ICCJ. Decizia nr. 4675/2013. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4675/2013
Dosar nr. 43533/3/2007*
Şedinţa publică din 22 octombrie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, la 5 decembrie 2007, reclamanta SC D.G.N.D.S. SA Bucureşti a chemat în judecată pe pârâţii N.E.D. şi Municipiul Bucureşti prin Primarul General, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate nulitatea absolută a dispoziţiei Primarului General din 30 septembrie 2002 şi a procesului-verbal din 25 noiembrie 2002 de punere în posesie cu privire la imobilul din str. H., prin care s-a dispus restituirea a două parcele de teren către numita N.M., autoarea pârâtului N.E.D., acte emise cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.
În motivarea cererii, întemeiate în drept pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi ale art. 948, 949, 950 şi 966 C. civ., reclamanta a arătat că la momentul punerii în posesie a autoarei N.M., cele două parcele de teren erau afectate de reţele de distribuţie a gazelor naturale, legal executate, ce deservesc în mod efectiv patru blocuri din zonă, permiţând distribuţia de gaze naturale şi spre zonele limitrofe.
S-a susţinut că, până la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, legislaţia în domeniul gazelor naturale nu reglementa în mod expres situaţia juridică a terenurilor afectate de utilităţi, acestea fiind, de regulă, proprietate de stat sau domeniu public.
S-a arătat că Legea nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, ca lege specială cu rol reparator, a reglementat situaţia juridică a terenurilor afectate de utilităţi, dispunând în art. 10 pct. 2 şi 11 că, în cazul în care pe terenurile pe care s-au aflat construcţii preluate în mod abuziv s-au edificat noi construcţii autorizate, persoana îndreptăţită va obţine restituirea în natură a părţii de teren rămase libere, iar pentru suprafaţa ocupată de construcţii noi, cea afectată servituţilor legale şi altor amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale, măsurile reparatorii se vor stabili în echivalent.
Reclamanta a invocat că, raportat la dispoziţiile legale menţionate, punerea în posesie prin procesul-verbal menţionat, a persoanei îndreptăţite N.M., s-a făcut în mod abuziv, cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.
S-a precizat că, după intrarea în posesia suprafeţelor de teren, în exercitarea drepturilor ce au decurs din calitatea de proprietar, N.E.D., în calitate de moştenitor al autoarei a acţionat în instanţă SC D.G.N.D.S. SA şi Primăria Municipiului Bucureşti pentru plata lipsei de folosinţă a terenului restituit, pentru perioada de timp scursă între data punerii în posesie şi intrarea în vigoare a Legii gazelor nr. 351/2004, care atribuie dreptul de servitute asupra terenurilor cu titlu gratuit pe toată durata existenţei acestor capacităţi, invocând lipsa unor proceduri exprese în legislaţia gazelor cu privire la folosirea cu titlu gratuit a terenurilor afectate de utilităţi, omiţând faptul că atribuirea şi punerea în posesie a terenului s-a făcut în mod abuziv şi cu încălcarea flagrantă a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.
Instanţele de judecată au admis acţiunea reclamantului, fără să observe nulitatea actului în baza cărui s-a solicitat acest drept şi au obligat SC D.G.N.D.S. SA la plata integrală a sumei cerute prin acţiune.
Reclamanta a solicitat să se constate că dispoziţia şi procesul-verbal menţionate sunt lovite de nulitate absolută pentru că a fost nesocotită o dispoziţie imperativă şi prohibitivă a legii.
Pârâtul N.E.D. a invocat prin întâmpinare excepţia autorităţii de lucru judecat şi excepţia lipsei de interes a reclamantei în promovarea acţiunii.
Excepţia necompetenţei materiale a tribunalului în soluţionarea cauzei în primă instanţă a fost rezolvată de Curtea de Apel Bucureşti prin Sentinţa civilă nr. 37/2008 în cadrul regulatorului de competenţă, instanţa de apel stabilind că revine tribunalului competenţa rezolvării cauzei în primă instanţă, astfel că nu a mai fost analizată de instanţa de fond.
Prin Sentinţa civilă nr. 890 din 22 iunie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins excepţiile lipsei de interes şi lipsei calităţii procesuale active invocate de pârâtul N.E.D.
