ICCJ. Decizia nr. 493/2013. Civil. Actiune în daune delictuale. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 493/2013
Dosar nr. 9236/118/2010
Şedinţa publică din 6 februarie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 4709 din 22 septembrie 2011, Tribunalul Constanţa, secţia civilă, a admis acţiunea în pretenţii formulată de reclamanta SC T.T. SRL Bucureşti împotriva pârâtei T.V.; a obligat pârâta la plata, către societatea reclamantă, a 220.520 euro reprezentând valoarea construcţiei din satul 2 Mai (comuna Limanu), str. Vasile Alecsandri, jud. Constanţa, a 22.176 euro reprezentând cheltuieli de demolare şi a 37.688,50 euro cu titlu de speze ale vânzării, cu dobânda legală calculată asupra acestor sume până la momentul achitării lor efective; a admis cererea reconven ț ională a pârâtei, pentru restul de preţ de 3.850 lei, fiind stabilit, totodată, că pârâta urmează să plătească societăţii reclamante 18.458 lei cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 5957 din 17 noiembrie 2011, Tribunalul Constanţa a admis cererea reclamantei de îndreptare a erorii materiale strecurate în cuprinsul sentinţei menţionate, în sensul că spezele vânzării vizează suma de 37.688,50 lei, iar nu euro; prin procedura reglementată prin art. 281 C. proc. civ., instanţa a completat sentinţa nr. 4709 din 22 septembrie 2011 în sensul obligării pârâtei T.V. şi la plata, către reclamantă, a sumei de 10.600 lei reprezentând impozite şi taxe locale.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta T.V., arătând că, din ansamblul probator rezultă că aceasta este cea care a cumpărat materialele înglobate în edificiu şi că avea doar calitate de delegat, încă din anul 2007, când a început edificarea construcţiei (pentru care a fost emisă autorizaţia de construire 156 din 25 octombrie 2007); că viciul invocat de reclamantă nu putea să-i fie necunoscut, deoarece între părţi s-au derulat şi alte raporturi contractuale, pentru alte trei construcţii, încheiate anterior celui vizând acest imobil; că deşi aceste aspecte, cu privire la condiţiile viciului şi pentru antrenarea răspunderii, au fost relevate în faţa instanţei de fond, nu au fost analizate, cu toate că au o mare importanţă în determinarea condiţiilor prevăzute de art. 1352 C. civ.; că valoarea de circulaţie a imobilului, a fost exagerată prin raportul de expertiză, câtă vreme valoarea finală a locuinţei, precizată prin autorizaţie de construire, era de 142.316,37 lei, la fel ca şi în procesul-verbal de recepţie finală nr. 3131 din 15 aprilie 2008. Terenul în suprafaţă de 500 m.p. nu putea avea, în anul 2008, valoarea de 12.000 euro, iar casa, 288.000 euro; că situaţia pieţei imobiliare din anul 2008 era cu totul diferită de cea actuală, la acea dată preţul imobilelor fiind mult mai mare, acesta fiind în opinia sa şi motivul pentru care societatea reclamantă, agent economic în domeniu, a promovat şi această acţiune, constatând după circa un an şi jumătate că această investiţie nu este rentabilă.
Critica a vizat şi dispoziţia referitoare la obligaţia de plată a spezelor vânzării, în cuantum de 37.688 lei (iar nu euro, cum a stabilit instanţa de fond), în condiţiile în care imobilul dobândit se afla şi se va afla în proprietatea reclamantei. Cât priveşte suma de 22.176 euro calculată pentru demolare, pârâta a susţinut că şi aceasta poate fi diminuată, câtă vreme se poate găsi forţă de muncă la un preţ mult mai redus.
Deşi în cauză a fost administrată o expertiză tehnică imobiliară, la care au fost formulate obiecţiuni întemeiate atât pe starea fizică a imobilului, cât şi pe modalitatea în care s-a derulat proba, instanţa de fond a refuzat efectuarea unei expertize cu trei experţi, având ca obiectiv suplimentar şi identificarea soluţiilor de remediere a deficienţelor constatate de primul raport.
Pârâta a mai arătat că, deşi imobilul este în posesia şi exploatarea intimatei, care l-a dotat cu instalaţii termice şi sanitare şi a efectuat mansardări, instanţa de fond a ajuns la concluzia neutilizării efective a acestui bun.
Prin decizia civilă nr. 55/ C din 18 aprilie 2012, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, a respins apelul, ca nefondat.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut că, spre deosebire de celelalte vicii invocate în cuprinsul cererii de chemare în judecată şi identificate de expertiza B., dar pe care însă judecătorul fondului le-a considerat ca fiind uşor de descoperit de către un proprietar diligent, cea esenţială în asigurarea stabilităţii acestei clădiri, vizând modalitatea de executare a fundaţiei (în fapt, inexistenţa ei), a fost indubitabil necunoscută de intimata reclamantă la momentul încheierii raporturilor juridice.
