 din 26 septembrie 2000 a Judecătoriei Sinaia sub aspectul dezlegării pe care aceasta o cuprinde în privința cererii principale în revendicare Și a cererii de intervenție, interpretare la care curtea de apel a ajuns analizând cuprinsul acestei hotărâri Și probele administrate în susținerea considerentelor respectivei sentințe judecătoreȘti, recurenții (atât intervenienții cât Și pârâții) critică, de fapt, modul de interpretare a unor probe administrate, pretinzând că instanța de apel ar fi trebuit să ajungă la o altă concluzie.
Or, situaţia de fapt stabilită în fazele procesuale anterioare, rezultată din probele administrate, nu mai poate fi reapreciată în calea de atac a recursului deoarece, în condiţiile art. 304 C. proc. civ., recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce ţin de legalitatea hotărârii supuse controlului judiciar. Dispoziţiile art. 304 pct. 11 C. proc. c. care permiteau instanţei de recurs să cenzureze modul în care instanţa de apel a interpretat probatoriul administrat în cauză, au fost în mod expres abrogate prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.
Prin urmare, criticile care cuprind aspecte de netemeinicie ale deciziei recurate, care vizează modul în care instanţa de apel a stabilit situaţia de fapt prin interpretarea probelor administrate, nu mai învestesc în mod legal instanţa de recurs cu analiza lor.
De altfel, insuficienta clarificare a situaţiei de fapt a fost motivul pentru care, în finalizarea primului ciclu procesual, Înalta Curte a dispus rejudecarea cauzei de către instanța de apel, iar curtea de apel, prin decizia recurată, a respectat decizia de casare Și a lămurit situația de fapt, prin interpretarea probelor administrate.
În consecință, în analiza criticilor care vizează dezlegările instanței de apel sub aspectul excepției autorității de lucru judecat, al principiului electa una via, al stabilirii împrejurării dacă Primăria Sinaia deținea, la data formulării notificării de către contestatoare Și autoarea ei, o cotă de 1/3 din spațiile de locuit din proprietatea K.A., cotă de care putea dispune în favoarea reclamantei, Înalta Curte va avea ca premisă faptul că prin sentinţa civilă nr. 912 din 26 septembrie 2000 a Judecătoriei Sinaia (rămasă irevocabilă prin decizia nr. 1221 din 14 februarie 2001 a Curţii de Apel Ploieşti) s-a dispus restituirea în natură către intervenienţii din prezenta cauză numai a cotei de 2/3 din construcţiile imobilului în litigiu, cealaltă cotă de 1/3 din proprietatea defunctei K.A. rămânând la dispoziţia Primăriei Sinaia, că prin cererea de intervenţie formulată în cadrul acţiunii în revendicare, A.T.I. împreună cu mama sa F.C. (reclamantele din prezenta cauză) au solicitat restituirea în natură numai a cotei de 1/3 din spaţiile comerciale Și că pe calea prezentului demers judiciar au solicitat restituirea în natură a cotei de 1/3 din proprietatea K.A., mai puţin cota de 1/3 pe care au dobândit-o pe dreptul comun.
Pornind de la această premisă, Înalta Curte constată că excepția autorității de lucru judecat a fost corect soluționată de instanța de apel.
Autoritatea de lucru judecat este reglementată ca o prezumţie legală absolută irefragabilă în art. 1201 C.civ. şi ca o excepţie de fond, peremptorie şi absolută de art. 166 C. proc. civ.
Potrivit art. 1201 C.civ este „lucru judecat atunci când a doua cerere are acelaşi obiect, este întemeiată pe aceeaşi cauză şi este între aceleaşi părţi, făcută de ele şi în contra lor în aceeaşi calitate”.
Aşa cum rezultă din cuprinsul art. 1201 C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat presupune o triplă identitate: de părţi, de obiect şi de cauză.
Între litigiul finalizat prin decizia nr. 1221 din 26 aprilie 2001 a Curţii de Apel Ploieşti Și cel de față nu există identitate de obiect. Pretenția dedusă judecății în acel litigiu pe calea cererii principale a fost restituirea cotei de 2/3 din construcţiile imobilului în litigiu, iar pe calea cererii de intervenție, restituirea în natură a cotei de 1/3 din spaţiile comerciale, pe când, în prezenta cauză obiectul cererii deduse judecății îl reprezintă pretenția contestatoarei A.T.I. de restituire în natură a cotei de 1/3 din proprietatea K.A., mai puţin cota de 1/3 pe care a dobândit-o pe dreptul comun, în litigiu anterior.
