ICCJ. Decizia nr. 4674/2013. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4674/2013
Dosar nr. 58046/3/2011
Şedinţa publică din 22 octombrie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 25 august 2011 la Tribunalul Bucureşti, secţia a III - a civilă, reclamanta SC T.O. SA a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Finanţelor Publice şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, în calitate de chemat în garanţie, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună în temeiul art. 1073 şi 1088 C. civ., precum şi a art. 998 - 999 C. civ., obligarea pârâtului Ministerul Finanţelor Publice la plata cu titlu de despăgubiri a următoarelor sume: 24.704.594,07 RON reprezentând actualizarea sumei de 77.201.856,4693 RON, cu rata inflaţiei, pentru perioada 16 iunie 2005 - 6 ianuarie 2010 şi 8.289.998,78 RON reprezentând dobânda legală aferentă sumei de 77.201.856,4693 RON pentru perioada de 25 august 2008 - 6 ianuarie 2010.
Reclamanta a solicitat ca, în temeiul art. 57 C. proc. civ. şi art. 1 din C.E.D.O., precum şi a art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la C.E.D.O., să fie obligat chematul în garanţie la plata sumei de 32.994.592,85 RON, cu titlu de despăgubiri.
La data de 13 septembrie 2012, reclamanta şi-a precizat cererea de chemare în judecată, în raport de apărările formulate în cauză de către pârât, care a învederat că a trimis dosarul notificării la C.C.S.D. la 24 noiembrie 2009, arătând că restrânge perioada de timp pe durata căreia solicită actualizarea creanţei şi acordarea dobânzilor legale aferente, la intervalul cuprins între 16 iunie 2005 - 24 noiembrie 2009, în ceea ce priveşte actualizarea, şi la intervalul cuprins între 25 august 2008 - 24 noiembrie 2009, în ceea ce priveşte dobânda legală.
Prin sentinţa civilă nr. 1536 din 20 septembrie 2012, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III - a civilă, s-a respins ca prescrisă cererea în pretenţii formulată de reclamantă şi ca inadmisibilă cererea de chemare în garanţie îndreptată împotriva Statului Român. Prin aceeaşi sentinţă, instanţa a dat în debit pe reclamantă la Administraţia Financiară Sf. Gheorghe, judeţul Covasna pentru restul de taxă de timbru neachitată rezultând din eşalonare, în cuantum de 217.703 RON.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că reclamanta a înţeles să-şi întemeieze pretenţiile pe faptul că, pentru punerea în aplicare a hotărârii judecătoreşti prin care i s-au acordat despăgubiri băneşti conform Legii nr. 10/2001, Ministerul Finanţelor Publice a emis cu întârziere Ordinul nr. O1. din 18 noiembrie 2009, trimiţând dosarul către Comisia Centrală de acordare a despăgubirilor, astfel că i s-a produs un prejudiciu decurgând din întârzierea în executarea dispoziţiilor legale, prejudiciu a cărui reparaţie a urmărit să o realizeze pe calea prezentei acţiuni.
Observându-se că reclamanta a solicitat încă din luna iulie 2005 executarea obligaţiei stabilite prin hotărârea Curţii de Apel Bucureşti, s-a apreciat că momentul la care se referă art. 8 din Decretul nr. 167/1958 era anterior celui la care se raportează reclamanta în acţiunea sa de drept comun, eventualul prejudiciu producându-se înainte de acest moment, astfel că, faţă de data introducerii cererii de chemare în judecată, acţiunea este prescrisă.
Referitor la cererea reclamantei intitulată cerere de chemare în garanţie a unei alte persoane decât pârâtul, tribunalul a respins-o ca fiind inadmisibilă faţă de dispoziţiile art. 60 C. proc. civ., întrucât faţă de reclamantă nu s-au formulat pretenţii, aceasta aflându-se în confuzie cu privire la natura cererii de obligare a Ministerului Finanţelor Publice la plata despăgubirilor cu titlu de prejudiciu.
