ICCJ. Decizia nr. 5046/2013. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5046/2013
Dosar nr. 2986/1/2013
Şedinţa publică din 6 noiembrie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 446/S din 12 decembrie 2011, Tribunalul Braşov, în rejudecare, a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul M.C.R., în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Municipiul Braşov, prin primar, şi Clubul Sportiv Şcolar Braşov; a constatat nevalabilitatea titlului cu care Statul Român a preluat imobilul înscris în C.F. nr. X Braşov, sub numerele topografice X, Y, Z; a respins restul pretenţiilor formulate de reclamant; a respins cererea de chemare în judecată formulată de acelaşi reclamant, în contradictoriu cu pârâta Instituţia Prefectului Judeţului Braşov, ca fiind promovată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins cererea pârâtului Municipiul Braşov, de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.
Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Instituţia Prefectului Judeţului Braşov, tribunalul a constatat că aceasta este întemeiată, întrucât, faţă de obiectul cererii de chemare în judecată, nu se poate reţine că aceasta este titularul obligaţiei în cadrul raportului juridic dedus judecăţii, partea menţionată nedeţinând niciun drept asupra bunului imobil din litigiu.
Referitor la fondul cauzei, potrivit îndrumarului dat de către instanţele de control judiciar, tribunalul a constatat că în prezenta rejudecare trebuie analizat numai capătul de cerere referitor la constatarea nevalabilităţii titlului cu care Statul Român a preluat bunul imobil din litigiu şi posibilitatea reclamantului de a prelua calitatea procesuală de la autoarea sa, aşa cum rezultă din ultima decizie a Curţii de Apel Braşov, soluţiile pronunţe, într-un prim ciclu procesual, cu privire la celelalte pretenţii formulate prin cererea de chemare în judecată, astfel cum aceasta a fost precizată, intrând în puterea lucrului judecat.
Raportat la considerentele de fapt şi de drept mai sus-expuse, instanţa a reţinut că, petitul din cererea dedusă judecăţii relativ la nevalabilitatea titlului cu care statul a preluat imobilul în litigiu este întemeiat, astfel că a fost admis.
Pentru aceste considerente, au fost respinse excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român, lipsei calităţii de reprezentant a Ministerului Finanţelor Publice pentru Statul Român, lipsei capacităţii procesuale de folosinţă şi lipsei calităţii procesuale pasive a Primăriei Municipiului Braşov, lipsei de interes a reclamantului şi admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Instituţia Prefectului Judeţului Braşov.
Prin Decizia civilă nr. 88/Ap din 26 iunie 2012, Curtea de Apel Braşov a admis apelul pârâtei Primăria Municipiului Braşov şi a schimbat sentinţa atacată, în sensul că a admis excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a acestei pârâte, a anulat cererea de chemare în judecată în contradictoriu cu Primăria Municipiului Braşov, păstrând celelalte dispoziţii ale sentinţei; a respins cererea pârâtei privind plata cheltuielilor de judecată în apel, ca nedovedită; a respins apelurile declarate de reclamantul M.C.R. şi de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva aceleiaşi sentinţe.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi reclamantul M.C.R.
Reclamantul M.C.R. a formulat următoarele critici:
I. Instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra primului motiv de apel, privind analizarea, de către instanţa de fond, a cererii de revendicare a imobilului din litigiu, cerere cu care a fost învestită cu ocazia rejudecării cauzei după casarea cu trimitere a cauzei, motiv ce ar atrage nulitatea hotărârii pronunţate.
După pronunţarea Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 1781/2010, cu ocazia rejudecării cauzei, reclamantul şi-a precizat acţiunea, solicitând revendicarea imobilului în litigiu, cerere asupra căreia instanţa trebuia să se pronunţe.
În situaţia în care instanţa, în rejudecare, analizând precizarea acţiunii, ar fi considerat că acţiunea în revendicare formulată este inadmisibilă, sau că ar exista autoritate de lucru judecat cu privire la aceasta, era obligată să pună în discuţia părţilor, în condiţii de oralitate şi contradictorialitate excepţiile inadmisibilităţii acţiunii şi a autorităţii de lucru judecat.