În consecinţă, nefiind îndeplinită condiţia identităţii de obiect, nefiind întrunite elementele autorităţii de lucru judecat, excepția puterii de lucru judecat nu putea fi admisă în cauză.
AceleaȘi considerente sunt valabile Și în ceea ce priveȘte aplicarea principiului electa una via.
Câtă vreme prin cererea de intervenție formulată în cadrul acțiunii în revendicare pe calea dreptului comun, contestatoarea A.T.I. împreună cu mama sa, F.C. au solicitat restituirea în natură numai a cotei de 1/3 din spaţiile comerciale, iar în procedura Legii nr. 10/2001 au solicitat restituirea în natură a cotei de 1/3 din averea K.A., mai puţin cota de 1/3 pe care au dobândit-o pe dreptul comun, nu sunt îndeplinite condițiile pentru aplicarea principiului electa una via, obiectul pretențiilor formulate în cele două proceduri fiind diferit.
Exercitând controlul judiciar din perspectiva art. 304 pct. 7 C. proc. civ., motiv de recurs menționat în ambele cereri de recurs, Înalta Curte porneşte de la premisa că dispoziţiile acestui articol trebuie interpretate prin raportare la prevederile art. 261 pct. 5 C. proc. civ.
Art. 261 pct. 5 C. proc. civ. reglementează obligaţia pentru instanţă de a arăta în considerentele hotărârii motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi motivele pentru care au fost înlăturate cererile părţilor. În aplicarea acestor dispoziţii legale, instanţa este obligată să motiveze soluţia pronunţată sub aspectul fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă tuturor argumentelor invocate de părţi în susţinerea acestor capete de cerere.
Verificând decizia recurată sub aspectul respectării acestor prevederi legale, Înalta Curte constată că instanţa de apel a arătat în cuprinsul deciziei pronunţate care sunt criticile formulate prin motivele de apel şi a răspuns acestora. Susținerile recurenților întemeiate pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ. reprezintă de fapt simple referiri la o parte din argumentele folosite de instanță, fără a fi în măsură să justifice pretinsa contradictorialitate a considerentelor ori împrejurarea că acestea ar fi străine de natura pricinii.
Prin urmare, întrucât decizia recurată cuprinde argumentele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, considerentele hotărârii nu sunt contradictorii, iar modul de redactare al deciziei permite exercitarea controlului judiciar, admiterea recursului în temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu poate fi dispusă.
Înalta Curte constată, de asemenea, că în ambele cereri de recurs sunt indicate norme din legislația europeană Și principii rezultate din jurisprudența C.E.D.O. Însă, recurenții nu arată care sunt argumentele pentru care respectivele norme ar fi incidente în cauză Și nici care sunt erorile săvârȘite de instanța de apel în aplicarea acestor norme Și principii. Prin urmare, Înalta Curte apreciază că nu este legal învestită cu exercitarea controlului judiciar din această perspectivă.
Tot astfel, controlul judiciar nu poate fi exercitat în baza art. 304 pct. 8 C. proc. civ. întrucât hotărârea recurată nu s-a bazat pe interpretarea unui act juridic care, greşită fiind, a determinat schimbarea naturii ori a înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia. Criticile formulate de recurenți în temeiul acestui motiv de recurs au fost analizate de Înalta Curte, prin aplicarea art. 306 alin. (3) C. proc. civ.
În consecință, pentru considerentele expuse, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile declarate, iar în temeiul art. 274 C. proc. civ., va obliga recurenţii pârâţi şi recurenţii intervenienţi la plata sumei de 3.720 RON către intimata contestatoare A.T.I., reprezentând cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâţii Primăria Sinaia şi Primarul oraşului Sinaia şi de intervenienţii K.B.A., C.P.C. şi C.M.A. împotriva deciziei civile nr. 6 din 29 ianuarie 2013 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă.
Obligă pe recurenţii pârâţi Primăria Sinaia şi Primarul oraşului Sinaia şi pe recurenţii intervenienţi K.B.A., C.P.C. şi C.M.A. la plata sumei de 3.720 RON către intimata contestatoare A.T.I., reprezentând cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 octombrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4415/2013. Civil. Rectificare carte funciară.... | ICCJ. Decizia nr. 4418/2013. Civil → |
|---|