S-a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta SC D.G.F.S.E.R. SA (fostă SC D.S. SA) şi a fost obligată reclamanta la 700 RON cheltuieli de judecată către pârâtul N.E.D.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că reclamanta a fost persoană juridică obligată la despăgubiri către pârât atunci când a promovat acţiunea în pretenţii întemeiată pe actul juridic atacat, pe care l-a folosit drept titlu de proprietate, astfel că aceasta are un interes legitim, personal şi actual, precum şi calitatea procesuală activă să promoveze acţiunea în constatarea nulităţii absolute a actului juridic de care se prevalează pârâtul, ca titlu de proprietate.
Pe fondul cauzei, tribunalul nu a constatat încălcări ale Legii nr. 10/2001, în măsură să atragă sancţiunea nulităţii absolute a actelor juridice, respectiv a dispoziţiei Primarului General al Municipiului Bucureşti din 30 septembrie 2002 şi a procesului-verbal din 25 noiembrie 2002 de punere în posesie asupra imobilului din str. H., prin care s-a dispus restituirea celor două parcele de teren către autoarea N.M., mama pârâtului N.E.D., actele juridice atacate fiind emise cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, astfel că nu se impune constatarea nulităţii acestora şi nici a actelor subsecvente.
Împotriva sentinţei menţionate a declarat apel reclamanta SC D.G.F.S.E.R. SA (fostă SC D.S. SA), criticând-o pentru încălcarea dispoziţiilor art. 10 pct. 2 şi 11 din Legea nr. 10/2001.
Intimatul pârât N.E.D. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii de reprezentant a semnatarului apelului, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei apelante şi excepţia lipsei de interes, solicitând respingerea apelului.
La termenul de judecată din 21 iunie 2011, Curtea a calificat aceste excepţii ca fiind apărări formulate de intimatul pârât în calea de atac a părţii adverse, iar nu excepţii care să vizeze calea de atac.
Prin Decizia civilă nr. 833 A din 1 noiembrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta SC D.G.F.S.E.R. SA (fostă SC D.S. SA).
Împotriva deciziei menţionate a declarat recurs reclamanta SC D.G.F.S.E.R. SA.
Prin Decizia civilă nr. 6691 din 1 noiembrie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a admis recursul declarat de reclamantă împotriva Deciziei nr. 833/A din 1 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a casat decizia recurată şi s-a trimis cauza spre rejudecarea apelului aceleiaşi curţi de apel.
Pentru a pronunţa această decizie, Înalta Curte a reţinut că, în cauză, cadrul procesual nu a fost clar stabilit. Pornind de la fundamentarea cererii de chemare în judecată atât pe norme de drept comun, art. 948 - 950 şi art. 966 C. civ., cât şi pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, instanţele de judecată au aplicat atât prevederi de drept comun, cât şi norme cu caracter special în domenii în care acestea se suprapuneau.
Astfel, în soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, instanţele, deşi au reţinut că actele contestate sunt emise în procedura Legii nr. 10/2001, nu s-au mai raportat la acest act normativ în a aprecia calitatea de terţ a reclamantei faţă de aceste acte, cu consecinţele ce decurg de aici sub aspectul excepţiei analizate, ci au avut în vedere dispoziţiile dreptului comun, respingând excepţia lipsei calităţii procesuale active (ca şi pe cea a lipsei de interes, printr-o motivare comună).
Prin urmare, constatând că, în cauză, nu a existat o delimitare clară a cadrului procesual în care se desfăşoară prezentul litigiu, în măsură să permită instanţei de control judiciar să analizeze pretinsele încălcări ale normelor juridice incidente, Înalta Curte a apreciat că se impune casarea deciziei recurate, cu îndrumarea pentru instanţa de trimitere de a stabili, cu ocazia rejudecării pricinii, cu respectarea prevederilor art. 129 C. proc. civ. şi a principiului disponibilităţii, dacă litigiul este circumscris dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.
S-a statuat că, în caz afirmativ, urmează a se avea în vedere faptul că actul normativ cuprinde norme speciale în ceea ce priveşte cauzele de nulitate a actelor emise în temeiul său, persoanele care pot contesta aceste acte, termenele în care o pot face şi instanţa competentă să le soluţioneze cererea.
Rejudecând cauza, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia civilă nr. 57 A din 19 februarie 2013, a respins ca nefondate excepţiile tardivităţii, lipsei calităţii procesuale active a apelantei şi a lipsei interesului ca nefondate.
S-a respins ca nefondat apelul reclamantei SC D.G.F.S.E.R. SA (fostă SC D.S. SA) împotriva Sentinţei civile nr. 890 din 22 iunie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă şi a fost obligată aceasta la 1.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intimat.
