ICCJ. Decizia nr. 4418/2013. Civil

Decizii civile ICCJ 2013

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 4418 /2013

Dosar nr. 8200/105/2006/a2*

Şedinţa publică din 10 octombrie 2013

Deliberând, în condiţiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de faţă;

Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Prahova sub nr. 8802/2005, reclamanţii B.P. şi B.S. au chemat în judecată pe pârâta Primăria oraşului Comarnic, solicitând anularea dispoziţiei din 2005 emisă de pârâtă şi restituirea în natură a imobilului situat în oraşul C., judeţul Prahova.

La termenul de judecată din data de 20 ianuarie 2006 s-a formulat cerere completatoare, în contradictoriu cu oraşul Comarnic reprezentat de Primar, reclamanţii solicitând obligarea ultimilor doi pârâţi să le lase în deplină proprietate şi posesie imobilul în litigiu.

Prin sentinţa civilă nr. 114 din 3 februarie 2006 a Tribunalului Prahova a fost admisă excepţia prematurităţii, invocată din oficiu, şi a fost respinsă acţiunea, reţinându-se că Legea nr. 247/2005 invocată ca temei de drept de către contestatori prevede o procedură administrativă obligatorie şi deschide procedura în faţa instanţei de judecată numai după definitivarea procedurii administrative, care în speţă nu a fost efectuată.

Curtea de Apel Ploieşti, prin decizia civilă nr. 147 din 22 iunie 2006, a admis apelul formulat de reclamanţi împotriva acestei sentinţe, a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Prahova, deoarece s-a apreciat că instanţa de fond nu s-a pronunţat pe cererea completatoare, astfel încât nu a intrat în cercetarea fondului.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. 8200/105/2006.

Prin sentinţa civilă nr. 1214 din 25 septembrie 2007, Tribunalul Prahova a respins excepţia prematurităţii, iar pe fond, a respins atât acţiunea completată formulată de reclamanţi, cât şi cererea reconvenţională formulată de pârâţii B.E. şi S.B., ca neîntemeiate.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel atât contestatorii B.P. şi B.S., cât şi intimaţii B.E. şi S.B., iar Curtea de Apel Ploieşti, prin decizia nr. 59 din 21 februarie 2008, a admis apelurile, a desfiinţat sentinţa şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, ocazie cu care să se procedeze la compararea titlurilor părţilor, la administrarea oricărei probe necesare soluţionării unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun în materia revendicării şi raportat la acestea, să fie analizate şi celelalte aspecte invocate de către apelanţi cu privire la modalitatea de soluţionare a cauzei pe fondul acesteia, cât şi cu privire la motivul de apel referitor la acordarea cheltuielilor de judecată, raportat la soluţia ce va fi pronunţată de către prima instanţă.

Rejudecând cauza pe linia considerentelor deciziei de casare, Tribunalul Prahova a pronunţat sentinţa civilă nr. 1178 din 2 iunie 2009, prin care a admis în parte contestaţia completată, a anulat în parte dispoziţia din 23 noiembrie 2005, în sensul constatării dreptului contestatorilor în calitate de moştenitori ai defuncţilor B.G. şi B.M. de a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, modificată, constând în restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 182 mp, situat în C., judeţul Prahova şi a constatat dreptul acestora la despăgubiri pentru partea de imobil imposibil de restituit în natură (constând din construcţia în suprafaţă construită desfăşurată de 70,45 mp şi terenul în suprafaţă de 42,31 mp ocupat de construcţie).

De asemenea, a obligat intimata şi intervenienţii să restituie contestatorilor suprafaţa de 182 mp, situată în C., judeţul Prahova şi a respins capătul contestaţiei completate privind obligarea intimaţilor şi a intervenienţilor să lase contestatorilor, în deplină proprietate şi liberă posesie imobilul construcţie în suprafaţă construită desfăşurată de 70,43 mp şi terenul de 42,31 mp ocupat de construcţie, situat în C., judeţul Prahova, ca neîntemeiat.

Totodată, s-a respins cererea reconvenţională, ca neîntemeiată.

Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut că, în baza dispoziţiei din 23 noiembrie 2005 s-a propus acordarea de despăgubiri în favoarea petentului B.P. asupra imobilului situat în C., judeţul Prahova, compus din construcţie în suprafaţă de 70,45 mp şi teren de 224,31 mp, reţinându-se că acest imobil a fost înstrăinat fostului chiriaş în urma aplicării Legii nr. 112/1995, că prin deciziile din 28 iulie 1981 şi din 8 mai 1979 ale Comitetului Executiv al Consiliului Popular Prahova s-a dispus trecerea cu plată în proprietatea statului şi în administrarea I.G.C.L. Valea Prahovei-Câmpina a imobilului menţionat anterior, în indiviziune din suprafaţa totală de 723,60 mp şi o locuinţă cu 2 camere, bucătărie, pivniţă, imobil ce a aparţinut numiţilor B.M. şi B.G., în schimbul achitării unei despăgubiri de 336 RON şi de 5969 RON, motivându-se că imobilul nu a fost înstrăinat în termenul prevăzut de Legea nr. 4/1973.

Instanţa a mai reţinut că, potrivit contractului de vânzare-cumpărare din 25 aprilie 1997, SC C. SA a vândut numitului S.B. imobilul din localitatea C., având 2 camere, bucătărie, pivniţă şi un teren de 42,31 mp, însă, prin sentinţa civilă nr. 1813 din 30 iunie 1998 a Judecătoriei Câmpina, definitivă şi irevocabilă, a fost respinsă, ca nefondată, acţiunea în revendicare completată privind imobilul situat în localitatea C. şi constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare din 1997 formulată de petenţi împotriva numiţilor S.B. şi B.E., SC C. SA, Direcţia Administraţiei Domeniului Public şi Privat Comarnic, reţinându-se că imobilul sus-menţionat a trecut în proprietatea statului cu titlu, contractul de vânzare-cumpărare fiind încheiat cu respectarea dispoziţiilor legale.

De asemenea, instanţa a mai reţinut că în cuprinsul contractului de închiriere din 6 iunie 2005 s-a menţionat că oraşul C. a închiriat numitului S.B., pe o durată de un an, terenul de 182 mp din oraşul C., în schimbul unei chirii lunare de 182.000 ROL, iar potrivit contractului de vânzare-cumpărare din 16 septembrie 1978, numiţii B.G. şi B.M. au vândut petentului B.P. imobilul situat în oraşul C., având o construcţie cu 2 camere, bucătărie, hol, prispă, 2 magazii şi o anexă gospodărească, amplasate pe un teren de 725 mp, ce nu a făcut obiectul vânzării, fiind în proprietatea statului în temeiul art. 30 din Legea nr. 58/1974.

S-a mai reţinut că art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, prevede că imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 se restituie în natură în condiţiile legii, prin imobile preluate în mod abuziv înţelegându-se, conform art. 2 din aceeaşi lege, orice alte imobile preluate de stat cu titlu valabil, precum şi orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data preluării, precum şi cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziţie ale organelor locale ale puterii sau ale administraţiei de stat, că art. 10 din Legea nr. 10/2001 prevede că, în situaţia imobilelor preluate în mod abuziv şi ale căror construcţii edificate pe acestea au fost demolate total sau parţial, restituirea în natură se dispune pentru terenul liber şi pentru construcţiile rămase nedemolate, iar pentru construcţiile demolate şi terenurile ocupate, măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent.

În condiţiile în care imobilul în litigiu, situat în localitatea C., având un teren de 224,31 mp şi o construcţie cu 2 camere şi dependinţe, a fost preluat abuziv de către stat de la autorii petenţilor, iar o parte din acest imobil a fost înstrăinat de către stat în favoarea intervenienţilor, instanţa a apreciat că petenţii, în calitate de moştenitori legali ai foştilor proprietari, au dreptul la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, pentru imobilul preluat de către stat de la autorii lor, constând în restituirea în natură a terenului de 182 mp şi în despăgubiri pentru construcţia cu 2 camere şi dependinţe şi pentru terenul de 42,31 mp vândut intervenienţilor.

