ICCJ. Decizia nr. 4680/2013. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4680/2013
Dosar nr. 29686/3/2011
Şedinţa publică din 22 octombrie 2013
Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 21 aprilie 2011, reclamantul V.G. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice obligarea pârâtului la plata sumei de 14.957.700 RON, reprezentând despăgubiri pentru repararea pagubelor materiale şi a daunelor morale, în cazul privării şi restrângerii de libertate în mod nelegal.
În motivarea cererii reclamantul a arătat că, prin mandatul de arestare preventivă din 30 ianuarie 1996 emis de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti în Dosarul nr. 2500/P/1995 i-a fost restrânsă, în mod nelegal, libertatea, pe o perioada de 30 de zile, prelungită ulterior.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 998 - 1000 alin. (3) C. civ.; art. 5 pct. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului; art. 15 şi 20 alin. (2) din Constituţia României, art. 504-506 C. proc. pen.
Ulterior, la termenul de judecată din 09 ianuarie 2012, la solicitarea instanţei, reclamantul a precizat temeiul de drept al acţiunii indicând prevederile art. 998 şi 1000 alin. (3) C. civ. cu privire la răspunderea civilă delictuală, dispoziţiile art. 504-506 C. proc. pen. fiind invocate, în subsidiar.
Taxa judiciară de timbru pentru cererea de chemare în judecată a fost stabilită la suma de 153.688 RON şi 5 RON timbru judiciar, având în vedere valoarea pretenţiilor solicitate de reclamant.
Prin încheierea pronunţată în camera de consiliu la data de 09 ianuarie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis cererea de ajutor public judiciar sub forma scutirii petentului V.G. de la plata taxei judiciare de timbru, în cauntumul sus menţionat.
Prin sentinţa civilă nr. 564 din 19 martie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins acţiunea precizată, formulată de reclamantul V.G. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, ca fiind prescrisă.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a analizat cu prioritate excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată din oficiu, tribunalul reţinând că reclamantul a învestit instanţa cu o acţiune în pretenţii întemeiată pe dispoziţiile art. 998 - 1.000 alin. (3) C. civ., solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de 14.957.700 RON, cu titlu de daune materiale şi morale pentru privarea şi restrângerea de libertate în mod nelegal timp de 45 de luni, în perioada 30 ianuarie 1996 - 29 octombrie 1999.
În ceea ce priveşte invocarea de către reclamant, în subsidiar, a dispoziţiilor art. 504-506 C. proc. pen., instanţa nu a avut în vedere acest temei de drept, întrucât, având în vedere motivarea cererii de chemare în judecată şi precizarea ulterioară a acţiunii de către reclamant la termenul de judecată din 09 ianuarie 2012, cererea a fost calificată ca reprezentând o acţiune în pretenţii, întemeiată pe dispoziţiile referitoare la răspunderea civilă delictuală (art. 998 şi urm. C. civ.). În raport cu această calificare a acţiunii, tribunalul a apreciat atât asupra competenţei materiale, faţă de prevederile art. 2 pct. 1 lit. b) din C. proc. civ., cât şi asupra taxei judiciare de timbru aferente cererii, calculată la valoarea pretenţiilor, conform art. 2 din Legea nr. 146/1997.
În această situaţie, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune nu a fost examinată decât prin raportare la calificarea juridică a acţiunii, ca fiind o cerere în pretenţii, întemeiată pe răspunderea civilă delictuală (art. 998 şi urm. C. civ.) şi, nu o acţiune în repararea prejudiciilor produse prin erori judiciare, reglementată de dispoziţiile art. 504-506 C. proc. pen.
Tribunalul a mai reţinut, de asemenea, faptul că la pronunţarea soluţiei asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, nu pot fi avute în vedere dispoziţiile art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, la care a făcut referire reclamantul în cuprinsul cererii, întrucât drepturile recunoscute şi garantate de dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului trebuie exercitate în condiţiile reglementate de legislaţia internă.
Astfel, instanţa de fond a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 3 din decretul nr. 167/1958, termenul de prescripţie este de 3 ani, iar conform art. 7 alin. (1) din acelaşi act normativ, prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune.
De asemenea, conform prevederilor art. 8 alin. (1) din decretul nr. 167/1958, prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.
