ICCJ. Decizia nr. 4708/2013. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4708/2013
Dosar nr. 6536/117/2005*
Şedinţa publică din 23 octombrie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Notificarea nr. 1018 din 26 iulie 2001, formulată în baza Legii nr. 10/2001, petenta M.M.T., antecesoarea reclamantei P.A.D.C., a solicitat restituirea în natură a imobilului casă şi teren, înscris în CF colectivă nr. C1., numere top T1. - T2., şi CF individuală nr. C2., situat în Cluj-Napoca, str. C., arătând că acest imobil i-a aparţinut tatălui său, M.D., decedat la data de 06 noiembrie 1974, a cărui unică moştenitoare este petenta, imobilul fiind preluat de Statul Român în baza decretului nr. 92/1950. Petenta a arătat, totodată, prin notificare, că ea locuieşte în acest imobil în apartamentul nr. X1.. Acelaşi imobil a fost solicitat şi prin notificarea nr. N1. din 26 iulie 2001.
Din actele de stare civilă coroborate cu certificatul de calitate de moştenitor nr. M1. din 21 noiembrie 2002, rezultă că numita M.M.T. este unica moştenitoare după M.D., decedat la 06 noiembrie 1974, şi M.V., decedată la 19 septembrie 1992, în calitate de fiică.
Prin hotărârea nr. 71 din 20 februarie 1998, emisă de Comisia Judeţeană Cluj pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, s-a restituit în favoarea petentei M.M.T., apartamentul nr. X1.; pentru restul apartamentelor, care nu au făcut obiectul restituirii în natură, s-a dispus acordarea de despăgubiri în sumă de 173.363.586 RON.
Prin dispoziţia nr. 1785 din 16 aprilie 2004 s-a dispus restituirea în natură a apartamentului nr. X2., cu nr. top. T1., situat la parter, compus din: 1 sală de vânzare, 1 garderobă, 1 sas, 1 WC, 2 depozite, 1 boxă pivniţă, cu suprafaţa utilă de 95,07 mp, cu cota indiviză de 15,19/100 parte şi teren atribuit de 41/266 mp şi apartamentul nr. 3, cu nr. top. T1.II, situat la etaj I, compus din: 2 camere, 1 bucătărie, 1 baie, 1 cămară de alimente, 1 coridor, 1 antreu, 2 boxe pivniţă, cu suprafaţa utilă de 85,80 mp, cu cota indiviză de 13,71/100 şi teren atribuit de 36/266 mp, înscrise în CF col. nr. C1. şi CF ind. nr. C3., din imobilul situat în Piaţa C., notificatoarei M.M.T.
S-a reţinut că apartamentele nr. X2. şi X3. sunt în administrarea Consiliului Local al municipiului Cluj-Napoca, apartamentul nr. X4. a fost înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995, iar apartamentul nr. X1. a fost restituit reclamantei în baza Legii nr. 112/1995, fără a-i fi achitate despăgubirile stabilite prin Hotărârea nr. 71 din 20 februarie 1998 a Comisiei Judeţene pentru aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.
Apartamentele nr. X5., X6. şi X7. de la etajul II au fost edificate de Statul Român şi nu fac obiectul Legii nr. 10/2001.
Ulterior, prin dispoziţia din 22 iunie 2004 s-a dispus modificarea art. 1 al dispoziţiei din 16 aprilie 2004, în sensul că s-a restituit şi terenul curte în suprafaţă de 209 mp., înscrisă în CF nr. C4. cu nr. top. T2., aferent imobilului situat în Piaţa C.
Prin Dispoziţia nr. 1837 din 22 iulie 2005, emisă de Primarul mun. Cluj-Napoca, s-a dispus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru restul imobilului existent la naţionalizare şi nerestituit în natură, situat în Piaţa C., înscris în CF nr. C5., cu nr. T3. (art. 1). Potrivit art. 2 al aceleiaşi dispoziţii, s-a stabilit ca valoare echivalentă a imobilului identificat mai sus şi cuvenită notificatoarei M.M.T., suma de 290.486 RON.
În cuprinsul art. 3 al dispoziţiei s-a menţionat posibilitatea notificatoarei de a opta pentru acordarea de despăgubiri băneşti, acordarea de acţiuni la societăţile comerciale tranzacţionate pe piaţa de capital sau pentru acordarea de titluri de valoare nominală, folosite exclusiv în procesul de privatizare, în limita sumei de 42.731 RON, şi pentru: acordarea de acţiuni la societăţile comerciale tranzacţionate pe piaţa de capital sau pentru acordarea de titluri de valoare nominală, folosite exclusiv în procesul de privatizare, în limita sumei de 247.755 RON.
Reclamanta a contestat această dispoziţie, arătând, prin cererea de chemare în judecată, că în imobil mai există apartamente nevândute şi care pot fi restituite în natură. Reclamanta a formulat o precizare a acţiunii, solicitând atribuirea în natură a apartamentului nr. X7. de la etajul nr. II, reprezentând contravaloarea zidului existent pe acoperişul clădirii şi a plăcii pe care Statul Român a înţeles să realizeze supraetajarea, precum şi a scărilor edificate de antecesorul reclamantei. În motivele precizării de acţiune reclamanta a mai arătat că pivniţa imobilului compusă din spălătoria şi uscătoria de la demisol, 1 WC şi o cameră de serviciu au fost transformate în două camere de locuit. Aceste camere nu figurează în cartea funciară dar proprietarul apartamentului nr. X4. de la etajul I, numitul T.E. le-a închiriat unei societăţi comerciale. Se solicită atribuirea acestui spaţiu deoarece reclamantei nu i s-a atribuit nicio boxă de pivniţă.
