ICCJ. Decizia nr. 4904/2013. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4904/2013
Dosar nr. 4847/90/2007*
Şedinţa publică din 30 octombrie 2013
Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Râmnicu Vâlcea, sub nr. 8/288/2007, Comuniunea Stăpânilor de Munţi şi Codri V. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând obligarea acestuia la restituirea către obştile de moşneni a veniturilor realizate din exploatarea terenurilor forestiere şi a păşunilor, începând cu momentul preluării, până la reconstituirea efectivă a dreptului de proprietate, obligarea pârâtului la plata prejudiciului cauzat prin lipsa de folosinţă a bunurilor proprietatea obştilor fondatoare şi obligarea pârâtului la plata de daune morale către aceste obşti pentru gravele suferinţe la care au fost supuşi membrii lor ca urmare a lipsirii ilegale de proprietate. De asemenea, s-a solicitat obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acţiunii, s-a arătat că prin Constituţia din 1948 s-a statuat că pădurile formează obiectul dreptului de proprietate publică şi că prin lege specială urmează a fi reglementată modalitatea de trecere a pădurilor în proprietatea statului. Deşi până în prezent nu a fost adoptată o asemenea lege, în perioada 1948-1950 pădurile au fost preluate de către stat, preluare de fapt care a încălcat normele constituţionale în vigoare la acel moment.
Pârâtul a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi excepţia prescripţiei dreptului la acţiune; pe fond, a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.
În susţinerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, pârâtul a precizat că anterior reconstituirii dreptului de proprietate în favoarea obştilor fondatoare, terenurile cu vegetaţie forestieră s-au aflat în administrarea Regiei Naţionale a Pădurilor, potrivit H.G. nr. 1105/2003.
Cu referire la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, pârâtul a susţinut că cererea de chemare în judecată are caracter patrimonial şi putea fi exercitată în termen de 3 ani de la data naşterii dreptului la acţiune.
Pârâtul a chemat în garanţie Regia Naţională a Pădurilor şi Direcţia Silvică a Judeţului Vâlcea, solicitând ca, în cazul admiterii acţiunii principale, chematele în garanţie să fie obligate la plata sumei la care va fi obligat Statul Român.
În motivarea acestei cereri s-a susţinut, în esenţă, că Regia chemată în garanţie administrează şi exploatează pădurile proprietate a statului.
Prin sentinţa civilă nr. 4986 din 8 octombrie 2007, Judecătoria Râmnicu Vâlcea a admis excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea, reţinând că, în raport de cuantumul pretenţiilor solicitate la capătul al treilea din cerere (estimat la suma de 1.700.000 RON), sunt aplicabile prevederile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Vâlcea sub nr. 4847/90/2007.
Pârâtul a invocat excepţia inadmisibilităţii celui de-al treilea capăt de cerere, faţă de izvorul pretenţiilor, respectiv reconstituirea dreptului de proprietate. Excepţia a fost reiterată pin concluziile scrise, şi a fost extinsă la toate capetele de cerere. Intervenienta-chemată în garanţie a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei.
Prin sentinţa civilă nr. 478 din 27 mai 2008, Tribunalul Vâlcea a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi, în consecinţă, a respins acţiunea, reţinând că scopul urmărit de reclamantă este de a fi despăgubită cu echivalentul prejudiciului cauzat prin lipsa de proprietate, iar acest scop nu putea fi atins decât prin parcurgerea procedurii prevăzute de Legea fondului funciar.
Prin decizia civilă nr. 216/A din 27 octombrie 2008, Curtea de Apel Piteşti a admis recursul declarat de reclamantă împotriva sentinţei menţionate, a casat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare, statuând că, deşi acţiunea a fost întemeiată pe prevederile art. 998-999 C. civ., în mod greşit prima instanţă a respins-o ca inadmisibilă în condiţiile în care legile de reconstituire a dreptului de proprietate a căror procedură a fost urmată de obştile fondatoare reglementează numai o componentă a reparării prejudiciului cauzat foştilor proprietari, respectiv restituirea în natură sau în echivalent a terenului preluat de către stat; s-a dispus ca, în rejudecare, cauza să fie cercetată sub toate aspectele, respectiv şi cu privire la cererea de chemare în garanţie.
