ICCJ. Decizia nr. 4943/2013. Civil. Expropriere. Recurs

Decizii civile ICCJ 2013

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 4943/2013

Dosar nr. 4615/111/2008

Şedinţa publică din 31 octombrie 2013

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 951/ C din 29 iunie 2012, Tribunalul Bihor a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii C.I. şi C.R. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România, a obligat pârâtul să plătească reclamanţilor suma de 107.985 euro cu titlu de despăgubiri civile şi suma de 19.000 lei cheltuieli de judecată reprezentând onorariul pentru expertiză şi a respins celelalte capete de cerere.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că, prin Hotărârea nr. 179 din 11 iunie 2008 de stabilire a despăgubirilor s-a aprobat acordarea de despăgubiri pentru imobilul expropriat situat în localitatea Sălard, parcela nr. top. 2455/1, în suprafaţă de 18.746,00 mp, identificat prin nr. cadastral 1936, 1937, 1938, stabilindu-se cuantumul acesteia la suma de 515.393,15 lei, reprezentând echivalentul sumei de 140.595 euro.

Întrucât reclamanţii au contestat cuantumul despăgubirilor, instanţa de fond a dispus efectuarea unui raport de expertiză tehnică de către experţii L.C., T.D.M. şi B.I., comisie care a stabilit că valoarea de piaţă a imobilului acordată reclamanţilor prin Hotărârea nr. 179 din 11 iulie 2008 este cea justă, astfel încât acest capăt de cerere a fost apreciat ca fiind neîntemeiat.

În ceea ce priveşte capătul de cerere din acţiunea principală privind obligarea Statului Român la exproprierea pentru cauză de utilitate publică şi a parcelelor cu nr. top. 1939, 1940, 1941, instanţa de fond a reţinut că, din dispoziţiile Legii nr. 33/1994 şi ale Legii nr. 198/2004 rezulta că legiuitorul nu a prevăzut posibilitatea declanşării procedurii de expropriere de către alte persoane sau autorităţi decât cele prevăzute în art. 7 din lege, neexistând vreun drept de iniţiativă în sarcina celui ce urmează a fi expropriat.

S-a mai reţinut de către prima instanţă faptul că exproprierea doar a suprafeţei menţionate în hotărârea de expropriere le creează reclamanţilor un prejudiciu, care trebuie să se reflecte în stabilirea cuantumului despăgubirilor, sens în care raportul de expertiză efectuat în cauză a stabilit că potenţialul efectiv de folosinţă al terenului rămas din nr. cadastrale 1939, 1940, 1941, după exproprierea nr. cadastrale 1936, 1937, 1938, este mult diminuat, tinzând spre zero, suprafeţele rămase după expropriere, identificate prin nr. cad. 1939, 1940, 1941, în suprafaţă totală de 14.398 mp, nu pot fi cultivate în regim normal, nefiind respectate distanţele minime permise în exploatarea suprafeţelor de teren neexpropriate. Acest prejudiciu a fost cuantificat la suma de 107.985 euro, sumă la care a fost obligat pârâtul, în baza dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 198/2004.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul Statul Român, reprezentat prin C.N.A.D.N.R. SA.

Apelantul a solicitat schimbarea în parte a sentinţei, respingerea cererii de acordare a unei sume cu titlu de prejudiciu pentru parcelele cu nr. cadastral 1939, 1940, 1941 şi menţinerea valorii despăgubirii din Hotărârea nr. 179 din 11 iulie 2008, emisă de Comisia de aplicare a Legii nr. 198/2004 Sălard, precum şi respingerea cererii de obligare la plata cheltuielilor de judecată. Totodată a solicitat obligarea reclamanţilor la plata acestor cheltuieli.

Prin motivele de apel s-a invocat nesocotirea art. 25 din Legea nr. 33/1994, deoarece comisia de experţi nu a fost legal constituită, niciunul dintre aceştia nefiind evaluator proprietăţi imobiliare. Apelantul a susţinut că, deşi a invocat acest aspect, iar instanţa de fond a luat act, fiind numit la solicitarea sa, conform art. 25 din Legea nr. 33/1994, expertul evaluator C.O.A., şi s-a revenit asupra experţilor B. şi L., ulterior, nu au mai fost înlocuiţi, iar în locul expertului său a fost numit T.D.M.

Cu toate că a dovedit că experţii topografi numiţi nu pot efectua lucrarea de expertiză, ce viza evaluarea terenului în litigiu şi stabilirea unui eventual prejudiciu, nu s-a ţinut cont de acest aspect, au fost încălcate prevederile art. 14 din O.G. nr. 2/2000, art. 25 din Legea nr. 33/1994, raportul de expertiză fiind lovit de nulitate.