Prin sentinţa civilă nr. 841 din 08 octombrie 2010, pronunţată de Tribunalul Cluj în Dosar nr. 6536/117/2005 (nr. în format vechi 6663/2005), s-a respins acţiunea civilă precizată, formulată de reclamanta M.M.T., decedată în cursul procesului şi continuată de moştenitoarea P.A.D.C., prin tutore P.E.T., în contradictoriu cu pârâtul Primarul Municipiului Cluj-Napoca.
A fost respinsă acţiunea faţă de pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi Municipiul Cluj-Napoca prin Primar, ca fiind înaintată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut în considerentele sentinţei, în esenţă, următoarele:
Prin expertiza tehnică efectuată în cauză de expert I.R. s-a stabilit că, faţă de o construcţie nouă, edificată pe un teren gol, supraetajarea imobilului ce a aparţinut autorului reclamantei, a beneficiat de următoarele lucrări de construcţii deja existente: 1. terasamente şi săpături; 2. fundaţii din beton; 3. umpluturi pentru pardoseli, inclusiv hidroizolaţia; 4. peretele exterior perimetral, pe o înălţime de 80 cm (şi parţial, în fronton de 1,70 m), ceea ce reprezintă 35 % din zidăria exterioară a etajului II, respectiv 25 % din zidăria totală (exterioară şi de compartimentare); 5. casa scării completă, un aport apreciat la 4% din valoarea etajului II; 6. 80% din cheltuielile privind instalaţiile de apă, canal, gaz şi electricitate; 7. 25% din valoarea coşurilor de fum şi a curţilor de lumină (se cuprind în cota de 25% din valoarea zidăriei).
În concluziile raportului de expertiză s-a arătat că valoarea lucrărilor în construcţii deja existente pe terasa casei iniţiale de 28% din etajul nr. II acoperă valoarea apartamentului nr. X7. de 24,9 % din totalul etajului II. În privinţa spaţiilor de la subsol, expertul a procedat la o analiză detaliată a acestora, ajungând la concluzia că acestea sunt atribuite apartamentelor.
Contrar susţinerilor reclamantei, s-a apreciat că nu există spaţii rămase în administrarea Consiliului local al mun. Cluj-Napoca, cu excepţia boxei aferente apartamentului nr. X7., care nu a fost înstrăinat în temeiul Legii nr. 112/1995. Aprecierea expertului în sensul că fosta spălătorie, uscătorie şi WC au fost atribuite în mod abuziv apartamentului nr. X4. excede competenţei expertului judiciar care a fost desemnat doar pentru identificarea acestor spaţii şi stabilirea valorii acestora.
Instanţa a concluzionat că sunt neîntemeiate susţinerile reclamantei cu privire la existenţa unor spaţii nevândute la subsolul imobilului, deoarece anexele aferente apartamentului nr. X4. au fost evidenţiate în contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 cu privire la acest apartament. Cu privire la susţinerile referitoare la vânzarea unor apartamente în cursul soluţionării notificării, nu s-a făcut dovada că s-ar fi solicitat constatarea nulităţii contractelor încheiate cu privire la acestea.
Tribunalul a apreciat că cererea reclamantei de a i se atribui apartamentul nr. X7. în compensarea lucrărilor existente la momentul realizării supraetajării imobilului de către stat, este neîntemeiată. Dintre lucrările la care face trimitere expertul judiciar, ar putea fi avut în vedere, eventual, peretele exterior perimetral de pe terasă, care însă, raportat la dimensiunile indicate de expert - înălţime de 80 cm şi parţial, în fronton de 1,70 m - nu justifică stabilirea unor despăgubiri.
Celelalte lucrări menţionate de expert, constând în: casa scării, parte din zidăria exterioară, instalaţii de apă, gaz, canalizare, etc., nu impun acordarea unor despăgubiri în condiţiile în care reprezintă părţi indivize comune aferente apartamentelor, iar în privinţa apartamentelor restituite în natură reclamantei, cota parte aferentă fiecăruia constituie proprietatea acesteia. În acest sens, este de remarcat faptul că expertul a luat în calcul 1. terasamente şi săpături; 2. fundaţii din beton; 3. umpluturi pentru pardoseli, inclusiv hidroizolaţia, lucrări efectuate cu ocazia edificării construcţiei în forma sa iniţială, construcţie din care reclamantei i s-au restituit în natură apartamentele nr. X1., X2. şi X3.
În concluzia celor reţinute, tribunalul a apreciat că este neîntemeiată cererea de acordare, în compensarea lucrărilor examinate, a apartamentului nr. X7. edificat de către stat şi restituirea în natură a boxelor existente la subsolul imobilului. De altfel, din materialul probator al cauzei rezultă că apartamentele nr. X2. şi X3. aflate în proprietatea reclamantei deţin asemenea spaţii.
Cu privire la solicitarea reclamantei de a se acorda despăgubiri băneşti în valoare actualizată, instanţa a reţinut că dispoziţia contestată a fost emisă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 şi cuprinde valoarea despăgubirilor ce urmează să fie acordate pentru partea din imobil nerestituită în natură. Legea nouă determină imperativ regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv şi instituie procedurile administrative ce se impun a fi respectate.
S-a apreciat că, în speţă, cuantumul despăgubirilor a fost stabilit şi este discutabil în ce măsură este admisibilă reactualizarea acestora. Valoarea despăgubirilor din cuprinsul dispoziţiei contestată a fost stabilită unitar pentru apartamentul nr. X4. nerestituit în natură şi cotele indivize aferente din construcţie şi teren, precum şi pentru spaţiile de la subsol nerestituite în natură. În cauză reclamanta a solicitat doar stabilirea valorii de circulaţie a apartamentului nr. X4., astfel încât, în lipsa determinării valorii celorlalte părţi din imobil nerestituite în natură, nu s-ar putea proceda la stabilirea unui alt cuantum al despăgubirilor.