Prin încheierea din 6 decembrie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a III - a civilă, a admis cererea formulată de reclamanta SC T.O. SA şi a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în sentinţa civilă nr. 1536 din 20 septembrie 2012, în sensul că a dat-o în debit pe reclamantă la Administraţia Financiară Sf. Gheorghe, judeţul Covasna, cu suma de 81.634,70 RON taxă de timbru neachitată, în loc de 217.703 RON, cum din eroare se menţionase prin sentinţă.
Împotriva sentinţei şi a încheierii din 6 decembrie 2012 a declarat apel reclamanta la data de 22 noiembrie 2012 (data poştei), respectiv 17 decembrie 2012. S-a solicitat schimbarea hotărârii apelate prin respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi a excepţiei inadmisibilităţii cererii de chemare în garanţie, cu trimiterea cauzei la prima instanţă pentru continuarea judecăţii.
Prin motivele de apel, reclamanta a susţinut că, în analiza excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, trebuia făcută distincţia între capătul de cerere privind actualizarea creanţei cu rata inflaţiei şi acela privitor la plata dobânzii legale.
În ceea ce priveşte actualizarea cu rata inflaţiei a creanţei, apelanta a indicat ca temei de drept prevederile art. 3712 C. proc. civ. şi pe cele ale art. 1073 C. civ., acest drept se naşte la data plăţii efective a obligaţiei cuprinse în titlul executoriu.
A arătat că, întrucât pârâtul a demonstrat că data înregistrării dosarului la C.C.S.D. este 24 noiembrie 2009, şi a restrâns pretenţia iniţială de actualizare a creanţei la perioada 16 iunie 2005 - 24 noiembrie 2009, considerând că aceasta din urmă este data plăţii efective a obligaţiei înscrise în titlul executoriu.
S-a învederat că argumentul primei instanţe în sensul că dreptul la acţiune ar fi început să curgă de la data pronunţării deciziei civile nr. 1134/A/2005 este nefondat, deoarece la această dată abia s-a născut creanţa principală, iar obiectul prezentei cauze nu este însăşi creanţa principală constând în măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv şi pentru care reclamanta a obţinut deja titlu executoriu, ci creanţa accesorie constând în actualizarea creanţei principale cu rata inflaţiei pe perioada cuprinsă între data titlului executoriu şi data executării obligaţiei.
Data de 16 iunie 2005, când s-a născut creanţa principală, marchează momentul începerii perioadei de referinţă faţă de care urmează să se calculeze actualizarea cu rata inflaţiei, reclamanta neputând prevedea care va fi data executării obligaţiei pentru a cunoaşte sfârşitul perioadei de referinţă pentru a calcula rata inflaţiei. Din acelaşi motiv reclamanta susţine că nu i s-ar putea imputa faptul că la intervale succesive nu a solicitat actualizarea creanţei, întrucât aceasta se calculează conform art. 3712 C. proc. civ. şi, în intervalul de referinţă dat de lege, orice altă modalitate de calcul putând conduce la rezultate care nu reflectă devalorizarea efectivă a creanţei în perioada de referinţă, fiind inaptă de a conduce la readucerea creanţei la valoarea stabilită prin titlul executoriu.
În concluzie, apelanta a susţinut că dreptul la acţiune privind creanţa accesorie constând în actualizarea creanţei cu rata inflaţiei s-a născut la 24 noiembrie 2009, data executării de către Ministerul Finanţelor Publice a obligaţiei de a trimite dosarul complet la C.C.S.D.
În ceea ce priveşte plata dobânzii legale, menită să acopere prejudiciul creditorului decurgând din lipsa de folosinţă a sumei reprezentând creanţa, drept având ca temei dispoziţiile art. 1088 C. civ., reclamanta a precizat că a solicitat plata acesteia pe perioada 25 august 2008 - 24 noiembrie 2009. Întrucât pentru fiecare zi cuprinsă între data când hotărârea judecătorească a devenit executorie şi data plăţii efective a obligaţiei curge o prescripţie deosebită şi aplicând dispoziţiile art. 12 din Decretul nr. 167/1958, se înţelege că termenul de prescripţie a dreptului de a solicita dobânda legală aferentă zilei de 25 august 2008 s-a împlinit la 25 august 2011, care este data introducerii acţiunii. Orice dobânzi aferente perioadei de după 25 august 2008 nu sunt prescrise.