Reclamantul a dovedit că imobilul a fost preluat de la proprietar în condiţiile în care acesta nu figura în anexele Decretului nr. 92/1950, preluarea fiind doar temporară, dovada fiind faptul că dreptul de proprietate al statului nu a fost confirmat, cererea de întabulare iniţială fiind respinsă. Ca urmare, statul, rămânând detentor precar, nu a putut dobândi proprietatea imobilului, nici prin efectul Decretului nr. 218/1960 şi nici al Decretului nr. 712/1966. Imobilul din litigiu, nu s-a aflat nicicând în proprietatea sau posesia statului, care a exercitat doar o detenţie precară, şi nici nu a fost înstrăinat.
În aceste condiţii, stabilirea inadmisibilităţii acţiunii, fără o verificare în acest sens, echivalează cu o nepronunţare pe fondul cauzei a instanţei, sancţionată cu casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
Trebuie avut în vedere faptul că nu există o contradicţie între dispoziţiile de drept comun în materia acţiunii în revendicare (art. 480, 481 C. civ) şi dispoziţiile Legii nr. 10/2001, în primul rând pentru că, "revendicarea imobiliară" nu se confundă cu solicitarea şi acordarea de "măsuri reparatorii", iar în al doilea rând, conform Legii nr. 10/2001 măsura reparatorie a restituirii în natură a imobilului reprezintă o reconstituire a dreptului de proprietate, titlul constând în acest caz, în decizia sau dispoziţia de aprobare a restituirii şi nu titlul în baza căruia, în cadrul acţiunii în revendicare, proprietarul reclamant pretinde că imobilul a fost şi este proprietatea sa, respectiv actul de dobândire a proprietăţii de către autor.
II. Instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra motivului de apel privind încălcarea liberului acces la justiţie, cu nesocotirea dispoziţiilor art. 21 din Constituţie.
III. În mod greşit s-a constatat lipsa capacităţii de folosinţă a pârâtei Primăria Municipiului Braşov şi anulată acţiunii faţă de aceasta.
Raportat la excepţiile invocate de către Primăria Municipiului Braşov, recurentul a arătat că a invocat excepţia puterii de lucru judecat, întrucât există o hotărâre definitivă şi irevocabilă de soluţionare a acestor excepţii, prin respingerea lor.
Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a arătat că instanţa de judecată a respins în mod greşit excepţiile invocate de către această parte şi a menţinut dispoziţia din Sentinţa civilă nr. 446/S din 12 decembrie 2011 cu privire la nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului înscris în C.F. nr. X Braşov sub nr. top. X, Y, Z.
Recurentul-pârât a mai arătat că reclamanta R.M. nu a revendicat imobilul potrivit procedurilor legilor speciale ale proprietăţii, ci a promovat această cerere în condiţiile dreptului comun, ceea ce este inadmisibil (acţiunea fiind continuată de cesionarul de drepturi litigioase).
Recurentul-pârât a reiterat excepţia privind lipsa calităţii Ministerului Finanţelor Publice, de reprezentant al Statului Român, arătându-se că imobilul în cauză se afla situat în intravilanul Municipiului Braşov, precum şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
Pe fond, recurentul-pârât a arătat că acţiunea este inadmisibilă în considerarea Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată, precum şi a practicii judiciare constante în această materie.
Având în vedere aceasta procedură specială, instanţa de judecată nu poate analiza chestiuni legate de valabilitatea sau nevalabilitatea titlului statului asupra imobilelor ce fac obiectul acestei legi, precum nici cererile privind revendicarea acestor imobile, având în vedere că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, toate acţiunile pentru imobilele preluate de stat, cu titlu valabil, nevalabil, sau fără titlu, se soluţionează numai în baza prevederilor acestei legi, urmând o fază necontencioasă şi apoi, eventual, una contencioasă.
După intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, persoanele care se consideră îndreptăţite la restituirea imobilelor sau la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent nu se mai pot adresa în mod direct instanţelor de judecată pentru valorificarea drepturilor lor asupra unor imobile de natura celor prevăzute de Legea nr. 10/2001.
