ICCJ. Decizia nr. 4422/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4422/2013
Dosar nr. 3753/84/2009
Şedinţa publică din 10 octombrie 2013
Deliberând, în condiţiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de faţă;
Prin sentinţa civilă nr. 7332 din 29 decembrie 2011, pronunţată de Tribunalul Sălaj în Dosarul nr. 3753/84/2009, s-a admis acţiunea precizată a reclamanţilor R.V.I., M.T., O.E., C.H.V.V., D.L. şi S.E. şi a fost obligată pârâta SC R. SRL să lase în deplină proprietate şi posesie reclamanţilor suprafaţa de 41.600 mp teren extravilan înscris în C.F. Ş.S.
A fost obligată pârâta la 23.884 RON beneficiu nerealizat pe anii 2007-2009 actualizată cu rata inflaţiei şi cu dobânda legală aferentă de la data introducerii acţiunii, 17 aprilie 2009 şi până la plata efectivă a sumei.
A fost respinsă acţiunea reclamanţilor privind obligarea pârâtei să lase cale de acces liberă de la drumul public pe poarta 1.
A fost obligată pârâta la plata sumei de 8.277 RON cheltuieli de judecată parţiale către reclamanţi.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că reclamanţii sunt proprietari tabulari asupra terenului extravilan, livezi, ferma nr. X, în suprafaţă de 41.600 mp, înscris în Cartea Funciară Şimleu Silvaniei, dobândit în baza titlului de proprietate din 8 decembrie 2003.
Între Direcţia Generală de Muncă şi Protecţie Socială Sălaj-Zalău, în calitate de vânzătoare, şi SC R. SRL Cluj-Napoca, în calitate de cumpărător, s-a încheiat contractul având ca obiect vânzarea-cumpărarea liberă de orice sarcină a fermei nr. X Şimleu Silvaniei.
Ulterior, la 5 noiembrie 2002 a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare activ fermele nr. X şi X1 Şimleu Silvaniei, între SC A. SA Zalău, reprezentată legal prin lichidatori judiciari, în calitate de vânzătoare şi SC R. SRL Cluj-Napoca, în calitate de cumpărătoare, în baza procesului-verbal de adjudecare prin licitaţie din data de 20 iunie 2002, privind pomi fructiferi descrişi în acest act.
Aceste două contracte de vânzare-cumpărare au făcut obiectul acţiunii de constatare a nulităţii absolute, analizată în Dosarul nr. 2337/2005 al Tribunalului Sălaj, iar cele două contracte au fost considerate valabil încheiate prin decizia nr. 409/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În atare condiţii, în speţă, există situaţia în care proprietarii terenului sunt reclamanţii, iar pârâta este proprietara plantaţiilor de pe acelaşi teren.
Atâta timp cât reclamanţii sunt proprietari tabulari asupra terenului pe care se află plantaţia, iar din declaraţiile martorilor audiaţi în cauză a rezultat că au fost împiedicaţi de pârâtă să culeagă recolta de pe terenul lor, acţiunea în revendicare a reclamanţilor este întemeiată, urmând ca în baza art. 480 C. civ. să fie admisă şi să fie obligată pârâta să lase în deplină proprietate şi folosinţă suprafaţa de 41.600 mp teren extravilan înscris în Cartea Funciară Şimleu Silvaniei.
În ceea ce priveşte acţiunea în despăgubiri pe ultimii trei ani (2007-2009), constând în recolta ce nu a putut fi culeasă datorită atitudinii pârâtei de a nu lăsa pe reclamanţi să intre în fermă, întemeiată în drept pe prevederile art. 485 şi art. 998 C. civ., instanţa a reţinut următoarele:
Pentru angajarea răspunderii civile delictuale se cer a fi întrunite cumulativ următoarele condiţii: existenţa unui prejudiciu, existenţa unei fapte ilicite, existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, existenţa vinovăţiei/vinei celui care a cauzat prejudiciul, constând în intenţia, neglijenţa sau imprudenţa cu care a acţionat.
Prejudiciu în cauză există, reclamanţii neputând recolta datorită oponenţei pârâtei de a-i lăsa în fermă pentru recolta produsă, oponenţă care echivalează cu o faptă ilicită în condiţiile în care reclamanţii posedă titlu de proprietate pe teren.
