ICCJ. Decizia nr. 4747/2013. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4747/2013
Dosar 2618/1/2013
Şedinţa publică din 24 octombrie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea din 20 martie 2007, înregistrată sub nr. 3291/300/2007 la Judecătoria sectorului 2 Bucureşti, reclamanţii N.D. şi N.N.V., au chemat-o în judecată pe pârâta B.I., în calitate de unică moştenitoare a numitului B.V., pentru revendicarea apartamentului AP1., situat în Bucureşti, str. T.M., corp A, parter, sectorul 2.
Prin cererea din 20 martie 2007, înregistrată sub nr. 3292/300/2007, la Judecătoria sectorului 2 Bucureşti, reclamanţii N.D. şi N.N.V., au chemat-o în judecată pe pârâta S.C., pentru revendicarea apartamentului nr. 1, situat în Bucureşti, str. T.M., corp A, parter, sectorul 2.
Prin sentinţa civilă nr. 5895 din 19 iunie 2008, Judecătoria sectorului 2 Bucureşti a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Tribunalului Bucureşti, reţinând că imobilele revendicate au o valoare de peste 5 miliarde ROL, astfel încât, în baza art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., competenţa de soluţionare a cauzei revine Tribunalului Bucureşti.
Prin sentinţa civilă nr. 1631 din 13 noiembrie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active date şi cererea principală şi cererile conexe, ca neîntemeiate, reţinând că reclamanţii au deschisă calea Legii nr. 10/2001, pentru obţinerea măsurilor reparatorii şi nu calea acţiunii în revendicare.
Prin decizia civilă nr. 641 din 09 decembrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins apelul declarat de reclamanţi, ca nefondat.
Recursul declarat de către reclamanţi a fost admis prin decizia civilă nr. 4713 din 27 septembrie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă, şi de proprietate intelectuală, care a casat decizia şi sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare la instanţa de fond - Tribunalul Bucureşti.
Pentru a hotărî astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că instanţele nu au sesizat că reclamanţii şi-au modificat acţiunea în conformitate cu dispoziţiile art. 132 alin. (1) C. proc. civ., în sensul că au revendicat de la pârâţii A.O. şi A.F. şi un alt apartament situat la demisolul imobilului, pe care aceştia l-au dobândit în mod ilegal de la stat în urma unui proces de partaj şi ieşire din indiviziune, deci, nu în baza dispoziţiilor Legii nr. 112/1995. Această cerere nu este una de majorare a câtimii, ci de întregime a cererii iniţiale, dar nu a fost analizată de către instanţe, nefiind pusă în discuţia părţilor, astfel încât a fost încălcat principiul disponibilităţii.
Dosarul a fost reînregistrat la Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub nr. 33452/3 din 9 septembrie 2008.
Prin sentinţa civilă nr. 676 din 05 aprilie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins excepţiile autorităţii de lucru judecat, calităţii procesuale active şi calităţii procesuale pasive, ca neîntemeiate, şi a respins cererea principală, astfel cum a fost reîntregită şi cererile conexe, ca nefondate. Reclamanţii au fost obligaţi să plătească pârâţilor suma de 3.500 RON cheltuieli de judecată.
Reluând judecata în fond, instanţa a statuat că reclamanţii N.D. şi N.N.V. sunt moştenitorii lui I.V., astfel cum rezultă din actele de stare civilă şi certificatele de moştenitor depuse la dosarul cauzei.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor motivat de faptul că actele lor de proprietate nu au fost anulate şi că mama reclamanţilor ar fi primit despăgubiri ca urmare a unei acţiuni în revendicare, tribunalul a constatat că excepţia este neîntemeiată.
Acţiunea în revendicare este acţiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar. În cauza de faţă reclamanţii pretind că sunt proprietari şi îl revendică de la pârâţi care deţin posesia imobilelor, astfel că aceştia din urmă au calitatea procesuală pasivă.