Pretenţia intervenienţilor privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 1978, invocându-se lipsa obiectului vânzării pe motiv că imobilul nu se mai afla în patrimoniul vânzătorilor, fiind eludate dispoziţiile Legii nr. 4/1973, a fost apreciată ca neîntemeiată de instanţă, deoarece nu există nicio dovadă la dosar că la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 16 septembrie 1978 vânzătorii nu mai erau proprietarii imobilului situat în localitatea C., atât timp cât Deciziile nr. 1006/1981 şi nr. 911/1979 au vizat un alt imobil situat în localitatea C. şi nicidecum imobilul ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare sus-menţionat, mai ales că aceste decizii au fost emise ulterior încheierii contractului, producând efecte juridice la momentul respectiv numai pentru imobilul total diferit de cel descris în contractul de vânzare-cumpărare de mai sus.

Referitor la susţinerea intervenienţilor că nu a fost avută în vedere de instanţa de fond decizia Curţii de Apel Ploieşti nr. 2239/1999, prin care s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat, nelegalitatea contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 19 septembrie 1978, reţinându-se că acea decizie a vizat revendicarea formulată de către B.P. şi B.S. a imobilului format din teren şi anexă gospodărească, situat în localitatea C., precum şi constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 1997 încheiat între SC C. SA şi intervenienţi şi nicidecum nulitatea contractului din 1978, instanţa a apreciat că împrejurarea că în considerentele acestei decizii se menţionează că acest contract nu produce efecte juridice deoarece ar fi fost încheiat ulterior datei ieşirii din patrimoniul vânzătorilor a bunului respectiv, nu înseamnă că s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat nelegalitatea acestui contract, nefiind îndeplinite condiţiile art. 1201 C. civ.

În ceea ce priveşte capătul contestaţiei completate, privind obligarea intimatei şi a intervenienţilor să lase contestatorilor în deplină proprietate şi liberă posesie imobilul-construcţie în suprafaţă desfăşurată de 70,43 mp şi terenul de 42,31 mp ocupat de construcţie, situat în C., judeţ Prahova, tribunalul l-a apreciat ca neîntemeiat, întrucât, atât timp cât s-a constatat dreptul contestatorilor la despăgubiri pentru această parte de imobil imposibil de restituit în natură, fiind înstrăinat intervenienţilor cu contract de vânzare-cumpărare ce nu a fost niciodată anulat, contestatorii nu mai pot pretinde obligarea acestora să le lase în deplină proprietate şi liberă posesie acest imobil.

Totodată, tribunalul a respins şi cererea reconvenţională formulată de intimaţii B.E. şi S.B., apreciind că nu se poate invoca lipsa obiectului vânzării, atât timp cât, la dosar nu există nicio dovadă că la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 16 septembrie 1978, a cărui nulitate se solicită, vânzătorii nu mai erau proprietarii imobilului situat în C., judeţ Prahova.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel contestatorii B.P. şi B.S., intervenienţii B.E. şi S.B. şi intimatul Primarul oraşului Comarnic.

Curtea de Apel Ploieşti a pronunţat decizia civilă nr. 7 din 20 ianuarie 2010, prin care a respins apelurile declarate de părţi, ca nefondate.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii, pârâtul şi intervenienţii, iar prin decizia nr. 6566 din 6 decembrie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-au admis recursurile, s-a casat decizia recurată şi s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În urma rejudecării cauzei în apel, prin decizia civilă nr. 129 din 10 mai 2011, Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de contestatorii B.P. şi B.S., de intervenienţii B.E. şi S.B., şi de intimatul Primarul oraşului Comarnic, împotriva sentinţei civile nr. 1178 pronunţată la 2 iunie 2009 de Tribunalul Prahova.

În raport de considerentele deciziei de casare a Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Curtea de Apel a constatat că toate cele trei apeluri sunt nefondate pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Critica formulată de apelanţii contestatori în sensul că nu li s-a restituit în natură imobilul în suprafaţă de 70,43 mp şi terenul de 42,31 mp ocupat de construcţie, respingându-se astfel cererea de obligare a intimatului şi intervenienţilor de a le lăsa contestatorilor aceste imobile în deplină proprietate şi posesie este neîntemeiată, întrucât, aşa cum corect s-a reţinut de instanţele anterioare, aceste imobile nu puteau fi restituite şi deci nu puteau fi obligaţi intimata şi intervenienţii la lăsarea către contestatori în proprietate şi posesie, deoarece au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995 prin contractul de vânzare-cumpărare din 1997 încheiat între SC C. SA şi intervenienţi, legalitatea încheierii acestui contract făcând obiectul controlului instanţelor de judecată, prin decizia nr. 2239/1999 a Curţii de Apel Ploieşti reţinându-se cu autoritate de lucru judecat că vânzarea s-a făcut cu respectarea dispoziţiilor legale.