După ce pârâtele au fost puse în întârziere prin cererea de chemare în judecată, devin incidente dispoziţiile art. 998-999 C. civ., privind angajarea răspunderii civile delictuale, situaţie în care pârâtul trebuie să fie obligat la repararea integrală a prejudiciului.
La calcularea prejudiciului se aplică regula care impune acoperirea integrală a pagubei suferite, deoarece potrivit art. 480 C. civ., proprietarul are dreptul de a se bucura deplin de proprietatea sa.
Buna credinţă a pârâtei a încetat în momentul introducerii cererii de chemare în judecată, acţiunea reclamanţilor punând în întârziere pârâta.
Reclamanţii, prin reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului pe care se află plantaţia, au dobândit un drept de accesiune asupra acestuia din urmă, devenind astfel şi proprietarii plantaţiei, drept care le conferă atributul de a dispune de el, respectiv de a se bucura de fructele produse.
În acest context, raportul de expertiză efectuat în cauză evidenţiind un venit de câte 11.942 RON pe anii 2008 şi 2009, suma acestora de 23.884 RON urmează a se acorda cu dobânda legală aferentă de la data introducerii acţiunii 17 aprilie 2009 şi până la plata efectivă a sumei.
Venitul aferent anului 2007 nu se va acorda în condiţiile în care din raportul de expertiză şi din datele existente la dosar rezultă că datorită îngheţurilor târzii de primăvară în procent de 91% producţia a fost compromisă.
În ceea ce priceşte cererea privind obligarea pârâtei să lase cale de acces liberă pentru pietoni şi utilaje agricole de la drumul public pe poarta nr. 1 a fermei administrate de pârâtă şi până la terenul din litigiu, iar în caz contrar să plătească daune interese de 100 RON pentru fiecare zi de întârziere, instanţa a reţinut că din raportul de expertiză efectuat în cauză, rezultă că reclamanţii au acces la terenul lor în (varianta 1) fără a fi nevoie să utilizeze drumul de exploatare din interiorul fermei aparţinând pârâtei, condiţie în care acţiunea acestora de a-i permite accesul pe poarta nr. 1, iar în caz contrar a obliga pârâta la daune interese, apare ca nefondată, neexistând un raport de cauzalitate între prejudiciul cauzat reclamanţilor prin lipsa de folosinţă a drumului de exploatare, prejudiciul rezultând doar din împiedicarea reclamanţilor de a culege recolta în virtutea dreptului de accesiune aşa cum s-a arătat mai sus.
Nu se poate reţine faţă de reclamantul R.V.I. autoritate de lucru judecat, faţă de sentinţa civilă nr. 228/2005 pronunţată în Dosarul nr. 1377/2004 al Judecătoriei Şimleu Silvaniei, întrucât prin acea sentinţă s-a dispus cu privire la accesul pe poarta 2 a fermei şi nu pe poarta 1 cum au solicitat reclamanţii prin precizarea de acţiune şi prin concluziile scrise.
În baza art. 274 C. proc. civ. pârâta a fost obligată la 8.277 RON cheltuieli de judecată parţiale către reclamanţi constând din taxa judiciară de timbru aferentă pretenţiilor admise 1.544 RON, 1.333 RON pentru revendicare, 25.000 RON onorar avocaţial şi 1.900 RON onorariu expertiză (B.C., A.N. şi I.P.).
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta SC R. SRL şi reclamanţii.
Prin decizia civilă nr. 86A din 21 septembrie 2012, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, a admis apelul declarat de pârâtă împotriva sentinţei civile nr. 7332 din 29 decembrie 2011 a Tribunalului Sălaj, pronunţată în Dosarul nr. 3753/84/2009, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că:
A respins în întregime acţiunea formulată şi precizată de reclamanţii R.V.I., M.T., O.E., C.H.V.V., D.L. şi S.E. împotriva pârâtei SC R. SRL, având ca obiect lăsarea în deplină proprietate şi posesie şi beneficiul nerealizat.
A obligat reclamanţii R.V.I., M.T., O.E., C.H.V.V., D.L. şi S.E., în solidar, să plătească pârâtei SC R. SRL suma de 5.000 RON cheltuieli de judecată la fondul cauzei.
S-au menţinut dispoziţiile sentinţei atacate în ce priveşte respingerea acţiunii pentru petitul de obligare a pârâtei să lase liberă calea de acces de la drumul public pe poarta 1.