În ceea ce priveşte excepţia puterii de lucru judecat, tribunalul a constatat că, potrivit art. 1201 din vechiul C. civ., este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecata are acelaşi obiect, este întemeiată pe aceeaşi cauză şi este între aceleaşi părţi, făcută de ele şi în contra lor în aceeaşi calitate. Pentru a exista putere de lucru judecat trebuie îndeplinită, pe lângă condiţia existenţei triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză, şi aceea că acel litigiu să fi fost judecat în fond.
Referitor la excepţia puterii de lucru judecat invocată de reclamanţi la data de 9 decembrie 2009 faţă de sentinţa civilă nr. 3325 din 11 aprilie 2008 pronunţată de Judecătoria sectorului 2 Bucureşti, tribunalul a constatat că nu sunt îndeplinite condiţiile privind tripla identitate de părţi,obiect şi cauză.
În cauză a fost efectuat un raport de expertiză tehnică în construcţii instanţa solicitând a se stabili dacă cele 3 apartamente revendicate se identifică cu corpul A rămas în proprietatea autorului reclamanţilor, I.V. după anul 1925 conform contractului de vânzare cumpărare autentificat la nr. V1. din 9 decembrie 1925. Concluzia raportului de expertiză este aceea că cele 3 apartamente se identifică cu corpul A.
Din coroborarea tuturor acestor probe, instanţa a reţinut că imobilul s-a aflat în proprietatea lui I.V. Menţiunile din contractul de vânzare cumpărare nr. V1. din 9 decembrie 1925, testamentul olograf al lui I.V., cărţile funciare, denotă faptul că acesta a construit un corp de clădire şi a făcut reparaţii la cel existent conform autorizaţiei de construcţie.
Prin sentinţa civilă nr. 5548 din 15 mai 1997 pronunţată de Judecătoria sectorului 2 Bucureşti rămasă definitivă şi irevocabilă s-a atribuit în natură pârâţilor A.O. şi A.F. şi S.C. spaţiile aflate la demisolului imobilului reprezentând 2 camere plus 1/3 din vestibul şi baie, aceştia fiind obligaţi la sultă în cuantum de 1.804.000 ROL. În baza acestei sentinţe s-a emis dispoziţia nr. 1446 din 24 septembrie 1997 a Primarului Municipiului Bucureşti.
Faţă de prevederile legale invocate de reclamanţi, respectiv art. 480 din vechiul C. civ., tribunalul a constatat că aceştia solicită în concret compararea titlurilor de proprietate ale părţilor, respectiv actele de proprietate deţinute de reclamanţi cu contractele de vânzare cumpărare încheiate de pârâţi cu Primăria Municipiului Bucureşti.
Compararea celor două titluri de proprietate nu se poate realiza făcându-se abstracţie de dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi de decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Criteriul de analiză al acţiunii în revendicare nu îl reprezintă compararea titlurilor înfăţişate de părţi din perspectiva regulilor clasice. Prin urmare, nu se poate lua în considerare nici vechimea titlurilor de proprietate şi nici faptul că actele de proprietate ale pârâţilor nu ar fi valabile pentru că statul nu avea calitatea de proprietar, contractele de vânzare cumpărare fiind valabile, atâta vreme cât nu s-a constatat nulitatea acestora.
Conform deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prevederile art. 480 din vechiul C. civ. sunt reglementări de drept comun, iar dispoziţiile Legii nr. 10/2001 constituie prevederi speciale. Acest aspect rezultă şi din dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998. Prin urmare, Legea nr. 10/2001 este aplicabilă raportului juridic dedus judecăţii.
În situaţia de faţă, contractele de vânzare cumpărare au fost încheiate cu respectarea legislaţiei în vigoare la data încheierii lor, astfel că, în conformitate cu prevederile Legii nr. 10/2001, reclamanţii sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii prin echivalent potrivit art. 20 alin. (2) teza I din Legea nr. 10/2001 astfel cum a fost modificat prin pct. 7 din Lege nr. 1/2009 începând cu 06 februarie 2009 care prevede că în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, persoana îndreptăţită are dreptul numai la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piaţă corespunzătoare a întregului imobil, teren şi construcţii, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare.
Prin urmare, tribunalul a respins cererea principală astfel cum a fost întregită şi cererile conexe ca nefondate.