Din conţinutul cererii introductive de instanţă şi din probatoriul administrat nu rezultă modalitatea în care autorii reclamantei au fost "deposedaţi" de terenurile aferente fabricii.
Imobilul a trecut în mod valabil în patrimoniul Statului Român, nu s-a adus nicio dovadă contrară, reclamanta stând în pasivitate cu privire la clarificarea situaţiei sale, iar instanţa de apel nu a manifestat rol activ în clarificarea modalităţii de preluare a imobilului, fiind avute în vedere doar susţinerile nedovedite ale reclamantei.
Prin Decizia civilă nr. 1005 din 27 februarie 2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a respins excepţia nulităţii recursurilor invocată în cauză; a admis recursul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice în sensul că a admis apelul declarat de acesta împotriva hotărârii de primă instanţă, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins capătul de cerere privind constatarea nevalabilităţii titlului cu care Statul Român a preluat imobilul în litigiu; a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei şi deciziei; a respins, ca nefondat, recursul reclamantului.
Referitor la recursul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, s-a reţinut că în mod greşit instanţa de apel a menţinut dispoziţia instanţei de fond privind constatarea nevalabilităţii titlului statului asupra imobilului în litigiu, în condiţiile în care acţiunea în revendicare formulată de reclamant a fost respinsă ca inadmisibilă şi reclamantul nu a uzat de dispoziţiile Legii nr. 10/20001 pentru a solicita restituirea imobilului în litigiu.
De altfel, acest capăt de cerere al constatării nevalabilităţii titlului statului este în directă legătură cu acţiunea în revendicare (ce a fost respinsă în mod just ca inadmisibilă), ipoteza formulării acestei acţiuni constând tocmai în susţinerea deţinerii imobilului fără titlu de către stat.
Referitor la recursul reclamantului M.C. s-a reţinut că Decizia nr. 1781/2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care a statuat cu putere de lucru judecat inadmisibilitatea acţiunii în revendicare formulată de reclamant, este obligatorie, conform art. 315 C. proc. civ., pentru instanţa de trimitere, în mod just fiind respins acest capăt de cerere.
S-a mai reţinut că dispoziţiile art. 315 C. proc. civ. enunţă fără echivoc principiile ce trebuie respectate de instanţa de rejudecare vizând obligativitatea îndrumărilor date de instanţa de casare îşi găseşte justificare în raţiunea controlului judiciar.
Existenţa unui control judiciar eficient nu poate fi concepută în lipsa unor mijloace procedurale menite să impună respectarea deciziilor date de instanţa supremă.
Instanţa de apel a respectat aceste dispoziţii, cu ocazia rejudecării, atât în privinţa dezlegării problemei de drept privind inadmisibilitatea acţiunii în revendicare, cât şi cu privire la celelalte aspecte, respectiv, soluţionarea excepţiilor invocate, susţinerile recurentului reclamant privind excepţiile soluţionate de Curtea de Apel Braşov neputând conduce la reţinerea nelegalităţii deciziei recurate.
Împotriva acestei decizii, în temeiul art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., reclamantul M.C.R. a formulat, la data de 17 mai 2013, contestaţie în anulare motivată la data de 10 iulie 2013.
Criticile formulate de contestator au vizat următoarele aspecte:
I. Instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra motivului de recurs privind nepronunţarea, de către instanţa de apel, asupra faptului că prima instanţă nu a analizat cererea de revendicare cu care a fost învestită în rejudecare după casare, situaţie ce atrage nulitatea hotărârii pronunţate.
În acest sens, contestatorul arată că instanţa de recurs se rezumă în a analiza hotărârea instanţei de apel relativ la soluţionarea cererii de revendicare din perspectiva Deciziei de casare nr. 1781/2010, însă critica acestuia a vizat cererea de revendicare astfel cum a fost precizată şi formulată ulterior pronunţării deciziei de casare, aspect asupra căruia nu s-a pronunţat nicio instanţă.
