ICCJ. Decizia nr. 4753/2013. Civil. Actiune in raspundere delictuala. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4753/2013
Dosar nr. 11689/109/2012
Şedinţa publică din 24 octombrie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată că:
Prin cererea înregistrată la data de 13 iunie 2012 la Tribunalul Argeş, secţia civilă, reclamanta N.M. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând ca acesta să fie obligat la plata sumei de 800.000 lei pentru condamnarea sa politică la 2 ani închisoare corecţională, de încadrare în colonie de muncă pe o perioadă de 1 an, după executarea acestei pedepse, pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale prevăzut de art. 209 C. pen. de la 1936, publicat în M.O. nr. 48/2.02.1948, aşa cum a rezultat din Sentinţa nr. 1183 din 11 decembrie 1950 pronunţată de Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti; la plata sumei de 2.700.000 lei pentru condamnarea politică a soţului reclamantei, N.P., decedat la data de 21 ianuarie 1998, la 10 ani închisoare şi 3 ani domiciliu forţat după executarea pedepsei pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale prevăzut de art. 209 C. pen. de la 1936 publicat în M.O. nr. 48/2.02.1948, aşa cum a rezultat din Sentinţa nr. 1183 din 11 decembrie 1950 pronunţată de Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti.
Prin Sentinţa civilă nr. 437 din data de 19 noiembrie 2012, Tribunalul Argeş a admis excepţia prescripţiei extinctive şi a respins cererea de chemare în judecată întemeiată pe dispoziţiile art. 998 C. civ., art. 1864 C. civ. (respectiv art. 1349 noul C. civ.), ca fiind prescrisă.
A fost admisă excepţia inadmisibilităţii şi respinsă cererea de chemare în judecată ca inadmisibilă întemeiată pe Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi celelalte temeiuri juridice invocate.
Pentru a pronunţa această sentinţă instanţa a reţinut cu privire la excepţia prescripţiei extinctive că reclamanta a invocat dispoziţiile art. 1349 noul C. civ., dar acestea nu sunt aplicabile conform art. 6 alin. (5) noul C. civ., având în vedere că prejudiciul reclamat derivă dintr-un pretins fapt ilicit ce a avut loc în anul 1950, deci anterior datei de 1 octombrie 2011.
Referitor la regimul juridic al prescripţiei extinctive, tribunalul a reţinut că acesta este reglementat de dispoziţiile Decretului nr. 167/1958, având în vedere că potrivit art. 201 din Legea nr. 71/2011, dispoziţiile noului C. civ. se aplică numai în cazul prescripţiilor începute după data de 1 octombrie 2011.
S-a mai reţinut că potrivit art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripţie al unei acţiuni în pretenţii este de 3 ani, iar în cazul în care se solicită repararea unui prejudiciu cauzat printr-o faptă ilicită, termenul de prescripţie începe să curgă de la data când persoana prejudiciată a cunoscut atât paguba cât şi persoana care a cauzat-o, în conformitate cu art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958. Instituirea unor termene, fie de prescripţie, fie de decădere, pentru sesizarea unei instanţe este de asemenea admisibilă. Curtea europeană a drepturilor omului a considerat că stabilirea unor termene de exercitare a drepturilor procesuale este o caracteristică comună tuturor statelor europene şi corespunde unei finalităţi importante, anume garantarea securităţii juridice, prin punerea oricărei persoane la adăpost de plângeri tardive, care de multe ori nu pot avea decât un caracter şicanatoriu, precum şi prin preîntâmpinarea erorilor judecătoreşti, în situaţia în care instanţele ar trebui să se pronunţe asupra evenimentelor îndepărtate în timp, greu de probat (CEDO, «Stubbings ş.a. împotriva Mării Britanii», hotărârea din 22 octombrie 1996, § 51). Este real că se poate admite că existenţa regimului comunist a constituit un caz de forţă majoră, în accepţiunea art. 13 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1957, care a determinat o prorogare a momentului de începere a curgerii termenului de prescripţie, până în anul 1989, când a căzut regimul comunist. Prin urmare, o acţiune în pretenţii pe dreptul comun, întemeiată pe dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ., art. 1864 C. civ., putea fi introdusă într-un termen de 3 ani, care a început să curgă din decembrie 1989.
Or, în cauză reclamanta putea să cunoască pagubele cauzate ca urmare a condamnării soţului său din momentul în care a fost încarcerat. Este real că se poate admite că existenţa regimului comunist a constituit un caz de forţă majoră, în accepţiunea art. 13 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1957, care a determinat o prorogare a momentului de începere a curgerii termenului de prescripţie, până în anul 1989, când a căzut regimul comunist. Prin urmare, o acţiune în pretenţii pe dreptul comun putea fi introdusă într-un termen de 3 ani, care a început să curgă din decembrie 1989. S-a mai reţinut că nu este întemeiată nici susţinerea reclamantei conform căreia dreptul la acţiune s-ar fi născut la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009 întrucât a avut posibilitatea potrivit dreptului comun de a formula o acţiune în pretenţii începând cu decembrie 1989, litigiu în cadrul căruia putea administra probele concludente pentru a dovedi fapta ilicită a statului.