Împotriva sentinţei au declarat apel reclamanţii, care, în susţinerea motivului de nelegalitate şi netemeinicie invocate au pretins că prima instanţă a refuzat să se pronunţe în limita obiectului şi cauzei acţiunii, căci, deşi a fost investită cu soluţionarea unei acţiunii în revendicare prin comparare de titluri având ca obiect parterul şi demisolul imobilului situat în Bucureşti, str. T.M. corp A nu a analizat valabilitatea titlului de proprietate al statului încălcând principiul disponibilităţii reglementat prin art. 129 alin. final C. proc. civ., art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, art. 21 alin.(1) din Constituţie, art. 6 parag. 6 C.E.D.O. privind dreptul la un proces echitabil şi blocul de convenţionalitate obligatoriu pentru judecătorul naţional, (cauza Faimblat contra României).
Curtea a reţinut că apelul nu este întemeiat pentru următoarele considerente:
Este de necontestat că reclamanţii sunt moştenitorii defunctului I.V. decedat la 1 decembrie 1938 şi că acesta a fost proprietarul imobilului situat în Bucureşti, str. T.M., corp A, sector 2, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză întocmit de expert M.S.
Acest imobil, construcţie şi teren a intrat în proprietatea autorului reclamanţilor în baza contractului de vânzare cumpărare din 9 decembrie 1925 autentificat sub nr. V2. de Tribunalul Ilfov, secţia notariat, fiind localizat în aceea vreme în Bucureşti, str. S.
Conform art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, instanţele judecătoreşti sunt competente să stabilească valabilitatea titlului de proprietate al statului.
Acest litigiu nu s-a judecat în contradictoriu cu pârâţii persoane fizice din acest proces, însă statuările privind calitatea reclamanţilor de succesori ai defunctului I.V., a calităţii de proprietari al acestuia asupra imobilului, cât şi asupra ilegalităţii naţionalizării, în raport cu Statul Român, au intrat în puterea lucrului judecat.
În ceea ce priveşte acţiunea în revendicare întemeiată pe prevederile de drept comun, Curtea a apreciat că respingerea sa motivată de necesitate, de a asigura aplicarea coerentă a legilor de reparaţie nu relevă, în sine, o problemă din perspectiva dreptului de acces la o instanţă, cu condiţia ca procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 să fie privită ca o cale de drept efectivă. Prima instanţă nu a respins acţiunea, ca inadmisibilă, ci ca nefondată şi Curtea nu a identificat contradictorialitatea între considerente şi dispozitiv.
În speţă, reclamanţii nu au obţinut, în prealabil, o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, asupra apartamentelor de la subsol şi parter, prin care statul, prin unitatea administrativ-teritorială aferentă, să fi fost obligat la predarea acestora şi nici o astfel de hotărâre prin care să se fi statuat asupra nevalabilităţii contractelor de vânzare-cumpărare, încheiate în baza Legii nr. 112/1995 exhibate de către pârâţi.
Curtea de Apel reţine că simplul fapt al constatării ilegalităţii naţionalizării imobilului nu conferă reclamanţilor calitatea de titulari ai unui bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, întrucât ei nu sunt beneficiarii unei hotărâri judecătoreşti prin care să li se fi restituit imobilul din litigiu.
În altă ordine de idei, curtea de apel a constatat că de la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri.
În raport de aceste statuări, Curtea de Apel a conchis că prin simplul fapt al constatării nulităţii titlului statului asupra apartamentului din litigiu, reclamanţii nu sunt titularii unui bun actual în sensul art. 1 din Protocolul 1 Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului pentru a putea obţine restituirea în natură, dar pot fi titularii unui drept la despăgubiri în condiţiile în care urmează procedura instituită prin Lege nr. 10/2001.
Aşa fiind, pentru toate aceste considerente s-a respins apelul declarat de către reclamanţi, ca nefondat.