Mai mult decât atât, aceste imobile nu puteau fi restituite contestatorilor şi pentru faptul că prin Legea nr. 1/12009 de completare şi modificare a Legii nr. 10/2001, s-a introdus la art. 7 un nou alin. în conformitate cu care nu sunt supuse restituirii în natură ci doar prin echivalent imobilele ce au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, aspect corect sesizat de Curtea de Apel Ploieşti prin decizia nr. 7 din 20 ianuarie 2010.

Nu poate fi primită nici critica referitoare la nerezolvarea petitului privind revendicarea aceloraşi imobile prin comparare de titluri, deoarece şi această cerere a fost soluţionată de instanţa de fond urmare pronunţării deciziei de casare nr. 59 din 21 ianuarie 2008 de către Curtea de Apel Ploieşti, Tribunalul Prahova respingând acest petit de acţiune.

Soluţia îmbrăţişată de instanţa de fond este corectă cu atât mai mult cu cât prin decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie acţiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun nu mai poate fi promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, lege specială în cauza de faţă, sub acest aspect corect reţinând Curtea de Apel Ploieşti prin decizia nr. 76 din 20 ianuarie 2010 că pentru acelaşi imobil nu pot fi promovate concomitent şi acţiune în revendicare pe dreptul comun şi să se uzeze şi de dispoziţiile legii speciale.

Susţinerea conform căreia nu s-au respectat îndrumările date prin deciziile de casare pronunţate anterior, nu poate fi avută în vedere deoarece după pronunţarea deciziei civile nr. 59 din 21 februarie 2008 de către Curtea de Apel Ploieşti prin care, într-adevăr s-au menţionat considerentele pentru care se trimite cauza spre rejudecare şi ce probleme trebuie rezolvate de instanţa de trimitere, aceasta s-a conformat examinând toate capetele de cerere din acţiune şi cererea reconvenţională.

Decizia de casare pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Ploieşti pentru a se avea în vedere îndrumările date de instanţele de control anterioare şi pentru a se respecta dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., este generică, fără a face referire la aspectele pe care instanţa le-a ignorat sau nu le-a rezolvat conform îndrumărilor date de Curtea de Apel Ploieşti prin decizia de casare anterioară, iar din actele şi lucrările dosarului rezultă că tocmai această decizie a fost avută în vedere şi s-au pronunţat hotărâri în concordanţă cu cele reţinute prin aceasta, instanţele fiind preocupate în rezolvarea tuturor cererilor cu care au fost investite.

Pentru considerentele arătate, apelul formulat de contestatori a fost respins, ca nefondat.

În ce priveşte apelul intervenienţilor B.E. şi S.B. s-a constatat, de asemenea, că este nefondat.

Nemulţumirea majoră a acestora este faptul că prin anularea în parte a dispoziţiei din 23 noiembrie 2005 emisă de intimata Primarul oraşului Comarnic s-a constatat dreptul contestatorilor B.P. şi B.S. de a beneficia de restituirea în natură a suprafeţei de 182 mp situată în C., judeţul Prahova.

O atare soluţie este legală, întrucât pentru această suprafaţă de teren nu s-a încheiat contract de vânzare-cumpărare în beneficiul acestor apelanţi intervenienţi, ei deţinând terenul în baza unui contract de închiriere, iar pe de altă parte terenul este liber de construcţii, el având destinaţie de drum de acces situat între două imobile, nefiind afectat de construcţii, instalaţii etc., sub acest aspect făcându-se corect aplicarea dispoziţiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 şi restituindu-se această suprafaţă de teren contestatorilor apelanţi.

Susţinerea referitoare la faptul că decizia de casare a Curţii de Apel Ploieşti nr. 59/2008 a avut în vedere capătul de cerere al acţiunii în revendicare prin compararea titlurilor şi că dacă se respecta această decizie intervenienţii apelanţi erau îndreptăţiţi la deţinerea în continuare a acestui teren, este neîntemeiată, deoarece după pronunţarea deciziei de casare tribunalul a analizat petitul de revendicare prin compararea titlurilor având în vedere şi decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi prioritatea legii speciale faţă de cea generală.

