ICCJ. Decizia nr. 4419/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4419/2013
Dosar nr. 41613/3/2009
Şedinţa publică din 10 octombrie 2013
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de faţă, a reţinut următoarele:
1. Hotărârea instanţei de apel
Prin decizia civilă nr. 461A din 20 decembrie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul declarat de apelantul pârât Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, împotriva sentinţei civile nr. 877 din 10 iunie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
A schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că a respins contestaţia ca nefondată şi i-a obligat pe intimaţi la 2.500 RON cheltuieli de judecată.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că F.M.N. şi G.E. au formulat notificările nr. X1/2001 şi nr. X2/2001, în temeiul Legii nr. 10/2001, prin care au solicitat măsuri reparatorii constând în restituirea în natură a terenului situat în Bucureşti, sector 1, în suprafaţă de 16.841 mp, respectiv 20.000 mp, iar în subsidiar, în măsura în care restituirea în natură nu este posibilă, s-a solicitat să se propună măsuri reparatorii prin echivalent bănesc.
Notificările s-au soluţionat prin dispoziţia din 3 mai 2007 prin care s-a respins cererea privind restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 20.000 mp, situat în Bucureşti, sector 1, deoarece acesta se află în incinta Grădinii Zoologice, şi s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul în suprafaţă de 16.489 mp, respingându-se pentru diferenţa de teren de 3.511 mp, deoarece autorul a înstrăinat înainte de expropriere această suprafaţă de teren.
Prin dispoziţia contestată, celor doi notificatori, implicit, li s-a reţinut calitatea de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii prin echivalent, pentru suprafaţa de teren de 16.489 mp, fiind respinsă cererea privind restituirea în natură a terenului pentru diferenţa de teren de 3.511,00 mp.
Din perspectiva Legii nr. 10/2001, Curtea a reţinut că în cauză nu este incidentă situaţia premiză la care face trimitere art. 29 din acest act normativ (aceea în care imobilele trebuie să fie evidenţiate în patrimoniul unor societăţi comerciale privatizate) ipoteză în care instanţa avea a analiza, pe lângă constatarea caracterului abuziv al preluării, şi valabilitatea titlului statului în sensul susţinut de către intimaţii contestatori, aceea a deţinerii de către stat sau nu a unui astfel de titlu valabil şi opozabil contestatorilor, în cauză imobilul fiind în detenţia unei unităţi administrativ teritoriale şi nu a unei astfel de societăţi comerciale.
Or, prin emiterea unei astfel de dispoziţii de către unitatea administrativ teritorială, unitate deţinătoare a imobilului, s-a recunoscut caracterul abuziv al preluării imobilului, astfel că în ipoteza de faţă analiza deţinerii de către stat a imobilului cu titlu sau fără titlu nu se mai impune în raport de dispoziţiile art. 1 cu referire la art. 29 din legea specială.
În acelaşi sens, Curtea a reţinut că notificatorii au notificat însuşi Municipiul Bucureşti, recunoscând calitatea acestuia de entitate deţinătoare a imobilului în litigiu în condiţiile art. 22 din Legea nr. 10/2001, acesta soluţionând notificarea în calitatea sa enunţată mai sus, recunoscându-şi implicit această calitate. Tot astfel, Curtea a constatat că nici în cadrul căii de atac a contestaţiei exercitate de notificatori şi nici în apel nu s-a contestat calitatea de unitate deţinătoare a Municipiului Bucureşti, astfel că niciuna dintre părţi nu pot aduce motive noi în prezenta cale de atac legate de acest aspect.
În raport de motivele contestaţiei cu care a fost sesizată instanţa de fond dar mai ales criticile de apel, instanţa a considerat că are a lămuri exclusiv în ce măsură intimaţii sunt îndreptăţiţi la restituirea în natură a terenului, în suprafaţă de 16.489,00 mp, situat în Bucureşti, sector 1.
Din probele administrate în cauză, Curtea a reţinut că terenul ce face obiectul notificărilor formulate de către cei doi contestatori şi în raport de care s-a constatat că aceştia sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii conform Legii nr. 10/2001 este ocupat în prezent de Grădina Zoologică Bucureşti, pe teren fiind edificate atât construcţii definitive, cât şi construcţii cu caracter provizoriu, fiind, totodată, amenajate şi spaţii verzi, respectiv alei pietonale ce deservesc accesul publicului şi angajaţilor acestui obiectiv.
