ICCJ. Decizia nr. 5101/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5101 /2013
Dosar nr. 365/109/2005
Şedinţa publică din 7 noiembrie 2013
Deliberând asupra cauzei, în condiţiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., reţine următoarele:
La data de 06 ianuarie 2005 contestatoarea F.M.E. a formulat contestaţie împotriva dispoziţiei nr. 3118 din 22 noiembrie 2004 emisă de Primarul Municipiului Piteşti, prin care a fost respinsă cererea de restituire în natură a imobilului situat în Piteşti, str. G.L., nr. 22, – teren de 700 m.p. şi casa aflată pe acesta, cerere formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce va pronunţa, să admită contestaţia, să dispună anularea dispoziţiei atacate şi, pe cale de consecinţă, să admită cererea de restituire în natură a imobilelor – teren şi construcţie, cu cheltuieli de judecată.
La data de 10 martie 2005, numitul D.I.V. a formulat cerere de intervenţie în interes propriu solicitând instanţei să constate că reclamanta nu are nici un drept ca moştenitoare pentru imobilele solicitate prin notificare, neputând face dovada cu documente că este moştenitoarea legală, aşa cum a dovedit intervenientul, cu cheltuieli de judecată.
Prin încheierea de şedinţă din 14 aprilie 2005 s-a constatat că cererea formulată de intervenient a fost promovată în termen legal, că are legătură cu obiectul cauzei, iar intervenientul justifică un interes în soluţionarea acesteia, aşa încât în temeiul art. 52 C. proc. civ. a fost admisă în principiu.
La data de 30 iunie 2005 a fost depusă la dosar cerere de intervenţie în interes propriu formulată de numiţii P.M. şi P.D., prin care au învederat că în calitate de chiriaşi ocupă două camere din imobilul în litigiu, restul fiind proprietatea Consiliului Judeţean Argeş - Centrul de Primire Minori în Regim de Urgenţă.
Prin încheierea interlocutorie din 8 septembrie 2005, Tribunalul a respins cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenienţii P.M. şi P.D. reţinând în motivare că în raport de prevederile art. 50 C. proc. civ. şi art. 13 şi urm. din Legea nr. 10/2001, interesul promovării acţiunii lipseşte în raport de obiectul prezentei cauze, iar intervenienţilor chiriaşi urmează a le fi reglementată situaţia juridică potrivit prevederilor O.U.G. nr. 40/1999, indiferent de persoana proprietarului imobilului restituit prin procedurile administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001, republicată, sau prin hotărâre judecătorească.
La data de 09 septembrie 2005, Consiliul Judeţean Argeş a formulat cerere de intervenţie în interes propriu arătând că este proprietarul bunului solicitat de notificatoare, însă cu privire la această cerere, Tribunalul, în şedinţa din 6 octombrie 2005, a dispus citarea Consiliului, cu menţiunea de a depune cererea, cu respectarea cerinţelor art. 50 C. proc. civ. care face trimitere la art. 112 C. proc. civ., pentru a se putea discuta cererea formulată numai că la următoarele termene de judecată Consiliul Judeţean Argeş nu a procedat ca atare şi nu a insistat în cererea formulată.
Prin sentinţa civilă nr. 48 din 8 februarie 2007, Tribunalul Argeş, secţia civilă, a admis, în parte, contestaţia formulată de petenta F.M.E., a anulat dispoziţia nr. 3118 din 22 noiembrie 2004 a Primarului Municipiului Piteşti şi a dispus restituirea în beneficiul petentei-contestatoare a imobilului teren situat în Piteşti, str. G.L., nr. 22, judeţul Argeş, în suprafaţa şi configuraţia arătată - 682 m.p. - de expert D.R. în schiţa de la dosar, punctele 5-6-7-8-9- suprafaţă marcată cu culoare roşie, precum şi restituirea în natură a părţii din construcţia aflată pe terenul astfel evidenţiat.
S-a respins, ca nefondată, cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenientul D.I.V.
Pentru a se pronunţa astfel, Tribunalul a reţinut următoarele:
Prin dispoziţia nr. 3118 din 22 noiembrie 2004 a Primarului Municipiului Piteşti, cererea formulată de petenta F.M.E., prin care a solicitat să i se restituie în natură imobilele din Piteşti, str. G.L., nr. 22 (700 m.p. teren şi casa de pe acesta), a fost respinsă cu motivarea că aceasta nu a depus acte cu care să dovedească dreptul de proprietate al mamei sale înfietoare - B.M. asupra bunurilor respective şi nici acte juridice (certificate de moştenitor, de calitate de moştenitor sau vreo hotărâre judecătorească) din care să rezulte că este îndreptăţită să solicite restituirea lor, în condiţiile în care imobilele respective au fost preluate de stat de la D.G. fără a fi înscrise în anexa la Decretul nr. 92/1950. În cuprinsul dispoziţiei sus-arătate s-a mai menţionat că notificatoarea este fiica soţilor B.P. şi B.M., fiind înfiată în anul 1970 cu efecte restrânse. Anterior, B.M. a fost căsătorită cu D.V., în perioada 5 mai 1935-1949. De asemenea, s-a reţinut că terenul de 700 m.p. solicitat a fost donat de D.G. la 7 martie 1936, fiului său D.V. (căsătorit la data donaţiei cu mama notificatoarei), aceasta din urmă nefăcând dovada că autoarea sa ar fi construit împreună cu primul soţ D.V. imobilul a cărei restituire o cere.