În atare situaţie, nu au relevanţă apărările şi criticile legate de achiziţionarea anterioară a altor imobile de la pârâtă, de către aceeaşi societate, câtă vreme răspunderea contractuală derivă în speţă din derularea raportului obligaţional născut la 4 iunie 2009, dată la care această clădire era executată în proporţie de 70 %, aspect necontestat în calea de atac (fundaţia fiind aşadar realizată în modalitatea identificată prin expertiza tehnică imobiliară şi prin cea extrajudiciară M.L.P.A.T.).
Instanţa de apel a constatat că martorii audiaţi în cauză nu au reuşit să confirme apărările pârâtei, că societatea intimată, prin reprezentanţii săi, cunoştea sau putea cunoaşte starea fundaţiei încă de la începutul lucrărilor, cumpărând imobilul în aceste condiţii, iar faptul că în executarea bunului litigios au fost încorporate materiale de construcţie procurate de însăşi reclamanta cumpărătoare, nu are nicio relevanţă, întrucât viciul descoperit nu se datorează calităţii deficitare a acestora.
Instanţa de apel a mai constatat că nu au vreo relevanţă din punct de vedere probator şi al temeiului în drept incident nici aspectele legate de declinul pieţei imobiliare şi de pierderea, de către societatea reclamantă, a unor profituri în domeniul turistic, generată de fluctuaţia acestei pieţe, întrucât viciul a existat încă de la momentul încheierii raporturilor contractuale, nu a fost cunoscut de cumpărător (şi nici adus la cunoştinţa lui de către vânzător) şi este atât de grav încât nu permite utilizarea imobilului pentru destinaţia locativă, constituind un pericol pentru viaţa oamenilor.
Critica privind modalitatea în care s-a realizat expertiza nu poate fi primită, deoarece propunerea unei noi expertize cu trei experţi a urmărit identificarea acelor posibile remedieri pentru menţinerea edificiului, iar nu reverificarea argumentaţiei expertizelor anterioare, în legătură cu realizarea corespunzătoare a fundaţiei, motiv pentru care această probă este irelevantă şi în calea de atac a apelului, câtă vreme expertiza realizată la fond (corelată cu lucrarea extrajudiciară realizată de un specialist M.L.P.A.T. în rezistenţa şi stabilitatea construcţiilor) a concluzionat, fără echivoc, că la edificarea acestei construcţii P + l nu au fost respectate normele de fundare, nu au existat planuri de rezistenţă, iar edificiul constituie un pericol pentru viaţa oamenilor.
Referitor la valoarea pretins prea mare a imobilului, astfel cum a fost determinată prin expertiza tehnică imobiliară, instanţa de apel a constatat că nu are relevanţă valoarea estimată, stabilită în actul preliminar începerii lucrării (autorizaţia de construire datată 25 octombrie 2007, act emis anterior încheierii contractului dintre părţi) şi care urma să se regăsească în mod corespunzător în procesul-verbal de recepţie finală (care de asemenea poartă o dată anterioară cumpărării imobilului de către societatea intimată).
Pârâta nu face nici o trimitere, în această critică, la valoarea bunului, astfel cum a fost consemnată în contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 732 din 04 iunie 2009 şi nici la estimarea dată prin expertiza judiciară construcţiei; instanţa de apel a reţinut, totodată, că dat fiind temeiul răspunderii deduse judecăţii, cumpărătorul este în drept să-şi recupereze, în situaţia dată, toate cheltuielile efectuate cu achiziţionarea acestui imobil, dar şi a celor care vor reclama demolarea construcţiei improprii, iar expertiza a stabilit că din preţul de 300.000 euro consemnat prin contract, 288.000 euro reprezintă evaluarea acestei construcţii.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta T.V., reiterând, în totalitate, motivele de apel.
Examinând recursul în raport de excepţia de nulitate invocată din oficiu, a cărei analiză este prioritară raportat la aspectele de fond ale cererii, faţă de caracterul său peremptoriu, Înalta Curte urmează a constata nulitatea căii de atac, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 3021 lit. a) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, sau după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.
Recursul se motivează, conform art. 303 C. proc. civ., prin însăşi cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, motivele de recurs fiind evidenţiate limitativ de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., iar art. 306 alin. (1) din acelaşi cod, prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă la motivele de ordine publică.
Din economia textelor legale anterior citate rezultă că nu este suficient ca recursul să fie depus şi motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar ca criticile formulate să se circumscrie motivelor de nelegalitate expres şi limitativ reglementate.
În consecinţă, în măsura în care recursul nu este motivat ori atunci când aspectele învederate în cererea de recurs nu pot fi încadrate în dispoziţiile art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., calea de atac va fi lovită de nulitate.
În speţă, se constată că succesiunea de fapte şi afirmaţii din cuprinsul cererii de recurs nu este structurată, din punct de vedere juridic, în aşa fel încât să se poată reţine, măcar din oficiu, vreo critică susceptibilă de a fi încadrată în cazurile de modificare ori de casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., în limita cărora se poate exercita controlul judiciar în recurs.
