ICCJ. Decizia nr. 4744/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4744/2013
Dosar nr. 2420/1/2013
Şedinţa publică din 24 octombrie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Hunedoara, iniţial sub Dosar nr. 7487 din 20 noiembrie 2001, reclamanta P.N. a chemat în judecată pârâta SC I.B. SRL Deva, solicitând ca prin hotărâre să fie obligată la restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 1332 mp situat în G.B. înscris în CF nr. F1. G. top T1., iar în situaţia în care restituirea în natură nu este posibilă, să se acorde măsuri reparatorii în echivalent sau despăgubiri băneşti.
În motivarea cererii, reclamanta arată că imobilul teren proprietatea antecesorului său a fost preluat abuziv de Statul Român şi deşi a notificat pârâta în vederea restituirii, cererea a fost respinsă, fără a se face vreo ofertă de despăgubire. Se susţine că pârâta nu deţine titlu valabil pentru teren‚ astfel că se impune restituirea în natură.
Prin sentinţa civilă nr. 37/2003 pronunţată de Tribunalul Hunedoara, secţia civilă, a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâta SC I.B. SRL prin lichidator SC M.S. SRL Deva şi în consecinţă s-a stabilit că reclamanta este îndreptăţită la măsuri reparatorii prin echivalent în condiţiile art. 9 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 pentru imobilul teren preluat abuziv înscris în CF nr. F1. G. top T1. în suprafaţă de 1.332 mp. A fost obligată pârâta să emită decizie motivată în temeiul căreia reclamanta să primească titluri de valoarea nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare, acţiuni la societăţile comerciale tranzacţionate pe piaţa de capital, compensare cu alte bunuri şi servicii oferite în echivalent de deţinător, cu acordul persoanei îndreptăţite, corespunzătoare valorii terenului de 1.330.569.708 RON stabilită prin raportul de expertiză întocmit de expert C.Ş. A fost respinsă acţiunea faţă de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut că terenul revendicat a fost inclus în mod greşit în suprafaţa de 2.500 mp care a fost expropriată prin decretul nr. 678/1965 de la G.V., care nu era proprietar şi pe acest teren, iar preluarea a fost făcută fără titlu valabil. În prezent terenul este ocupat de construcţii, aşa încât restituirea în natură nu mai este posibilă, reclamanta fiind îndreptăţită la măsuri reparatorii prin echivalent conform art. 9 din Legea nr. 10/2001. Valoarea terenului a fost stabilită prin raportul de expertiză tehnică efectuat în cauză de expert C.Ş.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel ambele părţi.
Reclamanta nu a motivat apelul.
Pârâta a criticat sentinţa, susţinând că antecesorul reclamantei nu apare în extrasul CF, astfel că reclamanta nu are calitate procesuală activă, deci nu există identitate de imobil şi acţiunea nu este admisibilă. A mai arătat apelanta că nu este proprietara terenului, ci doar a construcţiilor, iar proprietar al terenului este Statul Român - Trustul A.G., astfel că nu are calitatea procesuală pasivă, iar Statul Român nu poate fi obligat la despăgubiri. Ultima critică formulată a vizat evaluarea imobilului, apreciindu-se exagerată valoarea stabilită.
Prin decizia civilă nr. 1031/A din 23 iunie 2004 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia în Dosar nr. 2244/2003 a fost admis apelul declarat de pârâta prin lichidator şi s-a modificat sentinţa instanţei de fond în sensul acordării de despăgubiri reclamantei în cuantum de 964.124.000 RON. A fost respins apelul reclamantei.
Prin decizia civilă nr. 5928 din 16 iunie 2006 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, în Dosar cu nr. vechi 18817/2004, (nr. nou 41521/1/2004), au fost admise recursurile declarate de reclamantă şi de pârâta SC I.B. SRL prin lichidator SC Q.L. SRL împotriva deciziei nr. 1031/A din 2004 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia civilă, a fost casată decizia atacată şi trimisă cauza pentru rejudecarea apelurilor declarate de părţi împotriva sentinţei civile nr. 37/2003 pronunţată de Tribunalul Hunedoara, aceleiaşi instanţe.
În considerentele deciziei, instanţa de recurs a reţinut că instanţa de apel a redus cuantumul despăgubirilor acordate reclamantei fără a argumenta, ceea ce echivalează cu nemotivarea hotărârii şi atrage incidenţa art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Cu privire la recursul pârâtei, s-a reţinut că instanţa de apel nu a verificat susţinerile acesteia prin care a arătat că nu este proprietara terenului, ci doar a construcţiei, iar proprietar este Statul Român - Trustul A.G., situaţie în care pârâta nu are calitatea de unitate deţinătoare în sensul prevăzut de Legea nr. 10/2001.