Împotriva deciziei civile nr. 98A din 15 martie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, au declarat recurs reclamantele N.L.E., N.A.M. şi P.M.M. care au invocat următoarele motive de nelegalitate:
Se susţine incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. deoarece hotărârea pronunţată de instanţa de apel este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii. Astfel, hotărârea recurată s-a dat cu încălcarea prevederilor imperative prev. de art. 315 C. proc. civ.
Aplicând în mod corect dispoziţiile legale, instanţele de fond şi de apel ar fi trebuit să respecte măsurile dispuse prin decizia de casare, şi să analizeze pe fond cererea de chemare în judecată aşa cum a fost ea întregită.
Din considerentele hotărârii atacate se susţine faptul că instanţa a considerat nefondată cererea în revendicare prin comparare de titluri a spaţiilor dobândite de către intimaţii-pârâţi (în baza unei sentinţe de partaj şi ieşire din indiviziune cu statul).
Or, în acest mod instanţa de apel a refuzat să parcurgă procedeul comparării de titluri, din aceleaşi considerente pentru care s-a respins şi acţiunea în revendicare privind celelalte spaţii dobândite de către intimaţi în baza dispoziţiile Legii nr. 112/1995, deşi, în situaţia dată, prevederile art. 46 din Legea nr. 10/2001 coroborate cu cele ale dec. civ. nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu au nicio incidenţă.
În concluzie, în ceea ce priveşte excepţia puterii de lucru judecat, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie statuează că trebuie să se dovedească că prin hotărârea invocată în susţinerea excepţiei, instanţele de judecată au lămurit un aspect litigios în raporturile dintre părţi.
Un alt argument reţinut de instanţa de apel prin raportare la soluţia primei instanţe, se referă la dispoziţiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, conform cărora, prin neexercitarea unei acţiuni în constatarea nulităţii titlului dobânditorilor de bună-credinţă, se consolidează titlul acestora din urmă.
Al treilea motiv pe care îşi fundamentează soluţia instanţa de apel se raportează la decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. 60/2007 precum şi la practica C.E.D.O., în raport de care instanţele sunt ţinute să respecte principiul stabilităţii raporturilor juridice civile, şi, ca atare, să respingă ca neîntemeiate acţiunile în revendicare întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun.
Se conchide că statul a vândut un bun cu încălcarea dispoziţiilor exprese prevăzute de Legea nr. 30/1994, de Legea nr. 112/1995 şi ale deciziei nr. 73/1995 a Curţii Constituţionale care interziceau înstrăinarea de către stat a imobilelor preluate fără titlu.
Analizând recursul declarat prin prisma dispoziţiilor legale incidente şi a motivelor de recurs invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constată că acesta este nefondat pentru considerentele ce succed:
Susţinerile recurentelor - reclamante se circumscriu dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. conform cărora o hotărâre poate fi modificată dacă este dată cu aplicarea sau interpretarea greşită a legii sau este lipsită de temei legal.
În cauză instanţa de apel a interpretat în mod just dispoziţiile legale incidente şi anume art. 315 C. proc. civ., precum şi prevederile art. 480 C. civ. şi ale art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Criticile formulate de recurentele reclamante nu pot conduce la reţinerea nelegalităţii sentinţei recurate.
Având în vedere că imobilul revendicat este un imobil preluat abuziv de către stat în perioada regimului comunist, examinarea acţiunii în revendicare se face cu luarea în considerare a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 şi prin raportare la criteriile stabilite de instanţa supremă prin decizia civilă nr. 33/2008 pronunţată în interesul legii, decizie prin care Înalta Curte a tranşat, sub un prim aspect, şi asupra admisibilităţii acţiunii în revendicare formulată de fostul proprietar ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Astfel, instanţa este obligată să analizeze acţiunea în revendicare prin raportare la criteriile speciale, stabilite de Înalta Curte prin decizia civilă nr. 33/2008, pronunţată în interesul legii, care condiţionează admiterea acţiunii în revendicare şi retrocedarea imobilului de existenţa unui bun în sensul C.E.D.O., sub forma dreptului de proprietate în patrimoniul foştilor proprietari sau altfel spus, potrivit celor statuate de Curtea Europeană în cauza Athanasiu, de existenţa unui drept la restituire în natură a imobilului. Pornind de la aceste premise, Curtea a reţinut în mod corect că simplul fapt al constatării nelegalităţii titlului statului asupra imobilului, în baza decretului nr. 92/1950, nu este suficient pentru ca instanţa să ajungă la concluzia restituirii în natură a imobilului, ci este necesar ca reclamanţii să beneficieze de o recunoaştere administrativă sau judiciară a dreptului de proprietate, susceptibilă de a naşte în favoarea acestora un drept la restituire în natură, prin raportare la dispoziţiile legale în vigoare şi jurisprudenţa C.E.D.O.