Faţă de pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Municipiul Cluj-Napoca prin Primar, acţiunea a fost respinsă ca fiind înaintată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, în termenul legal, reclamanta P.A.D.C., solicitând modificarea sentinţei atacate, în sensul admiterii acţiunii aşa cum a fost formulată şi precizată.
În motivarea apelului apelanta criticat, în esenţă, modul în care s-a procedat la recalcularea despăgubirilor aferente apartamentului nr. X4. care nu se restituie în natură, precum şi respingerea capătului de acţiune privind atribuirea apartamentului nr. X7. în compensarea lucrărilor existente în momentul supraetajării imobilului de către stat.
Prin decizia civilă nr. 196/A din 24 martie 2011 Curtea de Apel Cluj a admis în parte apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei civile nr. 841 din 8 octombrie 2010 a Tribunalului Cluj şi a schimbat parţial sentinţa apelată, după cum urmează:
A admis în parte plângerea formulată de reclamantă, împotriva pârâţilor Primarul municipiului Cluj-Napoca, Municipiul Cluj-Napoca prin Primar şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi, în consecinţă:
A anulat parţial dispoziţia din 22 iulie 2005, emisă de pârâtul Primarul municipiului Cluj-Napoca.
A atribuit reclamantei în compensare apartamentul numărul X7., din imobilul situat în municipiul Cluj-Napoca, Piaţa C., din CF individual C3. Cluj, cu părţile indivize comune înscrise în CF C10. Cluj.
A stabilit dreptul reclamantei la măsuri reparatorii prin echivalent în limita sumei de 97.076 euro sau echivalentul în RON la data plăţii, în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
A obligat pârâţii, în solidar, să-i plătească reclamantei suma de 2.860 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în primă instanţă şi apel.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de Apel Cluj a reţinut în considerentele deciziei sale, următoarele:
Imobilul în litigiu, în componenţa iniţială subsol, parter şi etaj a fost naţionalizat de Statul Român în baza decretului nr. 92/1950. După naţionalizare imobilul a fost partajat în 4 apartamente, iar Statul Român a supraedificat deasupra terasei imobilului existent încă un etaj, care a fost partajat la rândul său în apartamentele X5., X6. şi X7.
Prin dispoziţiile din 16 aprilie 2004 şi din 22 iunie 2004 s-a dispus restituirea în natură a unei părţi din imobil şi terenul aferent iar prin dispoziţia din 22 iulie 2005, s-a dispus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru restul imobilului existent la naţionalizare şi nerestituit în natură, înscris în CF C5. Cluj, nr. T6.
Reclamanta a contestat această ultimă dispoziţie, solicitând anularea acesteia, obligarea pârâtului să-i restituie în natură întregul imobil şi, în subsidiar, acordarea de măsuri reparatorii băneşti în valoare reactualizată pentru acest imobil.
Reclamanta şi-a precizat contestaţia solicitând atribuirea în natură a apartamentului nr. X7. situat la etajul 2, în compensare pentru cota parte ce-i revine din apartamentele X5., X6. şi X7., care au fost edificate pe terasa imobilului proprietatea antecesorilor ei, precum şi prin compensare cu valoarea apartamentului nr. X4., apartament care nu poate fi restituit în natură, fiind vândut foştilor chiriaşi.
Pentru identificarea imobilului în litigiu, instanţa de fond a dispus efectuarea unei expertize tehnice de specialitate, efectuată de expert I.R.
La 23 iulie 2006 a decedat reclamanta M.M.T. procesul fiind continuat de P.A.D.C. prin P.E.T., numită tutore în baza dispoziţiilor din 23 iunie 2008 a Primarului municipiului Cluj-Napoca.
Urmare precizării de acţiune de la termenul din 6 noiembrie 2009, a fost efectuată o nouă expertiza tehnică de expertul T.M., care a stabilit că valoarea apartamentului nr. X4. este de 103.800 euro (439.043 RON), că valoarea apartamentului X5. este de 74.200 euro (313.844 RON), că valoarea apartamentului X6. este de 67.500 Euro (285.505 RON) şi valoarea apartamentului nr. X7. este de 46.400 euro (196.258 RON), total 188.100 euro (599.349 RON).
Valoarea lucrărilor de construcţie deja existente pe terasa casei iniţiale reprezintă 28% din valoarea apartamentelor nr. X5., X6. şi X7., astfel că în raport de acest procent, valoarea care s-ar cuveni reclamantei este de 52.768 euro.
Instanţa de apel a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (1), art. 7 şi 9 din Legea nr. 10/2001, precum şi ale art. 9 pct. 3 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, legiuitorul a stabilit regula restituirii în natură, iar atunci când acest lucru nu este posibil, se va proceda la compensarea cu alte bunuri sau servicii în echivalent, de deţinător, cu acordul persoanei îndreptăţite.
A fost menţionată jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care s-a pronunţat în legătură cu acest aspect (decizia nr. 1895/2009), reţinând că în cazul în care se face dovada că există bunuri pe care în mod abuziv unitatea deţinătoare refuză să le ofere în compensare persoanelor cărora nu le poate restitui imobilele în natură, instanţa de judecată poate sancţiona acest abuz, depunând ea însăşi acordarea acestei măsuri reparatorii în echivalent, în soluţionarea contestaţiei intentate împotriva dispoziţiei emise.