Apelantul a mai susţinut că s-a făcut o aplicare şi interpretare greşită a art. 9 din Legea nr. 198/2004, art. 26 din Legea nr. 33/1994, art. 16-19 din O.G. nr. 43/1997, art. 129 C. proc. civ., s-a acordat un prejudiciu inexistent, nedovedit, prejudiciul cert neputând fi confundat cu cel viitor şi eventual, fiind lipsit de predictibilitate.

Experţii au propus 107.985 euro despăgubiri pentru prejudiciul suferit în urma exproprierii nr. cadastrale 1936, 1937, 1938 Sălard, reţinându-se că potenţialul de folosinţă al terenului rămas este mult diminuat, tinzând spre zero, că suprafaţa rămasă nu se mai poate cultiva în regim normal, că distanţa minimă permisă în exploatarea suprafeţelor de teren rămasă este de 50+30 m, măsuraţi din marginea asfaltului autostrăzii şi drumul vicinal, iar această distanţă nu se regăseşte în teren. Or, nu s-a anexat vreo dovadă conform căreia ar reieşi o eventualitate a imposibilităţii de utilizare a parcelelor de teren rămase, conform categoriei de folosinţă, agricol, arabil extravilan.

Apelantul a mai susţinut că în mod greşit prima instanţă a reţinut că, în zona de siguranţă şi protecţie este interzisă autorizarea instalaţiilor, plantaţiilor sau amenajări, câtă vreme, conform art. 16 alin. (2) din O.U.G. nr. 43/1997, este interzisă doar realizarea de culturi agricole sau forestiere, sigur, cu condiţia de a nu impieta asupra siguranţei circulaţiei în zonă. Parcelele rămase neexpropriate au suprafaţa şi configuraţia necesară realizării în bune condiţii a unor culturi agricole. Or, dată fiind suprafaţa celor 3 parcele -14.398 m.p., din care una de 5.000 m.p., alta de aproape 1 ha, este imposibil a susţine că au devenit improprii realizării culturii agricole.

Afirmaţiile specialiştilor referitoare la imposibilitatea exploatării mecanice a terenurilor rămase neexpropriate, la tasarea acestora, sunt nedovedite, s-ar impune a fi efectuate studii pedologice după construirea autostrăzii, pentru a se determina dacă terenul a suferit tasare accentuată, de un expert agricol sau evaluarea proprietăţii imobiliare.

Există distanţa necesară pentru exploatarea efectivă a imobilelor rămase neexpropriate, cu destinaţie agricolă, nr. cadastral 1941 Sălard are deschidere de 68,43 m, iar pentru autostrăzi trebuie respectată o distanţă de 50 m, din axul drumului până la marginea exterioară. Or, terenurile rămase neexpropriate beneficiază de o distanţă suficientă pentru exploatarea lor agricolă. De altfel, nu s-a ţinut cont că zona de protecţie se calculează de la mijlocul drumului, autostrada va fi de 15 m lăţime pe fiecare sens, în speţă zona de siguranţă fiind de 5 m conform anexei 1 la O.G. nr. 43/1997, rezultând o diferenţă de 30 m, aferentă zonei de protecţie. Pe terenul rămas, oricum nu se puteau planta arbori, fiind teren agricol, nu forestier.

S-a mai susţinut, în motivarea apelului, că a fost încălcat rolul activ al judecătorului, fiind apreciate eronat probele, evaluarea s-a făcut de experţi topografi. Apelantul a arătat că a stabilit despăgubirea cu respectarea legii, în baza unui raport întocmit de un evaluator autorizat şi aprobat prin H.G. nr. 245/2008. Lucrarea de expertiză efectuată la prima instanţă nu respectă art. 26 din Legea nr. 33/1994, valoarea propusă de comisia de experţi nefiind dovedită, iar proba constând în efectuarea contraexpertizei s-a respins nemotivat.

Raportul de expertiză s-a depus la 21 noiembrie 2011, însă apelantul a luat cunoştinţă de el doar la 2 martie 2012, deşi l-a solicitat din 31 ianuarie 2012. În plus, la obiecţiuni nu i s-a comunicat răspunsul.

Hotărârea nu cuprinde vreo apreciere personală cu referire la pretinsul prejudiciu invocat de reclamanţi şi de ce s-a considerat temeinică, legală, lucrarea de expertiză. Instanţa şi-a însuşit toate susţinerile experţilor şi a apreciat că se cuvine o despăgubire imensă 107.985 euro cu titlu de prejudiciu, fără o motivare în fapt şi în drept.

De altfel, considerentele referitoare la prejudiciu sunt contradictorii, iniţial se reţine că valoarea de piaţă a imobilului acordată prin Hotărârea nr. 179 din 11 iulie 2008 este cea justă, apoi se acordă suma susmenţionată, câtă vreme reclamanţii se vor bucura în continuare de toate atributele ce derivă din dreptul de proprietate.