A respins apelul declarat de reclamanţii R.V.I., M.T., O.E., C.H.V.V., D.L. şi S.E. în ce priveşte pretenţia reclamanţilor de obligare a pârâtei la plata sumei de 138.566 RON şi de obligare a pârâtei să lase liberă calea de acces de la drumul public pe poarta 2.
A anulat, în parte, apelul reclamanţilor R.V.I., M.T., O.E., C.H.V.V., D.L. şi S.E. pentru apelul formulat în ce priveşte pretenţiile în sumă de 361.434 RON.
A obligat apelanţii reclamanţi R.V.I., M.T., O.E., C.H.V.V., D.L. şi S.E., în solidar, să plătească apelantei pârâte SC R. SRL suma de 4.457,1 RON cheltuieli de judecată parţiale în apel.
La pronunţarea acestei hotărâri, Curtea a reţinut următoarele:
La termenul de judecată din 11 mai 2012 Curtea a recalificat calea de atac formulată de reclamanţi, personal, ca fiind apel şi a pus în discuţie necesitatea timbrării acestuia la valoarea despăgubirilor solicitate în cuantum de 500.000 RON. Raportat la această valoare, taxa judiciară de timbru este în cuantum de 3.901 RON, reclamanţii achitând suma de 2.195,61 RON, astfel încât li s-a pus în vedere să achite diferenţa de 1.706 RON taxă judiciară de timbru şi 15 RON timbru judiciar, sub sancţiunea anulării apelului ca insuficient timbrat.
La termenul de judecată din data de 8 iunie 2012, mandatarul reclamanţilor, reclamantul M.V.I. a arătat că înţelege să-şi susţină apelul în limita sumei de 162.450 RON, pretinsă prin apelul declarat de reclamanţi prin avocat.
Având în vedere că renunţarea la pretenţiile formulate nu poate fi făcută decât după legala timbrare, la acelaşi termen de judecată în temeiul art. 137 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, art. 35 alin. (5) din Ordinul nr. 760/C/1999 al Ministerului Justiţiei, instanţa a invocat din oficiu excepţia insuficientei timbrări a apelului declarat de către reclamanţi la data de 29 februarie 2012, pentru diferenţa dintre suma de 500.000 RON şi suma de 162.450 RON, solicitată prin apelul promovat prin avocat şi care este legal timbrat.
Raportat la aceste împrejurări, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, art. 35 alin. (5) din Ordinul nr. 760/C/1999 al Ministerului Justiţiei, s-a anulat în parte apelul reclamanţilor R.V.I., M.T., O.E., C.H.V.V., D.L. şi S.E. împotriva sentinţei civile nr. 7332 din 29 decembrie 2011 a Tribunalului Sălaj, pentru apelul formulat în ce priveşte pretenţiile în sumă de 361.434 RON (diferenţa dintre 500.000 RON şi 162.450 RON).
În continuare s-au analizat pe fond apelul reclamanţilor, în ceea ce priveşte obligarea pârâtei să le lase calea de acces liberă de la drumul public S.S.-N. DN1H pe poarta nr. 1, până la terenul revendicat, conform solicitării formulate prin apelul declarat prin avocat şi pe poarta nr. 2, conform solicitării formulate de reclamanţi prin apelul declarat în nume propriu, precum şi în ceea ce priveşte obligarea pârâtei să le plătească despăgubiri în sumă de 162.450 RON, actualizate cu rata inflaţiei, cu dobânzile legale de la data promovării acţiunii până la plata efectivă, conform solicitării formulate prin apelul declarat prin avocat, legal timbrat şi apelul pârâtei.
1. În ce priveşte petitul de revendicare a suprafeţei de 41.600 mp teren extravilan, soluţionat de prima instanţă în sensul admiterii, curtea a constatat că această soluţie este netemeinică şi nelegală, raportat la probaţiunea administrată în faţa primei instanţe şi în apel, sub acest aspect apelul pârâtei fiind întemeiat.
Pârâta a dobândit dreptul de proprietate asupra întregului activ al fermei nr. X Şimleu Silvaniei, în baza contractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 13 septembrie 2000 (Dosar nr. 597/309/2009 al Judecătoriei Şimleu Silvaniei) şi asupra întregului activ al fermei nr. X Şimleu Silvaniei, compusă din pomi fructiferi şi al fermei nr. X1 Şimleu Silvaniei compusă din pomi fructiferi, în baza contractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 5 noiembrie 2002 (Dosar nr. 597/309/2009 al Judecătoriei Şimleu Silvaniei).
