ICCJ. Decizia nr. 4683/2013. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4683/2013
Dosar nr. 1009/1/2013
Şedinţa publică din 22 octombrie 2013
Asupra contestaţiei în anulare de faţă, constată următoarele:
Prin Decizia nr. 2447 din 3 aprilie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a respins, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul C.I.A. şi pârâtul Primarul oraşului Eforie împotriva Deciziei nr. 82/C din 10 februarie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de control judiciar a reţinut că deşi reclamantul a invocat în recursul său motivele prevăzute de dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 8 din C. proc. civ., dezvoltarea acestora nu permite încadrarea criticilor în normele legale invocate, care reglementează alte ipoteze decât cele dezvoltate în recurs, context în care criticile astfel dezvoltate se vădesc a fi exclusiv formale, ele verificându-se ca aparţinând celui de-al nouălea motiv de recurs, prevăzut de dispoziţiile art. 304 din acelaşi cod.
Analizând recursul reclamantului din perspectiva acestui motiv de recurs, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat ca nefondate criticile aduse deciziei curţii de apel, instanţă care a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 21 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, invocat a fi încălcat.
S-a mai reţinut că, potrivit acestei norme legale, "imobilele - terenuri şi construcţii - preluate în mod abuziv, indiferent de destinaţie, care sunt deţinute la data intrării în vigoare a acestei legi de o regie autonomă, o societate sau companie naţională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administraţiei publice centrale sau locale este acţionar sau asociat majoritar, de o organizaţie cooperatistă sau de orice altă persoană juridică de drept public vor fi restituite persoanei îndreptăţite, în natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată a organelor de conducere ale unităţii deţinătoare".
Prin urmare, în accepţiunea legii speciale de reparaţie are calitate de unitate deţinătoare şi, corelativ obligaţia de a răspunde la notificarea formulată de persoanele pretins îndreptăţite în baza acestui act normativ, acea entitate cu personalitate juridică care are înregistrat imobilul în patrimonial său, indiferent de titlul cu care a fost acesta înregistrat, cerinţa legii fiind aceea ca entitatea menţionată să aibă drept de dispoziţie asupra bunului pretins în procedura reglementată de legea specială.
Or, cu referire la acest aspect, în mod corect s-a reţinut că obligaţia restituirii (în modalitatea dispusă prin hotărâre) incumbă pârâtului Primarul oraşului Eforie, care are înscris terenul preluat de stat de la antecesoarea reclamantului în evidenţele unităţii administrativ-teritoriale locale.
S-a reţinut că terenul în litigiu figurează în inventarul domeniului privat al oraşului Eforie, atestat prin H.C.L. nr. 35/2007 completată prin H.C.L. nr. 149/2010, aflat parţial în folosinţa Restaurantului N., activ edificat anterior anului 1989 şi care se află în proprietatea pârâtei SC T.H.R.M.N. SA. Acesta este regimul juridic al terenului menţionat şi potrivit înscrierilor de carte funciară ce-1 privesc (adeverinţa din 1 februarie 2011).
Ca urmare, în mod corect s-a reţinut în sarcina pârâtului Primarul oraşului Eforie, emitentul dispoziţiei contestate în prezenta procedură, obligaţia de a propune măsuri reparatorii (în modalitatea despăgubirilor) şi pentru suprafaţa de teren de 496,4 mp, teren pe care se află edificat Restaurantul N., proprietatea pârâtei societate comercială.
Au fost apreciate ca nefondate şi criticile din recursul pârâtului, întrucât în aplicarea normei legale invocate a fi încălcate - art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001- instanta de apel a procedat la aplicarea şi interpretarea sa, corespunzător acestor dispoziţii legale.
S-a reţinut că dispoziţia de excepţie de la regula restituirii în natură este strict şi limitativ reglementată de legea specială, ipoteză în care nu se înscriu şi pretinsele amenajări invocate de pârât (soclu de zidărie şi o bancă). Atâta vreme cât aceste lucrări nu se constituie în amenajări de utilitate publică/construcţii vizate de textul legii, operează regula instituită de legea specială, a restituirii în natură, legal aplicată de instanţa de apel.
Totodată, instanţa de recurs a mai reţinut că nu sunt fondate nici criticile privind cuantumul exagerat al cheltuielilor de judecată acordate în cauză, atât timp cât fiind parte căzută în pretenţii, în aplicarea dispoziţiilor art. 274 din C. proc. civ., în mod corect pârâtul a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamant, neavând relevanţă sub acest aspect, gravitatea culpei în declanşarea procedurii judiciare.
Împotriva Deciziei nr. 2447 din 3 aprilie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a formulat contestaţie în anulare C.I.A., invocând în drept dispoziţiile art. 318 alin. (1) teza ultimă din acelaşi cod, în sensul că respingându-i recursul, instanţa a omis a cerceta motivul referitor la situaţia juridică a terenului pe care este edificat Restaurantul N., situaţie juridică ilustrată de înscrisurile aflate la dosar, aşa încât T.H.R.M.N. SA, în calitate de deţinătoare a terenului în suprafaţă de 496,4 mp trebuia să ofere în compensare un teren echivalent.
Contestatorul a solicitat a se avea în vedere înscrisurile existente la dosar care să ateste că statul era acţionar la SC T.H.R.M.N. SA (fostă SC E. SA) şi, pe cale de consecinţă, în conformitate cu prevederile art. 26 din legea specială de reparaţie să i se acorde în compensare un teren similar, alte bunuri şi servicii sau să se propună despăgubiri la valoarea stabilită de expertul desemnat de instanţă, în cazul în care măsura compensării nu este acceptată.
La termenul din 22 octombrie 2013, fiind prezent în şedinţă publică, C.I.A. s-a legitimat în faţa instanţei şi a arătat că renunţă la judecata contestaţiei în anulare.
Aşa fiind, constatând că în mod expres contestatorul a declarat că doreşte să renunţe la judecată, Înalta Curte va lua act de această manifestare de voinţă, ce se înscrie în principiul disponibilităţii ce guvernează procesul civil, apreciind că sunt întrunite condiţiile de fond şi de formă prevăzute de art. 246 din C. proc. civ.
În înţelesul pe care norma procedurală mai sus evocată îl atribuie renunţării la judecată, reglementată ca o desistare realizată de titularul celui care a formulat o cerere, în speţă, o contestaţie în anulare, Înalta Curte va lua act de această manifestare de voinţă, principiul disponibilităţii, ce ţine de esenţa procesului civil, putând fi aplicat cu aceleaşi efecte şi în căile extraordinare de atac.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Ia act de renunţarea contestatorului C.I.A. la judecata contestaţiei în anulare formulată împotriva Deciziei nr. 2447 din 3 aprilie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, pronunţată în Dosarul nr. 859/36/2010.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 octombrie 2013.
Procesat de GGC - AS
| ← ICCJ. Decizia nr. 4710/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4682/2013. Civil. Conflict de muncă.... → |
|---|