S-a susţinut, totodată, că în mod greşit prima instanţă a respins cererea de chemare în garanţie ca inadmisibilă cu argumentul că împotriva reclamantei nu au fost formulate pretenţii, condiţia impusă de textul art. 60 C. proc. civ. referindu-se la posibilitatea ca partea să cadă în pretenţii. Or, această sintagmă înseamnă, în cazul reclamantului, ca acţiunea sa în pretenţii să fie respinsă, să piardă procesul.
Apelanta a mai precizat că, spre deosebire de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, care a fost chemat în judecată în calitatea sa de debitor în raportul principal, fapt ce-i conferă calitatea de debitor şi în privinţa obligaţiilor accesorii celei principale, Statul Român a fost chemat în garanţie numai pentru ipoteza în care pârâtul Ministerul Finanţelor Publice ar invoca cu succes imposibilitatea obiectivă a executării obligaţiilor care îi incumbă, din cauza faptei Statului Român de a nu fi prevăzut printr-o legislaţie previzibilă condiţiile şi mijloacele de executare a obligaţiilor autorităţilor implicate în propunerea şi acordarea măsurilor compensatorii.
Prin apelul îndreptat împotriva încheierii din 6 decembrie 2012 s-a solicitat schimbarea acesteia în sensul rectificării menţiunii privind restul de plată din taxa de timbru, care este de 54.425,80 RON, iar nu de 81.634,70 RON şi înlăturării omisiunii privind menţionarea faptului că suma de 54.425,80 RON urmează să se plătească în patru tranşe lunare, de câte 13.606,45 RON fiecare.
În argumentarea solicitării sale, apelanta a făcut trimitere la conţinutul încheierilor de şedinţă prin care i s-a încuviinţat cererea de ajutor public judiciar - 12 iulie 2012 şi i-a fost admisă cererea de reexaminare, 14 septembrie 2012, dar şi la ordinele de plată cu care a achitat tranşele din taxa judiciară de timbru.
La 4 februarie 2013, apelanta a adus la cunoştinţa instanţei încheierea tranzacţiei din 18 decembrie 2012 între SC T.O. SA şi Societatea de Investiţii Financiare Moldova SA, prin care prima a cedat secundei o cotă de 14,3394% din drepturile litigioase obiect al acestui dosar. Apelanta a depus la dosar în copie tranzacţia din 18 decembrie 2012 şi dovada notificării ei debitorului Ministerul Finanţelor Publice.
În considerarea acestei împrejurări, la termenul de judecată din 5 februarie 2013, Curtea de Apel Bucureşti a luat act de cesiunea parţială a drepturilor litigioase şi a dispus introducerea în cauză a SIF Moldova, alături de SC T.O. SA, în calitate de apelantă reclamantă.
Prin decizia civilă nr. 26 A din 5 februarie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III - a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul declarat de apelantele SC T.O. SA şi Societatea de Investiţii Financiare Moldova S.A., anulând în tot sentinţa apelată şi încheierea din 6 decembrie 2012 şi trimiţând cauza aceleiaşi instanţe pentru continuarea judecăţii.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că prima instanţă a soluţionat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, fără a arăta care este viziunea sa asupra momentului când se naşte dreptul reclamantei de a pretinde actualizarea creanţei şi data de la care începe să curgă termenul de prescripţie.
S-a apreciat că dreptul material la acţiune în obţinerea actualizării creanţei principale se naşte odată cu dreptul de a cere executarea silită a creanţei principale şi se stinge prin prescripţie odată cu aceasta. Pe cale de consecinţă, curtea de apel nu a împărtăşit opinia apelantei reclamante care a susţinut că dreptul său la acţiune s-ar fi născut la data executării de către debitor a obligaţiei sale specifice decurgând din titlul executoriu reprezentat de decizia civilă nr. 1134/A/2005.
S-a considerat, însă, că netemeinicia acestei susţineri a apelantei - reclamante nu validează hotărârea primei instanţe, care a dezlegat în mod eronat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.