După pronunţarea Deciziei nr. 1781/2010, cu ocazia rejudecării cauzei, contestatorul a formulat o precizare la acţiune faţă de care nu s-a pronunţat niciuna dintre instanţe, a căror obligaţie era aceea de a pune în discuţia părţilor, în condiţii de oralitate şi contradictorialitate, excepţiile inadmisibilităţii acţiunii şi autorităţii de lucru judecat raportat la acţiunea precizată.
În condiţiile în care acest lucru nu s-a întâmplat, hotărârile astfel pronunţate sunt nelegale, fiind date cu încălcarea art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
II. Instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra motivului de recurs privind faptul că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra motivului de apel privind încălcarea liberului acces la justiţie, cu nesocotirea dispoziţiilor art. 21 din Constituţie şi art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prin considerarea, ca inadmisibilă, a
acţiunii în revendicare formulată.
În acest sens, contestatorul arată că, potrivit jurisprudenţei constante în materie a Curţii Europene, privarea de proprietate combinată cu absenţa totală a unei despăgubiri, constituie o sarcină disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.
În condiţiile în care contestatorul este proprietar dar nu-şi poate exercita acest drept întrucât este lipsit de posesia bunului şi nici nu poate pretinde despăgubiri pentru această lipsă, acesta este privat de proprietate în sensul dispoziţiilor legale anterior menţionate.
III. Instanţa de recurs nu a analizat motivul de recurs privind nelegalitatea hotărârii Curţii de Apel Braşov datorată admiterii apelului pârâtei Primăria Municipiului Braşov, a constatării lipsei capacităţii sale de folosinţă şi a anulării acţiunii fată de aceasta.
Contestatorul arată că, referitor la excepţiile lipsei capacităţii de folosinţă şi a lipsei calităţii procesuale pasive invocate de pârâta Primăria Municipiului Braşov, operează puterea de lucru judecat rezultată din Sentinţa civilă nr. 84/2007 a Tribunalului Braşov, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 150/2007 a Curţii de Apel Braşov şi Decizia civilă nr. 1781/2010 a Înaltei Curţi.
Prin Sentinţa nr. 84/2007 pronunţată în primul ciclu procesual de Tribunalul Braşov s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Primăriei Municipiului Braşov.
Curtea de Apel Braşov, învestită cu soluţionarea apelului antecesoarei contestatorului, admite în parte apelul şi desfiinţează în parte hotărârea primei instanţe, păstrând dispoziţiile referitoare la excepţia anterior menţionată. Această decizie a fost menţinută şi de către Înalta Curte prin respingerea recursului.
Prin Decizia nr. 1781/2010 s-au fixat limitele rejudecării în sensul că urmau a fi analizate excepţiile invocate în recurs privind calitatea procesuală pasivă a Statului Român şi lipsa calităţii de reprezentant a Ministerului Finanţelor Publice, iar nu excepţiile invocate de către pârâtă.
În aceste condiţii, este evident că soluţia asupra acestor excepţii are putere de lucru judecat, iar instanţa de apel, în rejudecare, nu a pus în discuţia părţilor o atare excepţie, încălcând astfel principiul contradictorialităţii, al oralităţii dezbaterilor şi al autorităţii de lucru judecat.
Contestaţia este nefondată, pentru argumentele ce succed:
Conform dispoziţiilor art. 318 C. proc. civ., hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare.
Contestaţia în anulare specială este o cale extraordinară de atac, de retractare, ce se poate exercita numai în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege, prin care nu se pot remedia greşeli de judecată, respectiv, de apreciere a probelor, de interpretare a faptelor ori a unor dispoziţii legale sau de rezolvare a unui incident procedural.
Pentru a fi incident motivul de contestaţie prevăzut de teza a doua a art. 318 C. proc. civ. invocat de către contestator, este necesar ca instanţa de recurs să fi omis din greşeală vreunul din motivele prevăzute de art. 304 din acelaşi cod, iar nu argumentele de fapt şi de drept invocate de parte.
Argumentele invocate trebuie subsumate motivului de casare pe care se sprijină, instanţa neavând obligaţia de a analiza pe fiecare în parte, ci de a analiza motivele de casare sau de modificare corespunzătoare argumentelor respective.