Instanţa de apel a apreciat ca neîntemeiate reţinerile instanţei de fond cu privire la faptul că, dintre lucrările la care face trimitere expertiza, ar putea fi avute în vedere eventual peretele exterior perimetral de pe terasă, care însă, raportat la dimensiunile indicate de expertă (înălţime 80 cm şi parţial front de 1,70 m), nu justifică stabilirea de despăgubiri.
În speţă s-a dovedit că pârâtul deţine bunuri pe care nu le-a oferit în compensare, respectiv apartamentul nr. X7., a cărui valoare reprezintă 24,9% din valoarea etajului 2, că valoarea lucrărilor de construcţii deja existente pe terasa casei iniţiale de 28% din etajul 2 acoperă valoarea apartamentului nr. X7.
În consecinţă, Curtea de Apel a anulat parţial dispoziţia nr. 1837 din 22 iulie 2005, atribuind reclamantei în compensare apartamentul nr. X7. din imobilul situat în Cluj-Napoca, Piaţa C., înscris în CF Cluj, cu părţile indivize comune înscrise în CF C10. Cluj.
Cu privire la cererea de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, urmare compensării cu valoarea apartamentului nr. X4., care nu poate fi restituit în natură, fiind înstrăinat în condiţiile Legii nr. 112/1995, Curtea de Apel a statuat că, în aplicarea deciziei nr. XX/2007, dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cadrul soluţionării unui recurs în interesul legii, soluţionarea pe fond a notificării, în sensul statuat prin această decizie, presupune şi stabilirea despăgubirilor, ceea ce ar evita un nou proces în faţa instanţei de contencios administrativ, în cazul în care s-ar parcurge procedura prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, proces care ar duce la o durată nerezonabilă a termenului de soluţionare a notificării, încălcându-se astfel art. 6 Paragraful 1 din C.E.D.O.
C.E.D.O. s-a pronunţat în acest sens în cauza Faimblat şi Katz împotriva României, reţinând că deşi Legea nr. 10/2001 oferă părţilor interesate atât accesul la o procedură administrativă, cât şi, ulterior, la o procedură contencioasă, acest proces rămâne teoretic şi iluzoriu, nefiind în măsură să conducă la plata unor despăgubiri într-un termen rezonabil, în condiţiile în care restituirea în natură nu este posibilă. Aceeaşi instanţă a mai reţinut că procedura administrativă specială, coroborată cu modul deficitar de funcţionare a fondului „Proprietatea”, nu este în măsură să conducă la acordarea de despăgubiri efective, într-un termen rezonabil, în acord cu cerinţele art. 6 din Convenţie, astfel că soluţia curţii de stabilire direct în instanţă a cuantumului despăgubirilor cuvenite acestora este admisibilă.
În consecinţă, instanţa de apel a constatat că reclamanta are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent în limita sumei de 97.076 euro sau echivalentul în RON la data plăţii în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Prin decizia civilă nr. 4538 din 15 iunie 2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-au admis recursurile declarate de pârâţii Primarul municipiului Cluj-Napoca şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a fost casată în întregime decizia recurată, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare, pe motiv că această decizie este lovită de nulitate, prin prisma art. 304 pct. 5 C. proc. civ., coroborat cu art. 105 alin. (2) C. proc. civ., întrucât, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, nu a fost legal citat la soluţionarea apelului, în faţa instanţei de apel.
În rejudecare, conform îndrumărilor din decizia de casare, s-a dispus citarea în cauză şi a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, acesta depunând la dosarul cauzei o întâmpinare, prin care a solicitat să se respingă apelul faţă de acest pârât, pe motiv că în dosarul de fond al Tribunalului Cluj, prin Încheierea şedinţei publice din 27 ianuarie 2006, încheiere care nu a fost apelată, a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, soluţionarea acestei excepţii fiind irevocabilă.
La termenul de judecată din 14 martie 2013 Curtea de Apel a constatat că, în Dosarul nr. 6536/117/2005 al Tribunalului Cluj, cu ocazia soluţionării fondului cauzei, s-a admis, în temeiul art. 137 alin. (1) C. proc. civ., excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, dispunându-se, totodată, respingerea cererii de chemare în judecată formulată de reclamantă, în contradictoriu cu acest pârât, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Neexistând critici în apel, în limita soluţionării acestei excepţii, soluţia primei instanţe a rămas definitivă şi irevocabilă la data pronunţării sale.
Prin decizia nr. 20/A din 14 martie 2013 Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, a admis în parte apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei civile nr. 841/2010 pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a admis in parte acţiunea civilă împotriva paraţilor Primarul municipiului Cluj-Napoca şi Municipiul Cluj-Napoca, a anulat parţial dispoziţia din 22 iulie 2005 emisă de Primarul municipiului Cluj-Napoca; a atribuit reclamantei în compensare apartamentul nr. X7. din imobilul situat în Cluj-Napoca, Piaţa C. din C.F. ind, C6. Cluj cu p.i.c. înscrise in C.F. nr. C1. Cluj; a stabilit dreptul reclamantei la măsuri reparatorii prin echivalent în limita sumei de 97.076 euro sau echivalentul în RON la data plăţii, în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005; a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei apelate; a obligat pârâţii, în solidar, să plătească reclamantei suma de 2.860 RON reprezentând cheltuieli de judecată în primă instanţă şi în apel.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a apreciat că apelul reclamantei este fondat în parte.
S-au menţionat, ca fiind aplicabile în cauză, dispoziţiile art. 1, art. 7 alin. (1) şi art. 9 din Legea nr. 10/2001 şi ale art. 1.7 şi 9.3 din H.G. nr. 250/2007 republicată, instituie, prin regula restituirii în natură a imobilelor preluate în mod abuziv, şi care se circumscriu dispoziţiilor acestei legi, în favoarea persoanelor îndreptăţite. De asemenea s-a considerat că, prin prisma dispoziţiilor art. 3 şi art. 4 din Legea nr. 10/2001, republicată, reclamanta este persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001 pentru imobilul notificat. Dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 10/2001, republicată, prevăd în ce condiţii se poate dispune restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv şi ale căror construcţii edificate pe acestea au fost demolate total sau parţial.