Prin considerentele deciziei menţionate, instanţa de apel a reţinut că acţiunea în anulare a fost promovată de reclamantă, terţ, atât în raport cu emitentul, cât şi cu beneficiarul dispoziţiei de restituire în natură, acesta pretinzând că ar fi suferit o vătămare a drepturilor sau intereselor sale legitime prin actul emis de primar.
Reţinând că decizia, sau, după caz, dispoziţia de aprobare a restituirii în natură a imobilului face dovada proprietăţii persoanei îndreptăţite asupra acesteia, având forţa probantă a unui înscris autentic, conform art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, instanţa de apel a apreciat că actele juridice atacate, emise în baza dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, trebuie analizate nu prin prisma respectării prevederilor acestui act normativ, ci a normelor de drept comun.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei de interes şi a lipsei calităţii procesuale active a reclamantei în promovarea acţiunii, instanţa de apel a constatat că, prin Sentinţa civilă nr. 1467 din 30 octombrie 2006 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, definitivă şi irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1928 din 15 noiembrie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, reclamanta a fost obligată la despăgubiri către intimatul pârât N.E.D., reprezentând plata lipsei de folosinţă pentru terenul restituit acestuia prin actele juridice contestate, astfel că acesta are un interes legitim, personal şi actual, precum şi calitatea procesuală activă să promoveze acţiunea în constatarea nulităţii absolute a actului folosit de pârât drept titlu de proprietate.
În ceea ce priveşte excepţia tardivităţii, s-a reţinut că tribunalul a apreciat în mod corect că termenul de 30 de zile la care face referire art. 26 din Legea nr. 10/2001 este aplicabil numai în cazul atacării dispoziţiilor de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură, formulate de persoana care se pretinde îndreptăţită. Cum reclamanta este terţ faţă de dispoziţia emisă în baza Legii nr. 10/2001, termenul prevăzut de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 1072001 nu îi este aplicabil.
Pe fondul cauzei, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că nulitatea unui act juridic este sancţiunea de drept civil care lipseşte actul de efectele contrare normelor juridice edictat pentru încheierea sa valabilă şi că, în cauză, nu a fost invocată şi nici dovedită vreo împrejurare care să atragă incidenţa art. 948, 949, 950 şi 966 C. civ., care privesc condiţiile esenţiale ale validităţii convenţiilor, capacitatea părţilor contractante şi cauza convenţiilor.
Împotriva deciziei menţionate a declarat recurs, în termenul legal, reclamanta SC D.G.F.S.E.R. SA, criticând-o ca nelegală pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ. şi solicitând, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Bucureşti, iar în subsidiar, admiterea apelului şi schimbarea sentinţei în sensul admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.
Dezvoltând motivele de recurs, reclamanta a susţinut că hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ., astfel că este incident cazul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., întrucât se impunea necesitatea verificării condiţiilor de valabilitate ale actelor contestate prin prisma condiţiilor existente în legea ce reglementează emiterea acestor acte.
S-a invocat, totodată, nelegala soluţionare a cauzei cu excluderea prevederilor de drept substanţial ale Legii nr. 10/2001, act normativ care conţine atât norme de drept procedural, cât şi norme de drept substanţial, care privesc condiţiile de validitate ale actelor emise în temeiul acestei legi.
Prin cel de-al doilea motiv de recurs, s-a susţinut că instanţa de apel nu a analizat în niciun fel aplicabilitatea dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 10/2001 şi, respectiv, ale Legii nr. 33/1994 şi ale O.U.G. nr. 60/2000, care stabilesc în mod expres că restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv se face numai în situaţia în care terenul solicitat este liber, nefiind ocupat de construcţii autorizate, supraterane sau subterane.
În acest context, s-a învederat că legiuitorul a avut în vedere, la momentul edictării dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 10/2001, inclusiv construcţiile subterane, astfel cum o dovedeşte chiar interpretarea legală, furnizată ulterior, prin Legea nr. 247/2005, prin care s-a clarificat înţelesul prevederilor alin. (2) al art. 10, în sensul indicării în mod expres a sensului expresiei "suprafaţă ocupată", respectiv suprafaţă afectată de amenajări de utilitate publică.