În cazul de faţă, termenul de prescripţie de 3 ani a început să curgă la data de 29 octombrie 1999, reprezentând momentul încetării măsurii arestării preventive a reclamantului, măsură dispusă iniţial.
În baza mandatului de arestare preventivă din 30 ianuarie 1996 emis de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, în Dosarul nr. 2500/P/1995, fiind prelungită ulterior de instanţa de judecată.
Astfel, la data de 29 octombrie 1999, reclamantul cunoştea atât prejudiciul produs, cât şi faptul că Statul Român este răspunzător de repararea acestuia şi, prin urmare, termenul de prescripţie de 3 ani s-a împlinit la data de 29 octombrie 2002, cu mult înainte de data introducerii prezentei cereri de chemare în judecată, acţiunea reclamantului fiind prescrisă.
Tribunalul a constatat că reclamantul nu a făcut dovada unor cauze de suspendare sau de întrerupere a termenului de prescripţie şi nu se poate susţine că termenul de 3 ani ar fi început să curgă de la momentul pronunţării sentinţei penale nr. 354 din 24 februarie 2009 a Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti prin care a fost obligat Penitenciarul G. să-i permită reclamantului accesul la legislaţie.
În acest sens, tribunalul a reţinut că, deşi reclamantul a învederat că i s-a îngrădit accesul la informaţiile de interes public (aspect reţinut prin sentinţa penală nr. 354 din 24 februarie 2009), nu se poate stabili momentul la care reclamantul a luat cunoştinţă de prevederile legale care reglementează răspunderea civilă delictuală şi prescripţia extinctivă.
Instanţa a apreciat că nimeni nu poate invoca necunoaşterea legii, precum şi faptul că reclamantul nu a dovedit faptul că, anterior anului 2009 s-a aflat în imposibilitate absolută de a lua cunoştinţă de legislaţia română, aşa încât, nu s-a putut reţine că termenul de prescripţie de 3 ani ar fi început să curgă, în cazul reclamantului, în anul 2009.
Împotriva sentinţei civile nr. 564 din 19 martie 2012 a Tribunalului Bucurşeti, secţia a-IV-a civilă, a declarat apel reclamantul V.G. susţinând că aceasta este netemeinică şi nelegală, fiind pronunţată cu încălcarea prevederilor C. civ. [art. 2512 alin. (1) şi (2)] şi a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, în fond, aceleiaşi instanţe.
În speţă, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune a fost invocată din oficiu de către instanţă, or, dispoziţiile legale citate prevăd că prescripţia poate fi opusă numai de cel în folosul căruia curge, iar în opinia apelantului-reclamant instanţa de judecată şi-a depăşit atribuţiile conferite de lege.
Conform rezoluţiei de primire a cererii de apel, reclamantul V.G. a fost citat cu menţiunea achitării taxei judiciare de timbru de 4 RON, conform art. 11 alin. (2) din Legea nr. 146/1997, republicată şi timbru judiciar de 0,15 RON potrivit O.G. nr. 32/2005.
Apelantul-reclamant a formulat cerere de ajutor public judiciar la data de 23 octombrie 2012, invocând dispoziţiile art. 8 alin. (1) raportat la art. 6 din O.U.G. nr. 51/2008 solicitând scutirea de la plata taxei judiciare de timbru, întrucât este persoană defavorizată, aflată în stare de detenţie, neavând niciun fel de venit, fiind inapt din punct de vedere medical pentru a presta muncă.
În conţinutul aceleiaşi cereri, aflate la dosar apel, reclamantul a învederat instanţei că a mai beneficiat de ajutor public judiciar în Dosarul nr. 64105/3/2011 al Tribunalului Bucureşti, secţia a-IV-a civilă, precum şi în alte cauze, depunând la dosar astfel de dovezi.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin încheierea din 13 noiembrie 2912 a respins cererea de ajutor public judiciar formulată de apelantul-reclamant V.G., invocând în motivarea acesteia, dispoziţiile art. 7 din O.U.G. nr. 51/2008, care prevăd că ajutorul public judiciar se poate acorda, cumulat, în oricare din formele prevăzute la art. 6 din ordonanţă, fără a putea depăşi, în cursul unei perioade de un an, suma maximă echivalentă cu 10 salarii minime brute pe ţară, la nivelul anului în care a fost formulată cererea de acordare a ajutorului public judiciar.