S-a constatat, astfel, că împrejurarea că arătarea cuantumului exact al măsurilor reparatorii a avut loc abia prin încheierea din 5 iunie 2008 pronunţată de instanţa care a pronunţat şi decizia constituind titlu executoriu (decizia civilă nr. 1134/A din 16 iunie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III - a civilă,), în lămurirea dispozitivului acesteia este nerelevantă, întrucât cuantumul sumei s-a determinat încă de la data emiterii titlului executoriu, prin trimiterea pe care acesta o făcea la sumele rezultate din cele două expertize efectuate în cauză.
Curtea de Apel a considerat, însă, ca fiind relevante în privinţa termenului şi cursului prescripţiei supuse analizei, cererile formulate de însuşi debitorul Ministerului Finanţelor Publice în scopul lămuririi înţelesului, întinderii şi aplicării dispozitivului deciziei civile nr. 1134 A din 16 iunie 2005, care au semnificaţia implicită a recunoaşterii datoriei de către intimatul care, în prealabil, renunţase la contestarea obligaţiei stabilite în sarcina sa prin amintita hotărâre judecătorească, renunţând la recursul declarat împotriva acesteia.
Dacă în privinţa celei dintâi cereri de lămurire a înţelesului, întinderii şi aplicării dispozitivului formulată de Ministerul Finanţelor Publice la 6 aprilie 2006 nu poate fi reţinut efectul întreruptiv al prescripţiei faţă de împrejurarea că, în mod irevocabil, această cerere a fost respinsă prin decizia civilă nr. 4158/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi în considerarea dispoziţiilor art. 16 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 (potrivit cărora, prescripţia nu este întreruptă dacă cererea de chemare în judecată a fost respinsă), acest efect nu poate fi negat în privinţa celei de-a doua cereri aparţinând debitorului, pe care a formulat-o la 28 martie 2008 şi care a fost admisă definitiv, rămânând irevocabilă soluţia instanţei prin nerecurare.
Prin urmare, curtea de apel a reţinut că, în condiţiile art. 4052 alin. (1) lit. a) teza finală C. proc. civ. şi prin introducerea cererii de chemare în judecată de către debitor, la 28 martie 2008 a avut loc o întrerupere a cursului de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită şi, implicit, a dreptului reclamantului la actualizarea creanţei.
S-a considerat, totodată, că asupra executării înseşi a creanţei stabilite în favoarea reclamantei, are valoarea unui act întreruptiv de prescripţie şi adresa Ministerului Finanţelor Publice din 7 septembrie 2005, în mod necesar aceeaşi valoare urmând a fi recunoscută actului de înaintare de către Ministerul Finanţelor Publice a dosarului incomplet la C.C.S.D., la 28 august 2008, ca act voluntar de executare, ori cererii reclamantei de executare pe cale silită a titlului său executoriu, în baza căruia la 21 septembrie 2009 a fost emisă somaţia nr. S1. din 21 septembrie 2009 (a cărei anulare s-a cerut de către debitor pe calea contestaţiei la executare), în condiţiile art. 4052 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.
Curtea de Apel a apreciat că la data promovării acţiunii, 25 august 2011, nu era prescris dreptul material la acţiune de a solicita actualizarea creanţei reclamantei pe perioada cuprinsă între data exigibilităţii - 16 iunie 2005 şi data executării voluntare a acesteia de către debitor, prin emiterea Ordinului nr. O1. şi înaintarea acestuia împreună cu dosarul notificării.
În ceea ce priveşte plata dobânzilor legale aferente creanţei, al cărei temei de drept se regăseşte în dispoziţiile art. 1088 C. civ., Curtea de Apel a împărtăşit opinia apelantei în sensul că acestea sunt datorate pe fiecare zi de întârziere şi că dreptul la acţiune se stinge printr-o prescripţie deosebită, conform art. 12 din Decretul nr. 167/1958, astfel că acesta nu era prescris.
În ceea ce priveşte justificarea respingerii ca inadmisibilă a cererii de chemare în garanţie formulată de reclamantă, pe argumentul dat de prevederile art. 60 din C. proc. civ., instanţa de apel a reţinut că soluţia tribunalului este nelegală, întrucât s-a considerat eronat că reclamantul nu ar putea cădea în pretenţii decât atunci când altcineva ar formula pretenţii împotriva sa. S-a considerat că această condiţie, a „căderii în pretenţii” vizează în egală măsură pe reclamant şi pârât şi are semnificaţia pierderii procesului, eventualitate căreia, în mod virtual, pot fi expuse oricare dintre cele două părţi ale litigiului.