Prin decizia civilă nr. 3777 din 9 mai 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârât împotriva deciziei instanţei de apel; a reţinut, în esenţă, că obiectul dedus judecăţii a fost întemeiat pe prevederile art. 998 şi 999 C. civ. şi că se impune analiza pe fond a condiţiilor răspunderii civile delictuale.
A menţionat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie că urmează să fie analizate, cu ocazia rejudecării, personalitatea juridică a reclamantei şi legitimarea procesuală a acesteia.
Prin notele de şedinţă depuse la dosarul constituit ca urmare a dispunerii rejudecării, pârâtul a invocat excepţia lipsei calităţii de reprezentant, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi excepţia inadmisibilităţii.
Excepţia lipsei calităţii de reprezentant a fost respinsă prin încheierea din 29 martie 2012, cu motivarea că potrivit actelor depuse la primul dosar de fond rezultă că asociaţia (comuniune) are dreptul de a acţiona în numele şi pentru cele cinci obşti fondatoare în scopul recuperării uzufructului bănesc realizat de stat de pe proprietăţile acestor obşti.
Prin sentinţa civilă nr. 1017 din 14 iunie 2012, Tribunalul Vâlcea a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, pentru capătul de cerere având ca obiect daunele morale; a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru acest capăt de cerere; a respins acest capăt de cerere, ca prescris.
A fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, pentru pretenţiile care formează obiectul primelor două capete de cerere (daune materiale), pe perioada 1948-ianuarie 1991; a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru aceste pretenţii, pentru perioada menţionată, şi au fost respinse cele două capete de cerere, formulate de aceleaşi reclamante prin reprezentant, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, în limitele menţionate, ca prescrise.
A fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, pentru pretenţiile care formează obiectul primelor două capete de cerere, pentru perioada cuprinsă între ianuarie 1991 şi momentul reconstituirii dreptului de proprietate, astfel cum a fost precizat şi au fost respinse cele două capete de cerere în limitele menţionate, ca fiind formulate împotriva unui subiect de drept fără calitate procesuală pasivă.
A fost respinsă cererea de chemare în garanţie a Regiei Naţionale a Pădurilor - Romsilva SA şi a fost obligat pârâtul la plata sumei de 6.200 RON cheltuieli de judecată către chemata în garanţie Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva SA; de asemenea, au fost obligate reclamantele, în solidar, la plata sumei de 6.200 RON, cheltuieli de judecată către pârât.
În adoptarea acestei soluţii, Tribunalul a reţinut, în esenţă, că excepţia inadmisibilităţii nu mai poate forma obiectul prezentei judecăţi, faţă de decizia instanţei de apel pronunţată în cauză şi ale cărei considerente vizează aspectele care au format obiectul excepţiei.
Cu privire la ordinea de soluţionare a celorlalte două excepţii invocate în cauză, respectiv excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului şi excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, faţă de prevederile art. 137 alin. (1) C. proc. civ. şi constatând că ambele sunt excepţii de fond, Tribunalul a apreciat că se impune a analiza mai întâi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului şi apoi pe cea a prescripţiei dreptului la acţiune.
Prin raportare la capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la plata daunelor morale, Tribunalul a apreciat că pârâtul Statul Român are calitate procesuală pasivă.
Astfel, calitatea procesuală pasivă presupune existenţa unei identităţi între persoana chemată în judecată în calitate de pârât şi titularul obligaţiei din raportul juridic dedus judecăţii.
În speţă, pretinsul fapt prejudiciabil, respectiv preluarea abuzivă a pădurilor care formau obiectul unui drept de proprietate al membrilor obştilor, s-a realizat ca urmare a Constituţiei din anul 1948, care la art. 6 alin. (1) prevedea că „bogăţiile de orice natură ale subsolului, zăcămintele miniere, pădurile, apele, izvoarele de energie naturală, căile de comunicaţie ferate, rutiere, pe apă şi în aer, poşta, telegraful, telefonul şi radio-ul aparţin Statului, ca bunuri comune ale poporului.” Rezultă că fapta a constituit elementul material al unui act de voinţă al statului, astfel încât acesta are calitate procesuală pasivă în raportul juridic dedus prezentei judecăţi.