Or, în speţă, reclamantul a beneficiat, în faza procesuală a judecării fondului în prezenta cauză, de scutirea de la plata taxei judiciare de timbru în cuantum de 153.688 RON, potrivit încheierii de şedinţă din 09 ianuarie 2012, sumă ce depăşeşte cuantumul stabilit de lege.
La data de 13 noiembrie 2012, apelantul - reclamant a formulat oral cerere de reexaminare a încheierii, prin care instanţa a dispus respingerea cererii de ajutor public judiciar.
Prin încheierea pronunţată în camera de consiliu la 21 noiembrie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins cererea de reexaminare împotriva modului de soluţionare a cererii de ajutor public judiciar, ca nefondată.
În şedinţa publică din 04 decembrie 2012, Curtea, din oficiu, a invocat excepţia netimbrării apelului declarat de reclamant V.G., constatând că la dosar s-a depus timbrul judiciar de 0,15 RON.
Deliberând cu prioritate, conform dispoziţiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ., asupra excepţiei de netimbrare, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că, prin decizia nr. 1577 din 07 decembrie 2010, Curtea Constituţională, analizând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor OUG nr. 51/2008, în sensul în care acestea restrâng dreptul la acţiune al justiţiabililor şi încalcă prevederile art. 21 din Constituţia României, care garantează dreptul de acces liber la justiţie, a apreciat că aceasta este neîntemeiată.
În acest context, instanţa de contencios constituţional a statuat că stabilirea unor limite şi condiţii privind acordarea ajutorului public judiciar a fost determinată de posibilitatea asigurării resurselor financiare publice necesare acordării ajutorului, de realizarea unei distribuiri echitabile a ajutorului în formele prevăzute la art. 6 din ordonanţă, de prevenirea exercitării abuzive a cererii de ajutor şi a prejudicierii altor categorii de persoane fizice care ar fi în nevoie de susţinere din partea statului şi l-ar solicita, fără a se îngrădi în acest mod accesul la justiţie.
Totodată, s-a reţinut că potrivit art. 15 alin. (2) din ordonanţa sus menţionată „împotriva încheierii prin care se respinge cererea de acordare a ajutorului public judiciar cel interesat poate face „cerere de reexaminare, în termen de 5 zile de la data comunicării încheierii”, iar cererea de reexaminare se soluţionează în camera de consiliu „de un alt complet”.
Prin urmare, Curtea Constituţională a constatat că sunt îndeplinite toate cerinţele dreptului la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzei - a cererii de ajutor public judiciar - într-un termen rezonabil şi de către o instanţă independentă şi imparţială.
Instanţa de apel a mai reţinut că, până la momentul adoptării O.U.G. nr. 51/2008 s-a reţinut incidenţa art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în cauza Weissman c. României din 2006, când Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că suma impusă cu titlu de taxă judiciară de timbru pentru suma solicitată de reclamanţi pentru lipsa de folosinţă este excesivă, blocându-se astfel accesul acestora la instanţă, în condiţiile în care nu există un mecanism suficient de bine definit şi cenzurat de o instanţă de judecată naţională pentru a cenzura taxa judiciară de timbru astfel stabilită, ceea ce a atras şi o ingerinţă în dreptul de proprietate din perspectiva art. 1 din Primul protocol adiţional la Convenţie.
De asemenea, instanţa europeană a decis, în mod constant, că limitările dreptului de acces la un tribunal, cuprinse în marja de apreciere lăsată de prevederile Convenţiei şi de jurisprudenţa organelor la dispoziţia statelor, cuprind şi condiţiile în care poate fi atacată o hotărâre a unor instanţe de fond.
În privinţa obstacolelor de fapt de natură să pună în discuţie dreptul la un tribunal, aceeaşi instanţă europeană a decis, mai întâi, că un asemenea obstacol poate fi dat de absenţa unor dispoziţii legale privitoare la acordarea asistenţei judiciare, deoarece obligaţia de a asigura exerciţiul lui efectiv impune adoptarea de către statele contractante, a unor măsuri pozitive în materie, chiar dacă ele rămân libere în a alege mijloacele concrete de realizare a acestui scop.
S-a mai reţinut că, într-adevăr, dacă un sistem care subordonează accesul la o jurisdicţie de recurs îndeplinirii condiţiei vărsării unei sume de bani datorate pe temeiul hotărârii atacate, poate pune o problemă prin raportare la dispoziţiile art. 6 parag.1, care apără dreptul la un tribunal, totuşi, această dispoziţie nu poate fi înţeleasă, în sensul că ar interzice impunerea unor reglementări stricte, privitoare la accesul justiţiabililor la o jurisdicţie de recurs, cu condiţia ca o asemenea reglementare să aibă ca scop asigurarea unei bune administrări a justiţiei.