În rejudecare dosarul a fost înregistrat la data de 12 aprilie 2007 şi în cursul rejudecării a fost de mai multe ori suspendat, fie pentru soluţionarea unui alt dosar, fie pentru încheierea unei tranzacţii.
În rejudecarea apelului, Curtea a constatat următoarele:
În cauză s-a efectuat un raport de expertiză care a stabilit valoarea de piaţă actuală de terenului, la nivelul anului 2007, la suma de 160.381 RON.
Pe parcursul judecării cauzei, s-a formulat o cerere de introducere în cauză a SC B.B. SRL Cluj Napoca, cerere respinsă motivat prin încheierea din 22 aprilie 2010.
Asupra imobilului înscris în CF nr. F1. G. top T1. loc de casă de 1.331 mp a fost înscris proprietar sub B+1 Ş.I., în baza unui contract de vânzare cumpărare din anul 1944, iar la B+2 s-a notat procesul pendinte de către reclamantă.
Imobilul înscris sub nr. top T2. şi T3. G.B. în CF nr. F2. vila 18 şi vila 19 şi complex cazare, aveau menţionat ca proprietar asupra terenului Statul Român - Trustul A.G., sub B+34, iar asupra construcţiilor SC I.B. SRL, în cota de 1/1 părţi.
Din aceste înscrisuri, extrase de CF, rezultă că terenul solicitat de reclamantă nu are construcţii edificate notate. Reclamanta a formulat o acţiune de rectificare a cărţii funciare, înregistrată sub nr. 1046/272/2007, prin care a solicitat în contradictoriu cu SC I.B. SRL prin lichidator SC Q.L. SRL să se dispună rectificarea cărţii funciare în sensul radierii înscrierilor efectuate în CF nr. F2. G. în ce priveşte construcţiile cu înscrierea lor în CF nr. F1. G. top T1. în suprafaţă reală de 1.375 mp, acţiunea respinsă irevocabil prin decizia nr. 73/2010 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, pentru lipsa unui temei juridic de efectuare a unor atare operaţiuni.
Se susţine, astfel, cu autoritate de lucru judecat că pe terenul revendicat în baza Legii 10/2001 de reclamantă există construcţii edificate anterior anului 1989 de către Statul Român, astfel încât terenul nu este liber în sensul legii pentru a fi restituit în natură.
Prin decizia de casare, instanţa de recurs a dat îndrumări de a se verifica susţinerile pârâtei apelante în ce priveşte proprietatea asupra terenului reclamantei şi faţă de actele depuse, se constată că pârâta nu are calitate de unitate deţinătoare în sensul legii. De aceea, faţă de dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, forma iniţială, şi ale deciziei nr. XX/2007 dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în RIL a fost obligată pârâta să transmită notificarea reclamantei şi actele doveditoare Ministerului Finanţelor Publice ca reprezentant al Statului Român pentru soluţionarea notificării.
Având în vedere aceste considerente de fapt şi de drept, în temeiul art. 296 C. proc. civ., s-a respins ca nefondat apelul reclamantei şi a fost admis apelul pârâtei. În consecinţă s-a schimbat în parte sentinţa atacată în sensul obligării pârâtei să transmită notificarea reclamantei P.N. pentru competentă soluţionare Statului Român prin Ministerului Finanţelor Publice.
Împotriva deciziei civile nr. 6 din 7 februarie 2013 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, au declarat recurs reclamanta P.N. şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Hunedoara.
Recurenta reclamantă P.N. susţine incidenţa art. 304 C. proc. civ., considerându-se că instanţa de apel a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului cauzei, pronunţând o hotărâre în condiţiile aplicării greşite a legii, motiv de casare prevăzut de art. 312 alin. (3) teza a doua şi alin. (5) teza întâi C. proc. civ.
Se mai susţine că hotărârea instanţei de apel cuprinde motive contradictorii şi străine de natura pricinii, motiv prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Se precizează că se impune casarea hotărârii în baza art. 312 alin. (3) teza a doua şi alin. (5) teza întâi faţă de soluţia dată de instanţa de apel, de trimitere a notificării, spre soluţionare Ministerului Finanţelor Publice, cu nesocotirea dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum interpretarea acestora era obligatorie, conform deciziei nr. XX/19 martie 2007 a, secţiilor unite, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată asupra recursului în interesul legii.