Prin cererea de aderare la apel, intimaţii reclamanţi C.I. şi C.R. au solicitat admiterea acesteia, modificarea în parte a sentinţei atacate, în sensul admiterii cererii lor formulată în principal, respectiv: să se constate că prejudiciul suferit de către reclamanţi este mai mare decât valoarea stabilită prin Hotărârea nr. 179 din 11 iunie 2008 şi să se stabilească valoarea reală a despăgubirilor pentru terenul cu suprafaţa de 18.746 m.p. identificat prin nr. cadastral 1936, 1937 şi 1938 Sălard; să se dispună modificarea parţială a hotărârii menţionate în sensul înscrierii cuantumului real al despăgubirilor; să se constate că nu este posibilă exproprierea parcelelor cadastrale 1936, 1937, 1938 fără exproprierea şi a parcelelor cu nr. cadastral 1939, 1940 şi 1941 Sălard; să se dispună exproprierea şi a parcelelor cu nr. cadastral 1939, 1940 şi 1941 Sălard şi în consecinţă, să stabilească obligarea pârâtei la plata de despăgubiri şi pentru aceste parcele, raportat la valoarea stabilită prin Hotărârea nr. 179 din 11 iunie 2008, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii de aderare la apel, apelanţii reclamanţi au arătat faptul că instanţa de fond a considerat că cererea formulată în principal de către ei, nu este întemeiată, deoarece, dispoziţiile Legii nr. 198/2004 şi ale Legii nr. 33/1994 nu au prevăzut posibilitatea declanşării procedurii exproprierii de către alte persoane decât autorităţile prevăzute în art. 7 din lege, opinie a instanţei ce nu este întemeiată. Apelanţii reclamanţi au precizat că nu ei solicită declanşarea procedurii exproprierii, această procedură a fost declanşată de către Statul Român, prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA, ei au considerat, raportat la art. 24 alin. (4) din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, că sunt în situaţia în care nu este posibilă exproprierea numai a unei părţi din teren, ci numai exproprierea totală a terenului, astfel că au solicitat ca instanţa să aibă în vedere concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză, dar mai ales răspunsul la obiecţiuni, în care se menţionează că terenul rămas în urma exproprierii, respectiv cel identificat prin nr. cadastrale 1939, 1940, 1941 Sălard, este inutilizabil.

Apelantul pârât a solicitat respingerea cererii de aderare la apel, formulată de către reclamanţi.

Apelanţii reclamanţi au solicitat respingerea apelului promovat de către pârât, apreciind ca nefondate criticile acestuia.

Reprezentanta Ministerului Public a pus concluzii de admitere a apelului formulat de către apelantul pârât, schimbarea în parte a sentinţei atacate, în sensul menţinerii valorii despăgubirilor din Hotărârea nr. 179 din 11 iulie 2008, iar referitor la cererea de aderare la apel, promovată de către intimaţii reclamanţi, a solicitat respingerea acesteia.

Prin decizia nr. 7/ A din 14 februarie 2013, Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă, a admis apelul declarat de pârât, a schimbat în parte sentinţa şi a respins în întregime acţiunea. Au fost păstrate celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate, prin care s-au respins celelalte capete de cerere, a fost înlăturată dispoziţia prin care s-au acordat reclamanţilor cheltuieli de judecată, iar cererea de aderare la apel formulată de intimaţii reclamanţi a fost respinsă, ca nefondată.

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Astfel cum corect a reţinut instanţa de fond, din imobilele proprietatea intimaţilor reclamanţi, cu nr. cadastral 1936, 1937 şi 1938, aflate în localitatea Sălard, judeţul Bihor, o suprafaţă de 18.746 m.p. - parcela cu nr. 2455/1 (teren agricol extravilan, în suprafaţă totală de 458.722 m.p., din care proprietarului îi rămâne 439.976 m.p.) s-a expropriat pentru realizarea obiectivului de investiţie „Autostrada Braşov - Cluj - Borş”, prin Hotărârea nr. 179 din 11 iunie 2008 - filele 5-6 dosar de fond, fiind aprobate despăgubiri în valoare de 140.595 euro, conform art. 6 din Legea nr. 198/2004, respectiv 515.393,15 lei.

Câtă vreme părţile nu au contestat cele reţinute de instanţa de fond referitor la despăgubirile ce se cuvin pentru partea din teren ce se impune a fi expropriată şi nici faptul că nu se impune a fi expropriată o suprafaţă de teren mai mare decât cea propusă iniţial în acest sens, acest aspect nu se mai impune a fi analizat.