Prin dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 legiuitorul a instituit regula potrivit cu care imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, precum şi cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechiziţiilor şi nerestituite se restituie în natură sau în echivalent, când restituirea în natură nu mai este posibilă, în condiţiile prezentei legi, excepţia fiind prevăzută de alin. (2) al aceluiaşi articol. De asemenea, aceeaşi regulă este redată fără echivoc în art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Aceste dispoziţii legale dau eficienţă legislativă principiului general de drept restitutio in integrum, însă prevăd şi situaţii în care nu se poate dispune restituirea în natură, iar pentru aceste cazuri legiuitorul a instituit alte măsuri reparatorii destinate să acopere privarea de proprietate a persoanelor îndreptăţite.
Una dintre aceste situaţii de excepţie este reprezentată de art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Sintagma „amenajări de utilitate publică”, definită şi de dispoziţiile pct. 10.3 din normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 are în vedere acele suprafeţe de teren supuse unor amenajări destinate a servi nevoilor comunităţii, respectiv căi de comunicaţie, dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spaţii verzi.
Or, în cauză, este incontestabil că terenul în litigiu este destinat unei astfel de amenajări de utilitate publică atâta vreme cât el face parte dintr-un spaţiu conceput şi amenajat pentru satisfacerea nevoilor comunităţii, fiind de notorietate faptul că Grădina Zoologică reprezintă în fapt un parc de agrement dotat cu alei pietonale şi spaţii verzi, toate având ca scop acordarea posibilităţii cetăţenilor de a beneficia de un spaţiu de recreere, indiferent că acest scop este realizat prin intermediul spaţiilor verzi oferite, respectiv prin contactul, cel puţin vizual, cu insecte, păsări sau animale.
Faţă de dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, este necesar a se face distincţia între noţiunile de „teren liber” şi „teren liber ce poate fi restituit în natură”, ştiut fiind că posibilitatea restituirii în natură a terenului liber este subordonată afectaţiunii sale.
Terenul în litigiu nu poate fi încadrat nici în situaţiile excepţionale în care Legea nr. 10/2001 permite restituirea în natură a imobilelor afectate nemijlocit activităţilor de interes public, la care face trimitere art. 16 din legea specială, terenul notificat neputând fi încadrat în anexa nr. 2 la legea specială, care se referă limitativ la cazurile în care imobilul se poate restitui în natură cu respectarea afectaţiunii pe o perioadă determinată de timp.
Din probele administrate în cauză, îndeosebi expertiza specialitatea topografie, rezultă că tot terenul în raport de care intimaţilor li s-a constatat calitatea de persoane îndreptăţite în sensul Legii nr. 10/2001, este afectat uzului Grădinii Zoologice, fiind aşadar integral afectat interesului public la care s-a făcut referire anterior.
Acest parc de agrement iniţial a fost conceput cu caracter provizoriu, conform deciziilor din 4 iunie 1964, din 20 iunie 1966 şi din 13 iunie 1964 emise de fostul Sfat Popular al Capitalei. Cu toate acestea, nu se poate face abstracţie de starea de fapt concretă rezultată din probatoriu, respectiv că acest obiectiv de interes public este singurul parc cu asemenea destinaţie din Bucureşti şi a funcţionat permanent până în prezent cu această destinaţie, concretizând în opinia publică un obiectiv cu caracter de stabilitate, nefăcându-se nici dovada intenţiei autorităţilor invocată de către contestatori de a se reloca acest obiectiv şi de a transforma lotul astfel identificat într-o zonă rezidenţială cu destinaţie exclusiv privată.
Terenul este traversat de deviaţia liniei electrice subterane, derivaţie ce alimentează cu energie electrică poligonul B., iar parţial este ocupat de Şos. E.I.N. în urma lărgirii şi sistematizării zonei, la rândul lor aceste elemente de sistematizare şi infrastructură, constituind impedimente la restituirea în natură a terenului.
Din actele şi lucrările dosarului, Curtea a dedus că lucrările de construcţie definitive şi provizorii identificate de expertul constructor pe suprafaţa terenului în litigiu au fost ridicate fără autorizaţie. Cu toate acestea, Curtea nu a putut fi primită susţinerea intimaţilor contestatori în sensul că într-o astfel de situaţie se impune restituirea în natură a terenului, şi aceasta prin raportare la destinaţia concretă a terenului de interes public pe care acestea au fost identificate ca fiind ridicate.
2. Recursul
2.1. Motive
Contestatorii au declarat recurs prin care au formulat următoarele critici, întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 6, 7 şi 9 C. proc. civ.:
Contrar convingerilor şi promisiunilor asumate, instanţa de apel a depăşit cadrul procesual cu care a fost învestită în faza de apel, încălcând în mod flagrant principiul fundamental al disponibilităţii şi al dreptului la apărare.
Considerentele reţinute de instanţa de apel ca temei de reformare al sentinţei atacate fac trimitere la alte motive, situaţii de fapt şi de drept pe care intimatul nu le-a avut în vedere atunci când şi-a motivat apelul.