Neîntemeiată este şi critica referitoare la faptul că în mod greşit s-a respins cererea reconvenţională prin care s-a solicitat constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare din 16 septembrie 1978. Soluţia pronunţată de instanţa de fond este corectă, întrucât frauda la lege nu s-a dovedit şi nici lipsa obiectului vânzării-cumpărării, contractul fiind încheiat înainte de preluarea de către stat a imobilului prin deciziile nr. 1006 din 28 iulie 1981 şi nr. 911 din 8 mai 1979.

Cât priveşte existenţa autorităţii de lucru judecat invocată de apelanţii intervenienţii faţă de decizia nr. 2399/1999 a Curţii de Apel Ploieşti, urmează a fi respinsă aşa cum corect a procedat în precedent Curtea de Apel Ploieşti prin decizia nr. 7 din 20 ianuarie 2010, în cauză nefiind îndeplinite condiţiile art. 1201 C. civ., fiind vorba de părţi, obiect şi cauză diferite.

Concluzionând şi acest apel este nefondat, ca de altfel şi apelul declarat de Primarul oraşului Comarnic, care a susţinut că în mod greşit s-a dispus restituirea în natură a suprafeţei de 182 mp teren.

Motivele pentru care s-a dispus restituirea acestui teren în natură au fost expuse când s-a analizat apelul intervenienţilor şi nu au mai fost reluate în analiza acestui apel, instanţele făcând corect aplicarea art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Susţinerea acestei apelante în sensul că în cauză ar fi incidente dispoziţiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, sunt neîntemeiate, întrucât acest text face referire la dovada şi întinderea dreptului de proprietate, or, în speţă, nu s-a pus în discuţie dovada sau întinderea acestui drept.

Nu sunt incidente nici dispoziţiile art. 1 alin. (2) la care face referire această apelantă, pentru că în ce priveşte terenul de 182 mp este posibilă restituirea în natură, terenul fiind liber în sensul Legii nr. 10/2001 şi nu sunt aplicabile nici dispoziţiile art. 19 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 care se referă la imobilele construcţii ce fac obiectul notificărilor şi cărora le-au fost adăugate pe parcurs, pe orizontală sau pe verticală, corpuri de clădire suplimentare de sine stătătoare.

Susţinerea referitoare la valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare din 1997 nu poate fi primită, deoarece valabilitatea acestui contract a fost stabilită de instanţa de judecată prin decizia nr. 2239/1999 a Curţii de Apel Ploieşti, prin care s-a stabilit cu putere de lucru judecat că vânzarea imobilului în litigiu prin acest contract s-a făcut cu respectarea dispoziţiilor legale, astfel că în mod corect prin dispoziţia din 2005 s-au acordat măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul construcţie şi terenul de sub construcţie.

Diferenţa de 182 mp s-a restituit corect contestatorilor pentru că, deşi, intimatul Primarul oraşului Comarnic susţine că terenul nu este liber funcţional, totuşi adresa din 18 ianuarie 2010 a Primăriei Comarnic infirmă acest lucru, arătând că terenul are destinaţie de drum de acces, aflându-se între două imobile.

Pentru considerentele expuse, toate cele trei apeluri sunt nefondate, urmând ca în conformitate cu dispoziţiile art. 296 C. proc. civ. să fie respinse ca atare.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii B.P. şi B.S., intervenienţii B.E. şi S.B. şi pârâtul Primarul oraşului Comarnic.

Prin decizia nr. 3280 din 14 mai 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a respins ca nefondate, recursurile declarate.

Împotriva acestei decizii a Înaltei Curţi a formulat contestaţie în anulare pârâtul Primarul oraşului Comarnic.

Prin decizia nr. 2354 din 18 aprilie 2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a admis contestaţia în anulare, a anulat decizia nr. 3280 din 14 mai 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă şi a fixat termen pentru judecarea recursului declarat de pârâtul Primarul oraşului Comarnic împotriva deciziei civile nr. 129 din 10 mai 2011 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, la 10 octombrie 2013.