În speţă, prin acest capăt de cerere, reclamantele au solicitat obligarea pârâtului la plata daunelor morale pentru prejudiciul cauzat prin suferinţele grave la care au fost supuse ca urmare a preluării abuzive a dreptului de proprietate, reclamantele invocând astfel un drept patrimonial.
Temeiul acestei cereri îl constituie dispoziţiile art. 998-999 C. civ., astfel cum s-a statuat şi prin decizia de trimitere spre rejudecare, iar potrivit art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 aplicabil cauzei de faţă de prevederile art. 6 alin. (4) C. civ. pus în aplicare prin Legea nr. 71/2011, dreptul la acţiune având acest obiect este prescriptibil în termenul general de prescripţie de 3 ani.
Cu privire la textul legal aplicabil, Tribunalul a apreciat că decretul menţionat este aplicabil acestei cereri, întrucât deşi faptul prejudiciabil invocat s-a produs anterior intrării în vigoare a acestui decret, respectiv intrarea în vigoare a Constituţiei din anul 1948, potrivit art. 25 alin. (1) din decret, dispoziţiile acestuia „sunt aplicabile şi prescripţiilor neîmplinite la data intrării sale în vigoare, în care caz termenele de prescripţie prevăzute în decretul de faţă vor fi socotite că încep să curgă de la intrarea în vigoare a acestui decret.” Or, la data săvârşirii pretinsei fapte prejudiciabile, respectiv ulterior intrării în vigoare a Constituţiei din anul 1948, erau aplicabile prevederile C. civ., care reglementau un termen de prescripţie mai mare, respectiv cel de 30 de ani, care nu se împlinise la data intrării în vigoare a decretului.
Raportându-se la prevederile acestui decret, Tribunalul a apreciat că în speţă termenul de prescripţie pentru cererea de acordare a daunelor morale a început să curgă după data de 22 decembrie 1989, întrucât faţă de aspectele de fapt invocate şi de calitatea pârâtului cursul prescripţiei a fost suspendat în sensul art. 13 lit. a) din decret, potrivit căruia „cursul prescripţiei se suspendă cât timp cel împotriva căruia ea curge este împiedicat de un caz de forţă majoră să facă acte de întrerupere.”
Ori, în speţă, preluarea pădurilor s-a realizat printr-un act de voinţă al statului, exprimat în cea mai înaltă formă, respectiv Constituţia, iar acesta a avut la bază raţiuni de ordin politic care au subzistat până la data de 22 decembrie 1989.
În plus, Tribunalul a reţinut că dincolo de abolirea dreptului de proprietate privată asupra pădurilor în perioada cuprinsă între 1948-1990 a avut loc şi o desfiinţare formală a obştilor, formele de asociere în privinţa dreptului de proprietate fiind restrictiv reglementate.
A reţinut, de asemenea, Tribunalul că lipsa demersurilor judiciare ale obştilor reclamante în scopul dobândirii personalităţii juridice şi în scopul formulării cererii de chemare în judecată având ca obiect plata unor daune morale în cursul termenului de prescripţie astfel stabilit nu pot constitui cauze de întrerupere ori suspendare a termenului de prescripţie. În acest sens, s-a constatat că reclamantele Obştea Moşnenilor P.P. şi Obştea Moşnenilor V. au dobândit personalitate juridică în anul 1992, iar celelalte trei obşti reclamante au dobândit personalitate juridică în anul 2000.
Prin primele două capete ale acţiunii, reclamantele au solicitat obligarea Statului Român la plata despăgubirilor materiale pentru veniturile realizate din exploatarea terenurilor forestiere şi a păşunilor şi pentru lipsa de folosinţă a acestora, începând cu data preluării până la data reconstituirii efective a dreptului de proprietate.
Astfel cum s-a statuat în decizia de trimitere spre rejudecare pronunţată în speţă, temeiul juridic al acestor pretenţii îl constituie răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, astfel cum este reglementată de art. 998-999 C. civ. de la 1865.
Cu privire la condiţiile acestei răspunderi, respectiv fapta prejudiciabilă, vinovăţia, prejudiciul şi legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, Tribunalul a reţinut că de la momentul preluării pădurilor şi păşunilor de către stat până la intrarea în vigoare a Legii nr. 15/1990 şi în special a H.G. nr. 1335/1990, atributele dreptului de proprietate asupra acestor bunuri au fost exercitate exclusiv de către stat, prin intermediul Regiei Naţionale a Pădurilor - Romsilva SA.