În acest sens, se arată că hotărârea atacată cu recurs nu respectă decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ce are caracter obligatoriu şi prin care s-a stabilit, cu caracter imperativ, că dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 trebuie interpretate în sensul că instanţa de judecată este competentă să soluţioneze, pe fond, nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite, în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate.
În pofida acestor dispoziţii obligatorii şi a considerentelor deciziei nr. XX/2007, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Curtea de Apel Alba Iulia, admiţând apelul declarat de deţinătorul imobilului revendicat, la data intrării în vigoarea a Legii nr. 10/2001, respectiv, SC I.B. SRL, prin lichidator, a schimbat hotărârea instanţei de fond, ce stabilea dreptul recurentei la restituire prin echivalent, dispunând trimiterea notificării Ministerului Finanţelor Publice şi, implicit, reluarea procedurii declanşate în anul 2001.
Prin urmare, nu s-a pronunţat pe fondul cauzei, deşi a modificat o hotărâre a Tribunalului Hunedoara, prin care era soluţionată pe fond cererea de restituire a imobilului, astfel că devin aplicabile dispoziţiile ce reglementează casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare, conţinute de art. 312 alin. (3) şi alin. (5) C. proc. civ.
Se mai arată incidenţa motivului prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. datorită contradicţiilor dintre considerentele hotărârii instanţei de apel, în care s-a reţinut, mai întâi, că din înscrisurile extrase CF rezultă că terenul solicitat nu are construcţii edificate, după care, în aliniatul următor se afirma că, cu autoritate de lucru judecat, s-a stabilit că pe terenul revendicat în baza Legii nr. 10/2001, există construcţii edificate anterior anului 1989 de către Statul Român, astfel încât terenul nu este liber, în sensul legii, pentru a fi restituit în natură.
Pe lângă faptul că instanţa de apel s-a contrazis în propriile argumente, nu motivează de ce a înlăturat efectul opozabil "erga omnes" al înscrierilor în cartea funciară, în condiţiile în care atât decretul - Lege nr. 115/1938, privind unificarea cărţilor funciare, cât şi Legea nr. 7/1996, conţin aceleaşi prevederi, conform cărora un drept înscris în cartea funciară se prezumă că exista în favoarea titularului înscrierii (art. 32 din D-L nr. 115/1938, art. 33 din Legea nr. 7/1996).
Atât nemotivarea hotărârii, cât şi motivele contradictorii sunt motive ce atrag casarea hotărârii, astfel că şi sub acest aspect decizia se impune a fi casată.
Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se invocă aplicarea greşită a art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în sensul că instanţa de judecată este competentă a judeca pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de restituire în natură a imobilului preluat abuziv, ci şi acţiunea de faţă, de refuz de restituire şi de a răspunde la notificare, conform deciziei nr. XX/2007 a, secţiilor unite, ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În condiţiile cadrului procesual existent şi care a fost determinat de părţi în urmă cu mai mult de 10 ani, când a demarat litigiul, chiar dacă s-ar pronunţa o hotărâre de restituire în natură, nu ar fi posibilă executarea ei faţă de deţinătorul actual al terenului - SC B.B. SRL Cluj-Napoca, acesta reprezentând încă un motiv de casare a deciziei atacate.
Existenţa construcţiilor pe terenul revendicat de recurentă nu este opozabilă acesteia, în conformitate cu art. 27 din Legea nr. 7/1996 şi, de aceea, restituirea se impune a fi realizată în natură.
Ca atare, au fost aplicate greşit prevederile art. 20 din Legea nr. 10/2001 care nu condiţionează calitatea de deţinător al imobilului de existenţa titlului, ci doar de faptul posesiei bunului revendicat.
Recurentul Ministerul Finanţelor Publice invocă următoarele motive de nelegalitate a hotărârii recurate:
Se consideră criticabilă sentinţa instanţei de apel, în sensul că în speţă este incident motivul de recurs prevăzut atât de art. 304 pct. 7 din C. proc. civ., (respectiv sentinţa cuprinde motive contradictorii), cât şi motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9, (respectiv decizia a fost dată cu aplicarea greşită a legii). În ceea ce priveşte incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 din C. proc. civ., se învederează faptul că în dispozitivul deciziei atacate instanţa reţine că imobilul înscris sub nr. top T2. şi T3. G.B. în CF nr. F2. vila 18, vila 19 şi complex cazare, avea menţionat ca proprietar asupra terenului Statul Român prin trustul A.G., iar asupra construcţiilor SC I.B. SRL, drept pentru care se consideră că aceasta unitate are calitate de unitate deţinătoare şi implicit calitate procesuală pasivă în cauză şi nu Ministerul Finanţelor Publice.