Prin urmare, formularea unei acţiuni la data de 12 iunie 2012 apare ca fiind formulată după expirarea termenului de prescripţie extinctivă prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.
Aşa fiind, tribunalul a admis excepţia prescripţiei extinctive şi a respins cererea de chemare în judecată, întemeiată pe art. 998 C. civ., ca fiind prescrisă.
În ce priveşte excepţia inadmisibilităţii, tribunalul a reţinut că în prezent nu mai există posibilitatea formulării unei acţiuni în pretenţii pentru acordarea de daune morale cauzate ca urmare a condamnărilor politice, ca urmare a declarării neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 şi că reclamanta a precizat expres că nu înţelege să-şi întemeieze acţiunea pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009.
În ce priveşte susţinerea reclamantei potrivit căreia acţiunea ar fi admisibilă prin prisma art. 1 din Primul Protocol la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 16, 20, 23 din Constituţie, art. 1 din Primul Protocol Adiţional al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994, art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi pe prevederile art. 17 alin. (1) din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene şi art. 25 din aceeaşi Cartă etc., tribunalul a reţinut că aceasta este neîntemeiată pentru următoarele considerente:
Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului nu poate constitui, prin ea însăşi, temei de drept al unei acţiuni în justiţie, fiind necesar ca prin acţiune să se invoce care anume din drepturile prevăzute de Convenţie a fost încălcat, în ce anume constă încălcarea şi care anume lege internă se impune a fi înlăturată, în aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituţia României.
Atunci când o normă de drept intern a fost declarată neconstituţională, ea nu mai există şi prin urmare nu se mai poate pune problema înlăturării sau interpretării ei în sensul prevederilor din Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Totodată nu s-ar putea considera că printr-o atare soluţie s-ar realiza o îngrădire a accesului la justiţie conform art. 21 din Constituţie şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât dreptul de acces nu este absolut ci se pretează la limitări implicite admite de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, justificate de marja de apreciere a statului.
În ce priveşte aplicabilitatea directă a dreptului comunitar s-a reţinut că trebuie să existe situaţia premisă, respectiv existenţa unor norme de drept comunitar, care să reglementeze dreptul de a obţine daune morale în cazul persoanelor condamnate politic. În ce priveşte celelalte norme de drept internaţional acestea privesc dreptul de proprietate, ceea ce nu este cazul în speţă.
Împotriva acestei sentinţe reclamanta a formulat apel susţinând în esenţă faptul că în mod greşit a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, acţiunea fiind respinsă ca prescrisă.
S-a mai arătat că persoana în cauză a fost condamnată pe un text de lege existent la vremea respectivă şi la acea dată nu s-a pus problema unei condamnări cu caracter politic şi în această ipoteză termenul de prescripţie curge de la data rămânerii irevocabile a unei hotărâri de constatare a caracterului politic al condamnării, pentru că din acel moment a cunoscut paguba şi întinderea sa.
Prima lege de după 22 decembrie 1989 care a enumerat limitativ şi în concret infracţiunile considerate că au avut caracter politic şi implicit condamnările pronunţate a fost Legea nr. 221/2009, astfel că momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie al promovării prezentei acţiuni este momentul intrării în vigoare a acestei legi, respectiv 14 iunie 2009.
În lipsa unei hotărâri judecătoreşti care să fi constatat caracterul politic al condamnării suferite de reclamantă şi în lipsa unui act normativ care să fi făcut acest lucru, consideră că acţiunea este introdusă în termenul legal de prescripţie.
Prin Decizia nr. 38 din 27 februarie 2013 Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, a respins apelul.
Pentru a pronunţa această decizie instanţa a reţinut că reclamanta şi-a întemeiat acţiunea din punct de vedere juridic exclusiv pe răspunderea civilă delictuală şi, aşa fiind, trebuia formulată în termenul de prescripţie extinctivă prevăzut de dispoziţiile art. 8 alin. (1) raportat la art. 3 alin. (1) teza I din Decretul nr. 167/1958.
Astfel, potrivit acestor prevederi legale prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuită prin faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea.
Raportat la faptul că reclamanta a solicitat despăgubiri morale pentru o condamnare suferită în anul 1950, aceasta a cunoscut atât paguba ce i-a fost cauzată prin faptul detenţiei şi a regimului la care a fost supusă, cât şi pe cel răspunzător de pagubă, respectiv Statul Român prin organele sale de represiune din perioada anterioară anului 1989, chiar la momentul arestării sale şi respectiv la momentul eliberării sale din detenţie.
În mod corect a reţinut prima instanţă faptul că acţiunea formulată de reclamantă este prescrisă, avându-se în vedere că momentul naşterii dreptului la acţiune îl constituie cel al publicării Decretului-lege nr. 118/1990, cu modificările aduse ulterior.
Împotriva acestei decizii reclamanta a formulat recurs, fără a încadra criticile potrivit dispoziţiilor art. 304 C. proc. civ. Din analiza criticilor formulate se poate reţine că acestea sunt încadrabile în conţinutul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Cu privire la excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatul pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, cu ocazia dezbaterilor din data de 24 octombrie 2013, urmează a fi respinsă.