Analizând cele două excepţii, tribunalul a apreciat că pentru perioada preluării pădurilor şi păşunilor care formau obiectul dreptului de proprietate al membrilor obştilor şi luna ianuarie 1991 (data intrării în vigoare a hotărârii de guvern privind înfiinţarea unui nou subiect de drept ale cărui atribuţii priveau şi exercitarea unor prerogative ale dreptului de proprietate al statului asupra acestor bunuri), statul are calitate procesuală pasivă în privinţa celor două capete de cerere având ca obiect acordarea de despăgubiri materiale. După acest moment, întrucât activităţile de exploatare, valorificare ori pază şi asigurarea integrităţii bunurilor au revenit unui subiect de drept distinct, având autonomie financiară inclusiv cu privire la veniturile obţinute din exploatare, statul nu mai poate fi considerat titular al unei obligaţii de despăgubiri cu privire la veniturile obţinute din exploatare.
În consecinţă, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a statului a fost respinsă pentru perioada cuprinsă între momentul preluării şi ianuarie 1991 şi a fost admisă pentru perioada cuprinsă între ianuarie 1991 şi perioada reconstituirii efective, astfel cum a fost menţionată în cuprinsul cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată. Cu privire la acest moment, astfel cum a fost precizat, Tribunalul a constat că el se situează în perioada 2000-2009, adică în perioada de activitate a prevederilor actelor normative menţionate mai sus.
Cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru cele două capete de cerere, Tribunalul a constatat că se impune a fi analizată numai pentru perioada cuprinsă între preluarea pădurilor şi ianuarie 1991, pentru care a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului chemat în judecată.
Analizând excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru această perioadă, Tribunalul a apreciat-o ca fiind întemeiată pentru considerentele reţinute la soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului de a cere daune morale.
În acest sens, raportându-se la pârâtul chemat în judecată, Tribunalul a reţinut că pretinsa faptă prejudiciabilă a avut caracter continuu, începând cu momentul preluării până la 10 ianuarie 1991, iar prescripţia a fost supusă prevederilor Decretului nr. 167/1958 (art. 25 din decret). În consecinţă, ea a început să curgă din data de 22 decembrie 1989, fiind suspendată până la această dată atât datorită nerecunoaşterii calităţii de subiect de drept a obştilor reclamante până la această dată, cât şi datorită calităţii pârâtului şi prevederilor legale corespunzătoare regimului politic din aceeaşi perioadă. S-a apreciat că lipsa demersurilor judiciare ale reclamantelor în obţinerea personalităţii juridice şi exercitarea dreptului la acţiune nu constituie cauze de întrerupere ori suspendare a cursului prescripţiei, fiind dependente exclusiv de voinţa acestora, prin organele lor de conducere ori reprezentare.
Prin decizia civilă nr. 24 din 4 februarie 2013, Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, a respins ca nefondat, apelul formulat de reclamantele Obştea Moşnenilor P.P., Obştea Moşnenilor B., Obştea Fraţilor M., Obştea Moşnenilor V. şi Obştea Moşnenilor R. - reprezentate de Comuniunea Stapânilor de Munţi şi Codri V., împotriva sentinţei civile nr. 1017 din 14 iunie 2012, pronunţată de Tribunalul Vâlcea, secţia civilă, în Dosarul nr. 4847/90/2007*, în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor, şi cu intimatele-chemate în garanţie Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva SA Bucureşti şi Direcţia Silvică a Judeţului Vâlcea.
A fost obligată apelanta să plătească intimatei Regia Naţională a Pădurilor - Direcţia Silvică a Judeţului Vâlcea cheltuieli de judecată în sumă de 6.200 RON.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea de Apel Piteşti a reţinut că apelantele au formulat critici care privesc greşita soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, critici care nu sunt fondate.
Astfel, acţiunea formulată are ca obiect repararea prejudiciului cauzat de către Statul Român ca urmare a preluării abuzive a pădurilor proprietatea reclamantelor, acţiune patrimonială care a fost întemeiată pe disp. art. 998-999 C. civ. şi care este supusă termenului general de prescripţie.