Pe cale de consecinţă, pentru a transa chestiunea temeiniciei acţiunii în revendicare formulate de reclamanţi, Curtea a apreciat necesar să examineze, potrivit criteriilor anterior menţionate, dacă aceştia deţin sau nu un bun în sensul C.E.D.O. şi care este conţinutul valorii patrimoniale de care se prevalează reclamanţii intimaţi.
Pornind de la cele statuate de instanţa suprema prin decizia anterior menţionata, Curtea a apreciat că, într-o ordine pe care logica juridică o impune, trebuie examinată cu prioritate chestiunea admisibilităţii acţiunii în revendicare faţă de Legea nr. 10/2001, după care instanţa de control judiciar va examina celelalte aspecte aduse în discuţie de către reclamante şi care privesc de fapt mecanismul comparării titlurilor înfăţişate de părţi, prin raportare strictă la criteriile stabilite prin decizia civilă nr. 33/2008.
Examinând coroborativ prevederile legii anterior menţionate sub aspectul concursului între legea speciala şi acţiunea de drept comun, Curtea a constatat că Legea nr. 10/2001 conţine prevederi doar cu privire la acţiunile în revendicare introduse anterior adoptării acestui act normativ şi recunoaşte foştilor proprietari un drept de opţiune între a continua procedura de drept comun a acţiunii în revendicare sau a alege calea reglementata de legea specială, cu posibilitatea suspendării judecaţii acţiuni în revendicare până la finalizarea procedurii Legii nr. 10/2001 sau a renunţării la judecata acţiunii în revendicare.
De asemenea, este adevărat că Legea nr. 10/2001 nu tratează raporturile dintre foştii proprietari şi foştii chiriaşi, cumpărători ai imobilelor în temeiul Legii nr. 112/1995, decât sub aspectul constatării nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare, care reprezintă titlul de proprietate al fostului chiriaş, în condiţiile art. 45 din Legea nr. 10/2001. În primul alineat al acestui articol, legiuitorul a dat expresie principiului legalităţii, prin recunoaşterea valabilităţii contractelor încheiate cu respectarea dispoziţiilor legale, prin cel de-al doilea alin., a statuat asupra nulităţii absolute a contractelor de înstrăinare încheiate având ca obiect imobile trecute în proprietatea statului fără titlu valabil, cu excepţia bunei credinţe, în alin. al patrulea, legiuitorul a stabilit ca sunt lovite de nulitate absolută actele de înstrăinare, cu privire la imobile preluate cu titlu valabil, dacă au fost nesocotite dispoziţiile legale imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării.
În alin. final al acestui articol, legiuitorul a stabilit un termen derogatoriu faţă de regimul juridic al nulităţii absolute (care este imprescriptibilă), în sensul că dreptul la acţiune (indiferent de motivul de nevalabilitate invocat) se prescrie în termen de 1 an de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, prelungit ulterior până la data de 14 februarie 2002 prin intermediul a două ordonanţe de urgenţă.
În concepţia sistemului reparator al Legii nr. 10/2001, retrocedarea în natură a imobilelor vândute în baza Legii nr. 112/1995 este posibilă numai dacă se obţine de către fostul proprietar anularea contractului de vânzare cumpărare în condiţiile dispoziţiilor art. 45 din Legea nr. 10/2001. Această concepţie a legiuitorului rezultă din coroborarea prevederilor art. 18 lit. c), art. 20 alin. (2) şi art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Sintetizând, Curtea a reţinut că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că, deşi nu există un drept de opţiune pentru persoanele îndreptăţite la retrocedarea proprietarilor imobiliare abuziv preluate în perioada dictaturii comuniste, aceasta nu înseamnă că acţiunea în revendicare este de plano exclusă ca inadmisibilă faţă de dispoziţiile Legii nr. 10/2001. Făcând aplicarea regulii generale de drept, în sensul că specialul derogă de la general, instanţa suprema a stabilit ca în concursul dintre Legea nr. 10/2001 şi acţiune în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., are prioritate legea specială de reparaţie.