Potrivit art. 25 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, pentru stabilirea despăgubirilor, instanţa va constitui o comisie de experţi compusă dintr-un expert numit de instanţă, unul desemnat de expropriator şi un al treilea din partea persoanelor care sunt supuse exproprierii. Câtă vreme, în speţă intimaţii reclamanţi au contestat pe lângă cuantumul despăgubirilor oferite de expropriator şi suprafaţa de teren ce se impune a fi expropriată, s-a impus desemnarea unor experţi topografi, care să stabilească suprafaţa de teren afectată şi care să aibă competenţa să evalueze despăgubirile ce se impun. în vederea îndeplinirii acestor condiţii, instanţa de fond a solicitat Biroului Local de Expertize Tehnice şi Contabile din cadrul Tribunalului Bihor comunicarea unei liste cu experţi, din care să poată fi aleşi cei trei experţi pentru a efectua probaţiunea necesară şi impusă de dispoziţiile legale susmenţionate.

Cu ocazia încuviinţării probaţiunii solicitate de intimaţii reclamanţi la 5 ianuarie 2009 apelanta pârâtă nu s-a prezentat şi nici nu a fost reprezentată, deşi a fost legal citată, astfel că, după comunicarea listei de experţi, în şedinţa publică din 16 februarie 2009, fila 47 dosar de fond, prima instanţă a procedat la tragerea la sorţi a 3 experţi, ocazie cu care din nou apelanta pârâtă nu s-a prezentat pentru a-şi desemna un expert şi nici nu a comunicat obiective pentru a fi avute în vedere de experţii numiţi.

Doar în data de 3 mai 2010, fila 60 dosar de fond, instanţa a dispus emiterea unei adrese apelantei pârâte, pentru a-i solicita să comunice dacă este de acord cu comisia constituită în vedere efectuării raportului de expertiză, iar la 17 iunie 2010, fila 63 dosar de fond, a arătat în scris că înţelege a-l desemna pe dl. expert C.O.A., ca expert din partea sa, intimaţii reclamanţi desemnându-l pe dl. expert L.C., cerere încuviinţată în şedinţa publică din 28 iunie 2010, fila 66 dosar de fond, când apelanta a fost reprezentată în cauză.

La solicitarea instanţei, Biroul Local de Expertize a comunicat faptul că experţii topografi H., M., N., P., S., T. şi T. sunt şi experţi A.N.E.V.A.R., deci au competenţe în evaluarea proprietăţii imobiliare, expertul desemnat de apelanta pârâtă, C.O.A., nefiind regăsit pe lista comunicată de Biroul Local, astfel că, întrucât nici expertul numit iniţial Iacob Iosif, nu este expert A.N.E.V.A.R., a fost înlocuit prin tragere la sorţi, din comisie tăcând astfel parte 3 experţi: S.D., L.C. şi B.I., comisie necontestată de apelantă cu ocazia soluţionării cauzei în fond. E.S. a fost înlocuit cu expertul T.D.M. la 18 octombrie 2010, fila 76 dosar de fond, urmare a volumului mare de lucrări pe care le avea în lucru şi care nu-i permiteau să participe la efectuarea raportului de expertiză.

Deşi apelanta pârâtă a fost citată la efectuarea fazei de teren, nu s-a prezentat, iar în instanţă, deşi avea termen în cunoştinţă, nu a fost reprezentată decât conform celor arătate la termenul de judecată din 28 iunie 2010.

Raportul de expertiză s-a depus la data de 21 noiembrie 2011, filele 112-123 dosar de fond, iar la termenul de judecată din 3 februarie 2012 apelanta pârâtă nu s-a prezentat pentru a-i fi comunicat raportul. Or, câtă vreme acesta s-a depus în timp util, cu mai mult de două luni înaintea termenului de judecată, aceasta avea posibilitatea de a-l studia şi a solicita comunicarea unui exemplar, neexistând o dispoziţie expresă ce să impună comunicarea din oficiu, în lipsa părţii legal citate, dispoziţiile art. 209 C. proc. civ. prevăzând doar obligaţia expertului de a depune lucrarea cu cel puţin 5 zile înainte de termenul de judecată fixat

Doar la data de 2 martie 2012, fila 130 dosar de fond, apelanta a fost reprezentată prin avocat, ocazie cu care i s-a comunicat un exemplar din acest raport de expertiză, neexercitându-şi dreptul de a formula obiecţiuni, după studiul acestuia.

Aşadar, din cele expuse, se reţine faptul că deşi apelanta s-a prezentat pe parcursul acestor ani în care s-a derulat litigiul doar de două ori în instanţă prin avocat, comisia constituită fiind numită conform celor expuse, doar după efectuarea probei, în 19 martie 2012, fila 132 dosar de fond, aceasta a formulat obiecţiuni, în cadrul cărora a contestat comisia desemnată şi a invocat nulitatea raportului.

Experţii au depus la dosarul de fond răspuns la obiecţiunile formulate, iar la termenul de judecată din 22 iunie 2012 apelanta pârâtă din nou nu a fost prezentă şi nici reprezentată, solicitarea efectuării unui raport de contraexpertiză fiind respinsă, ca tardiv solicitată.