Valabilitatea acestor contracte de vânzare-cumpărare a fost validată prin hotărâri judecătoreşti irevocabile, sentinţa civilă nr. 1247 din 23 septembrie 2005 a Tribunalului Sălaj, decizia civilă nr. 32 din 12 februarie 2007 a Curţii de Apel Cluj şi decizia nr. 409 din 7 februarie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a respins acţiunea reclamanţilor în contradictoriu cu vânzătorii activelor din cele două contracte, având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare a activelor şi plantaţiilor fostelor ferme X şi X1 Şimleu Silvaniei pentru suprafaţa de 4,16 ha teren (dosare acvirate prezentului).
Ulterior cumpărării de către pârâtă a întregului activ al celor două ferme, reclamanţilor li s-a reconstituit dreptul de proprietate în baza titlului de proprietate din 8 decembrie 2003 asupra suprafeţei de 4,16 ha livezi, amplasate în incinta fermei nr. X. Pe terenul cu privire la care reclamanţilor li s-a reconstituit dreptul de proprietate, sunt plantaţi pomi fructiferi pe care pârâta i-a dobândit prin cumpărare în anul 2002.
Reiese că pârâta, în calitate de proprietară a plantaţiilor pomi fructiferi edificate asupra terenului proprietatea reclamanţilor, este titulara unui drept de superficie ce implică folosinţa terenului pe care se află plantaţia proprietatea sa.
Totodată, din probaţiunea administrată în faţa primei instanţe (Dosar nr. 3753/84/2009 al Tribunalului Sălaj) şi în apel a reieşit că pârâta nu mai foloseşte terenul reclamanţilor, respectiv nu mai exploatează pomii fructiferi plantaţi pe suprafaţa de teren ce a fost restituită reclamanţilor de aproximativ 10 ani.
Tot din probaţiunea testimonială, precum şi din expertiza topografică efectuată în faţa primei instanţe, reiese că există cale de acces spre terenul reclamanţilor, constând într-un drum de exploatare din pământ, care nu traversează incinta fermei proprietatea pârâtei.
Raportat la cele două aspecte arătate, că pârâta aproximativ din anul 2003 nu mai foloseşte porţiunea de teren asupra căreia reclamanţilor li s-a reconstituit dreptul de proprietate şi că reclamanţii au acces la terenul lor pe o altă cale decât drumurile din incinta fermei, Curtea a constatat că acţiunea în revendicare este nefondată.
Justificarea unei atare acţiuni ar exista în ipoteza în care probaţiunea ar fi relevat că pârâta exercită în mod nelegal acte de posesie şi folosinţă asupra bunului proprietatea reclamanţilor, ceea ce în speţă nu se verifică.
În ce priveşte acţiunea de împiedicare exercitată de pârâtă, în sensul că în anii 2007-2008 nu le-a îngăduit reclamanţilor să se deplaseze la terenul proprietatea lor, pe drumurile din incinta fermei care este proprietatea pârâtei, aceasta nu poate fi asimilată cu o activitate ce i-a împiedicat pe reclamanţi să îşi exercite prerogativele dreptului de proprietate asupra terenului.
Pe de o parte, reclamanţii aveau la dispoziţie o altă cale de acces, iar pe de altă parte, refuzul pârâtei poate fi catalogat ca legitim. Pârâta deţine în incinta fermei plantaţii de pomi fructiferi, opoziţia sa ca în incinta fermei să pătrundă persoane străine, fiind cea a unui bun proprietar, care exercită acte de pază diligente asupra bunului său.
2. În ce priveşte petitul privind acordarea despăgubirilor, acesta este analizat, atât din perspectiva motivelor de apel formulate de reclamanţi, prin care aceştia solicită acordarea unui cuantum mai mare decât cel stabilit prin sentinţă, cât şi din perspectiva motivelor de apel formulate de pârâtă, prin care aceasta solicită respingerea acestui petit.
Curtea a constatat că din probaţiunea administrată nu rezultă că sunt întrunite elementele angajării răspunderii civile delictuale a pârâtei, în baza căreia aceasta să fie obligată la plata unor despăgubiri, sens în care apelul reclamanţilor urmează a fi respins, iar cel al pârâtei admis, cu consecinţa înlăturării obligaţiei stabilite în sarcina sa, la plata beneficiului nerealizat în sumă de 23.884 RON, actualizată, în favoarea reclamanţilor.