În speţă, reclamantul V.G. a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de omor calificat, la o pedeapsă privativă de libertate de 25 ani închisoare, fiind mai întâi reţinut şi arestat preventiv, după care, încarcerat, începând cu data de 29 ianuarie 1996.
În stare de detenţie la Penitenciarul Bucureşti - J., acesta nu a prestat activităţi lucrative, astfel cum rezultă din adresa din 09 noiembrie 2012 emisă de Ministerul de Justiţie - Administraţia Naţională a Penitenciarelor.
Deşi a susţinut că nu realizează niciun fel de venituri, reclamantul a prezentat ca singură dovadă, doar adresa menţionată anterior, fără vreo referire la veniturile pe care acesta le-ar putea obţine în afara penitenciarului, din orice alte surse.
Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că, în cauză, acesta a depus la dosar timbrul judiciar aferent cererii de apel, în cuantum de 0,15 RON, iar suma la care a fost obligat reclamantul pentru promovarea prezentului apel este de 4 RON, taxă fixă, aşadar, într-un cuantum modic, în raport cu celelalte taxe judiciare de timbru stabilite prin Legea nr. 146/1997, deoarece acţiunea a fost respinsă, de prima instanţă, ca prescrisă, fără să se intre în cercetarea fondului cauzei dedusă judecăţii de către reclamant.
Instanţa de apel a reţinut că, p otrivit dispoziţiilor art. 11 alin. (2) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, reclamantul datorează o taxă judiciară de timbru în cuantum de 4 RON, iar, conform art. 3 din O.G. nr. 32/1995 privind timbrul judiciar, valoarea timbrului judiciar datorat este de 0,15 RON.
De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, neîndeplinirea obligaţiei de timbrare până la termenul stabilit de instanţă se sancţionează cu anularea acţiunii sau a cererii.
Instanţa de control judiciar a constatat că apelantul V.G. a fost legal citat pentru termenul din 04 decembrie 2012 cu menţiunea achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 4 RON, taxă judiciară de timbru şi timbru judiciar în sumă de 0,15 RON, sub sancţiunea anulării apelului ca netimbrat, conform devozii de îndeplinire a procedurii de citare de la dosar.
Astfel, prin decizia nr. 446/A din 04 decembrie 2012 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a-III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a anulat, ca netimbrat, apelul declarat de reclamant.
Împotriva deciziei sus menţionate a declarat recurs reclamantul V.G., invocând nelegalitatea deciziei pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, pentru motivele indicate generic ca fiind circumscrise art. 304 pct. 4-9 din C. proc. civ.
Deşi recurentul-reclamant a indicat enunţiativ - fără însă a le dezvolta - critici, pe care acesta le-a încadrat în pct. 4, 5, 6, 7, 8 şi 9 ale art. 304 din C. proc. civ., în realitate, din conţinutul concret al criticilor, astfel cum acestea sunt redate în recurs, Înalta Curte constată că motivele de recurs se pot contura exclusiv în configurarea criticilor, ce poate fi subsumate art. 304 pct. 9 din acelaşi cod.
Astfel, sunt evidenţiate critrici referitoare la aplicarea greşită de către instanţa de apel a prevederilor art. 11 alin. (2) şi art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, raportat şi la dispoziţiile art. 6 şi 8 din O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă - reclamantul susţinând că instanţa de apel nu a avut în vedere faptul că a fost scutit de plata taxei judiciare de timbru, de către prima instanţă şi că, în mod real, nu datorează taxa judiciară de timbru de 4 RON şi 0,5 RON timbru judiciar.
Recurentul-reclamant arată că posibilitatea de a plăti taxa judiciară de timbru este îngreunată de situaţia în care acesta se află, fiind deţinut la Penitenciarul J. şi susţine că instanţa de apel nu a examinat acţiunea sa pe fond, instanţa de control judiciar invocând netimbrarea apelului, cu taxa fixă de 4 RON, întrucât acţiunea i-a fost respinsă, ca prescrisă, iar instanţa de apel a refuzat să-i examineze cauza pe fond, fiind discriminat în demersul său judiciar.