Raportat la considerentele expuse, criticile apelantei referitoare la constituirea comisiei de experţi, a competenţei acestora în materia evaluării, a încălcării art. 25 din Legea nr. 33/1994, a art. 14 din O.G. nr. 2/2000, au fost respinse, ca nefondate.

În ceea ce priveşte evaluarea despăgubirilor, instanţa de apel a reţinut, raportat la prevederile art. 2-6 din Legea nr. 33/1994 şi având în vedere raportul de expertiză efectuat în cauză, că valoarea de piaţă a imobilului, acordată reclamanţilor prin Hotărârea nr. 179 din 11 iunie 2008, este cea justă, aspect de altfel recunoscut de aceştia, conform celor expuse mai sus. Potrivit expertizei, suprafeţele de teren rămase în urma exproprierii nu pot fi exploatate, cultivate în condiţii normale de siguranţă, întrucât sunt în imediata vecinătate a limitelor efective ale autostrăzii, existând interdicţii de stropire cu instalaţii mecanizate sau plantării de arbori sau plante înalte, acestea neasigurând vizibilitatea necesară în curba drumului dacă sunt amplasate în zona distanţelor de siguranţă şi protecţie. Concluzia experţilor a fost în sensul că, potenţialul efectiv de folosinţă al terenului rămas este mult diminuat, tinzând spre zero, neputând fi cultivat normal.

Curtea a apreciat, raportat la aceste concluzii, că terenul în litigiu, fiind situat în extravilan, are implicit o destinaţie cu caracter agricol, deci, destinat efectuării unor culturi agricole, or, câtă vreme din raportul de expertiză nu reiese faptul că terenul rămas nu ar putea fi exploatat, ci doar că exploatarea ar fi îngreunată, este vorba de un eventual, viitor, incert prejudiciu ce va fi cauzat proprietarilor, nu unul cert şi sigur. Nu există dovezi că în prezent sau în ultimii 3 ani anterior litigiului reclamanţii au fost împiedicaţi să folosească terenul conform dorinţei lor.

Suprafaţa de teren rămasă neexpropriată este de 14398 m.p. Or, câtă vreme nu s-a dovedit faptul că şi aceasta se impune a fi expropriată în sensul art. 24 alin. (4) din Legea nr. 33/2004, în mod greşit instanţa de fond a acordat despăgubiri echivalente contravalorii terenului ce rămâne în proprietatea intimaţilor reclamanţi. Faptul că aceştia în viitor nu îşi vor putea folosi această suprafaţă în aceleaşi condiţii ca anterior construirii autostrăzii, nu îi îndreptăţeşte în prezent la obţinerea unei despăgubiri echivalente contravalorii acestuia, nefiind vorba în speţă de un prejudiciu cert, sigur, ci de unul viitor, incert. In măsura în care le va fi creat un prejudiciu cert, sigur, după finalizarea lucrărilor sau chiar anterior, vor putea obţine despăgubiri echitabile. în prezent însă, acesta este incert şi nedovedit, greşit instanţa de fond reţinând contrariul. Raportat la aceste aspecte, cererea de aderare la apel a fost respinsă, ca nefondată.

S-a mai reţinut, în considerentele deciziei recurate că, imposibilitatea utilizării terenului pentru culturi ce impun folosirea unor pluguri, combine performante, nu poate duce la concluzia că terenul nu poate fi folosit în alte scopuri agricole, fâneţe de exemplu, etc., mai mult, există de altfel utilaje şi cu o lăţime mai mică decât cea indicată de experţi, aspect notoriu, care să poată fi folosite în scopul cultivării terenului, în zonele ce exced celui de protecţie şi siguranţă.

Referitor la zona de siguranţă, pe aceasta, conform art. 16 alin. (2) din O.G. nr. 43/1997, privind regimul drumurilor, nu pot fi realizate culturi agricole sau forestiere, însă, nici nu se interzice folosirea în alte scopuri de natură agricolă, cum ar fi fâneţele. Cât priveşte zona de protecţie, conform art. 17 alin. (2) din acelaşi act normativ, acestea rămân în gospodărirea persoanei juridice sau fizice, care le au în administrare sau în proprietate, cu obligaţia ca acestea, prin activitatea lor, să nu aducă prejudicii drumului sau derulării în siguranţă a traficului prin neasigurarea scurgerii apelor în mod corespunzător, prin executare de construcţii, plantaţii care să provoace înzăpezirea drumului sau să împiedice vizibilitatea pe drum.

Experţii au evidenţiat faptul că terenul rămas neexpropriat este situat în mijlocul inelului autostrăzii, nr. cadastral 1939, în suprafaţă de 5174 m.p., nr. cadastral 1940 în suprafaţă de 196 m.p. la bază, iar nr. cadastral 1941 în suprafaţă de 9028 m.p. între rampa de acces la autostradă şi drumul de legătură dinspre localitatea Ciuhoi, neexistând dovezi conform cărora să reiasă că accesul la acesta ar fi inexistent, că nu ar putea fi folosit în scopuri agricole, altele decât cele interzise de dispoziţiile legale.