Din cele arătate cu ocazia analizării netemeiniciei revendicării, reiese că în sarcina pârâtei nu poate fi reţinută o faptă ilicită, constând în speţă în împiedicarea nelegală a exploatării terenului proprietatea reclamanţilor de către aceştia.
Aşa cum a rezultat din probaţiunea administrată la fond şi în apel, reclamanţii nu au exploatat livada din anul 2003 (cauza invocată de către aceştia, că au fost împiedicaţi de pârâtă, nesubzistând, conform celor anterior arătate).
Potrivit celei de-a doua expertize agricole care a şi fost luată în considerare de prima instanţă, evaluarea este incidentă în cazul unei livezi lucrate, însă, în conţinutul aceleiaşi expertize s-a precizat că livada de măr pe rod de pe terenul proprietatea reclamanţilor nu a fost exploatată încă din anul 2003, motiv pentru care livada este în perioadă de declin. Tăierile de fructificare nu s-au mai făcut de 7-8 ani, nu au fost făcute lucrări de întreţinere la sol şi la pomi de tot atât timp, livada este atacată masiv de dăunători, din cauza neaplicării tratamentelor fitosanitare, din cauza nelucrării solului între pomi a invadat vegetaţia pe sub arbuşti, pomii au un aspect de îmbătrânire cu grade de uscare foarte înaintate.
În aceste condiţii, în care reclamanţii deşi aveau acces la terenul pe care îl deţin în proprietate nu au exploatat livada de măr pe rod, prejudiciul suferit nu este cauzat de pârâtă ci de însăşi atitudinea reclamanţilor.
3. Petitul privind calea de acces la terenul din litigiu.
Solicitarea formulată de reclamanţi prin avocat constă în obligarea pârâtei să permită reclamanţilor accesul la terenul lor pe poarta nr. 1 a fermei.
Solicitarea formulată de reclamanţi prin apelul formulat în nume propriu constă în obligarea pârâtei să permită reclamanţilor accesul la terenul lor pe poarta nr. 2 a fermei.
Prima instanţă analizând această cerere formulată prin acţiune a respins-o.
Curtea a constatat că soluţionarea acestei cereri prin hotărârea primei instanţe este corectă, sub acest aspect sentinţa tribunalului fiind menţinută, iar apelurile reclamanţilor respinse.
Aşa cum corect a reţinut prima instanţă, din probaţiunea administrată în cursul judecăţii, şi aşa cum reiese şi din probele testimoniale administrate în apel, reclamanţii au o cale de acces spre terenul proprietatea lor, care nu trece prin incinta fermei proprietatea pârâtei.
Astfel, depoziţiile martorilor audiaţi la fond, au relevat că la terenul reclamanţilor se poate ajunge prin păşunea oraşului, în această zonă neexistând gard.
Şi din expertiza topografică administrată în faţa primei instanţe, reiese că există un drum de exploatare din pământ ce face legătura între DJ 108 F, trecând prin păşunea oraşului Şimleu Silvaniei şi terenul în litigiu. Chiar dacă expertul a arătat că acest drum este practicabil numai în condiţii climatice favorabile, aceasta nu constituie o justificare ca pârâta să fie obligată să permită reclamanţilor accesul prin incinta fermei pe care o deţine în proprietate. În ipoteza în care reclamanţii susţin că imobilul proprietatea lor constituie loc înfundat la care se poate ajunge doar pe un traseu care traversează incinta proprietăţii pârâtei, au la dispoziţie alte mijloace procedurale.
În contextul în care se solicită obligarea pârâtei să le permită accesul la terenul proprietatea lor, pe porţile 1 sau 2 ale fermei, dovedită fiind împrejurarea că există o altă cale de acces care nu traversează incinta fermei, acţiunea este nefondată.
Instanţa de apel a dat curs cererii formulate de reclamanţi în probaţiune, solicitând Dosarul penal nr. 190/P/2005 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sălaj, însă rezoluţia dată în acest dosar, de neîncepere a urmăririi penale faţă de S.O. şi R.M., în cadrul plângerii penale formulată de partea vătămată R.V.I. nu schimbă cu nimic starea de fapt astfel cum a fost reţinută şi nu este de natură să schimbe soluţia ce urmează a fi pronunţată.