În ceea ce priveşte circumstanţele de fapt ale cauzei, s-a reluat descrierea situaţiei de fapt.
S-a apreciat că, din cele două expertize întocmite în faţa instanţei de fond de experţii I.R. şi T.M., rezultă faptul că pârâtul deţine bunuri pe care le poate oferi în compensare reclamantei, respectiv, apartamentul nr. X7., a cărui valoare reprezintă un procent de 24,9% din valoarea etajului II al imobilului şi că valoarea lucrărilor de construcţii deja realizate şi existente pe terasa casei iniţiale, de 28% din etajul II, acoperă valoarea apartamentului nr. X7.
Pe cale de consecinţă, instanţa de apel a constatat că este admisibilă, prin prisma Legii nr. 10/2001, acordarea în compensare, în favoarea reclamantei, a apartamentului nr. X7. din imobil cu părţile indivize comune.
A fost apreciată ca fiind întemeiată şi solicitarea reclamantei, de a-i fi acordate măsuri reparatorii prin echivalent, urmare a compensării cu valoarea apartamentului nr. X4., care nu poate fi restituit în natură, întrucât a fost vândut în condiţiile Legii nr. 112/1995, cu motivarea că dispoziţia contestată a fost emisă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 astfel că instanţa de judecată poate să stabilească cuantumul măsurilor reparatorii prin echivalent (despăgubirilor) ce se cuvin persoanei îndreptăţite pentru imobilul ce nu poate fi restituit în natură în temeiul Legii nr. 10/2001, în acest sens dispunând chiar textul Legii nr. 10/2001 anterior modificării sale prin Legea nr. 247/2005, decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie precum şi practica C.E.D.O.
În ceea ce priveşte cuantumul măsurilor reparatorii în echivalent, pentru partea de imobil ce nu se poate restitui în natură, s-a avut în vedere faptul că din valoarea apartamentului nr. X4., care nu poate fi restituit în natură, în sumă de 103.800 euro, se impune scăderea valorii apartamentului nr. X7., în sumă de 46.400 euro, rezultând, aşadar, suma de 57.400 euro.
La această sumă trebuie adăugată valoarea corespunzătoare procentului de 28% din valoarea apartamentelor nr. X5. şi X6., în sumă de 39.676 euro (141.700 euro x 28% = 39.676 euro), rezultând o valoare totală în sumă de 97.076 euro.
S-a concluzionat că reclamanta este îndreptăţită la a-i fi acordate măsuri reparatorii în echivalent în limita sumei de 97.076 euro, sau echivalentul în RON al acestei sume la data plăţii efective, aceste măsuri reparatorii prin echivalent urmând să fie acordate în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005.
În temeiul art. 274 C. proc. civ., pârâţii Primarul municipiului Cluj-Napoca şi Municipiul Cluj-Napoca prin Primar au fost obligaţi să îi plătească reclamantei suma de 2.860 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, în primă instanţă, şi în instanţa de apel, în primul ciclu procesual, reprezentând onorarii expertize.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâţii Primarul municipiului Cluj Napoca şi Municipiul Cluj Napoca prin Primar, care au susţinut că instanţa de apel a pronunţat Decizia civila nr. 20/A/2013 cu încălcarea dispoziţiilor legale, respectiv nu a avut în vedere, la pronunţarea acesteia, criticile invocate şi reţinerile instanţei de fond exprimate în mod corect, cu respectarea dispoziţiilor legale.
Au solicitat instanţei a avea în vedere, la soluţionarea recursului, soluţia primei instanţe de respingere a cererii reclamantei de a i se atribui apartamentul nr. X7., în compensarea lucrărilor existente la momentul realizării supraetajării imobilului de către stat. Au reiterat faptul că dintre lucrările la care a făcut trimitere expertul judiciar ar fi putut fi avute în vedere doar acelea care vizau peretele exterior perimetral de pe terasă, care însă, raportat la dimensiunile indicate de expert - înălţime de 80 cm şi parţial, fronton de 1,70 m - nu justifică stabilirea unor despăgubiri, cu atât mai mult atribuirea unui imobil în compensare.
Mai mult, au arătat, citând din considerentele instanţei de fond, că celelalte lucrări menţionate de expert, constând în casa scării, parte din zidăria exterioara, instalaţii de apa, gaz, canalizare etc., nu impun acordarea unor despăgubiri în condiţiile în care acestea reprezintă părţi indivize comune aferente apartamentelor, iar în privinţa apartamentelor restituite în natură reclamantei, cota parte aferentă fiecăruia constituie proprietatea acesteia. În acest sens, a fost remarcat faptul că expertul a luat în calcul terasamentele şi săpăturile efectuate; fundaţiile din beton; umpluturile pentru pardoseli, inclusiv hidroizolaţia - lucrări efectuate cu ocazia edificării construcţiei, în forma sa iniţială, construcţie din care reclamantei i s-au restituit in natura apartamentele nr. X1., nr. X2. şi nr. X3.
Faţă de cele expuse anterior, prima instanţă a apreciat în mod corect, cu respectarea dispoziţiilor legale, că cererea reclamantei de acordare, în compensarea lucrărilor examinate, a apartamentului nr. X7. edificat de către stat şi restituirea în natură a boxelor existente la subsolul imobilului este neîntemeiată motivat de faptul că, din probaţiunea administrată în cauză, rezultă că apartamentele nr. X2. şi nr. X3., proprietatea reclamantei, deţin astfel de spaţii.