Chiar dacă lucrarea de utilitate publică aduce anumite restricţii proprietarului terenului învecinat, acesta excede suprafeţei necesare a fi expropriată, iar prejudiciul suferit nu poate fi cuantificat în prezent, ceea ce au stabilit experţii fiind valoarea de circulaţie, conform celor expuse, ce nu este echivalentul unui prejudiciu cert, actual, greşit instanţa de fond reţinând contrariul. De altfel, nu s-a dovedit ce culturi s-au efectuat anterior litigiului, ce culturi se realizează în prezent,sau dacă terenul a fost sau nu cultivat, ori folosit doar ca fâneţe, cu atât mai mult cu cât lucrările nu au fost finalizate la construcţia autostrăzii.

Raportat la toate considerentele expuse, în baza art. 296 C. proc. civ., instanţa de apel a admis apelul, a schimbat în parte sentinţa şi, în consecinţă, a respins în întregime acţiunea.

Au fost păstrate celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate, prin care s-au respins celelalte capete de cerere şi, nefiind culpa procesuală a pârâtei, a fost înlăturată dispoziţia prin care s-au acordat reclamanţilor cheltuielile de judecată în fond.

Cererea de aderare la apel, formulată de intimaţii reclamanţi, pentru toate motivele arătate mai sus, a fost respinsă ca nefondată, nefiind aplicabile dispoziţiile art. 24 alin. (4) din Legea nr. 33/1994.

Împotriva deciziei nr. 7/ A din 14 februarie 2013 a Curţii de Apel Oradea, secţia I civilă, au declarat recurs reclamanţii C.I. şi C.R.

Recurenţii au solicitat modificarea în întregime a deciziei recurate, în sensul respingerii apelului declarat de către pârât şi admiterii cererii de aderare la apel, să se constate că valoarea prejudiciul suferit de reclamanţi este mai mare decât valoarea stabilită prin Hotărârea nr. 179 din 11 iunie 2008 şi să se stabilească valoarea reala a despăgubirilor pentru terenul în suprafaţa de 18.746 mp identificat prin nr. cadastral 1936, 1937 şi 1938 Sălard, să se dispună modificarea parţiala a hotărârii menţionate, în sensul înscrierii cuantumului real al despăgubirilor, să se constate ca nu este posibila exproprierea parcelelor cadastrale 1936, 1937 şi 1938, fără exproprierea şi a parcelelor cu nr. cadastral 1939, 1940 şi 1941 Sălard, să se dispună exproprierea şi a parcelelor cu nr. cadastral 1939, 1940 şi 1941 Sălard şi, în consecinţa, să fie obligat pârâtul la plata de despăgubiri şi pentru aceste parcele.

Recurenţii au arătat că, prin cererea de aderare la apel au solicitat, în esenţă, exproprierea şi a parcelelor cu nr. cadastral 1939, 1940 şi 1941 Sălard, deoarece nu este posibilă exproprierea numai a parcelelor cu nr. cadastral 1936, 1937 şi 1938, urmând a obliga pârâtul la plata de despăgubiri şi pentru aceste parcele. Prin decizia recurată a fost admis apelul declarat de pârâtul apelant, fiind respinsă cererea de aderare la apel formulată de către reclamanţi.

Pentru a pronunţa aceasta hotărâre, instanţa de judecata din apel a reţinut faptul că, deşi modalitatea de numire a experţilor a fost legală, prejudiciul stabilit prin lucrarea de expertiză este un prejudiciu viitor, incert şi nedovedit, astfel încât instanţa de fond a acordat în mod greşit acest prejudiciu.

Recurenţii apreciază că în mod corect instanţa de apel a considerat că modalitatea de numire a experţilor a fost legală, astfel încât nu înţeleg să conteste acest aspect.

Însă, consideră că hotărârea pronunţata de instanţa de apel cuprinde motive contradictorii, raportat la apelul declarat de către pârât şi, totodată, nu cuprinde motivele pe care se sprijină, raportat la cererea de aderare la apel, recurenţii invocând astfel motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Se mai susţine de către recurenţi că instanţa de apel a făcut o greşita aplicare a legii, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, instanţa de apel a reţinut faptul ca terenul din litigiu, având categoria de teren arabil extravilan, are o destinaţie implicită de teren agricol, ceea ce duce la concluzia că acest teren poate fi folosit din punct de vedere agricol.