În temeiul art. 274 C. proc. civ., reclamanţii au fost obligaţi, în solidar, să plătească pârâtei SC R. SRL suma de 5.000 RON cheltuieli de judecată la fondul cauzei, reprezentând onorariu avocat la fond şi, în solidar, să plătească apelantei pârâte SC R. SRL suma de 4.457,1 RON cheltuieli de judecată parţiale în apel, reprezentând onorariu avocat şi taxă judiciară de timbru.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii R.V.I., M.T., O.E., C.H.V.V., D.L., S.E. decedată a cărei calitate procesuală a fost preluată de O.S.
Motivele de recurs au fost încadrate în dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
După expunerea istoricului cauzei şi a probelor administrate în justificarea susţinerilor formulate, recurenţii reclamanţi invocă faptul că, în ceea ce priveşte temeiul juridic al acţiunii în revendicare imobiliară au arătat încă de la instanţa de fond că în cadrul acţiunii în revendicare ambele părţi pretinzându-se proprietare ale obiectului revendicat, instanţa trebuia să stabilească care dintre titlurile de proprietate este mai puternic, cel al reclamanţilor sau cel al pârâtei.
În această privinţă, au invocat şi dovedit că titlul lor de proprietate dobândit în baza legilor fondului funciar este mai puternic decât titlul pârâtei, deoarece dobândirea proprietăţii pe calea legilor fondului funciar are un caracter originar şi astfel este superioară oricărei alte dobândiri.
Prin faptul că reconstituirea dreptului de proprietate al reclamanţilor s-a făcut asupra unui teren cu categoria de folosinţă livadă, fără nicio îndoială au dobândit proprietatea atât asupra terenului, cât şi asupra pomilor fructiferi.
Deşi au invocat acest aspect, instanţa de apel nu l-a analizat şi nu s-a pronunţat în niciun fel.
Intimata pârâtă SC R. SRL s-a apărat în cauză, pretinzând că nu este îndeplinită condiţia prevăzută de art. 480 C. civ., ca acţiunea să fie introdusă de proprietarul neposesor împotriva posesorului neproprietar.
Reclamanţii au dovedit că sunt proprietarii imobilului în litigiu-teren şi pomi fructiferi, dar că nu au posesia acestuia, iar pârâta nu mai este proprietara pomilor fructiferi, dar este posesoarea acestora, posesia sa întrunind cele două elemente esenţiale şi anume, elementul animus, constând în convingerea că pârâta este şi în prezent proprietara pomilor fructiferi şi elementul corpus, constând în aceea că stăpâneşte plantaţia, chiar dacă de câţiva ani afirmă că nu mai exploatează această livadă.
Nici asupra acestor aspecte instanţa de apel nu s-a pronunţat.
Recurenţii reclamanţi susţin, de asemenea, că au invocat atât la instanţa de fond, cât şi la instanţa de apel, că în cauza de faţă este vorba de o adevărată evicţiune reglementată de art. 1377 C. civ. vechi, împotriva căreia pârâta a avut posibilitatea să se apere prin introducerea unei cereri de chemare în garanţie a vânzătorului sau a succesorului vânzătorului sau să introducă o astfel de acţiune în viitor.
Deşi era determinantă în soluţionarea cauzei analiza acestei apărări, instanţa de apel nu s-a preocupat în niciun fel de ea.
În mod cu totul nejustificat, dar profund părtinitor, instanţa de apel a reţinut că în cauză ar fi vorba de existenţa unui drept de superficie în care proprietari asupra terenului ar fi reclamanţii, iar proprietara asupra pomilor fructiferi ar fi pârâta.
Dreptul de superficie nu se poate dobândi implicit, ci trebuie creat în mod expres şi printr-un înscris autentic.
Cu privire la despăgubirile solicitate se arată că, deoarece pârâta i-a împiedicat să cultive terenul din litigiu, i-a privat pe reclamanţi de un venit în sumă de 162.450 RON, aşa cum rezultă din raportul de expertiză tehnică întocmit de expertul B.C., în cauză fiind îndeplinite toate condiţiile răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 998 C. civ. vechi şi drept urmare, se solicită obligarea pârâtei la plata acestor despăgubiri.
Cu privire la calea de acces la terenul în litigiu se susţine că pentru exploatarea terenului reclamanţii nu aveau o altă cale de acces de la drumul public decât drumul de exploatare de la poarta nr. 1, conform variantei a doua din raportul de expertiză întocmit de inginerul A.N. Aşa-zisul drum de exploatare care traversează păşunea oraşului Şimleu Silvaniei nu poate fi folosit decât în condiţii favorabile, trece peste alte proprietăţi şi este de 3 ori mai lung decât drumul solicitat de reclamanţi. De fapt, în realitate, peste păşunea respectivă nu există niciun drum.