Municipiul Bucureşti nu a învestit instanţa de apel „a lămuri în ce măsură intimaţii sunt îndreptăţiţi la restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 16.489 mp” şi nu „a obligat instanţa, prin învestire, ca în faza devolutivă a apelului a verifica şi a stabili în mod corect şi complet situaţia de fapt pe bază de probatorii pertinente, concludente şi utile cauzei”, ci doar de a verifica legalitatea soluţiei administrate la fond exclusiv din perspectiva criticilor. Niciunul din motivele de apel nu critică hotărârea instanţei de fond din perspectiva greşitei aplicări a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, cu trimitere expresă la art. 1, art. 7 alin. (1), art. 10 alin. (2) şi (3), art. 16 „etc.”.
Deşi recunoaşte că art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 promovează principiul restitutio in integrum, atunci când citează situaţiile de excepţie prevăzute de art. 10 alin. (2) şi (3) instanţa de apel o face în mod trunchiat, tocmai pentru a acoperi lacunele înregistrate în apărare de către intimatul Municipiul Bucureşti, şi, nu în ultimul rând, lipsa de probatorii pe care a dovedit-o în apărările formulate.
Instanţa de apel a ignorat cu desăvârşire dispoziţiile exprese ale art. 10.4 din normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.
Instanţa a pierdut din vedere faptul că problema afectării pentru utilitate publică a unui imobil ce face parte integrantă a domeniului public nu poate fi analizată ca instituţie de sine stătătoare, atâta timp cât nu are o reglementare juridică proprie. Având în vedere că afectarea pentru cauză de utilitate publică nu este tratată distinct nici de Legea nr. 10/2001, şi nici de normele de aplicare a acestei legi nu trebuie să se piardă din vedere punctele de vedere de referinţă dezvoltate de jurisprudenţa în materie.
Statul nu deţine vreun drept de proprietate asupra imobilului în litigiu întrucât el a fost preluat în mod abuziv de către stat, fără o justă şi prealabilă despăgubire a realului proprietar. Apelantul nu a făcut dovada existenţei titlului statului şi nu a probat caracterul de bun public sau privat al imobilului în litigiu.
Tot în cadrul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ. pentru că instanţa a soluţionat cauza exclusiv din perspectiva interesului apelantului.
Din rapoartele de expertiză rezultă că sunt construcţii definitive numai pe o suprafaţă de 615 mp, în rest găsindu-se doar construcţii provizorii, într-o stare avansată de degradare, fiind construite din materiale recuperabile.
Reţelele edilitare existente pe terenul în litigiu sunt reţele folosite numai pentru uzul grădinii zoologice, majoritatea dintre ele fiind edificate în regim de provizorat, pe cale aeriană, singura linie care traversează terenul fiind o derivaţie a liniei electrice şi care poate fi redirecţionată potrivit intereselor beneficiarului.
2.2. Analiza recursului
Recursul nu este întemeiat şi va fi respins pentru următoarele considerente:
Prin notificările înregistrate sub nr. X1/2001 şi nr. X2/2001, contestatorii au solicitat restituirea în natură a terenului situat în Bucureşti, sector 1.
Pronunţând o soluţie prin care a păstrat dispoziţia din 2007 emisă de Primăria municipiului Bucureşti, prin care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul în suprafaţă de 16.489 mp, imposibil de restituit în natură, instanţa superioară de fond a făcut aplicarea corectă a prevederilor legii materiale incidente în cauză.
Într-adevăr, principiul instituit prin art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în continuarea prevederilor art. 1 alin. (1) din acelaşi act normativ, care stabilesc faptul că imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, precum şi cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechiziţiilor şi nerestituite se restituie în natură sau în echivalent, când restituirea în natură nu mai este posibilă, în condiţiile prezentei legi, este acela al restituirii „de regulă” în natură a imobilelor preluate în mod abuziv.
De vreme ce din dovezile administrate în cauză a rezultat că terenul în litigiu este ocupat de Grădina Zoologică Bucureşti, instanţa de apel a aplicat corect dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, respectiv pct. 10.3 din normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.
Astfel, legiuitorul a impus ca, în cazul în care pe terenurile preluate în mod abuziv s-au edificat noi construcţii autorizate, persoana îndreptăţită va obţine restituirea în natură a părţii de teren rămase liberă, iar pentru suprafaţa ocupată de construcţii noi, cea afectată servituţilor legale, spaţiilor verzi, aşa cum au fost stabilite prin art. 3 lit. a)-f) din Legea nr. 24/2007 privind reglementarea şi administrarea spaţiilor verzi din intravilanul localităţilor, precum şi altor amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent.