A reţinut instanţa de apel că, potrivit art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, „Dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege”, iar potrivit art. 3 din acelaşi decret, „Termenul de prescripţie este de 3 ani (...)”. Pe de altă parte, potrivit art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, „Prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.”, iar potrivit art. 13 lit. a) din acelaşi decret, „Cursul prescripţiei se suspendă cât timp cel împotriva căruia ea curge este împiedicat de un caz de forţă majoră să facă acte de întrerupere.”
Aşa fiind, în mod corect, instanţa de fond a reţinut că dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul general de prescripţie stabilit în lege, care, potrivit art. 3 din Decretul nr. 167/1958, este de 3 ani. În raport cu instaurarea după anul 1989 a unui regim democratic, reclamantele cunoşteau şi paguba şi pe cel responsabil de ea, respectiv statul caracterizat printr-un regim totalitar, şi aveau în mod real posibilitatea promovării unei acţiuni întemeiate pe dreptul comun, pentru repararea prejudiciului moral sau material suferit.
S-a mai reţinut că reclamantele au dobândit personalitate juridică în anii 1992, respectiv 2000, iar lipsa demersurilor judiciare pentru recuperarea prejudiciilor suferite în cursul termenelor de prescripţie edictate de normele legale în vigoare nu pot constitui cauze de întrerupere sau suspendare a termenului de prescripţie. Cu atât mai mult, nu a operat suspendarea în perioada 1990-2007 (data formulării cererii) întrucât nu au intervenit evenimente exterioare şi piedici insurmontabile, cu caracter extraordinar, imprevizibile şi inevitabile, care să fi pus reclamantele în situaţia de a nu putea face un act întrerupător de prescripţie.
În opinia Curţii de Apel Piteşti, soluţia pronunţată de Tribunalul Vâlcea respectă exigenţele art. 6 ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului în ceea ce priveşte accesul la instanţă, întrucât din jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg reiese că instanţele naţionale sunt cele care, în primul rând, trebuie să se pronunţe cu privire la regimul de prescripţie extinctivă în dreptul intern.
Raportat la natura patrimonială a dreptului valorificat de reclamante în prezenta cauză şi la dispoziţiile privind prescripţia extinctivă aplicabile drepturilor patrimoniale, în mod legal Tribunalul a respins acţiunea ca fiind prescrisă, criticile formulate pe acest aspect nefiind fondate.
Văzând cererea intimatei Regia Naţională a Pădurilor - Direcţia Silvică a Judeţului Vâlcea şi constatând că recurentele au căzut în pretenţii, în temeiul disp. art. 274 C. proc. civ.acestea au fost obligate la plata cheltuielilor de judecată dovedite cu înscrisurile depuse, către această intimată.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantele Obştea Moşnenilor B., Obştea Fraţilor M., Obştea Moşnenilor V., Obştea Moşnenilor R. şi Obştea Moşnenilor P.P. reprezentate de Comuniunea Stăpânilor de Munţi şi Codri V.
În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., s-a arătat că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, întrucât nu s-a răspuns la motivul de apel referitor la greşita admitere de către prima instanţă a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a Statului Român pentru perioada 22 decembrie 1989 şi până la retrocedarea efectivă, pe vechile amplasamente, a proprietăţilor codevălmaşe a obştilor reclamante - motiv redactat în dezvoltarea motivelor de apel, respectiv că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greşită a legii.
Au susţinut recurentele că instanţa de apel a respins, ca nefondat, apelul fără a răspunde cu o minimă motivare criticilor privitoare la soluţia dată de tribunal excepţiei lipsei calităţii procesuale active a Statului Român pentru perioada de după 22 decembrie 1989, critici care au fost consemnate în dezvoltarea motivelor de apel depuse prin e-mail pentru termenul din 24 septembrie 2012.
S-a arătat, de asemenea, că motivarea hotărârii judecătoreşti este un element indispensabil al acestui act procedural, că nemotivarea hotărârii judecătoreşti este sancţionată de legiuitor şi aduce atingere dreptului părţilor la un proces echitabil, astfel că se impune casarea hotărârii recurate, pentru ca acestea nu fie lipsite de o cale de atac.