Consideră că în cauză pârâta nefiind proprietara terenurilor situate între drumul public şi terenul reclamanţilor, deci nici asupra drumului de exploatare, nu are calitatea procesuală pasivă pentru acţiunea privind o servitute de trecere, ci are calitatea procesuală pasivă pentru obligaţia de a face prevăzută de art. 1073-1079 C. civ. în cadrul căreia sunt aplicabile, prin asemănare, regulile prevăzute de art. 616-619 C. civ. vechi sau de art. 617-620 C. civ. nou, din economia cărora rezultă că la stabilirea servituţii de trecere nu se iau în considerare drumurile de exploatare, iar proprietarul fondului aservit nu se poate apăra cu împrejurarea că proprietarul fondului dominant ar avea posibilitatea să treacă peste terenurile altor proprietari în cazul unui traseu cu mult mai lung decât cel de pe terenul său.
Având în vedere toate aceste considerente, se solicită admiterea recursului şi modificarea deciziei civile nr. 86/A/2012 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă, în sensul respingerii apelului pârâtei SC R. SRL şi admiterii apelului reclamanţilor, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată din prima instanţă, din apel şi din recurs.
În recurs, intimata SC R. SRL a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, susţinând că nu se încadrează în motivele de nelegalitate expres reglementate de art. 304 C. proc. civ., iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, pentru considerentele pe larg expuse în conţinutul acestei cereri.
Luând în examinare, cu prioritate, excepţia nulităţii recursului invocată de intimată, Înalta Curte constată că prin motivele de recurs, formulate în termenul legal, recurenţii reclamanţi au arătat, în concret, în ce constau greşelile săvârşite de instanţa de apel, încadrând motivele scrise în cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., pe care şi-au întemeiat recursul.
Din motivele de recurs, Înalta Curte constată că se află în strânsă legătură cu hotărârea atacată, constituindu-se într-o critică totală a acesteia şi tinzând la a afirma nelegalitatea ei, de unde rezultă că permit încadrarea lor în motivele de nelegalitate expres reglementate de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Drept consecinţă, Înalta Curte va respinge excepţia nulităţii recursului invocată de intimata pârâtă SC R. SRL.
Examinând recursul reclamanţilor prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că este fondat, urmând să îl admită pentru considerentele ce succed:
În încercarea de a clarifica petitul de revendicare a suprafeţei de 41.600 mp teren extravilan, formulat de reclamanţi prin cererea de chemare în judecată, instanţa de apel a reţinut că intimata pârâtă SC R. SRL a dobândit dreptul de proprietate asupra întregului activ al fermei nr. X Şimleu Silvaniei, în baza contractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 13 septembrie 2000 şi asupra întregului activ al fermei nr. X Şimleu Silvaniei, compusă din pomi fructiferi, precum şi al fermei nr. X1 Şimleu Silvaniei, compusă din pomi fructiferi, în baza contractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 5 noiembrie 2002, contracte a căror valabilitate a fost confirmată pe cale judecătorească prin respingerea, în mod irevocabil, a acţiunii având ca obiect constatarea nulităţii absolute a acestor contracte.
S-a mai reţinut, că ulterior cumpărării de către intimata pârâtă a întregului activ al celor două ferme, reclamanţilor li s-a reconstituit dreptul de proprietate, în baza titlului de proprietate din 8 decembrie 2003, asupra suprafeţei de 4,16 ha livezi, amplasate în incinta fermei nr. X. Pe terenul cu privire la care reclamanţilor li s-a reconstituit dreptul de proprietate, sunt plantaţi pomi fructiferi pe care intimata pârâtă i-a dobândit prin cumpărare în anul 2002.
Învestită fiind cu soluţionarea acţiunii în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., instanţa de apel avea să compare titlurile de proprietate ale părţilor în conflict şi să stabilească cu certitudine care titlu este mai puternic, mai bine caracterizat după regulile specifice acestui mod de dobândire a dreptului de proprietate.
Instanţa de apel nu a procedat însă, la compararea titlurilor de proprietate, care este de esenţa revendicării, mărginindu-se la a relata situaţia de fapt astfel cum rezultă din probele dosarului.