Or, faţă de art. 3 lit. b) pct. 1 din Legea nr. 24/2007, grădinile zoologice sunt spaţii verzi publice de folosinţă specializată.
Pe de altă parte, în pct. 10.3 din normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 se arată că sintagma amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale are în vedere acele suprafeţe de teren afectate unei utilităţi publice, respectiv suprafeţele de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoile comunităţii, şi anume căi de comunicaţie (străzi, alei, trotuare etc.), dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spaţii verzi din jurul blocurilor de locuit, parcuri şi grădini publice, pieţe pietonale şi altele.
Din dovezile administrate înaintea ambelor instanţe de fond a rezultat că nicio parte din terenul în litigiu nu poate fi considerată liberă, în sensul Legii nr. 10/2001, pentru că acesta este traversat de reţele electrice subterane şi de şos. E.I.N., urmare a lărgirii şi sistematizării zonei.
Intimatul nu a făcut dovada că a edificat cu autorizaţie construcţiile situate pe terenul în litigiu. Cu toate acestea, faţă de art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care stabileşte că se restituie în natură terenurile pe care s-au ridicat construcţii neautorizate în condiţiile legii după data de 1 ianuarie 1990, nu se putea dispune restituirea în natură a terenului câtă vreme nu s-a probat că aceste construcţii au fost edificate după data de 1 ianuarie 1990.
Pe de altă parte, în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, conform cu care, în situaţia imobilelor având destinaţiile arătate în anexa nr. 2 lit. a), care face parte integrantă din prezenta lege, necesare şi afectate exclusiv şi nemijlocit activităţilor de interes public, de învăţământ, sănătate ori social-culturale, foştilor proprietari sau, după caz, moştenitorilor acestora li se restituie imobilul în proprietate cu obligaţia de a-i menţine afectaţiunea pe o perioadă de până la 3 ani, pentru cele arătate la pct. 3 din anexa nr. 2 lit. a), sau, după caz, de până la 5 ani de la data emiterii deciziei sau a dispoziţiei, pentru cele arătate la pct. 1, 2 şi 4 din anexa nr. 2 lit. a), pentru că spaţiile afectate de grădini zoologice nu figurează printre cele enumerate în această anexă.
Faţă de cele ce preced, criticile formulate de recurenţi nu întrunesc cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Nu este întemeiată nici critica vizând incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 6 C. proc. civ. în sensul că instanţa de apel a acordat mai mult decât s-ar fi cerut prin motivele de apel.
Apelantul a dedus analizei instanţei superioare de fond faptul că terenul solicitat de către contestatori, şi restituit în natură prin hotărârea primei instanţe, nu face parte din categoria celor ce pot fi restituite în natură deoarece se află în incinta Grădinii Zoologice Bucureşti. Or, din considerentele deciziei rezultă că instanţa de apel a răspuns tocmai acestui aspect, astfel încât nu a încălcat principiul disponibilităţii.
Împrejurarea că cererea de apel nu este amplu motivată, aşa cum este, de pildă, cererea de recurs, nu justifică susţinerea că instanţa de apel şi-ar fi depăşit limitele învestirii, de vreme ce, în condiţiile art. 292 alin. (2) C. proc. civ., în cazul în care apelul nu se motivează ori motivarea apelului sau întâmpinarea nu cuprinde motive, mijloace de apărare sau dovezi noi, instanţa de apel se va pronunţa, în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanţă. Or, înaintea primei instanţe s-a pus în discuţie faptul că terenul nu poate fi restituit în natură tocmai pentru că este de utilitate publică.
În fine, cât priveşte invocarea drept temei al nelegalităţii deciziei din apel, dedusă din nesocotirea prevederilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., întrucât instanţa a „absolutizat forţa probantă a expertizei tehnice topografice efectuate în cauză, cu ignorarea efectivă a dreptului la apărare al reclamanţilor, care, prin probele aduse şi argumentele dezvoltate în susţinerea contestaţiei formulate, au reuşit să demonteze toate susţinerile intimatului”, Înalta Curte a apreciat că hotărârea a fost redactată cu respectarea cerinţelor textului menţionat. Instanţa de apel şi-a întemeiat soluţia nu numai pe expertiza la care se referă recurenţii, ci şi pe restul dovezilor administrate, analizate în mod egal. Drept consecinţă, soluţia pronunţată în apel nu este de natură să nesocotească nici dreptul la apărare al recurenţilor, pentru că au fost prezentate argumente prin care s-a răspuns şi apărărilor formulate de către intimaţi.
Având în vedere cele mai sus arătate, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ. recursul a fost respins ca nefondat, cu consecinţa rămânerii irevocabile a hotărârii atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii F.M.N. şi G.E. împotriva deciziei civile nr. 461A din 20 decembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 octombrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4418/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4420/2013. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