Pentru situaţia în care restituirea în natură nu este posibilă, art. 26, alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, prevede că deţinătorul imobilului sau după caz, entitatea învestită potrivit legii cu soluţionarea notificării este obligată, ca prin decizie, sau după caz, prin dispoziţie motivată, în termenul prevăzut la art. 25, alin. (1) să acorde persoanei îndreptăţite, în compensare, alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situaţiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptăţită.
Au susţinut recurenţii că acordarea de despăgubiri în alte bunuri sau servicii este de fapt o aplicaţie particulara a dării în plată, rămânând la latitudinea unităţii deţinătoare să decidă dacă are posibilitatea să facă o astfel de ofertă persoanei îndreptăţite, instanţa neputând cenzura susţinerile unităţii deţinătoare, care susţine faptul că nu deţine imobile pentru a fi acordate în compensare reclamanţilor, pe teritoriul Municipiului Cluj-Napoca. De altfel, Legea nr. 10/2001 nu impune obligativitatea acordării celor îndreptăţiţi în compensare a altor bunuri.
Au considerat că, în speţă, singura măsură reparatorie posibilă şi legală este acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, constând din despăgubiri în condiţiile legii speciale.
În temeiul deciziei nr. XX/2007, invocată, instanţa poate soluţiona pe fond cererea de revendicare însă nu se poate pronunţa în locul autorităţii, proprietară asupra bunurilor sale, dacă exista bunuri disponibile. Or, municipalitatea şi-a exprimat clar poziţia în ceea ce priveşte inexistenţa unor bunuri disponibile, în sensul legii speciale, de a fi acordate în compensare. Deşi textul legal se referă la două soluţii de urmat în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă - respectiv fie compensarea cu alte bunuri sau servicii, fie acordarea de despăgubiri, acesta trebuie coroborat cu dispoziţiile Legii nr. 250/2007 (cu caracter obligatoriu pentru Comisia de aplicare a prevederilor Legii nr. 10/2001) în sensul că, măsura reparatorie a compensării este posibilă doar dacă unitatea învestită cu soluţionarea notificării deţine în proprietate imobile disponibile.
Au menţionat că la sediul instituţiei este afişat lunar un anunţ prin care cei interesaţi sunt înştiinţaţi că în conformitate cu prevederile art. 1, alin. (5) din Legea nr. 10/2001, republicată, că „nu deţine bunuri sau servicii disponibile care să poată fi acordate în compensare revendicatorilor care au depus cereri de revendicare în baza Legii nr. 10/2001.”
Că hotărârea instanţei de judecată recurată, privind obligarea Statului Român să recunoască reclamantei dreptul de proprietate asupra unui imobil proprietatea acestuia, care potrivit dreptului comun se bucură de toate atributele dreptului de proprietate ca orice subiect de drept, încalcă în mod flagrant prevederile art. l din primul Protocol adiţional al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, reprezintă o încălcare a dreptului de proprietate garantat de C.E.D.O. şi un tratament profund discriminatoriu şi inechitabil.
Prin urmare, dispoziţia cuprinsă în art. 26 din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările ulterioare, instituie pentru unitatea deţinătoare o obligaţie de mijloace şi nu o obligaţie imperativă.
Raportat la considerentele mai sus arătate, s-a apreciat că soluţia Curţii de Apel Cluj este nelegală, aceasta adăugând la lege.
Mai mult, la pronunţarea hotărârii recurate, instanţa nu a ţinut cont de împrejurarea că apartamentul nr. X7. din imobilul în litigiu este afectat în prezent de un contract de închiriere valabil încheiat până la data de 19 mai 2014.
De asemenea, faţă de pretenţiile reclamantei referitoare la acordarea de despăgubiri băneşti la valoarea actualizată s-a solicitat a se avea în vedere faptul că dispoziţia contestată a fost emisă anterior apariţiei Legii nr. 247/2005 şi cuprinde în mod expres valoarea despăgubirilor ce urmează a fi acordate pentru partea din imobil care nu a făcut obiectul restituirii în natură. Aşadar, legea nouă nu este aplicabilă în prezenta speţă, chiar dacă aceasta determină imperativ regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, respectiv instituie procedurile administrative ce se impun a fi respectate. În speţă, cuantumul despăgubirilor a fost stabilit prin dispoziţia emisă de Primarul municipiului Cluj-Napoca, fiind discutabil în ce măsură poate fi admisibilă reactualizarea acestora. În altă ordine de idei, s-a învederat instanţei ca valoarea despăgubirilor din cuprinsul dispoziţiei contestate a fost stabilită unitar pentru apartamentul nr. 4 - nerestituit în natură -, astfel încât, în lipsa determinării valorii celorlalte părţi din imobil nerestituite în natură s-ar proceda la stabilirea unui alt cuantum al despăgubirilor.
De asemenea, s-a criticat legalitatea hotărârii recurate şi în ceea ce priveşte obligarea recurenţilor la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 2.860 RON (fond + apel) motivat de împrejurarea că nu au căzut în pretenţii, dispoziţia din 22 iulie 2005 fiind emisă de către Primarul municipiului Cluj-Napoca în mod corect, cu respectarea prevederilor legii speciale.
Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:
Deşi recurenţii nu şi-u întemeiat în drept motivele de recurs, acestea pot fi încadrate, în parte, în teza prev. de art. 304 pct. 9 întrucât vizează greşita aplicare a disp. art. 26 din Legea nr. 10/2001, atât în ceea ce priveşte natura măsurii compensatorii acordate, cât şi a modului de cuantificare a cuantumului despăgubirilor băneşti, respectiv a art. 274 C. proc. civ., referitor la acordarea cheltuielilor de judecată.