În dezvoltarea motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., respectiv hotărârea pronunţată a fost dată cu aplicarea greşită a legii, s-a arătat, în esenţă, că perioada pentru care au solicitat despăgubiri materiale şi morale este de la preluarea abuzivă a patrimoniilor obştilor de moşneni de către regimul comunist până la retrocedarea efectivă, că paguba pe care le-a creat-o Statul Român s-a realizat gradual luând amploare de la an la an, printr-o politică consecventă de exploatare fără drept a proprietăţilor şi de însuşire a veniturilor realizate.
Această stare de fapt a continuat până în momentul punerii în posesie şi emiterii titlului de proprietate; mai mult, pentru Obştea Moşnenilor R., statul, fără drept, prin instituţiile sale, i-a redistribuit o suprafaţă de 192,2 hectare din vechiul amplasament al obştii, împroprietărind altă persoană, deşi această suprafaţă fusese câştigată în mod irevocabil prin hotărâre judecătorească şi Obştea Moşnenilor R. fusese deja pusă în posesie cu acea suprafaţă de teren. Acest fapt a generat un nou val de procese pentru obşte, la care s-a alăturat şi Prefectura Vâlcea împotriva Obştii Moşnenilor R. solicitând anularea punerii în posesie. Instanţele de judecată, în mod irevocabil, au dat câştig de cauză Obştii Moşnenilor R., confirmându-le proprietatea.
În opinia recurentelor, fapta ilicită prin care Statul Român a exploatat proprietăţile în discuţie are un caracter continuu, începând din momentul preluării abuzive şi până la retrocedarea efectivă şi completă pe vechile amplasamente. Prin urmare, fapta ilicită nu este numai preluarea abuzivă a proprietăţilor obştilor de moşneni în 1948 - preluarea abuzivă constituind şi temeiul juridic al reconstituirii dreptului de proprietate - ci şi permanenta exploatare a acestor proprietăţi, astfel că în speţă nu se regăseşte ipoteza în care fapta ilicită este unică şi produce mai multe prejudicii în timp (pagube viitoare certe sau pagube viitoare eventuale).
S-a mai arătat că dreptul subiectiv la repararea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită se naşte în momentul în care se comite fapta ilicită, că faptul ilicit al exploatării fără drept a proprietăţilor obştilor se va încheia în momentul retrocedării efective şi complete pe vechile amplasamente şi că, după punerea în posesie în urma hotărârilor judecătoreşti definitive şi irevocabile, Statul Român, prin instituţiile sale, a intervenit în redistribuirea proprietăţilor.
Cu referire la momentul de la care obştile de moşneni au cunoscut atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, sau când ar fi trebuit să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, recurentele au arătat că prin reglementarea acestei condiţii [art. 3 alin. (1) partea finală din Decretul nr. 167/1958, republicat] s-a consacrat ideea ocrotirii celui care a suferii o pagubă ca urmare a săvârşirii unui delict civil, astfel încât acesta să nu fie pus în situaţia ca, atunci când nu are cunoştinţă de prejudiciul ce i s-a adus prin fapta ilicită, prescripţia să înceapă să curgă din momentul săvârşirii faptei şi să se împlinească înainte de a cunoaşte minimul de elemente pentru a putea acţiona: pârâtul şi valoarea litigiului.
Or, în ceea ce priveşte posibilitatea de cunoaştere a cuantumului prejudiciului, obştile de moşneni au putut să-şi formeze un punct de vedere obiectiv, numai după momentul inventarierii proprietăţii - moment care cel puţin cu privire la masa lemnoasă exploatată îl reprezintă momentul realizării amenajamentului silvic, act în care sunt prevăzute caracteristicile pădurii referitoare la vârstă, volumul masei lemnoase esenţa masei lemnoase, posibilitate de exploatare, accesibilitate, etc.
Momentul avizării de către minister a amenajamentului silvic al obştilor de moşneni reclamante a fost: pentru Obştea de Moşneni P.P.: anul 2004 trupul M. (1.230,4 hectare) şi anul 2006 pentru trupul R. (561,8 hectare); pentru Obştea Moşnenilor B.: anul 2006; pentru Obştea Fraţilor M.: anul 2004; pentru Obştea Moşnenilor V.: anul 2004 şi pentru Obştea Moşnenilor R.: anul 2006.