Recursul este nefondat şi urmează a fi respins pentru considerentele ce succed:
Recurentul-reclamant a arătat că fiind scutit de instanţa de fond - urmare admiterii cererii de ajutor public judiciar - de plata taxei judiciare de timbru, acesta nu datora în apel, suma solicitată de instanţa de control judiciar cu acest titlu.
Această susţinere însă, nu este fondată, instanţa de apel reţinând în mod corect că, suma pe care trebuie să o plătească reclamantul în calea de atac a apelului, urmare respingerii acţiunii sale - ca prescrisă - este una fixă şi de un cuantum modic (4 RON).
Aşadar, este de observat că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare, în cauză, a dispoziţiilor art. 11 alin (2) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru.
Astfel, potrivit art. 11 alin. (2) din actul normativ mai sus evocat „se timbrează cu 4 RON cererile pentru exercitarea apelului sau recursului împotriva hotărârilor judecătoreşti” enumerate în cuprinsul acestui text, în speţă, fiind incidentă ipoteza descrisă la ultimul punct din enumerare, anume „hotărârile prin care s-a respins cererea, ca prematură, inadmisibilă, prescrisă, sau pentru autoritate de lucru judecat”.
Totodată, potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, astfel cum a fost completată şi modificată „taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat”, iar instanţa de apel a interpretat corect aceste dispoziţii aplicând sancţiunea anulării prevăzută de alin. (3) al aceluiaşi articol din actul normativ mai sus evocat.
Aşa fiind, nu se poate susţine cu temei că au fost nesocotite prevederile art. 6 lit. d) şi art. 8 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, întrucât, instanţa de apel a motivat de ce a respins această cerere în calea de atac (conform considerentelor reţinute şi deja redate din încheierea pronunţată la 21 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a-III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, dosar apel).
Totodată, contestarea măsurii de respingere a cererii de ajutor public judiciar în apel s-a realizat prin intermediul căii de atac specifice în această materie, respectiv cererea de reexaminare, legea prevăzând în mod expres această cale de atac, conform art. 15 alin. (2) din ordonanţă, aşa încât, prin încheierea din 21 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a-III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, cererea de reexaminare a fost respinsă, cu caracter irevocabil.
Ca atare, caracterul irevocabil al acestei încheieri nu poate determina o altă cenzură - prin intermediul recursului - cu privire la greşita aplicare a prevederilor art. 6 şi 8 din O.U.G. nr. 51/2008, deoarece încheierea atacată are deja caracterul irevocabil, consfinţit de lege, fiind exercitată calea de atac a reexaminării.
Răspunzând criticilor ce au în vedere caracterul discriminatoriu de care se plânge recurentul-reclamant, instanţa de apel a apreciat corect că, avându-se în vedere caracterul limitativ al resurselor publice disponibile pentru acţiunile civile, un sistem judiciar naţional trebuie, în mod necesar, să prevadă condiţiile în care se acordă asistenţă judiciară gratuită, însă, fără a încălca vreun criteriu de discriminare în ceea ce priveşte persoanele ce beneficiază de o astfel de asistenţă.
Diferenţa de tratament devine discriminatorie, în sensul art. 14 din Convenţie, numai atunci când autorităţile statale „introduc distincţii între situaţii analoge şi comparabile”, fără ca acestea să se bazeze pe „o justificare rezonabilă şi obiectivă”.
După cum a decis în mod constant instanţa europeană, dacă acest text oferă o protecţie împotriva oricărei discriminări în exerciţiul drepturilor şi libertăţilor pe care Convenţia le garantează, orice diferenţă de tratament nu semnifică, în mod automat, încălcarea sa.
Pentru ca o asemenea încălcare să se producă „trebuie stabilit că persoanele aflate în situaţii analoge sau comparabile, beneficiază de un tratament preferenţial şi că această distincţie nu-şi găseşte nicio justificare obiectivă sau rezonabilă”; statele contractante dispun de o anumită marjă de apreciere pentru a determina dacă şi în ce măsură diferenţele de situaţii analoge sau comparabile sunt de natură să justifice distincţiile de tratament juridic aplicate.
Întinderea acestei marje depinde de circumstanţele concrete ale fiecărei cauze, de domeniile şi contextul în discuţie, iar prezenţa sau absenţa unui numitor comun al sistemelor juridice ale statelor contractante, într-un domeniu dat, poate constitui un factor pertinent în determinarea acestei marje de apreciere.