În cererea de recurs nu se fac referiri la soluţia respingerii apelului şi nu se arată care sunt, în concret, motivele de nelegalitate ale deciziei recurate, ori dispoziţiile legale încălcate, ci recurenta-pârâtă a reluat în totalitate criticile formulate împotriva hotărârii de primă instanţă referitoare la împrejurarea că aceasta a fost cea care a achiziţionat materialele încorporate în edificiu; că viciul invocat de reclamantă nu putea să-i fie necunoscut, deoarece între părţi s-au derulat şi alte raporturi contractuale, pentru alte trei construcţii, încheiate anterior celui vizând acest imobil; că deşi aceste aspecte, cu privire la condiţiile viciului şi pentru antrenarea răspunderii, au fost relevate în faţa instanţei de fond, nu au fost analizate, cu toate că au o mare importanţă în determinarea condiţiilor prevăzute de art. 1352 C. civ.; că valoarea de circulaţie a imobilului, a fost exagerată prin raportul de expertiză; că obligaţia de plată a spezelor vânzării şi cea aferentă cheltuielilor de demolare sunt prea mari; că în mod greşit nu s-a suplimentat probatoriul cu o nouă expertiză, etc.
Or, prin decizia atacată s-a răspuns deja acestor critici, instanţa de apel reţinând, în preambulul considerentelor, în mod generic, că acestea „..se fundamentează în cea mai mare parte pe argumente adiacente ansamblului probator, legate de existenţa unor raporturi juridice anterioare între aceleaşi părţi, născute în legătură cu alte imobile, a unei exploatări (chiar în condiţiile date) a acestui imobil de către societatea reclamantă, de fluctuaţiile pieţei imobiliare şi de posibilitatea reducerii prejudiciului prin utilizarea de forţă de muncă mai ieftină”.
Instanţa de apel a concluzionat că aspectul fundamental în rezolvarea cauzei îl constituie existenţa unui viciu fundamental vizând modalitatea de execuţie a fundaţiei, aspect necunoscut de către reclamantă la data încheierii raporturilor juridice cu pârâta şi care, prin gravitatea lui, determină imposibilitatea de întrebuinţare a bunului.
În acest sens, instanţa de apel a constatat întrunirea condiţiilor legale ce antrenează răspunderea contractuală, respectiv, faptul că viciul a fost ascuns, că a existat la momentul încheierii contractului şi că este foarte grav, astfel încât dacă ar fi fost cunoscut, cumpărătorul nu ar fi achiziţionat bunul.
Faţă de cele mai sus arătate, rezultă că aspectele pe care recurenta-pârâtă le supune analizei în calea extraordinară de atac a recursului nu au nicio legătură cu considerentele hotărârii instanţei de apel, prin care s-a dezbătut problema întrunirii condiţiilor legale de antrenare a răspunderii contractuale pentru vicii ascunse ale bunului vândut, ci sunt reluate aceleaşi aspecte la care deja s-a răspuns prin hotărârea recurată.
Aspectele invocate ca motive de recurs privesc, în realitate, netemeinicia decizia atacate rezultând din aprecierea eronată a probelor administrate în cauză, recurenta-pârâtă indicând probele care nu au fost luate în considerare sau au fost greşit apreciate şi făcând propria analiză şi reapreciere, cu concluzia finală că hotărârea pronunţată în baza acestora este nelegală, impunându-se modificarea acesteia.
Astfel, susţinerile recurentei-pârâte nu se circumscriu niciunui caz de casare şi nu reprezintă chestiuni de nelegalitate care să poată fi analizate ca atare de instanţa de recurs, întrucât pentru a motiva recursul în sensul legii este insuficient a se expune nemulţumirile legate de hotărârea atacată, fiind necesară raportarea acestora la conţinutul deciziei obiect al căii extraordinare de atac, cu indicarea modalităţii în care instanţa de judecată nu s-a conformat dispoziţiilor legale incidente.
Or, în speţă, recurenta-pârâtă nu arată în ce modalitate decizia instanţei de apel nu este conformă legii, şi nu se raportează la considerentele acesteia, ci reia ad literam critici formulate în faza procesuală anterioară şi asupra cărora instanţa de apel deja s-a pronunţat.
Recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care se supune cenzurii judiciare a instanţei competente controlul conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept, iar când criticile formulate nu se raportează punctual, la conţinutul deciziei supusă acestei căi extraordinare de atac, chiar încadrate sau încadrabile în drept, atrag nulitatea recursului, întrucât sunt străine problemelor rezolvate prin respectiva hotărâre.
Pentru considerentele arătate, constatând şi că în speţă nu sunt date motive de ordine publică, Înalta Curte urmează a constata, în conformitate cu art. 306 alin. (1) C. proc. civ., că recursul deduse judecăţii este lovit de nulitate.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
D E C I D E
Constată nul recursul declarat de pârâta T.V. împotriva deciziei nr. 55/ C din 18 aprilie 2012 a Curţii de Apel Constanta, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 6 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 492/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 495/2013. Civil. Contestaţie decizie de... → |
|---|