Au susţinut recurentele că după acest moment trebuie calculat un termen rezonabil în care din datele cuprinse în aceste amenajamente obştile de moşneni ar fi putut să cunoască caracteristicile pădurii în momentul preluării abuzive de către regimul comunist, volumul de masă lemnoasă însuşit pe nedrept de Statul Român, valoarea la zi a acestei mase lemnoase, fără a se putea determina cuantumul total al pagubei, întrucât la masa lemnoasă exploatată se adaugă şi veniturile generate prin punerea în valoare a celorlalte produse ale pădurii şi valoarea pierderilor cauzate de lipsa de folosinţă a patrimoniului obştilor de moşneni,
Cu referire la emiterea titlurilor de proprietate s-a arătat că: Obştea Moşnenilor B. a primit titlul de proprietate nr. 165 din 29 decembrie 2004; Obştea Fraţilor M. a primit titlul de proprietate nr. 46 din 26 ianuarie 2004; Obştea de Moşneni P.P. a primit titlu de proprietate după pornirea prezentului litigiu; Obştea Moşnenilor V. nu a primit încă titlu de proprietate, însă a fost pusă în posesie cu o parte din patrimoniu, diferenţa urmând să se reconstituie în baza Legii nr. 247/2005, iar Obştea Moşnenilor R. a fost pusă în posesie cu o parte din patrimoniu şi în 2007, diferenţa urmând să se reconstituie în baza Legii nr. 247/2005.
Pentru Obştea Moşnenilor R. au fost emise două titluri de proprietate în 2010, dar, întrucât art. 26 din Legea nr. 1/2000, cu modificările şi completările ulterioare, stabileşte că pentru obştile de moşneni se emite un singur titlu de proprietate, s-a solicitat, pe cale judiciară, anularea titlurilor şi emiterea unui singur titlu în care să fie consemnate toate suprafeţele.
Concluzionând, recurentele au arătat că decizia recurată este dată cu aplicarea greşită a legii întrucât: fapta ilicită a avut un caracter continuu şi a creat o pagubă care a evoluat în mod permanent şi s-a amplificat şi diversificat în timp; faptul ilicit al exploatării fără drept a proprietăţilor obştilor de moşneni se va încheia în momentul retrocedării efective şi complete pe vechile amplasamente; posibilitatea de cunoaştere a cuantumului prejudiciului, în ceea ce priveşte masa lemnoasă, a apărut după momentul inventarierii proprietăţii, moment reprezentat de avizarea amenajamentului silvici; în lipsa unei expertize nu se poate în mod determina, în mod rezonabil, paguba creată rezultată, iar prin punerea în valoare de către Statul Român a celorlalte produse ale pădurii şi nici nu se poate stabili valoarea pierderilor cauzate de lipsa de folosinţă a patrimoniului obştilor de moşneni.
În plus, întrucât obştile de moşneni au fost supuse unei permanente hărţuiri administrative şi judiciare din partea instituţiilor Statului Român în toate etapele de reconstituire a dreptului de proprietate, momentul reconstituirii efective al recunoaşterii de către stat a dreptului asupra unui patrimoniu forestier preluat abuziv pentru fiecare obşte de moşneni în parte îl reprezintă emiterea titlului de proprietate sau pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti de reconstituire a dreptului de proprietate, iar emiterea titlului de proprietate sau pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti de reconstituire a dreptului de proprietate reprezintă momentul în care Statul Român nu mai poate nega faptul că pentru mai bine de 50 de ani a deţinut şi exploatat fără titlu legal valabil patrimoniul devălmaş al obştilor de moşneni membre fondatoare ale Comuniunii Stăpânilor de Munţi şi Codri V.
Prin urmare, au susţinut recurentele-reclamante că dreptul la acţiune, în sensul art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 şi art. 1886 C. civ., s-a născut în momentul recunoaşterii de către Statul Roman a calităţii lor de proprietari, moment care trebuie coroborat cu punerea în imposibilitate a instituţiilor Statului Român de a mai ataca în instanţă actele de reconstituire confirmate şi de instanţele de judecată.