În speţă, a fost admisă contestaţia în anulare pentru că instanţa de recurs a omis a analiza recursul declarat de recurentul pârât Primarul oraşului Comarnic, situaţie în care se impune rejudecarea cauzei în recurs în limita acestei omisiuni. În acest caz, urmare admiterii contestaţiei în anulare, are loc o completare a judecăţii cu analiza recursului declarat de recurentul pârât Primarul oraşului Comarnic.

Recursul declarat de pârât împotriva deciziei civile nr. 129 din 10 mai 2011 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti se întemeiază în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.

Structurând motivele formulate în scris se constată că, primul motiv de recurs invocat de pârât priveşte nerespectarea dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. de către instanţa de apel, respectiv nesocotirea dispoziţiilor deciziei de desfiinţare din 21 februarie 2008 a Curţii de Apel Ploieşti, nerecurată de reclamanţi, şi care a rămas irevocabilă în privinţa capătului de cerere privind constatarea nulităţii dispoziţiei din 2005 emisă de Primarul oraşului Comarnic.

Un alt motiv de recurs vizează nelegalitatea hotărârilor instanţelor de fond în ceea ce priveşte interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 18 şi 19 din Legea nr. 10/2001, potivit cărora, persoanele îndreptăţite au dreptul doar la măsuri reparatorii prin echivalent, în situaţia în care imobilul notificat a fost înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor legale.

Totodată, în conformitate cu art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, în cazul în care lucrările pentru care s-a dispus exproprierea, ocupă funcţional întregul teren afectat, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent pentru întregul imobil, nefiind posibilă şi restituirea în natură.

Instanţa de apel a făcut aceeaşi greşeală ca şi instanţa de fond, constând în restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 182 mp situat în oraşul Comarnic, întrucât suprafaţa respectivă nu este liberă funcţional, fiind practic, imposibil de pus în executare sentinţa tribunalului.

Examinând recursul pârâtului Primarul oraşului Comarnic, Înalta Curte a constatat că este fondat pentru considerentele ce succed:

În ceea ce priveşte primul motiv de recurs, referitor la nerespectarea dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. de către instanţa de apel (în rejudecare), care ar fi nesocotit dispoziţiile deciziei de desfiinţare nr. 59 din 21 februarie 2008 a Curţii de Apel Ploieşti, decizie prin care s-a respins ca nefondat motivul de apel privind anularea dispoziţiei din 23 noiembrie 2005 emisă de Primarul oraşului Comarnic, Înalta Curte constată că, întradevăr, prin decizia nr. 59/2008 s-a respins acest motiv, dar instanţa de apel a analizat legalitatea dispoziţiei contestate numai sub aspectul nerestituirii în natură a imobilului compus din construcţie şi terenul de sub aceasta în suprafaţă de 42,31 mp, ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare din 25 aprilie 1997, contract cu privire la care s-a statuat în mod irevocabil că a fost încheiat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995. Înalta Curte constată că nu există dezlegare în considerentele deciziei nr. 59 din 21 februarie 2008 cu privire la terenul în suprafaţă de 182 mp asupra căruia poartă analiza de faţă.

În speţă, prin dispoziţia din 23 noiembrie 2005 emisă de Primarul oraşului Comarnic s-a propus acordarea de despăgubiri în condiţiile Legii nr. 10/2001 pentru imobilul construcţie şi terenul în suprafaţă de 224,31 mp, din care 42,31 mp ocupaţi de construcţie şi 182 mp având destinaţia de curţi, construcţii, care a fost închiriat proprietarului, nefiind liber funcţional.

Prin sentinţa civilă nr. 1178 din 2 iunie 2009 a Tribunalului Prahova a fost anulată în parte această dispoziţie, dispunându-se restituirea în natură petenţilor-contestatori a terenului în suprafaţă de 182 mp, soluţie menţinută de instanţa de apel cu motivarea că, „deşi intimatul Primarul oraşului Comarnic susţine că terenul nu este liber funcţional, totuşi adresa din 18 ianuarie 2010 a Primăriei Comarnic infirmă acest lucru, arătând că terenul are destinaţie de drum de acces, aflându-se între două imobile.” S-a menţinut dispoziţia contestată pentru partea de imobil imposibil de restituit în natură (constând din construcţia şi terenul în suprafaţă de 42,31 mp ocupat de construcţie).