Susţinând că terenul rămas neexpropriat poate fi folosit ca şi fâneţe, instanţa de apel îşi contrazice susţinerile prin care consideră că nu s-a cauzat niciun prejudiciu (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.), deoarece, simplul fapt că acest teren nu mai poate fi folosit aşa cum a fost utilizat până în prezent, cu culturi de cereale şi păioase, înseamnă un prejudiciu prin impunerea unui anumit gen de cultură, a cărui venit este net inferior din punct de vedere financiar.

Or, acest prejudiciu este cauzat de expropriere, care îi împiedică pe recurenţi sa folosească utilaje agricole performante (pe care le deţin) şi sunt puşi în situaţia de a folosi acest teren rămas în urma exproprierii ca şi fâneţe, deşi anterior a fost cultivat.

Recurenţii susţin că aceste considerente sunt contradictorii cu susţinerea potrivit căreia prejudiciul pretins de reclamanţi ar fi unul viitor sau inexistent.

În concluziile raportului de expertiză se menţionează în mod foarte clar că acest teren rămas în urma exproprierii este un teren care nu mai poate fi utilizat din punct de vedere agricol, aşa cum a fost utilizat până în prezent. Or, însăşi instanţa de apel reţine că, datorită caracterul de teren arabil extravilan, acest teren are destinaţie agricolă.

Pe de altă parte, hotărârea instanţei de apel nu cuprinde motivele pe care se sprijină atunci când respinge cererea de aderare la apel.

Prin această cerere s-a solicitat luarea în considerare a dispoziţiilor art. 24 alin. (4) din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publica, respectiv, faptul că suntem în situaţia în care nu este posibilă exproprierea numai a unei părţi din teren, ci este necesară exproprierea totală a terenului.

Recurenţii au solicitat instanţei de judecată să aibă în vedere dispoziţiile-legale mai sus menţionate, care prevăd că „ în cazul în care expropriatorul cere exproprierea numai a unei părţi din teren sau din construcţie, iar proprietarul cere instanţei exproprierea totală, instanţa va aprecia, în raport cu situaţia reală, dacă exproprierea în parte este posibilă, în caz contrar, va dispune exproprierea totală”.

Raportat la acest aspect, recurenţii reclamanţi au solicitat instanţei de judecată din apel să aibă în vedere concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză, dar mai ales răspunsul la obiecţiunile raportului de expertiză, în care se menţionează faptul că terenul rămas în urma exproprierii, respectiv, cel identificat prin nr. cadastrale 1939, 1940 şi 1941 Sălard, este inutilizabil.

Nicăieri în conţinutul hotărârii judecătoreşti nu se regăseşte vreun motiv pentru care aceste susţineri nu au fost avute în vedere, instanţa nepronunţându-se asupra acestor solicitări.

Examinând decizia recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reţine următoarele:

Astfel cum reiese din prevederile art. 26 din Legea nr. 33/1994, despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptăţite. Potrivit textului legal, la calcularea cuantumului despăgubirilor, experţii, precum şi instanţa trebuie să ţină seama de: 1) preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ - teritorială, la data întocmirii raportului de expertiza, precum şi 2) daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptăţite, luând în considerare şi dovezile prezentate de aceştia. Rezultă în mod evident că daunele produse proprietarului constituie o componentă a prejudiciului cauzat prin expropriere, fiind diferite de dauna suferită de persoană prin lipsirea de proprietate, al cărei echivalent este „preţul cu care se vând imobilele”.

Sub aspectul limitelor învestirii instanţei de recurs, se constată că recurenţii dezvoltă critici exclusiv sub aspectul modului de soluţionare a cererii de acordare de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin expropriere raportat la terenul identificat prin nr. cadastrale 1939, 1940 şi 1941 Sălard. Sub acest aspect, recurenţii critică, pe de o parte, faptul că instanţa de apel nu a motivat soluţia de respingere a cererii de aderare la apel, prin care au solicitat să se dispună exproprierea şi cu privire la aceste suprafeţe de teren, cu acordarea despăgubirii corespunzătoare valorii lor, iar pe de altă parte, susţin că instanţa de apel, pe baza unor motive contradictorii, nu a cuantificat acea componentă a prejudiciului constând în daunele cauzate prin expropriere, din perspectiva pierderii suferite de reclamanţi prin imposibilitatea cultivării terenului rămas neexpropriat cu aceleaşi categorii de culturi pe care le-au efectuat înainte de expropriere.

Constatând că în mod formal recurenţii au solicitat în partea introductivă a cererii de recurs majorarea despăgubirii constând în valoarea terenului expropriat, în suprafaţa de 18.746 mp, identificat prin nr. cadastral 1936, 1937 şi 1938 Sălard, în condiţiile în care din motivarea recursului nu reiese vreo critică referitoare la modul de evaluare a acestui teren, înalta Curte consideră că nu este învestiră cu verificarea legalităţii deciziei recurate din această perspectivă, motiv pentru care soluţia dată cu privire la despăgubirea cuvenită pentru terenul efectiv expropriat se consideră intrată sub puterea lucrului judecat.