Tribunalul a constatat că la dosar a fost depus certificatul de calitate de moştenitor legatar nr. 133 din 5 august 2001, întocmit de Biroul Notarului Public X Piteşti, constatându-se că de pe urma defunctului D.V., decedat la 24 august 1941, cu ultim domiciliu în Piteşti, str. L.C., actualmente str. G.L., nr. 22, a rămas ca moştenitor în baza testamentului olograf din 25 ianuarie 1941 B.M., fostă D.M., iar din procesul-verbal de constatare a stării testamentului încheiat la 5 august 2002 de Biroul Notarului Public X Piteşti, rezultă că a fost prezentat testamentul sus-arătat cu următorul conţinut „Testament, Subsemnatul, D.V., din Piteşti, str. L.C., nr. 2, las toată averea mea, soţiei mele, D.M. Rog ca trupul meu să-l îngroape lângă al bunicului meu, D.N. Piteşti. 25 ianuarie 1941. Scris propriu şi semnat, Slt. D.V.”.
Instanţa a constatat că prin actul de donaţie întocmit la 7 martie 1936, D.G. din comuna Zărneşti, judeţul Argeş, a donat liber de orice sarcini fiului sau D.V., avocat din Piteşti, str. L.C., nr. 2, un petec de teren viran în suprafaţă de circa 700 m.p., cu vecinătăţile arătate în act teren ce face obiectul dosarului de faţă.
În ceea ce priveşte testamentul olograf din 25 ianuarie 1941 şi certificatul de moştenitor din 5 august 2001, D.I.V., intervenientul din cauza de faţă, a formulat acţiune în contradictoriu cu reclamanta F.M.E., solicitând anularea acestora şi apoi, prin precizarea la acţiune, constatarea nulităţii absolute, astfel că, prin sentinţa civilă nr. 2991 din 8 iulie 2005, Judecătoria Piteşti a respins acţiunea ca neîntemeiată, reţinând în esenţă, în motivare, că testamentul olograf din 25 ianuarie 1941 este afectat de o condiţie suspensivă, aceea a naşterii copilului, condiţie care nu s-a împlinit, aşa încât actul juridic nu a luat naştere, prin urmare testamentul din 1 august 1941 nu a revocat pe cel întocmit la 25 ianuarie 1941, intenţia testatorului rezultând din dispoziţiile testamentare şi din împrejurările exterioare actului, soluţie menţinută prin decizia civilă nr. 122/2006 a Tribunalului Argeş, prin care s-a respins apelul declarat de D.I.V.
Prin urmare, Tribunalul a reţinut că din actele de stare civilă depuse la dosar, inclusiv dispoziţiunea nr. 208/1942 şi certificatele de moştenitor depuse la dosar, reclamanta din cauza de faţă a dovedit calitatea de moştenitoare a mamei sale B.M., căsătorită D. şi apoi P., şi de asemenea a făcut dovada proprietăţii asupra bunurilor solicitate prin notificarea înaintată Primarului Municipiului Piteşti, ce face obiectul cererii de chemare în judecată de faţă, aşa încât dispoziţia atacată a fost apreciată ca neîntemeiată reţinând o situaţie de fapt şi de drept greşită.
De altfel, cu privire la construcţiile aflate pe terenul donat (şi apoi testat de defunct soţiei sale M.), avocatul D.V. a scris declaraţia din 30 iunie 1937 prin a recunoscut că imobilele case pe care le-a construit în str. L.C., nr. 2, Piteşti, pe imobilul teren donat de tatăl său, sunt construite cu cheltuiala exclusivă a soţiei sale D.M., fostă P.T., aşa încât susţinerile contrarii ale intimatului şi intervenientului sunt nereale.
În ceea ce priveşte amplasamentul bunurilor solicitate şi chiar existenta acestora, deşi în speţă s-au făcut susţineri că au fost demolate, iar denumirea străzii s-a schimbat în decursul anilor, s-a constatat că expertul desemnat, D.R. a arătat în lucrarea depusă că imobilul ce se solicită a fi restituit este situat pe terenul ce a făcut obiectul actului de vânzare-cumpărare din 1922, imobil situat parţial pe terenul din actul de donaţie din 1936, iar primul document din care se poate determina identitatea între cele două imobile, cel revendicat şi cel existent, este planşa cadastrală 1930-1932, forma în plan a construcţiei situate în partea din spate a terenului figurat în planşa cadastrală, suprapunându-se perfect peste forma în plan a construcţiei existente acum în str. G.L., nr. 22, situaţie ce este configurată în schiţa anexă de la dosar, schiţă în care a fost evidenţiat terenul ce a făcut obiectul actului de vânzare-cumpărare din 1922, precum şi terenul ce a făcut obiectul donaţiei din 1936. Expertul a mai arătat, în a treia completare a lucrării, că imobilul este ocupat în prezent de Centrul de primire şi ocrotire minori şi de chiriaşii P.M. şi P.D., că acesta se compune din patru camere, baie, hol şi beci ocupate de instituţia sus-arătată şi din cameră, bucătărie şi holuri ocupate de chiriaşi.
În ce priveşte cererea de intervenţie formulată de intervenientul D.I.V., Tribunalul a reţinut că potrivit art. 49 alin. (1) C. proc. civ. oricine are interes, poate interveni într-o pricină ce se urmează între alte persoane, iar potrivit alin. (2) din acelaşi text, intervenţia este în interes propriu când cel care intervine invocă un drept al său. Asupra interesului în formularea cererii de intervenţie, instanţa s-a pronunţat astfel cum s-a arătat înainte prin încheiere interlocutorie, însă se constată că prin modul în care a fost formulată şi prin menţiunile pe care le face, intervenientul nu solicită nimic pentru sine, susţinând, pe de o parte, respingerea acţiunii reclamantei, cu motivarea că aceasta nu are calitate şi îndreptăţire la restituire, iar pe de altă parte, că imobilele au aparţinut autorului său D.G. Or, din actele administrate în cauză şi pe care Tribunalul le-a analizat mai sus rezultă contrariul, astfel că cererea de intervenţie apare ca nefondată. La dosar intervenientul a depus dispoziţia nr. 2880/2006 emisă de Primarul Municipiului Piteşti, act care pe care însă instanţa nu l-a analizat, întrucât excede cadrului investirii.