În cuprinsul cererii de recurs se regăsesc critici propriu-zise la adresa deciziei, care face obiectul recursului, susceptibile de a fi încadrate în cazurile de modificare ori casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., în limita cărora se poate exercita controlul judiciar în recurs, respectiv art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Pe fondul recursului recurenta-reclamantă a arătat că temeiul juridic al acţiunii nu îl constituie dispoziţiile Legii nr. 221/2009. Acest act normativ, însă, este singurul care defineşte condamnările cu caracter politic.
În mod greşit instanţa de apel a motivat că art. 2515 alin. (2) noul C. civ. nu se aplică în cauză.
Recurenta-reclamantă susţine că, în opinia sa, prescripţia nu era împlinită la depunerea acţiunii, iar, ceea ce trebuia determinat de instanţă era momentul de la care aceasta curge. Prescripţia nu era împlinită nici la data intrării în vigoare a noului C. civ. raportat la data de 14 iunie 2009, data publicării în M. Of. a Legii nr. 221/2009.
Art. 2512 alin. (2) noul C. civ. nu poate fi ignorat, el reglementând chestiuni procedurale cu privire la prescripţie, care sunt de imediată aplicare.
De asemenea, recurenta arată că în opinia sa, Decretul-lege nr. 118/1990 nu este legea specială în materia despăgubirilor pentru daune morale în cazul condamnărilor politice şi, indiferent dacă persoana în cauză a fost sau nu beneficiara acestui decret, nu se poate face raportarea la el în tratarea admisibilităţii acţiunii reclamantei şi nici în aprecierea prescripţiei dreptului la acţiune.
Decretul-lege nr. 118/1990 nu poate fi considerată legea specială în această materie, sens în care nu se impune ca reclamantul să urmeze o procedură administrativă prealabilă.
Acest gen de acţiuni sunt admisibile raportat la temeiurile juridice invocate.
Instanţa trebuia să analizeze temeiurile juridice invocate atât cele de drept intern cât şi cele de drept internaţional.
Recursul va fi respins.
Reclamanta a solicitat despăgubiri morale pentru condamnarea sa, respectiv a soţului prin sentinţe pronunţate în anul 1950, acţiunea fiind întemeiată exclusiv pe răspunderea civilă delictuală.
Faţă se această situaţie dispoziţiile noului C. civ. nu sunt aplicabile.
Art. 6 pct. (5) din noul C. civ. statuează: "Dispoziţiile legii noi se aplică tuturor actelor şi faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârşite după intrarea sa în vigoare, precum şi situaţiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare".
În consecinţă sunt incidente dispoziţiile Decretului-lege nr. 167/1958. Potrivit art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripţie al unei acţiuni în pretenţii este de 3 ani, iar în cazul în care se solicită repararea unui prejudiciu cauzat printr-o faptă ilicită, termenul de prescripţie începe să curgă de la data când persoana prejudiciată a cunoscut atât paguba cât şi persoana care a cauzat-o, în conformitate cu art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.
În situaţia dată, în raport de data pronunţării sentinţelor, respectiv anul 1950, reclamanta, solicitând repararea unor prejudicii cauzate printr-o faptă ilicită, urmează a se constata că termenul de prescripţie curge începând cu anul 1950.
Dacă se admite că regimul comunist a reprezentat un caz de forţă majoră în accepţiunea art. 13 alin. (1) lit. a) din Decretul-lege nr. 167/1958, atunci în conformitate cu art. 8 alin. (1) din acelaşi act normativ reclamanta - persoană prejudiciată - putea introduce o acţiune în pretenţii întemeiată pe dreptul comun în termen de 3 ani începând cu decembrie 1989.
Criticile privind admisibilitatea acţiunii raportat la temeiurile de drept invocate, respectiv faptul că instanţa trebuia să analizeze temeiurile juridice invocate, atât cele de drept intern cât şi cele de drept internaţional nu pot fi primite.
În realitate recurenta-reclamantă este nemulţumită de soluţia pronunţată de instanţa de apel, dar criticile formulate nu pot fi primite, căci jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului nu poate constitui prin ea însăşi temei de drept al unei acţiuni în justiţie deoarece este necesar ca prin acţiune să se invoce care anume din drepturile prevăzute de Convenţie a fost încălcat, în ce constă încălcarea şi ce lege internă se impune a fi înlăturată în aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituţia României, justificat de faptul că prin dispoziţiile sale, în tot sau în parte, contravine drepturilor statuate prin Convenţie, astfel cum acestea sunt interpretate în jurisprudenţa Curţii. Or, recurenta-reclamantă nu a răspuns acestui imperativ.
Aşa fiind, pentru motivele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia nulităţii recursului invocată de intimatul pârât statul român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Respinge recursul declarat de reclamanta N.M. împotriva Deciziei civile nr. 38 din 27 februarie 2013 a Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 octombrie 2013.
Procesat de GGC - NN
| ← ICCJ. Decizia nr. 4752/2013. Civil. Actiune in raspundere... | ICCJ. Decizia nr. 4754/2013. Civil. Drepturi băneşti.... → |
|---|