Instanţa de recurs s-a pronunţat, motivat, asupra tuturor chestiunilor de nelegalitate deduse judecăţii, în cauză nefiind incident motivul de contestaţie în anulare invocat de către petent.
Critica potrivit căreia instanţa de recurs nu s-ar fi pronunţat asupra aspectului legat de nepronunţarea, de către instanţa de apel, pe cererea de revendicare cu care a fost învestită în rejudecare după casare, urmează a fi înlăturată, ca nefondată.
În acest sens, se constată că instanţa de recurs a răspuns acestei chestiuni, reţinând că "Decizia nr. 1781/2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care a statuat cu putere de lucru judecat inadmisibilitatea acţiunii în revendicare formulată de reclamant este obligatorie conform art. 315 C. proc. civ. pentru instanţa de trimitere, în mod just fiind respins acest capăt de cerere".
Problema încălcării liberului acces la justiţie, cu nesocotirea dispoziţiilor art. 21 din Constituţie şi art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului s-a raportat la modalitatea de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 480 C. civ. şi a Deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, chestiune la care, de asemenea, instanţa de recurs a răspuns, reţinând că şi sub acest aspect instanţele anterioare au fost ţinute de cele statuate prin Decizia de casare nr. 1718/2010.
Referitor la limitările impuse de această decizie, instanţa de recurs a reţinut că dispoziţiile art. 315 C. proc. civ. ".. care enunţă fără echivoc principiile ce trebuie respectate de instanţa de rejudecare vizând obligativitatea îndrumărilor date de instanţa de casare, îşi găsesc justificarea în raţiunea controlului judiciar" şi că "existenţa unui control judiciar eficient nu poate fi concepută în lipsa unor mijloace procedurale menite să impună respectarea deciziilor date de instanţa supremă", concluzionând că instanţa de apel a respectat întru totul aceste dispoziţii.
În ceea ce priveşte modul de soluţionare a excepţiilor invocate de părţi, instanţa de recurs a constatat că "decizia instanţei de apel cuprinde motivele de fapt şi de drept ce au format convingerea instanţei, conform art. 261 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. ..", concluzionând că susţinerile recurentului reclamant privind excepţiile soluţionate de Curtea de Apel Braşov nu pot conduce la reţinerea nelegalităţii deciziei recurate.
Faţă de cele arătate mai sus, rezultă că instanţa de recurs s-a pronunţat asupra tuturor chestiunilor supuse controlului de legalitate, iar faptul că în motivarea soluţiei adoptate nu a făcut referire la toate argumentele invocate de reclamant nu echivalează cu o omisiune în sensul prevăzut de art. 318 teza a doua C. proc. civ.
Contestatorul, reiterează, în fapt, aceleaşi critici ce au fost invocate ca motive de nelegalitate în recurs dar care, faţă de configuraţia art. 318 C. proc. civ., nu pot fi analizate ca atare în cadrul contestaţiei în anulare.
Împrejurările relevate de contestator în susţinerea prezentei căi de atac se referă la chestiuni de fond ce nu pot fi avute în vedere în acest context şi care exced motivelor prevăzute de art. 318 C. proc. civ., întrucât deturnează scopul şi finalitatea textului legal arătat, încercându-se transformarea acestei căi extraordinare de atac într-un veritabil recurs la recurs.
Aplicarea şi interpretarea dispoziţiilor legale incidente într-o anumită cauză este atributul instanţei de judecată astfel învestită şi reprezintă expresia principiului rolului activ al acesteia, neputând constitui premise ale formulării unor căi extraordinare de atac.
În consecinţă, Înalta Curte va respinge ca nefondată contestaţia în anulare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de M.C.R., împotriva Deciziei nr. 1005 din 27 februarie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 6 noiembrie 2013.
Procesat de GGC - AS
| ← ICCJ. Decizia nr. 5045/2013. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie... | ICCJ. Decizia nr. 5047/2013. Civil. Contestaţie decizie de... → |
|---|