Drept urmare, instanţa consideră în mod greşit că, în speţă, nu pârâta SC I.B. SRL trebuie să soluţioneze notificarea reclamantei, formulată conform art. 25 din Legea nr. 10/2001, ci statul român prin Ministerul Finanţelor Publice, deoarece acesta ar fi proprietarul terenului, el nefiind chemat în judecată.
Pe de o parte, instanţa de apel constată că proprietar asupra terenului este Statul Român prin trustul A.G. însă cu toate acestea, a obligat pârâta să trimită notificarea Ministerului Finanţelor Publice pentru competentă soluţionare.
Se conchide că decizia civilă nr. 6/2013 cuprinde motive contradictorii, pe de o parte, prin faptul că susţine că Statul Român nu este parte la proces cu toate că el a fost introdus în cauză prin încheierea din data de 24 aprilie 2002, pe de altă parte, prin aceea că, deşi constata ca terenul aparţine Statul Român prin trustul A.G., obligă reclamanta să se adreseze cu notificarea prevăzută de art. 25 din Legea nr. 10/2001, republicată, privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, Ministerului Finanţelor Publice spre competentă soluţionare.
Analizând recursurile declarate prin prisma dispoziţiilor legale incidente şi a motivelor de recurs invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că acestea sunt fondate pentru considerentele ce succed:
Prin decizia civilă nr. 6 din 7 februarie 2013 Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, a admis apelul pârâtei SC I.B. SRL prin lichidator şi a schimbat în parte hotărârea atacată în sensul obligării pârâtei să transmită notificarea formulată de reclamanta P.N. pentru competentă soluţionare Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Procedând astfel, instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile obligatorii ale deciziei nr. XX/19 martie 2007 Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, conform cărora, în aplicarea art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al unităţii deţinătoare de a răspunde notificării părţii interesate.
Deşi Curtea de Apel Alba Iulia, prin decizia recurată, a invocat decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a încălcat dispoziţiile acesteia precum şi dispoziţiile obligatorii ale deciziei de casare nr. 5928/2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie deoarece a obligat pârâta din prezenta cauză să transmită notificarea şi actele doveditoare Ministerului Finanţelor Publice ca reprezentant al Statului Român pentru soluţionarea notificării, neintrând pe fondul cererii formulate de reclamantă.
Dispoziţiile art. 315 C. proc. civ. prevăd că hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.
Instanţa de apel nu s-a conformat îndrumării date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia civilă nr. 5928/2006, nesocotind prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ.
În raport de spiritul reglementărilor de ansamblu date prin Legea nr. 10/2001, atribuţia instanţei judecătoreşti de a soluţiona calea de atac exercitată împotriva deciziei de restituire a imobilului în natură nu este restrânsă doar la o prerogativă formală de a dispune emiterea unei alte decizii / dispoziţii în locul celei pe care o anulează, ci impune ca, în cadrul plenitudinii de jurisdicţie, nelimitată în această materie prin vreo dispoziţie legală, să dispună ea direct restituirea terenului ce face obiectul litigiului.
Criticile recurentei reclamante P.N. şi ale pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice sunt astfel fondate.
Din moment ce s-a reglementat că deciziile, respectiv dispoziţiile motivate de respingere a notificărilor sau a cererilor de restituire în natură a imobilelor pot fi atacate la instanţele de judecată, iar în cuprinsul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 se fac referiri la restituirea imobilelor prin hotărâre judecătorească este evident că instanţa învestită cu cenzurarea deciziei sau dispoziţiei de restituire în natură nu este limitată doar la posibilitatea de a obliga unitatea deţinătoare să emită o altă decizie de restituire. De altfel, reluarea procedurilor cu caracter administrativ ar contraveni şi principiului soluţionării cauzei într-un termen rezonabil, consacrat prin art. 6 Protocolul nr. 1 din Convenţia europeană a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, la care România a devenit parte.
Pentru aceste considerente, se impune admiterea recursului, în baza art. 313 C. proc. civ. casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Alba Iulia.
Cu ocazia rejudecării, se vor avea în vedere şi celelalte critici formulate de recurenţi, inclusiv cele privitoare la calitatea de unitate deţinătoare a imobilelor - teren şi construcţii în litigiu.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de reclamanta P.N. şi de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Hunedoara împotriva deciziei civile nr. 6 din 7 februarie 2013 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.
Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi Curte de Apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 octombrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4708/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4746/2013. Civil → |
|---|