Prin decizia civilă nr. 288/A din 06 iulie 2007, Curtea de Apel Piteşti, secţia civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul declarat de petenta contestatoare F.M.E. împotriva sentinţei civile nr. 48 din 8 februarie 2007 pronunţată de Tribunalul Argeş, în Dosarul nr. 365/109/2005 (nr. în format vechi 152/cv/2005).
A schimbat, în parte, sentinţa în sensul că a dispus restituirea în beneficiul petentei şi a restului de construcţie, aşa cum este identificat prin schiţa anexă la raportul de expertiză, precum şi a terenului de sub această construcţie.
S-au respins, ca nefondate, celelalte apeluri declarate de apelantul-intimat Primarul Municipiului Piteşti, apelanţii-intervenienţi P.D. şi P.M. şi Consiliul Judeţean Argeş şi de apelantul intervenient în nume propriu D.I.V.
S-a menţinut în rest sentinţa.
La pronunţarea acestei hotărâri, Curtea de Apel a avut în vedere următoarele considerente:
Deşi expertiza efectuată la instanţa de fond a identificat terenul şi construcţia care au făcut obiectul actului de donaţie din anul 1936, instanţa de fond în mod nejustificat prin omologarea variantei dispuse, a fragmentat imobilul casă, ceea ce este inadmisibil.
Nici o parte din proces nu a susţinut că imobilul casă este format din unităţi locative distincte şi nici nu aveau cum să susţină acest lucru, deoarece ea este compusă dintr-un singur corp, bine determinat, format din mai multe camere.
De altfel, în mod separat a fost identificat imobilul casă de către expertul cauzei, aşa după cum rezultă din schiţa anexă aflată la dosar (instanţa de fond).
În concluzie, cum imobilul casă nu se poate „secţiona” urmează ca pe cale de consecinţă să fie admis apelul petentei contestatoare.
În ceea ce priveşte apelul declarat de intimatul Primarul Municipiului Piteşti, Curtea a constatat că acesta este nefondat şi l-a respins pentru următoarele considerente:
Autoarea petentei, respectiv B.M., a fost căsătorită cu D.V. din anul 1936 şi aceasta a construit în anul 1937 imobilul în litigiu. La data încheierii căsătoriei nu era instituită comunitatea de bunuri, aceasta fiind reglementată doar în anul 1954, prin intrarea în vigoare a noului C. fam.
Prin actul de donaţie din anul 1936, D.V. a dobândit de la tatăl său, D.G., un drept de proprietate pentru suprafaţa de 700 m.p. teren.
Dacă pe acest teren s-ar fi aflat o construcţie edificată anterior, aşa cum în mod greşit se susţine prin dispoziţia atacată, părţile ar fi făcut referire la aceasta şi ar fi stabilit regimul ei juridic viitor.
Ulterior, prin declaraţie autentificată dată de D.V. la data de 06 martie 1937, se recunoaşte că imobilul a fost construit în timpul căsătoriei cu D. (B.) M., respectiv autoarea petentei, însă numai cu mijloacele financiare proprii ale acesteia.
Mai mult decât atât, de la data edificării construcţiei şi în continuare, D.M. a figurat în evidenţele de impunere fiscală, ca proprietară, sens în care a achitat impozitul pe construcţii, aşa cum rezultă şi din declaraţia de interese din 04 martie 1950, precum şi din chitanţele aferente.
Din cuprinsul dispoziţiilor art. 23 al Legii nr. 10/2001 rezultă că pentru a dovedi calitatea de proprietar a imobilului preluat de către stat, legea nu face o enumerare a înscrisurilor care pot servi ca mijloc de probă. Ca urmare, proba poate fi făcută prin orice înscris care face credibilă această calitate, mai ales că, aşa cum este cazul în speţă, dreptul de proprietate asupra construcţiei s-a dobândit prin construire.
Referitor la calitatea de moştenitor al autoarei apelantei, se reţine de către Curte, că aceasta a fost dovedită şi că are atât calitatea de moştenitor legal, precum şi testamentar, situaţie care rezultă cu prisosinţă din actele de stare civilă din conţinutul certificatului de moştenitor, care potrivit dispoziţiilor art. 88 din Legea nr. 36/1995, până la anularea sa prin hotărâre judecătorească, face dovada deplină în privinţa calităţii de moştenitor, precum şi a masei succesorale, cât şi din testamentul încheiat la 25 ianuarie 1941 care s-a constatat a fi valabil prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, respectiv sentinţa civilă nr. 2991/2005 a Judecătoriei Piteşti.
În plus, cum apelanta a fost înfiată cu efecte restrânse, potrivit dispoziţiilor art. 77 C. fam. (în vigoare la acea dată), înfiatul are drept de moştenire atât cu privire la părinţii fireşti, însă moşteneşte şi pe înfietoare, în speţă, pe autoarea sa B.M.
Nu în ultimul rând, cum imobilul a fost preluat în mod abuziv de către stat, respectiv fără titlu legal, în speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
În ceea ce priveşte apelul declarat de intervenientul D.I.V. instanţa l-a respins, ca nefondat, pentru următoarele considerente:
În primul rând, deşi acesta a precizat în mod expres că cererea depusă reprezintă o intervenţie în interes propriu, nu a învestit instanţa, respectiv nu a invocat un drept propriu, situaţie faţă de care, practic cererii de intervenţie îi lipseşte obiectul, deoarece potrivit dispoziţiilor art. 50 alin. (1) C. proc. civ., cererea de intervenţie în interes propriu va fi făcută în forma prevăzută pentru cererea de chemare în judecată, iar aceasta din urmă trebuie să cuprindă obiectul cererii şi valoarea lui.