Instanţa de apel a apreciat ca nelegală şi dispoziţia primei instanţe în sensul dării în debit a reclamantei cu suma de 217.703 RON, rest rămas neachitat în urma eşalonării taxei judiciare de timbru. S-a apreciat că prin această dispoziţie, tribunalul a revocat facilitatea reducerii la jumătate a taxei judiciare de timbru şi pe cea a eşalonării restului rămas datorat de către reclamantă, ce-i fuseseră încuviinţate în mod irevocabil prin încheierea din 14 septembrie 2012, în condiţiile în care singurele măsuri de care mai era ţinută instanţa în temeiul prevăzut de art. 21 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, erau acelea de încunoştinţare a organului fiscal competent şi de transmitere către acesta a tuturor instrumentelor necesare punerii în executare a hotărârii instanţei ori de urmărire a executării obligaţiei de plată.
Curtea de Apel a observat că şi în privinţa încheierii date în soluţionarea cererii de îndreptare a erorii materiale pronunţată la 6 decembrie 2012, subzistă aceeaşi cauză de nelegalitate decurgând din aplicarea eronată a instituţiei dării în debit, prevăzută de dispoziţiile art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997, care se regăseşte şi în cuprinsul sentinţei apelate.
Împotriva deciziei menţionate a declarat recurs, în termenul legal, pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, atât în nume propriu cât şi în calitate de reprezentant legal al Statului Român, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi solicitând modificarea în tot a hotărârii atacate în sensul respingerii apelului.
Dezvoltând motivele de recurs, pârâtul a criticat soluţia instanţei de apel în ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, invocând interpretarea eronată a dispoziţiilor art. 60 - 61 C. proc. civ., întrucât reclamantul nu poate cădea în pretenţii în condiţiile în care pierde procesul decât eventual cu privire la cheltuielile de judecată pe care ar trebui să le plătească pârâtului, nu şi cu privire la dreptul ce nu i-a fost recunoscut de instanţa de judecată.
S-a arătat că, în soluţionarea acestei critici, instanţa de apel nu a ţinut cont şi de dispoziţiile obligatorii cuprinse în Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii vizând acţiunile întemeiate pe dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 republicată, prin care s-a statuat lipsa calităţii procesual pasive a statului în ceea ce priveşte solicitarea de despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate în mod abuziv.
Cea de-a doua critică formulată de recurent a vizat modul de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, în condiţiile în care, chiar dacă titularul obligaţiei a fost stabilit în persoana Ministerului Finanţelor Publice, căruia îi revenea sarcina de a emite titlurile cu valoare nominală la momentul pronunţării deciziei, nu are în prezent o asemenea competenţă, astfel că dispoziţia instanţei poate fi adusă la îndeplinire prin intermediul C.C.S.D., singura instituţie abilitată să efectueze o asemenea operaţiune.
S-a învederat că, de altfel, aceasta a fost şi raţiunea instanţei care a soluţionat cererea de lămurire a dispozitivului deciziei civile nr. 1134/A/2005, aceasta stabilind clar modul în care se va aduce la îndeplinire dispoziţia cuprinsă în titlu.
Invocând dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, recurentul a susţinut că de la data la care instanţa a dispus obligarea sa la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent în cuantum de 772.018.564.693 ROL potrivit procedurii instituite de art. 16, Titlul VII, cap. V din Legea nr. 247/2005, respectiv de la 20 octombrie 2005 şi până la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, 25 august 2011, au trecut mai mult de trei ani, astfel că dreptul reclamantei de a cere actualizarea sumei şi acordarea de dobânzi s-a prescris.
S-a învederat, totodată, că legea nu reglementează acordarea dobânzii legale pentru sumele stabilite drept despăgubire în cadrul procedurii administrative, în cauză neputând opera dispoziţiile art. 1088 alin. (2) C. civ.
Intimata reclamantă a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
Recurentul a depus la dosar în susţinerea recursului decizia nr. 1921 din 26 aprilie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII - a contencios administrativ şi fiscal, cu privire la aceleaşi părţi ca şi în prezenta cauză.