Înalta Curte reţine că prima critică privind situaţia lucrărilor existente la momentul realizării supraetajării imobilului de către stat şi proporţia în care acestea se regăsesc în noul imobil excede cadrului legal de judecare a recursului, limitat la cazurile de casare şi modificare reglementate expres şi limitativ de art. 304 C. proc. civ., întrucât analiza împrejurărilor descrise de recurenţi ar duce la o reinterpretare a probelor cu expertiză tehnică construcţii, administrate la instanţele de fond.
Astfel, instanţa de apel şi-a însuşit concluziile experţilor, omologând constatarea referitoare la împrejurarea că apartamentul nr. X7. are o valoare ce reprezintă un procent de 24,9% din valoarea etajului II al imobilului şi că valoarea lucrărilor de construcţii, deja realizate şi existente pe terasa casei iniţiale, de 28% din etajul II, cu care s-a redus costul supraedificării, acoperă valoarea apartamentului nr. X7. Criticile decurgând din această împrejurare pun în discuţie chestiuni de fapt cu referire la probele administrate în cauză şi aprecierea instanţei în legătură cu reţinerea sau înlăturarea unui anumit mijloc de probă în fundamentarea soluţiei pronunţate, ce nu pot fi cenzurate de instanţa de recurs.
Cum în recurs nu se mai poate proceda la o reapreciere a probelor şi stabilirea unei alte situaţii de fapt, Înalta Curtea reţine, plecând de la situaţia de fapt stabilită în apel, că dispoziţiile Legii nr. 10/2001 au fost corect interpretate şi aplicate în cauza dedusă judecăţii. Astfel, în condiţiile în care reclamanta nu poate beneficia de restituirea întregului imobil, dat fiind faptul că o parte din acesta (în procentul stabilit de expert, ce nu mai poate fi cenzutat) a constituit baza pentru edificarea unor spaţii locative noi, se impune despăgubirea acesteia cu contravaloarea acestei părţi, aşa cum a fost stabilită în raportul de expertiză. Nu pot fi reţinute susţinerile recurenţilor, în sensul că lucrările evaluate de expert sunt incluse în cotele indivize de coproprietate forţată, întrucât acestea se află în folosinţa etajului supraedificat de stat, nefiind parte din suprafaţa restituită reclamantei.
În ceea ce priveşte critica referitoare nesocotirea de către instanţa de apel a împrejurării că acordarea de despăgubiri constând în alte bunuri sau servicii este lăsată de lege exclusiv la latitudinea unităţii deţinătoare, care şi-a exprimat poziţia în ceea ce priveşte inexistenţa unor bunuri disponibile, Înalta Curte apreciază că recurenţii sunt cei care au procedat la o eronată interpretare a Legii nr. 10/2001.
Astfel, contrar susţinerilor recurenţilor, această formă de reparaţie în echivalent, prin acordarea de despăgubiri constând în alte bunuri sau servicii, este obligatorie pentru unitatea deţinătoare, în cazul în care există bunuri disponibile, susceptibile de atribuire către cel interesat. Compensarea ca măsură reparatorie, operează în temeiul unei legi speciale de reparaţie, Legea nr. 10/2001, neputând fi asimilată, cum au apreciat recurenţii, unei dări în plată ca mod de stingere a obligaţiilor din dreptul comun.
Reparaţia în echivalent sub forma despăgubirilor acordate în condiţiile legii speciale de stabilire şi acordare a acestora, respectiv ale Titlului VII din Legea nr. 247/2005, are un caracter subsidiar atribuirii de bunuri sau servicii în compensare.
Aceasta rezultă atât din interpretarea gramaticală a dispoziţiilor art. 1 alin. (2) şi art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în forma aplicabilă la momentul constituirii situaţiei juridice, care plasează reparaţia prin despăgubiri ulterior celei prin compensare, dar şi din însuşi scopul legiuitorului, care a urmărit, pe cât posibil, reparaţia în natură pentru cel deposedat abuziv în perioada regimului politic trecut, iar, în cazul în care nu este posibilă, atribuirea de bunuri în compensare. O asemenea formă de reparaţie în echivalent, prin efectele produse, şi anume stabilirea dreptului de proprietate cu toate atributele specifice, în favoarea persoanei îndreptăţite, este comparabilă cu restituirea în natură a bunului preluat şi permite o mai bună şi rapidă reparaţie către fostul proprietar, decât cea sub forma despăgubirilor potrivit Titlului VII.
De asemenea, reparaţia prin atribuirea de bunuri în compensare nu este lăsată la aprecierea exclusivă a unităţii deţinătoare, în condiţiile în care instanţa de judecată are posibilitatea să cenzureze un eventual abuz de drept din partea acesteia, de a nu declara anumite bunuri ca fiind disponibile, pentru a le exclude de la atribuirea în compensare către cei interesaţi. Ca atare, este lipsit de relevanţă faptul că apartamentul atribuit în compensare reclamantei nu figura, potrivit evidenţelor pârâţilor, ca bun disponibil şi că pârâţii nu au înţeles să comunice o listă cu astfel de bunuri.
În cadrul procedurii judiciare, instanţa are plenitudine de jurisdicţie, fiind abilitată, conform art. 26 din Legea nr. 10/2001, în forma actuală (art. 24 în forma de la data intrării în vigoare), să analizeze cererea reclamantei sub toate aspectele de legalitate şi temeinicie, inclusiv în ceea ce priveşte categoria măsurilor reparatorii ce i se cuvine, măsură ce se înscrie în sfera ei de competenţă şi nu reprezintă o ingerinţă în atribuţiile organelor administrative.