În drept, recurentele-reclamante au invocat şi dispoziţiile art. 483 şi urm. C. proc. civ., art. 480 şi urm. C. civ., art. 998-999 C. civ., principiul reparării integrale a pagubei, principiul îmbogăţirii fără justă cauză, principiul liberului acces la justiţie, Constituţia României, art. 17 pct. 1 şi 2 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 47 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, art. 5 lit. d) pct. V din Convenţia internaţională O.N.U. privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială, art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Intimata-intervenientă Regia Naţională a Pădurilor Romsilva SA - Direcţia Silvică a Judeţului Vâlcea a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, înscrisurile de la dosar şi dispoziţiile legale incidente în speţă, Înalta Curte constată următoarele:
Sub un prim aspect, recurentelele-reclamante Obştea Moşnenilor B., Obştea Fraţilor M., Obştea Moşnenilor V., Obştea Moşnenilor R. şi Obştea Moşnenilor P.P. reprezentate de Comuniunea Stăpânilor de Munţi şi Codri V. au criticat decizia decizia nr. 24 din 4 februarie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, susţinând că nu a fost cercetat motivul de apel prin care au criticat soluţia dată de prima instanţă excepţiei lipsei calităţii procesuale active a Statului Român pentru perioada 22 decembrie 1989 şi până la retrocedarea efectivă, pe vechile amplasamente, a proprietăţilor codevălmaşe a obştilor reclamante.
Au susţinut recurentele-reclamante că această critică a fost menţionată în dezvoltarea motivelor de apel depuse pentru termenul de judecată din 24 septembrie 2012.
Din verificarea înscrisurilor aflate în dosarul instanţei de apel, Înalta Curte constată că reclamantele au depus la data de data de 24 iulie 2012, la Curtea de Apel Piteşti, o cerere motivată de apel împotriva sentinţei civile nr. 1017 din 14 iunie 2012, pronunţate de Tribunalul Vâlcea, prin care au formulat critici referitoare la soluţia dată excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.
Primul termen de judecată acordat pentru soluţionarea apelului a fost 24 septembrie 2012.
La dosarul Curţii de Apel Piteşti se găseşte o dezvoltare a motivelor de apel transmise de apelantele-reclamante la data de 23 septembrie 2012, în care acestea critică şi soluţia dată de Tribunal excepţiei lipsei calităţii procesuale a Statului Român.
Cu referire la indicarea de către recurente a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a Statului Român, prin raportare la cadrul procesual stabilit prin cererea de chemare în judecată şi de motivele expuse în dezvoltarea acestei critici, Înalta Curte reţine că reprezintă o simplă eroare de redactare, fiind în afara oricărui dubiu că soluţia criticată este cea dată de Tribunal excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român.
Înalta Curte reţine că potrivit dispoziţiilor art. 287 alin. (2) C. proc. civ., motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază apelul pot fi depuse, cel mai târziu la prima zi de înfăţişare.
În speţă, motivele suplimentare de apel au fost depuse înainte de primul termen de judecată acordat în cauză şi, implicit, înainte de prima zi de înfăţişare, însă instanţa de apel a omis să cerceteze criticile prin care apelantele au arătat că în mod greşit a fost admisă, de către prima instanţă, excepţiei lipsei calităţii procesuale a Statului Român pentru perioada 22 decembrie 1989 şi până la retrocedarea efectivă, pe vechile amplasamente, a proprietăţilor codevălmaşe a obştilor reclamante, ceea ce echivalează cu necercetarea fondului (corespunzător fazei procesuale a apelului), astfel că, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (5) şi art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recursul va fi admis, cu consecinţa casării deciziei şi trimiterii, spre rejudecare, Curţii de Apel Piteşti.
Având în vedere că fondul cererii de apel nu a fost cercetat în întregime, iar, aşa cum a reţinut şi prima instanţă, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive se impune a fi examinată cu prioritate, în raport de excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, nu se impune examinarea celorlalte critici.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamantele Obştea Moşnenilor B., Obştea Fraţilor M., Obştea Moşnenilor V., Obştea Moşnenilor R. şi Obştea Moşnenilor P.P. reprezentate de Comuniunea Stăpânilor de Munţi şi Codri V. împotriva deciziei nr. 24 din 4 februarie 2013 a Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă.
Casează decizia atacată şi trimite cauza, spre rejudecare, Curţii de Apel Piteşti.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 octombrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4902/2013. Civil. Reparare prejudicii erori... | ICCJ. Decizia nr. 4906/2013. Civil. Partide politice. Recurs → |
|---|