Însă, prin cererea de intervenţie în interes propriu, intervenientul nu cere nimic pentru el, dar din formularea acesteia, se tinde la respingerea contestaţiei petentei pe considerentul că intervenientul este adevăratul moştenitor al lui D.G. şi că petenta nu are calitatea de persoană îndreptăţită la restituirea imobilului în litigiu, potrivit Legii nr. 10/2001.
Curtea a reţinut că în mod legal a fost respinsă această cerere de intervenţie, deoarece prin dispoziţiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, s-a prevăzut şi o procedură judiciară derogatorie, sub anumite aspecte, de la procedurile judiciare comune.
Astfel, prin actul normativ menţionat, cât priveşte dispoziţiile ori deciziile emise de unităţile deţinătoare ale imobilelor preluate în mod abuziv, în sensul art. 2 din lege, s-a instituit o procedură legală în care acestea pot fi contestate de persoana îndreptăţită.
Aşa cum rezultă din economia dispoziţiilor cuprinse în Capitolul III „Proceduri de restituire” dispoziţiile ori deciziile date de unităţile deţinătoare asupra notificărilor ce le sunt adresate pot fi contestate numai în situaţiile prevăzute de lege şi numai de către persoanele îndreptăţite, categorie de persoane care este definită prin art. 3 din lege.
Pentru această categorie de litigii, a fost de altfel stabilită şi o competenţă materială specială derogatorie de la cea reglementată prin normele de drept comun, în favoarea secţiei civile a tribunalului în a cărui circumscripţie teritorială se află sediul unităţii deţinătoare.
Astfel, fiind vorba de o lege specială, ea este de strică interpretare, îşi găseşte aplicaţia numai în ipotezele la care se referă [exemplificativ art. 24 alin. (31), introdus prin Legea nr. 247/2005], reglementările sale neputând fi extinse şi la alte cereri şi categorii de litigii.
În speţă, intervenientul este terţ în raport de procedura reglementată prin Legea nr. 10/2001, în cadrul căreia a fost emisă dispoziţia contestată în prezentul litigiu.
În condiţiile în care, într-adevăr, el justifică un interes şi un drept propriu, are la îndemână procedura reglementată de dreptul comun.
De altfel, şi intervenientului i-a fost emisă în procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 dispoziţia nr. 2880/2006 faţă de care şi apelanta-petentă este de asemenea terţ.
Legiuitorul, aşa cum s-a arătat mai sus, a prevăzut o reglementare specială, derogatorie de la dreptul comun pentru restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv de către stat, urmând ca ulterior orice persoană care pretinde un drept propriu să uzeze de dreptul comun în materie.
Pe de altă parte, în cadrul acestei proceduri speciale trebuie ca judecata să se facă cu celeritate pentru ca părţile să nu fie private de dreptul lor de proprietate, aşa cum este definit în conformitate cu art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi, de asemenea, el trebuie să beneficieze de un proces echitabil şi rezonabil conform art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În cadrul acestui proces instanţa este învestită şi abilitată legal să se pronunţe numai cu privire la legalitatea şi temeinicia dispoziţiei emise de către apelantul Primarul Municipiului Piteşti, în favoarea apelantei-petente.
Nu este permisă astfel, transformarea contestaţiei prevăzute de dispoziţiile Legii nr. 10/2001 într-un proces de drept comun, prin soluţionarea cererilor de intervenţie formulată de terţele persoane faţă de raportul juridic civil intervenit între persoana îndreptăţită la restituire şi unitatea deţinătoare.
De altfel, prin intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, s-a introdus termenul de „succesibil” fiind permis ca persoana îndreptăţită să uzeze de calea specială, iar ulterior terţele persoane interesate să uzeze de procedura reglementată de dreptul comun.
S-a reţinut de către instanţă că intervenientul a contestat calitatea de moştenitor a apelantei-petente, solicitând constatarea nulităţii absolute a testamentului din 25 ianuarie 1941 şi a certificatului de moştenitor eliberat în favoarea acesteia, însă acţiunea sa a fost respinsă irevocabil, prin sentinţa civilă nr. 2991/2005 a Judecătoriei Piteşti.
În ceea ce priveşte apelul declarat de către intervenienţii P.M. şi P.D., în mod legal le-a fost respinsă cererea de intervenţie, aceasta deoarece, indiferent de stabilirea proprietarului pentru imobilul ce se solicită a fi restituit, aceştia sunt numai beneficiarii măsurilor de protecţie prevăzute în mod expres în dispoziţiile art. 13-15 din Legea nr. 10/2001.
Instanţa de fond nu a confundat instituţiile juridice, aşa cum se pretinde în motivul de apel, ci a reţinut numai că aceştia vor beneficia de prelungirea legală a contractelor de închiriere pe o perioadă determinată în condiţiile prevăzute de lege.
Cu ocazia cuvântului pe fond, apelanţii-intervenienţi au depus înscrisuri şi au precizat că de fapt imobilul în litigiu aparţine unei terţe persoane şi au solicitat pe cale de consecinţă, respingerea contestaţiei formulată de către apelanta-petentă.
Se reţine însă, de către Curte că apelanţii-intervenienţi neputând invoca un drept de proprietate pentru imobilul în litigiu, deoarece nu au cumpărat acest imobil în baza Legii nr. 112/1995, nu au legitimitatea de a paraliza dreptul de proprietate al apelantei-petente, ei putând, aşa cum s-a precizat mai sus, numai să fie beneficiarii măsurilor reparatorii prevăzută de legea specială pentru chiriaşi.