În acelaşi timp, instanţa supremă a arătat că, neexcluzând de plano posibilitatea exercitării acţiunii în revendicare, datorită deficienţelor de reglementare ale Legii nr. 10/2001, acţiunea în revendicare poate constitui un mijloc eficace de remediere a acestora, până la o eventuală intervenţie legislativă care să înlăture neconcordanţele Legii nr. 10/2001 cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Astfel, instanţa supremă recunoaşte necesitatea de a acorda prioritate Convenţiei în cadrul unei acţiuni în revendicare în ipoteza în care reclamantul se poate prevala de existenţa unui bun în sensul Convenţiei, o soluţie contrară mergând către ideea unei privări de proprietate precum şi a unei încălcări a dispoziţiilor art. 6 din C.E.D.O., care consacră dreptul la un proces echitabil şi care are drept componentă de bază accesul concret şi efectiv la una din structurile sistemului judiciar pentru analizarea pe fond a pretenţiei reclamantului.
Pe cale de consecinţă, dând eficienţă celor statuate de instanţa supremă în aceasta privinţă şi pentru a da satisfacţie exigenţelor impuse de dispoziţiile art. 6 din C.E.D.O., cu privire la dreptul la un proces echitabil, a cărui componenţă de bază este dreptul de acces la o instanţă, care să se pronunţe asupra pretenţiilor reclamanţilor şi având în vedere ca aceştia au solicitat restituirea proprietăţii imobiliare de care au fost deposedaţi autorii săi, Curtea a considerat că nu poate reţine inadmisibilitatea acţiunii în revendicare introdusa de fostul proprietar, iar pentru a contura natura şi conţinutul interesului patrimonial pretins de reclamanţi, Curtea a avut în vedere criteriile stabilite de instanţa supremă prin decizia pronunţată în interesul legii anterior menţionată.
Din decizia Înaltei Curţi se desprind elementele pe care instanţa, investită cu o acţiune în revendicare trebuie să le analizeze în concret, ţinând cont de particularităţile cauzei: existenţa unui bun în sensul Convenţiei în patrimoniul reclamantului, neconvenţionalitatea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 în speţa dedusă judecaţii, securitatea şi stabilitatea circuitului juridic civil, să nu se aducă atingere unei alt drept de proprietate ce aparţine altei persoane, de asemenea, protejat de lege.
Dintre aceste aspecte pe care instanţa supremă le-a impus spre analiză în vederea soluţionării unei acţiuni în revendicare care priveşte un imobil preluat abuziv, prima cerinţă referitoare la existenţa unui bun în patrimoniul reclamantului este esenţială pentru a stabili dacă mai prezintă utilitate sau nu incursiunea instanţei în privinţa celorlalte chestiuni, anterior enumerate. Altfel spus, legitimitatea interesului reclamanţilor de a formula o acţiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun, cât şi admisibilitatea unei astfel de acţiuni rezidă în existenţa unui bun în patrimoniul reclamanţilor, în sensul Convenţiei.
Aceasta concepţie promovată de instanţa supremă prin decizia pronunţată în interesul legii porneşte de la natura care i se atribuie acţiunii în revendicare în actualul context legislativ şi anume aceea de remediu procedural, până la intervenţia legiuitorului în vederea acoperirii acestor deficiente de ordin legislativ şi instituţional care exista în sistemul reparatoriu al Legii nr. 10/2001 şi care îl fac ineficient sub aspectul acordării unei reparaţii echitabile, în ceea ce priveşte timpul până la momentul efectiv al plătii, aşa cum a statuat instanţa de contencios european în materia drepturilor omului prin hotărârile pronunţate în cauzele Katz şi Faimblat împotriva României.