Critica formulată prin cel de-al doilea motiv de recurs întemeiată pe art. 309 pct. 9 a vizat încălcarea prevederilor Legii nr. 33/1994 şi ale O.U.G. nr. 60/2000, despre care s-a arătat de către recurentă, că operează o cauză legală de expropriere, fiind evident faptul că reţelele de gaze ce afectează terenul restituit pârâtului prin dispoziţia atacată sunt reţele de utilitate publică, al căror regim decurge şi din specificul activităţii de furnizare a gazelor naturale, care este o activitate de interes naţional.
Intimatul a formulat întâmpinare solicitând admiterea excepţiilor lipsei calităţii procesuale active şi a lipsei de interes şi respingerea recursului ca nefondat.
Referitor la excepţiile de fond invocate prin întâmpinare de intimatul pârât N.E.D., Curtea va reţine că soluţia dată acestora a intrat în puterea lucrului judecat, în condiţiile în care pârâtul a atacat cu recurs Decizia nr. 833 A din 1 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi nici decizia pronunţată de aceeaşi instanţă de apel, cu ocazia rejudecării pricinii, respectiv Decizia nr. 57 A din 19 februarie 2013.
Examinând criticile invocate de recurenta reclamantă, raportat la motivul prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul este fondat pentru considerentele ce succed:
Instanţa de apel a reţinut corect calitatea reclamantei de terţ în raport cu emitentul, cât şi cu beneficiarul dispoziţiei de restituire în natură şi al procesului-verbal de punere în posesie. Pe cale de consecinţă, s-a reţinut corect posibilitatea reclamantei de a solicita pe calea unei acţiuni în anulare de drept comun constatarea nulităţii respectivelor acte, emise în temeiul Legii nr. 10/2001.
Într-adevăr, reclamanta nu are deschisă calea prevăzută de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, pusă exclusiv la dispoziţia persoanelor îndreptăţite în sensul acestui act normativ şi, prin urmare, nu sunt aplicabile nici normele de competenţă care reglementează această contestaţie.
În prezenta cauză, soluţia pronunţată cu privire la competenţă a rămasă irevocabilă prin nerecurarea deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti în cadrul regulatorului de competenţă.
Această soluţie dată cu privire la competenţă nu poate avea, însă, niciun fel de consecinţe cu privire la caracterul acţiunii formulate de reclamanta recurentă, acţiune în anulare de drept comun.
Curtea va reţine, în acest context, că Legea nr. 10/2001 conţine nu numai norme de drept procedural, stabilind căile şi persoanele care pot ataca în justiţie actele emise în temeiul său, ci şi norme de drept substanţial, care privesc condiţiile de validitate ale acestor acte.
Astfel, chiar dacă acţiunea reclamantei nu este formulată în temeiul dispoziţiilor procedurale speciale ale Legii nr. 10/2001, aceasta nu înseamnă că actul emis în temeiul acestei legi nu trebuie verificat sub aspectul conformităţii sale cu condiţiile de emitere şi validitate.
Astfel, soluţia instanţei de apel de a nu examina actele atacate prin prisma respectării Legii nr. 10/2001 este nelegală, câtă vreme acţiunea a fost întemeiată pe art. 966 C. civ., context în care se impunea examinarea cauzei actului, respectiv frauda la lege.
Soluţia instanţei de apel, în sensul că dispoziţiile de restituire pot fi verificate în cadrul acţiunii în anulare promovate de un terţ doar prin prisma condiţiilor generale de validitate ale actului juridic, lipseşte de conţinut dispoziţiile Legii nr. 10/2001, prin refuzul verificării încălcării normelor imperative în discuţie.
În consecinţă, Curtea va constata că se impune trimiterea cauzei spre rejudecare pentru a se verifica legalitatea actelor atacate nu numai din perspectiva condiţiilor generale de validitate ale actului juridic, ci şi prin prisma respectării normelor imperative ale Legii nr. 10/2001, pretins încălcate.
În consecinţă, în temeiul art. 312 alin. (3) şi (5) C. proc. civ., se va admite recursul reclamantei şi se va casa decizia recurată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Cu ocazia rejudecării pricinii vor fi avute în vedere şi celelalte critici formulate prin motivele de recurs, a căror examinare nu se mai impune faţă de soluţia pronunţată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta SC D.G.F.S.E.R. SA (fostă SC D.S. SA) împotriva Deciziei nr. 57 A din 19 februarie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 octombrie 2013.
Procesat de GGC - AS
| ← ICCJ. Decizia nr. 4647/2013. Civil. Conflict de competenţă.... | ICCJ. Decizia nr. 4679/2013. Civil. Actiune în daune... → |
|---|