Cum deja a reţinut instanţa de apel, primul criteriu ce are a fi luat în discuţie pentru a se vedea dacă există discriminare în sensul art. 14 din Convenţie este acela al aplicării de tratamente diferenţiate unor situaţii analoge sau comparabile, astfel cum s-a arătat anterior.
Aşa fiind, instanţa de apel a constatat că nu se poate reţine aplicarea unui tratament diferenţiat, pentru o persoană care a comis o infracţiune, faţă de o persoană care nu a suferit vreo condamnare, în privinţa obligaţiei de plată a taxelor judiciare de timbru pentru promovarea căilor de atac, respectiv pentru acordarea ajutorului public judiciar, aşa încât, să se poată constata existenţa unei discriminări negative necesare încălcării dreptului de acces la un tribunal.
Discriminarea indirectă de care se plânge reclamantul V.G. implică situaţia în care o lege, o reglementare, o politică, sau o practică, aparent neutră are un impact disproporţionat negativ asupra persoanelor de un anumit nivel material, fără ca diferenţele de tratament să poată fi justificate în mod obiectiv. Or, o astfel de situaţie, nu se regăseşte în speţă.
Instanţa de apel a reţinut că, spre deosebire de cauza Weissman c.României, în care limitarea dreptului reclamanţilor de acces la instanţă a apărut în stadiul iniţial al procedurii, în speţă, reclamantul V.G., nu a obţinut o sentinţă pe fondul cauzei, pronunţată de tribunal.
Cererea sa a fost respinsă, ca prescrisă, scopul demersului judiciar fiind obţinerea de compensaţii materiale pentru pagubele materiale şi a celor morale în cazul privării şi restrângerii de libertate în mod nelegal a reclamantului, precum şi pentru lipsirea de libertate în perioada 30 ianuarie 1996 - 29 octombrie 1999 (prezenta acţiune a fost promovată la data de 21 aprilie 2011).
În plus, spre deosebire de cauza citată, dar şi de Cauza Iordache c. Romaniei, în speţă, obligaţia de a plăti taxa de timbru nu a fost impusă doar de instanţa de apel, care să solicite atât plata cheltuielilor de judecată pentru procedura în faţa ei, cât şi a celor pe care aceasta le considera ca fiind datorate pentru procedura în faţa instanţei de fond, ci a fost stabilită în sarcina reclamantului V.G. încă de la fond, acesta beneficiind de ajutor public judiciar, în această fază procesuală.
De asemenea, în Cauza Iorga c. Romaniei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, la momentul respectiv, nu exista nicio cale de atac efectivă pentru a solicita eşalonarea sau scutirea de plata taxelor de timbru şi că, în orice caz, independenţa justiţiei putea fi pusă la îndoiala din cauză că hotărârea prin care instanţa stabilea taxa de timbru trebuia să fie contestată în faţa unui minister (nici această ipoteză nefiind incidentă în cauză).
În astfel de cauze, Curtea Europeană a verificat dacă limitările aplicate nu au restrâns dreptul de acces al persoanei la o instanţă, într-o manieră sau într-o măsură în care acesta să fie atins chiar în substanţa sa. A considerat că limitările de natură financiară se conciliază cu prevederile art. 6, parag. 1 al Convenţiei, doar în măsura în care acestea vizează un scop legitim şi există un raport de proporţionalitate între mijloacele utilizate de stat şi scopul vizat de acesta.
În legătură cu scopul stabilirii taxelor judiciare de timbru, instanţa europeană a apreciat că restricţia dreptului de acces urmăreşte un scop legitim, vizând, în esenţă, buna administrare a justiţiei. Mai mult, în ceea ce priveşte problema clarităţii şi previzibilităţii stabilirii şi achitării taxelor, s-a admis faptul că dreptul naţional român prevede cu claritate ipotezele în care este datorată taxa de timbru, modalităţile sale de calcul şi consecinţele în caz de neplată, reclamantul putându-se aştepta, în mod rezonabil, ca aceste reguli să fie aplicate.
Pentru toate aceste considerente, recursul declarat de reclamant urmează a fi respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul V.G. împotriva deciziei nr. 446/A din 4 decembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia -III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 octombrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4674/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4708/2013. Civil → |
|---|