Pe de altă parte, Înalta Curte constată că deşi a stabilit astfel obiectul şi limitele investirii, Curtea de apel a reţinut, în mod contradictoriu în considerente, că pârâta, în calitate de proprietară a plantaţiilor de pomi fructiferi edificate asupra terenului proprietatea reclamanţilor, este titulara unui drept de superficie ce implică folosinţa terenului pe care se află plantaţia proprietatea sa, că pârâta nu mai foloseşte terenul reclamanţilor, respectiv nu mai exploatează pomii fructiferi plantaţi pe suprafaţa de teren ce a fost restituită reclamanţilor de aproximativ 10 ani şi că, există cale de acces spre terenul reclamanţilor, constând într-un drum de exploatare din pământ, care nu traversează incinta fermei proprietatea pârâtei.
În acest context, există contradicţie în considerente, în sensul că din unele rezultă că asupra terenului (pentru că asupra terenului poartă revendicarea şi nu asupra pomilor fructiferi) recurenţii reclamanţi au un drept de proprietate reconstituit în baza Legii nr. 18/1991, iar intimata pârâtă are un drept de superficie rezultat din dreptul de proprietate asupra plantaţiei de pomi fructiferi existente pe teren.
În acelaşi timp, rezultă că intimata pârâtă nu mai foloseşte terenul reclamanţilor, respectiv nu mai exploatează pomii fructiferi de aproximativ 10 ani, deci nu mai are calitatea de „posesor neproprietar”, precum şi că, există cale de acces spre terenul reclamanţilor, constând într-un drum de exploatare din pământ, care nu traversează incinta fermei proprietatea pârâtei, deşi nu există şi un petit privind stabilirea unei servituţi de trecere.
Raportat la aceste ultime considerente şi anume, că intimata pârâtă nu mai foloseşte porţiunea de teren asupra căreia recurenţilor reclamanţi li s-a reconstituit dreptul de proprietate şi că aceştia au acces la terenul lor pe o altă cale decât drumurile din incinta fermei, Curtea de apel a constatat că acţiunea în revendicare nu este fondată.
Nu se poate respinge, însă, o acţiune în revendicare doar pentru că, temporar, posesorul/proprietarul nu mai foloseşte terenul în litigiu, sau că ar exista o altă cale de acces la acest teren.
Pronunţând o asemenea soluţie, instanţa de apel a dat o hotărâre judecătorească care cuprinde motive contradictorii, ce au generat nelămurirea aspectelor legate de revendicarea terenului în litigiu. Prin urmare, nefiind lămurită situaţia de fapt sub aceste aspecte esenţiale, Înalta Curte nu poate verifica aplicarea corectă a legii în cauză.
Neputând exercita un control de legalitate asupra acestor chestiuni care nu au fost lămurite pe fond şi, de asemenea, neputând priva părţile de un grad de jurisdicţie prin rezolvarea lor direct în recurs, Înalta Curte în baza art. 304 pct. 9 şi art. 314 C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamanţi, va casa decizia atacată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel, pentru ca în baza efectului devolutiv al apelului, să stabilească pe deplin care este situaţia de fapt şi regimul juridic aplicabil terenului în litigiu, cu trimitere la probatoriile şi la dispoziţiile legale apreciate a fi relevante în cauză.
În rejudecare, instanţa de trimitere va avea în vedere şi examinarea şi celorlalte aspecte invocate prin motivele de recurs şi care sunt într-o strânsă legătură cu petitul de revendicare.
Înalta Curte va face aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., urmând să oblige intimata pârâtă SC R. SRL la plata sumei de 3.339 RON cheltuieli de judecată în recurs dovedite, către recurentul reclamant R.V.I., reprezentând taxa judiciară de timbru 2.257 RON, onorariu de avocat 500 RON şi cheltuieli de transport 582 RON.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia nulităţii recursului invocată de pârâta SC R. SRL.
Admite recursul declarat de reclamanţii R.V.I., M.T., O.E., C.H.V.V., D.L., S.E. decedată a cărei calitate procesuală a fost preluată de O.S. împotriva deciziei civile nr. 86A din 21 septembrie 2012 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă.
Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecarea apelului aceleiaşi instanţe.
Obligă intimata pârâtă la plata sumei de 3.339 RON către recurentul reclamant R.V.I. cu titlu de cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 octombrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4421/2013. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 4423/2013. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