Prin urmare, prin dispoziţia contestată, emisă de Primarul oraşului Comarnic, s-a propus acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale pentru imobilul-construcţie şi terenul în suprafaţă totală de 224,31 mp, inclusiv pentru suprafaţa de 182 mp teren având destinaţia de „curţi-construcţii”, nefiind liber funcţional, iar prin adresa din 18 ianuarie 2010 Primăria oraşului Comarnic specifică faptul că, acest teren este poziţionat între cele două proprietăţi cu rol de drum de acces.

Pornind de la aceste considerente, Înalta Curte constată că instanţa de apel, a cărei hotărâre este suspusă recursului de faţă, nu s-a preocupat în niciun fel de lămurirea situaţiei de fapt şi a regimului juridic aplicabil terenului litigios în suprafaţă de 182 mp, cu privire la care instanţele anterioare au dispus restituirea în natură.

În speţă, nu s-a lămurit pe deplin care este situaţia acestui teren, respectiv destinaţia actuală, existenţa pe acest teren a unor străzi, trotuare, parcări amenajate, alei pietonale sau dacă această alee este necesară pentru accesul organelor specializate pentru toate tipurile de situaţii de urgenţă sau al celor de aprovizionare sau dacă este subtraversată de amenajări subterane (conducte de alimentare cu apă, gaze, petrol, electricitate de mare calibru şi altele).

Pentru a opera principiul restituirii în natură a imobilului preluat în mod abuziv, care este de esenţa legii de reparaţie, Legea nr. 10/2001 (art. 7 şi 9), terenul solicitat trebuie să fie liber, disponibil potrivit art. 10 şi 11 din lege, adică să nu afecteze accesul şi utilizarea normală a amenajărilor subterane şi supraterane.

Dispoziţiile art. 11 cuprinde reguli speciale referitoare la imobilele expropriate, în timp ce normele din art. 10 al aceluiaşi act normativ definesc principiile generale privind imobilele preluate abuziv.

În sensul art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, se justifică măsuri reparatorii prin echivalent şi nu restituirea în natură a terenului neocupat de construcţii, dar care este necesar bunei utilizări pentru căile de acces, spaţii verzi şi alte asemenea utilizări, ce constituie un tot inseparabil.

În speţă, nefiind lămurită situaţia de fapt sub aceste aspecte esenţiale, Înalta Curte nu poate verifica aplicarea corectă a legii.

În acest sens, se impune efectuarea unei expertize tehnice de specialitate pentru a identifica în fapt terenul în suprafaţă de 182 mp, respectiv pentru a stabili dacă este liber, disponibil în sensul dispoziţiilor legale mai sus citate, în vederea stabilirii regimul juridic aplicabil acestuia, cu scopul de a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului şi pronunţarea unei hotărâri legale şi temeinice în cauză.

Cum o asemenea probă nu se poate administra în recurs, în raport de dispoziţiile art. 305 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul formulat de Primarul oraşului Comarnic, va casa hotărârea atacată, în limita acestei judecăţi, şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi Curte de apel, pentru ca în baza efectului devolutiv al apelului, să stabilească pe deplin care este situaţia de fapt şi regimul juridic aplicabil terenului în suprafaţă de 182 mp, cu trimitere la probatoriile şi la dispoziţiile legale apreciate a fi relevante în cauză.

În baza art. 304 pct. 9 şi art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa în parte decizia şi va trimite cauza spre rejudecarea apelului pârâtului la aceeaşi curte de apel.

Totodată, se vor păstra celelalte dispoziţii ale deciziei atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de pârâtul Primarul oraşului Comarnic împotriva deciziei civile nr. 129 din 10 mai 2011 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Casează, în parte, decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecarea apelului declarat de pârâtul Primarul oraşului Comarnic împotriva sentinţei civile nr. 1178 din 2 iunie 2009 a Tribunalului Prahova, secţia civilă la aceiaşi instanţă.

Păstrează celelalte dispoziţii ale deciziei.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 octombrie 2013.

← ICCJ. Decizia nr. 4417/2013. Civil  ICCJ. Decizia nr. 4419/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 4418/2013. Civil