În ceea ce priveşte chestiunea existenţei unui bun în sensul C.E.D.O., în patrimoniul reclamanţilor, Curtea a avut vedere următoarele aspecte care se degajă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauzele contra României. Noţiunea de bun în sensul C.E.D.O. constituie un concept autonom, care poate rezulta din existenta unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile prin care s-a admis acţiunea în revendicare formulată de fostul proprietar, partea adversă fiind obligată la restituirea imobilului (cauza Brumărescu contra României).
Tot sub incidenta acestei noţiuni regăsim şi situaţia în care fostul proprietar se prevalează de recunoaşterea caracterului nevalabil al titlului statului, cu care a fost preluat imobilul, recunoaştere care poate fi realizata fie printr-o hotărâre judecătoreasca irevocabilă, atât sub aspectul considerentelor cât şi al dispozitivului, fie printr-o decizie administrativă. Aşa cum rezultă din cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele Strain şi Katz, o astfel de recunoaştere este de natură să conserve retroactiv calitatea fostului proprietar de titular al dreptului, independent de soluţia pronunţată în acţiunea de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995. Pornind de la cele reţinute de instanţa de contencios european în cauza Păduraru, Curtea a constatat că se poate reţine existenţa unui interes patrimonial, care de asemenea intră în sfera de protecţie a prevederilor art. 1 din Primul Protocol Adiţional la C.E.D.O. în ipoteza în care imobilul este înstrăinat anterior recunoaşterii caracterului abuziv al preluării de către stat, la aceasta concluzie ajungându-se prin raportare la dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, până la momentul abrogării prin Legea nr. 1/2009.
O astfel de valoare patrimonială, care atrage incidenţa prevederilor art. 1 din Protocolul Adiţional nr 1 la C.E.D.O., se poate identifica şi în situaţia în care fostul proprietar face dovada formulării unor notificări în temeiul legilor speciale de reparaţie edictate de legiuitor în perioada care a urmat după revoluţia din 1989, prin care a solicitat acordarea măsurilor reparatorii, şi pentru această ipoteză, trebuie avute în vedere şi prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care au fost abrogate prin Legea nr. 1/2009.
Este adevărat ca aceste dispoziţii legale au fost abrogate, însă în opinia instanţei, pentru a stabili în ce măsura acest lucru este de natură să aducă o modificare majora, în ceea ce priveşte calificarea drepturilor de care se prevalează fostul proprietar ca făcând parte din domeniul de aplicare a noţiunii de bun, ar trebui avut în vedere faptul că prevederile alin. (2) ale art. 2 dădeau expresie unui principiu general de drept, cel al legalităţii aplicat în cazul particular al preluării abuzive a unui imobil de către statul comunist, raţiunea acestui principiu subzistând în continuare. Problema care se pune este de a şti în ce măsura poate avea relevanţă juridică, din perspectiva C.E.D.O., aplicarea acestui principiu în continuare, în condiţiile în care consacrarea sa legală, expresa nu mai exista.
Dând curs acestor linii directoare care se desprind din jurisprudenţa C.E.D.O., în ipoteza în care foştii proprietari nu au făcut demersuri în temeiul legilor speciale de reparaţie, neformulând notificări în baza Legii nr. 112/1995 şi sau a Legii nr. 10/2001 şi nici acţiune în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 (respectiv neobţinând câştig de cauză într-un astfel de demers judiciar) precum nici în temeiul dreptului comun, nepromovând sau neobţinând o hotărâre judecătoreasca de admitere a revendicării sau a constatării nevalabilităţii titlului statului, Curtea a reţinut în mod corect că se poate recunoaşte în favoarea foştilor proprietari cel mult o speranţă legitimă.
Pentru aceste considerente, se va respinge recursul şi în baza art. 312 C. proc. civ., se va menţine decizia civilă ca legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamantele N.L.E., N.A.M. şi P.M.M. împotriva deciziei civile nr. 98A din 15 martie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 octombrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4746/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4779/2013. Civil → |
|---|