În fine, nefondat este şi apelul Consiliului Judeţean Argeş, deoarece în mod legal a reţinut instanţa de fond că în şedinţa din 6 octombrie 2005 s-a dispus citarea acestei părţi cu menţiunea de a depune cererea de intervenţie cu respectarea dispoziţiilor art. 50 şi art. 112 C. proc. civ., însă această parte nu s-a conformat obligaţiei legale care-i revenea.
Însă, cum imobilul în litigiu este ocupat, o parte de apelanţii-chiriaşi şi o parte constituie un centru recuperare minori, deşi se pretinde că imobilul face parte din domeniul public, urmează să se reţină de către Curte că prin introducerea dispoziţiilor art. 16 din Legea nr. 247/2005 pentru această categorie de imobile s-a permis restituirea în natură către proprietari cu obligaţia pentru aceştia din urmă de a le menţine destinaţia o anumită perioadă de timp.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâtul Primarul Municipiului Piteşti, intervenienţii P.D. şi P.M. şi intervenientul D.I.V.
În recurs, la termenul de judecată din data de 3 aprilie 2008, în şedinţă publică, consilier juridic M.A., pentru intimatul intervenient Consiliul Judeţean Argeş, a arătat că a formulat recurs, dar acesta nu este la dosar şi a depus un exemplar din recurs însoţit de recipisa oficiului poştal Piteşti.
În urma solicitării de relaţii, în sensul de se a preciza dacă apelantul intervenient Consiliul Judeţean Argeş a formulat recurs împotriva deciziei civile nr. 288/A din 06 iulie 2007 a Curţii de Apel Piteşti, secţia civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi pentru cauze cu minori şi de familie, şi la ce dată, această instanţă a răspuns pe bază de adresă, însoţită de fişa Ecris – căi de atac în Dosarul nr. 365/109/2005, că „potrivit evidenţei informatizate această parte nu a declarat recurs”.
Având în vedere că intimatul intervenient nu s-a mai prezentat la niciun termen de judecată în faţa instanţei de recurs, pentru lămurirea poziţiei sale procesuale, Înalta Curte a apreciat că intimatul intervenient Consiliul Judeţean Argeş nu a depus recurs la instanţa a cărei hotărâre se atacă, în conformitate cu art. 302 C. proc. civ., după cum nu a înţeles să învestească în mod direct instanţa de recurs cu soluţionarea unui eventual recurs, situaţie în care calitatea procesuală a acestei părţi în proces este aceea de intimat intervenient, cu toate consecinţele ce decurg din aceasta, ci nu de recurent intervenient.
1. Primarul Municipiului Piteşti a criticat hotărârea atacată în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând că soluţia pronunţată de Curtea de Apel Piteşti este nelegală şi netemeinică având în vedere următoarele argumente:
În primul rând instanţa şi-a motivat sentinţa numai pe constatările expertului D.R., fără a avea în vedere celelalte probe administrate în dosar.
Nu au fost avute în vedere susţinerile pârâtului potrivit cărora, la data formulării notificării şi până la emiterea dispoziţiei contestate de F.E.M., aceasta nu a prezentat acte cu care să facă dovada că mama sa înfietoare, B.M., a avut un drept de proprietate asupra imobilului în litigiu. S-a arătat că P.M. (D.) s-a căsătorit cu D.V. în anul 1935; ulterior decesului soţului, a avut loc un partaj între aceasta, devenită B., foştii socrii şi fraţii fostului soţ decedat.
Din toate documentele depuse la dosar rezultă, cu claritate, faptul că D.M. nu a avut un drept de proprietate pentru imobilul în litigiu, motiv pentru care, în mod evident se putea reţine faptul că F.E.M. nu are calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii.
Faţă de cele arătate se solicită să se admită recursul, să se desfiinţeze soluţia pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, în sensul menţinerii dispoziţiei Primarului ca fiind corect emisă.
Examinând recursul pârâtului prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte a constatat că nu este fondat.
Structurând motivele recursului, Înalta Curte constată că principala critică de nelegalitate adusă hotărârii atacate este aceea că instanţa de apel ar fi interpretat şi aplicat greşit prevederile art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, în sensul că persoana care a solicitat măsuri reparatorii în cazul de faţă, nu are calitatea de persoana îndreptăţită la restituire.
Stabilirea calităţii de persoană îndreptăţită este condiţionată de dovada faptului că antecesorul notificatorului în cauză a fost proprietar al bunului solicitat la momentul preluării abuzive de către stat, precum şi de dovada calităţii de moştenitor legal sau testamentar a notificatorului de pe urma autorului său, probe care se pot realiza în condiţiile art. 23 din Legea nr. 10/2001, prin acte doveditoare dintre cele expres prevăzute de art. 23.1 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001.
În speţă, critica formulată vizează însuşi dreptul de proprietate al autoarei intimatei reclamante asupra imobilului în litigiu.
Potrivit art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, sunt îndreptăţite, în înţelesul prezentei legi, la măsuri reparatorii constând în restituire în natură sau, după caz, prin echivalent, persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora.
Sarcina probei deţinerii proprietăţii incumbă, aşadar, persoanei care pretinde dreptul (art. 3.1 din Norme).
Curtea de Apel a constatat, pe baza probatoriului administrat, că imobilul a fost preluat în mod abuziv de către stat în perioada de referinţă a legii speciale, fiind aplicabile dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi că, a fost dovedită existenţa dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu în patrimoniul autoarei intimatei reclamante.
În acest sens s-a reţinut că prin actul de donaţie întocmit la 7 martie 1936, D.V., căsătorit la acea dată cu autoarea intimatei reclamante, D.M. (devenită ulterior B.), a dobândit de la tatăl său, D.G., un drept de proprietate pentru suprafaţa de 700 m.p. teren situat în str. L.C., nr. 2, actualmente str. G.L., nr. 22, Piteşti.