Pe de altă parte, conform art. 1 alin. (5) din legea specială, în forma actuală, primarii sau, după caz, conducătorii entităţilor învestite cu soluţionarea notificărilor au obligaţia să afişeze lunar, în termen de cel mult 10 zile calendaristice calculate de la sfârşitul lunii precedente, un tabel care să cuprindă bunurile disponibile şi/sau, după caz, serviciile care pot fi acordate în compensare.
În cazul în care deţinătorul imobilului pretinde că nu are bunuri disponibile pentru a fi acordate în compensare, astfel cum au declarat pârâţii, este fără dubiu că reclamanta are posibilitatea de a individualiza, în mod concret, bunuri cu privire la care consideră că pot fi acordate în compensare. Fiind partea care a optat pentru această formă de reparaţie, este persoană interesată în probarea existenţei unor bunuri disponibile în patrimoniul deţinătorului imobilului ce nu poate fi restituit în natură, ceea ce, în speţă, reclamanta a şi făcut.
În ipoteza în care notificatorul optează pentru o anumită formă de reparaţie, care este şi posibilă potrivit legii şi nu există niciun impediment la acordarea acesteia, refuzul pârâţilor în acest sens îmbracă forma unui abuz de drept.
În consecinţă, nu se poate reţine că, procedând la verificarea susţinerilor reclamantei în legătură cu bunul solicitat în compensare şi, în final, la atribuirea lui către această parte, instanţa de apel ar fi încălcat dreptul de dispoziţie al pârâţilor, precum şi dispoziţiile art. 26 şi art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.
În cauză, deşi s-a dovedit, prin probatoriul administrat, că apartamentul nr. X7. este disponibil, recurenţii pârâţi nu au contestat această împrejurare şi nu au oferit nicio justificare faptului că bunul respectiv nu a fost propus în compensare şi nici nu figurează pe lista imobilelor din domeniul privat al municipiului ca disponibil pentru a fi acordat ca măsură reparatorie în echivalent.
De altfel, nici prin motivele de recurs nu se arată argumentul pentru care bunul acordat în compensare de către instanţa de apel nu ar avea o situaţie juridică ce permite adoptarea acestei măsuri, criticile pârâţilor fiind limitate la dreptul, şi nu obligaţia, unităţii deţinătoare de oferire, în compensare, a unui anumit bun.
Nu se poate reţine nici că, prin acordarea în compensaţie a apartamentului nr. X7., s-ar încălca dreptul de proprietate al municipiului, întrucât acesta, în calitate de unitate deţinătoare, are, potrivit legii, o obligaţie legală imperativă de a atribui în compensaţie cu bunul ce nu poate fi restituit în natură, un alt bun din domeniul său privat, această obligaţie legiferată de stat intrând în marja de apreciere ce revine acestuia cu privire la adoptarea legislaţiei speciale de reparaţii şi a condiţiilor concrete în care aceste reparaţii se pot realiza.
În ceea ce priveşte existenţa unui contract de închiriere cu privire la apartament, neprobată în cauză, acesta are ca obiect un drept de folosinţă, drept de creanţă lipsit de relevanţă în ceea ce priveşte îndeplinirea obligaţiei de compensare, ce vizează dreptul de proprietate.
Referitor la modul de stabilire a despăgubirilor pentru apartamentul vândut, potrivit expertizei, omologată în apel, din valoarea apartamentului nr. X4., care nu a putut fi restituit în natură, în sumă de 103.800 euro, a fost scăzută valoarea apartamentului nr. X7., în sumă de 46.400 euro, rezultând suma de 57.400 euro. La această sumă s-a adăugat valoarea corespunzătoare procentului de 28% din valoarea apartamentelor nr. X5. şi X6., în sumă de 39.676 euro (141.700 euro x 28% = 39.676 euro), rezultând un total de 97.076 euro. Faptul că instanţa de apel s-a pronunţat şi asupra despăgubirilor la momentul controlului de legalitate al deciziei contestate nu reprezintă o încălcare a legii, câtă vreme în cadrul procesual al contestaţiei, potrivit interpretării date prin Decizia nr. XX/2007 a Î.C.C.J., are plenitudine de jurisdicţie, fiind permisă soluţionarea pe fond a notificării, în limitele criticilor contestatoarei.
Pe de altă parte, se constată că, în mod corect, au fost avute în vedere, la compensare, nu doar apartamentul nr. X4. ci toate celelalte suprafeţe aparţinând imobilului iniţial, în procentul în care au fost încorporate în noile construcţii, stabilindu-se astfel valoarea totală a suprafeţelor susceptibile de compensare în echivalent bănesc, dat fiind imposibilitatea restituirii lor în natură.
În fine, în ceea ce priveşte greşita aplicare a art. 274 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că recurenţii au calitatea de părţi căzute în pretenţii în cauza pendinte, faţă de modificarea în parte a dispoziţiei contestate în privinţa formei şi cuantumului despăgubirilor, astfel că le incumbă obligaţia de a suporta, conform legii, cheltuielile de judecată efectuate de partea potrivnică, ale cărei solicitări pe calea prezentului demers judiciar au fost admise.
Pentru toate aceste considerente, reţinând legalitatea hotărârii instanţei de apel, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
Va fi respinsă şi cererea formulată de intimata - reclamantă P.A.D.C. prin tutore P.E.T. de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată, având în vedere faptul că la dosarul cauzei nu există dovezi cu privire la realizarea acestor cheltuieli în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii Primarul municipiului Cluj-Napoca şi Municipiul Cluj-Napoca prin Primar împotriva deciziei nr. 20/A din 14 martie 2013 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă .
Respinge cererea formulată de intimata - reclamantă P.A.D.C. prin tutore P.E.T. de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 octombrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4680/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4744/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