Examinând criticile invocate de recurent, raportat la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:
Criticile referitoare la inadmisibilitatea cererii de chemare în garanţie nu pot fi primite.
Cererea de chemare în garanţie, astfel cum este definită de art. 60 C. proc. civ., reprezintă o formă procedurală de atragere forţată în proces a unei alte persoane, aflată în egală măsură la dispoziţia reclamantului, dar şi a pârâtului, întrucât condiţia căderii în pretenţii are semnificaţia pierderii procesului, eventualitate căreia îi poate fi expusă oricare dintre părţi.
În aceste condiţii, este nefondată susţinerea recurenţilor, potrivit căreia intimata ar putea cădea în pretenţii numai cu privire la plata cheltuielilor de judecată, întrucât respingerea acţiunii reclamantei are semnificaţia pierderii procesului, respectiv a nerecunoaşterii dreptului său în contradictoriu cu pârâtul principal.
În realitate, cererea de chemare în garanţie, formulată ca o cerere subsidiară în raport cu cererea principală, a avut în vedere obligaţia proprie a Statului Român, întemeiată pe art. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, de a asigura respectarea dreptului de proprietate persoanelor aflate sub jurisdicţia sa, urmată de neexecutarea obligaţiei de a adopta o legislaţie coerentă care să asigure respectarea efectivă a dreptului de proprietate.
În consecinţă, reţinând admisibilitatea cererii de chemare în garanţie formulate de reclamantă, pentru ipoteza la care aceasta ar pierde procesul prin respingerea cererii principale, Curtea va constata legalitatea deciziei instanţei de apel sub aspectul anulării hotărârii primei instanţe prin care a fost respinsă această cerere ca inadmisibilă.
Criticile recurentului Ministerul Finanţelor Publice referitoare la încălcarea statuărilor obligatorii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie făcute prin decizia de recurs în temeiul legii nr. 27 din 14 noiembrie 2011, referitoare la lipsa calităţii procesuale pasive a Statului Român în acţiunile întemeiate pe dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 republicată prin care se solicită obligarea la despăgubiri băneşti, pentru imobilele preluate în mod abuziv, nu pot fi examinate în acest stadiu al procesului, în condiţiile în care atât apelul reclamantei SC T.O. SRL, cât şi soluţia instanţei de apel au vizat admisibilitatea cererii de chemare în garanţie şi modul de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.
Având în vedere că instanţa de apel nu a examinat fondul dreptului la despăgubiri al reclamantei, aspectele evidenţiate nu pot fi cenzurate întrucât nu se circumscriu soluţiei atacate.
Nici critica formulată prin cel de-al doilea motiv de recurs, vizând modul de soluţionare a excepţiei prescripţiei, nu este întemeiată.
Recurentul a susţinut că termenul de prescripţie ar fi început să curgă la data de 16 iunie 2005, data pronunţării deciziei definitive a Curţii de Apel Bucureşti, ce constituie titlu executoriu, astfel încât prezenta acţiune, introdusă la 25 august 2011, ar fi prescrisă.
Contrar susţinerilor recurentului, aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, date fiind originea şi temeiul legal al drepturilor recunoscute reclamantei în procedura finalizată prin pronunţarea deciziei civile nr. 1134/A din 16 iunie 2005, care a ţinut de aplicarea Legii nr. 10/2001, ca şi modificarea legislativă adusă după pronunţarea hotărârii, prin Legea nr. 247/2005 care a instituit alte mecanisme de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent consacrate prin Titlul VII, astfel cum s-a stabilit prin soluţiile pronunţate asupra contestaţiei la executare şi a cererii de lămurire a dispozitivului deciziei menţionate, obligaţia ce revenea pârâtului (conform titlului executoriu) era aceea de emitere a unui ordin care să conţină propunerea de acordare a despăgubirilor şi de înaintare a acestuia şi a întregii documentaţii la C.C.S.D.
Raportat la această creanţă, instanţa de apel a considerat corect că trebuie făcută o distincţie între cele două drepturi accesorii ce formează obiectul cauzei.