Prin declaraţie autentificată dată de D.V. în anul 1937, acesta recunoaşte că imobilele case, pe care le-a construit în str. L.C., nr. 2, pe imobilul teren donat de tatăl său, sunt construite cu cheltuiala exclusivă a soţiei sale D.M.
S-a reţinut, de asemenea, că de la data edificării construcţiei şi, în continuare, D.M. a figurat în evidenţele de impunere fiscală, ca proprietară, sens în care a achitat impozitul pe construcţii, aşa cum rezultă din declaraţia de interese din 04 martie 1950, precum şi din chitanţele aferente.
Dispoziţiile art. 23 din Legea nr. 10/2001 cuprind o enumerare a înscrisurilor care pot servi ca mijloc de probă pentru a dovedi calitatea de proprietar al imobilului la momentul preluării abuzive de către stat. În această materie, ce vizează retrocedarea imobilelor preluate abuziv, în privinţa dovedirii dreptului de proprietate, textul legii speciale nu impune ca dovada dreptului de proprietate să se facă potrivit dreptului comun, aşa încât sunt admisibile şi alte mijloace de dovadă, important fiind de stabilit dacă bunul solicitat a aparţinut autorului notificatorului.
În speţă, proba dreptului de proprietate a fost făcută prin înscrisurile menţionate mai sus, care fac credibilă această calitate, mai ales că, aşa cum este cazul de faţă, dreptul de proprietate asupra construcţiei s-a dobândit prin construire.
În ceea ce priveşte calitatea de moştenitor a intimatei reclamante, s-a reţinut că aceasta are, atât calitatea de moştenitor legal, precum şi testamentar, situaţie care rezultă cu prisosinţă din actele de stare civilă, din conţinutul certificatului de moştenitor, care potrivit dispoziţiilor art. 88 din Legea nr. 36/1995, până la anularea sa prin hotărâre judecătorească, face dovada deplină în privinţa calităţii de moştenitor, precum şi a masei succesorale, cât şi din testamentul încheiat la 25 ianuarie 1941 care s-a constatat a fi valabil prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, respectiv sentinţa civilă nr. 2991/2005 a Judecătoriei Piteşti. Intimata reclamantă a fost înfiată cu efecte restrânse, potrivit dispoziţiilor art. 77 C. fam. (în vigoare la acea dată), astfel încât aceasta are drept de moştenire cu privire la părinţii fireşti, însă moşteneşte şi pe înfietoare, în speţă, pe autoarea sa B.M. (fostă D.).
Toate înscrisurile şi probele analizate au creat convingerea fermă instanţei de apel, că intimata reclamantă beneficiază de măsuri reparatorii în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, pentru imobilul în litigiu, în calitate de persoană îndreptăţită.
Exercitând controlul judiciar asupra sentinţei pronunţate de către tribunal, instanţa de apel a stabilit în fapt existenţa dreptului de proprietate al autoarei reclamantei intimate asupra imobilului în litigiu.
Stabilindu-se astfel situaţia de fapt, Înalta Curte nu poate să dea o altă interpretare probelor administrate, întrucât aceasta ar implica reanalizarea situaţiei de fapt în temeiul probatoriului deja administrat, ceea ce presupune exercitarea unui control de netemeinicie asupra hotărârii atacate, care nu justifică invocarea motivului de nelegalitate bazat pe încălcarea sau aplicarea greşită a legii prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În consecinţă, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită în speţă, astfel încât, nu este incident motivul de nelegalitate invocat, cu consecinţa respingerii recursului pârâtului, ca nefondat.
2. Intervenientul D.I.V. a criticat decizia atacată pentru următoarele motive:
a) Instanţa de apel a respins apelul declarat de intervenient, reţinând în mod eronat că cererea de intervenţie nu ar reprezenta o intervenţie potrivit art. 50 C. proc. civ., pe motiv că ar lipsi obiectul, întrucât intervenientul nu a învestit instanţa invocând un drept propriu în proces. Această motivare este eronată, deoarece în finalul cererii, intervenientul a precizat că petenta în cererea sa de retrocedare nu a făcut dovada cu acte că este îndreptăţită la restituire, singurul îndreptăţit la retrocedarea imobilului fiind intervenientul pe baza actelor complete depuse la cererea sa de retrocedare. În cuprinsul cererii de intervenţie a arătat pe larg îndreptăţirea sa la imobilul care se solicită, depunând o mulţime de acte doveditoare pe care se sprijină notificarea sa nr. 28899 din 15 august 2001 pentru retrocedarea în natură a acestui imobil, cererea aceasta fiindu-i admisă de Primarul Municipiului Piteşti prin emiterea dispoziţiei nr. 2880/2006. În cuprinsul cererii de intervenţie a arătat neadevărurile la care recurge intimata reclamantă pentru a intra în stăpânirea imobilului care nu a fost niciodată proprietatea lui D.V. (soţul acesteia).
b) Decizia instanţei de apel este nelegală, nu numai pentru că îmbrăţişează şi împărtăşeşte motivarea nelegală a Tribunalului Argeş, dar trece la o motivare proprie, tot atât de nelegală, în sensul că cererea de intervenţie este inadmisibilă întrucât dispoziţiile referitoare la deciziile unităţilor deţinătoare pentru imobilele preluate în mod abuziv de stat pot fi contestate doar de persoanele îndreptăţite, respectiv numai de persoanele prevăzute la art. 3 din lege, pe intervenient instanţele considerându-l abuziv, drept „terţ”, în raport cu prevederile Legii nr. 10/2001.