Înalta Curte constată că, prin cererea de aderare la apel, intimaţii reclamanţi C.I. şi C.R. au solicitat atât majorarea despăgubirii acordate pentru terenul expropriat, identificat prin nr. cadastrale 1936, 1937 şi 1938 Sălard, cât şi exproprierea suplimentară a parcelelor cu nr. cadastrale 1939, 1940 şi 1941 Sălard şi obligarea pârâtului la plata de despăgubiri pentru aceste parcele. în susţinerea acestei din urmă solicitări, reclamanţii au invocat prevederile art. art. 24 alin. (4) din Legea nr. 33/1994, criticând argumentele primei instanţe, care a reţinut că prezentul cadru legislativ nu permite ca iniţiativa exproprierii să aparţină altor peroane decât autorităţilor prevăzute de lege.

Din lecturarea considerentelor deciziei recurate reiese că instanţa de apel nu a analizat deloc această critică a reclamanţilor.

Motivarea instanţei de apel se concentrează exclusiv pe modul de stabilire a daunelor produse prin expropriere, acordate de prima instanţă, aspect ce a format obiect de critică în apelul pârâtului, fără a se pronunţa şi asupra criticii din cererea de aderare la apel prin care se contesta soluţia primei instanţe, de respingere a cererii de expropriere a terenului cu nr. cadastrale 1939, 1940 şi 1941. Instanţa de apel a reţinut că „părţile nu au contestat cele reţinute de instanţa de fond referitor la (.) faptul că nu se impune a fi expropriată o suprafaţă de teren mai mare decât cea propusă iniţial în acest sens”, contrar cererii de aderare la apel care conţinea o critică referitoare tocmai la acest aspect.

Ignorând faptul că prin cererea de aderare la apel a fost învestită şi cu această critică, instanţa de apel a omis să analizeze şi nu a motivat de ce respinge cererea de aderare la apel, soluţia de respingere fiind dată în lipsa cercetării fondului acestei cereri.

În aceste condiţii, în raport de prevederile art. 304 pct. 7, art. 312 alin. (3) şi art. 313 C. proc. civ., se impune casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.

În măsura în care, în rejudecarea apelului, critica referitoare la neexproprierea suprafeţei cu nr. cadastrale 1939, 1940 şi 1941 va fi găsită neîntemeiată, instanţa de apel va trebui să administreze probe şi să stabilească daunele produse proprietarilor prin expropriere raportat la aceste suprafeţe de teren, situaţia de fapt sub acest aspect nefiind pe deplin lămurită.

Reţinând, ca situaţie de fapt, că suprafeţele de teren neexpropriate se găsesc situate fie în mijlocul inelului autostrăzii, fie între rampa de acces la autostradă şi drumul de legătură dinspre localitatea Ciuhoi şi că în viitor acestea nu vor mai putea fi folosite şi cultivate în aceleaşi condiţii ca anterior construirii autostrăzii, instanţa de apel a recunoscut existenţa unui prejudiciu determinat tocmai de aceste limitări ale dreptului de folosinţă, care în mod firesc se convertesc în pierderi de natură patrimonială.

Înlăturarea concluziilor raportului de expertiză, cu motivarea că această situaţie nu îi îndreptăţeşte pe reclamanţi la obţinerea unei despăgubiri echivalente contravalorii terenului, trebuia urmată de administrarea de probe, în vederea stabilirii momentului la care terenul rămas neexpropriat nu a mai putut fi utilizat în aceleaşi condiţii, care a fost potenţialului agricol anterior şi ulterior momentului respectiv şi care este valoarea pierderii suferite de reclamanţi ca efect al acestor limitări. Soluţia instanţei nu se poate baza pe simple presupuneri cu privire la potenţialul agricol, tipul de culturi ce s-ar putea efectua sau categoria de utilaje agricole care ar putea fi folosite de reclamanţi pentru exploatarea terenului, aceste elemente trebuind să rezulte din probe şi să fie confirmate de specialişti, în condiţiile art. 201 şi următoarele C. proc. civ.

Faţă de acest considerente, în temeiul prevederilor art. art. 304 pct. 7, art. 312 alin. (3), art. 313 şi art. 314 C. proc. civ., s-a dispus casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanţii C.I. şi C.R. împotriva deciziei nr. 7/ A din 14 februarie 2013 a Curţii de Apel Oradea, secţia I civilă.

Casează decizia şi trimite cauza spre rejudecare la aceiaşi instanţă de apel.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 octombrie 2013.

← ICCJ. Decizia nr. 4942/2013. Civil. Revendicare imobiliară....  ICCJ. Decizia nr. 4950/2013. Civil. Drepturi băneşti.... →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 4943/2013. Civil. Expropriere. Recurs