În acest sens, s-a apreciat corect că, la data pronunţării deciziei ce constituie titlul executoriu, respectiv la 16 iunie 2005, s-a născut atât dreptul creditorului de a cere executarea silită a creanţei, cât şi dreptul material la actualizarea acesteia.
Încheierea prin care s-a lămurit dispozitivul deciziei civile nr. 1134 A/2005, pronunţată la 5 iunie 2008, nu a avut la bază alte probe în determinarea cuantumului măsurilor reparatorii, decât cele administrate cu ocazia soluţionării fondului litigiului.
Sunt relevante, însă, în privinţa termenului şi cursului prescripţiei, cererile formulate de însuşi debitorul Ministerul Finanţelor Publice, în scopul lămuririi înţelesului, întinderii şi aplicării dispozitivului deciziei nr. 1134 A din 16 iunie 2005, având semnificaţia implicită a recunoaşterii datoriei.
Prin urmare, Curtea va constata că s-au aplicat corect dispoziţiile art. 4052 alin. (1) lit. a) teza finală C. proc. civ., reţinându-se că, prin introducerea cererii din 28 martie 2008 de către debitor, a avut loc o întrerupere a cursului prescripţiei dreptului de a cere executarea silită şi, implicit, a dreptului reclamantei la actualizarea pârâtei.
S-a considerat, totodată, că are valoarea unui act întreruptiv de prescripţie atât adresa nr. 572170 din 7 septembrie 2005 a Ministerului Finanţelor Publice, cât şi actul de înaintare a dosarului incomplet la C.C.S.D. la 28 august 2008, ca act voluntar de executare, ori cererea reclamantei de executare silită a titlului executoriu (în baza căreia s-a emis la 21 septembrie 2009 somaţia nr. S1., a cărei anulare s-a solicitat de debitor pe calea contestaţiei la executare), în condiţiile art. 4052 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.
Prin urmare, faţă de actele de întrerupere a cursului prescripţiei, din care ultimul a fost săvârşit la 24 noiembrie 2009, prin emiterea ordinului nr. O1./2009 şi înaintarea acestuia împreună cu dosarul notificării C.C.S.D., curtea de apel a reţinut corect că acţiunea reclamantei, introdusă la 25 august 2011 nu este prescrisă.
În ceea ce priveşte dobânda legală, aferentă creanţei, temeiul legal al acordării acesteia se regăseşte în dispoziţiile art. 1088 C. civ., aceasta fiind datorată pe fiecare zi de întârziere, astfel că dreptul la acţiune se stinge printr-o prescripţie deosebită, conform art. 12 din Decretul nr. 167/1958.
În privinţa dobânzilor, reclamanta şi-a limitat pretenţiile la ultimii trei ani anteriori introducerii acţiunii, solicitând acordarea dobânzilor legale pentru creanţă pe perioada 25 august 2008 - 24 noiembrie 2009, astfel încât, faţă de dispoziţiile art. 12 din Decretul nr. 167/1958, acţiunea nu era prescrisă, soluţia primei instanţe fiind corect considerată ca nelegală.
Toate celelalte critici formulate de recurent, legate de dreptul reclamantei intimate la despăgubiri şi temeiul legal al acţiunii nu pot fi examinate în actuala fază procesuală, urmând ca, în rejudecare, instanţa, raportat la creanţa reclamantei, să se pronunţe asupra fondului dreptului acesteia la acordarea aclimatizării şi a dobânzii legale.
În acest context, Curtea va constata că în această fază procesuală nu se poate examina nici relevanţa deciziei nr. 1921 din 26 aprilie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII - a contencios administrativ şi fiscal, cu referire la acelaşi titlu executoriu - decizia nr. 1134 A din 16 iunie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, îndreptată la 11 iunie 2008, dar în contradictoriu cu Comisia Centrală şi cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, vizând actualizarea creanţei pe perioada 6 ianuarie 2010 - 29 iunie 2011 şi dobânda legală pentru aceeaşi perioadă.
Pentru toate aceste considerente, Curtea va constata că nu este întrunit motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 şi, în consecinţă, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, în nume propriu şi în calitate de reprezentant legal al Statului Român împotriva deciziei nr. 26A din 05 februarie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 octombrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4/2013. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 4680/2013. Civil → |
|---|