c) Instanţa de apel nu numai că a respins cererea de intervenţie ca inadmisibilă, ci aceasta eronat a invocat art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, favorizând în mod vădit pe petentă, care în pofida tuturor probelor administrate de intervenient şi cele 7 rapoarte de expertiză efectuate în cauză, nu a putut face dovada că imobilul solicitat ar fi fost proprietatea lui D.V., recrutat în anul 1941 şi decedat pe front, lăsând un testament de ultimă voinţă prin care a solicitat ca bunicii să-i restituie dota de 260 mii lei petentei, la care aceştia s-au conformat.
d) În continuare, recurentul intervenient expune situaţia de fapt, din punctul său de vedere, şi susţine că în motivare cele două instanţe au ignorat prin abuz vechimea imobilului de peste 85 ani precizată în cele 7 rapoarte de expertiză efectuate pe parcursul procesului din care reiese că imobilul în litigiu a fost proprietatea bunicului D.G. şi nu a fost niciodată proprietatea lui D.V. sau a autoarei petentei, ceea ce reiese din cererea reconvenţională a bunicilor din Dosarul nr. 649/1942 de partaj, depusă la dosar, dar şi aceasta abuziv a fost ignorată cu bună ştiinţă de cele două instanţe.
Eronat şi abuziv instanţele Tribunalului şi Curţii de Apel au considerat că P.M., căsătorită D., a dobândit drept de proprietate asupra imobilelor casă şi teren, solicitate prin notificare. Tot prin abuz cele două instanţe au considerat ca acte de proprietate declaraţia de impunere din 04 martie 1950, ca şi declaraţia globală nr. 2666/1950. Acestea nu pot echivala cu acte de proprietate.
Examinând recursul intervenientului D.I.V. prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte a constatat că nu este fondat.
Structurând motivele de recurs, Înalta Curte constată că o primă critică de nelegalitate vizează soluţia de respingere a cererii de intervenţie în interes propriu formulată de intervenientul D.I.V., p e motiv că nu ar reprezenta o intervenţie potrivit art. 50 C. proc. civ., în sensul că cererea ar fi lipsită de obiect, întrucât intervenientul nu a investit instanţa invocând un drept propriu, ci a solicitat doar respingerea demersului judiciar pornit de intimata reclamantă F.M.E.
Înalta Curte constată că la data de 10 martie 2005 intervenientul D.I.V. a formulat cerere de intervenţie principală în proces, prin care a solicitat să fie respinsă cererea de chemare în judecată, întrucât petenta reclamantă nu este îndreptăţită la restituirea imobilului în litigiu, singurul îndreptăţit la restituire fiind intervenientul, pe considerentul că acesta este adevăratul moştenitor al bunicului său D.G. şi că reclamanta nu are calitatea de persoană îndreptăţită, potrivit Legii nr. 10/2001.
Cu privire la condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească această cerere incidentală în proces, Înalta Curte constată că potivit art. 50 alin. (1) C. proc. civ., intervenţia în interes propriu trebuie făcută sub forma unei cereri de chemare în judecată, având natura juridică a acesteia. În aceste condiţii, intervenientul principal trebuie să invoce un drept propriu asupra bunului litigios, tinzând să câştige pentru sine bunul şi, prin urmare, trebuie să se îndrepte împotriva ambelor părţi iniţiale din proces, reclamant şi pârât.
În speţă, aşa cum în mod corect s-a reţinut, intervenientul principal nu a solicitat nimic pentru el celor două părţi din procesul de bază, reclamantul şi pârâtul, ci rezultă în mod clar din formularea cererii, că tinde doar la respingerea contestaţiei petentei reclamante, la rândul lui declanşând procedura administrativă, în urma notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001, care s-a finalizat prin emiterea dispoziţiei nr. 2880 din 06 septembrie 2006 în favoarea sa.
O altă critică vizează motivarea Curţii de Apel, în sensul că cererea de intervenţie ar fi inadmisibilă, întrucât dispoziţiile referitoare la deciziile unităţilor deţinătoare pentru imobilele preluate în mod abuziv de stat pot fi contestate doar de persoanele îndreptăţite, respectiv numai de persoanele prevăzute la art. 3 din lege, pe intervenient instanţa de apel considerându-l abuziv, drept „terţ”, în raport cu prevederile Legii nr. 10/2001.
Înalta Curte constată că cererea de intervenţie în interes propriu a fost respinsă ca nefondată, ci nu ca inadmisibilă, astfel cum în mod eronat susţine recurentul intervenient.
Curtea de Apel a reţinut că legal a fost respinsă această cerere de intervenţie, deoarece prin dispoziţiile Legii nr. 10/2001 s-a prevăzut şi o procedură judiciară derogatorie, sub anumite aspecte, de la procedurile judiciare comune. În cadrul acestui proces instanţa a fost investită şi abilitată legal să se pronunţe numai cu privire la legalitatea şi temeinicia dispoziţiei emise de către intimatul Primarul Municipiului Piteşti, în favoarea intimatei reclamante F.M.E.
În interpretarea sistematică a Legii nr. 10/2001, practica judiciară a conturat soluţia potrivit căreia terţele persoane nu au calea contestaţiei îndreptate împotriva dispoziţiei sau deciziei de restituire în natură a imobilului preluat abuziv de stat emisă în favoarea unei persoane, contestaţie care să fie întemeiată pe dispoziţiile art. 26 din legea specială de reparaţie.
Prin art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 se stabileşte exclusiv sfera persoanelor ce pot ataca dispoziţia entităţii emitente. Acestea sunt persoanele îndreptăţite la restituire, în sensul art. 3 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 sau cele care au calitatea de succesori ai persoanelor îndreptăţite la acordarea măsurilor reparatorii, în sensul art. 4 din lege.
Niciun text din Legea nr. 10/2001, ca lege reparatorie, nu prevede posibilitatea terţilor de a ataca dispoziţia de restituire, deoarece raportul juridic izvorât din aplicarea acestei legi, ia naştere între deţinătorul imobilului şi persoana îndreptăţită la acordarea măsurilor reparatorii.
În speţă, intervenientul D.I.V. este terţ în raport de procedura reglementată prin Legea nr. 10/2001, în cadrul căreia a fost emisă dispoziţia contestată în prezentul litigiu.
Aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de apel, nu este permisă transformarea contestaţiei prevăzute de dispoziţiile art. 26 ale Legii nr. 10/2001 într-un proces de drept comun, prin soluţionarea cererilor de intervenţie principale formulate de terţele persoane în cadrul raportului juridic civil intervenit între persoana îndreptăţită la restituire şi unitatea deţinătoare.
O astfel de soluţie nu înseamnă că terţii sunt obstrucţionaţi în accesul lor liber la justiţie, drept consacrat constituţional, care urmează a fi înfăptuit pe calea altor proceduri decât acelea prevăzute de Legea nr. 10/2001, pe care aceştia şi-au fondat intervenţia în cauză.
Critica relativă la invocarea eronată a art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului este esenţial nefondată, instanţa de apel reţinând absolut întemeiat, că în cadrul acestei proceduri speciale trebuie ca judecata să se facă cu celeritate pentru ca părţile să nu fie private de dreptul lor de proprietate, aşa cum este definit în conformitate cu art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi că, de asemenea, ele trebuie să beneficieze de un proces echitabil, care să se soluţioneze într-un termen rezonabil conform art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Susţinerile referitoare la modul în care instanţa a stabilit situaţia de fapt vizează exclusiv probele administrate, încercându-se o reapreciere a acestora, ceea ce implică şi reanalizarea situaţiei stabilite, practic, un control de netemeinicie asupra hotărârii atacate, ce excede limitelor presupuse de art. 304 C. proc. civ. şi nu intră în atribuţiile instanţei de recurs.
Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte va respinge ca nefondat, recursul declarat de intervenientul D.I.V.
3. Criticile formulate de intervenienţii P.D. şi P.M. vizează, în esenţă, greşita stabilire a situaţiei de fapt ca urmare a interpretării eronate a probatoriului administrat.
Totodată, prin motivele de recurs formulate aceştia susţin că instanţa de fond a respins în mod nelegal şi netemeinic cererile de intervenţie formulate de intervenienţii P. şi de Consiliul Judeţean Argeş, soluţie menţinută în mod greşit şi de instanţa de apel, fără a se ţine seama de cel mai elementar aspect, şi anume acela că proprietarul actual al acestui imobil este Consiliul Judeţean Argeş conform deciziei nr. 32/1971 şi nu Primăria Municipiului Piteşti.
Se arată, în continuare, că cererea de intervenţie în interes propriu formulată de Consiliul Judeţean Argeş nu a fost discutată în şedinţă publică cu respectarea dispoziţiilor procedurale, fiind respinsă printr-o simplă încheiere din 13 iunie 2006.
Examinând recursul formulat de intervenienţii P.D. şi P.M. prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte a constatat că nu este fondat.
În primul rând criticile privind greşelile grave de fapt, consecutive greşitei aprecieri a probelor, nu mai pot fi valorificate pe calea recursului, nemaiconstituind motiv de recurs în reglementarea art. 304 C. proc. civ., pct. 11 al acestui text de lege fiind abrogat la data pronunţării deciziei atacate.
Referitor la cererea de intervenţie principală formulată de intervenienţii P., Înalta Curte constată că în mod legal a fost respins apelul declarat împotriva soluţiei de respingere a acestei cereri de intervenţie, deoarece, aşa cum corect s-a reţinut în cauză, indiferent de stabilirea persoanei îndreptăţite pentru imobilul ce se solicită a fi restituit în procedura Legii nr. 10/2001, aceştia în calitate de chiriaşi în imobil sunt numai beneficiarii măsurilor de protecţie prevăzute în mod expres în dispoziţiile art. 13-15 din Legea nr. 10/2001.
S-a reţinut în mod corect, în acest sens, că recurenţii-intervenienţi neputând invoca un drept de proprietate pentru imobilul în litigiu, deoarece nu l-au cumpărat în baza Legii nr. 112/1995, nu au legitimitatea de a paraliza dreptul de proprietate al intimatei reclamante, ei putând, aşa cum s-a precizat mai sus, numai să beneficieze de măsurile reparatorii prevăzute de legea specială pentru chiriaşi.
Nefondată este şi critica privind respingerea apelului Consiliului Judeţean Argeş, deoarece această parte nu a fost interesată să declare recurs în condiţiile legii împotriva deciziei Curţii de Apel. Prin urmare, este lipsit de interes recursul intervenienţilor P. pe acest aspect, cu consecinţa respingerii acestuia.
Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în raport de dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondate, toate recursurile declarate de pârât şi intervenienţi în cauză.
Reţinând culpa procesuală a recurenţilor, Înalta Curte va face aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., urmând să îi oblige la plata sumei de 2.500 RON cheltuieli de judecată către intimata reclamantă F.M.E., reprezentând onorariu de avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâtul Primarul Municipiului Piteşti, de intervenienţii P.D. şi P.M. şi de intervenientul D.I.V. împotriva deciziei civile nr. 288/A din 06 iulie 2007 a Curţii de Apel Piteşti, secţia civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă pe recurenţi la plata sumei de 2.500 RON cheltuieli de judecată către intimata reclamantă F.M.E.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 noiembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5077/2013. Civil. Expropriere. Contestaţie... | ICCJ. Decizia nr. 5103/2013. Civil → |
|---|
