ICCJ. Decizia nr. 5222/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs

Comentarii

0

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 5222/2013

Dosar nr. 11868/3/2009

Şedinţa publică din 13 noiembrie 2013

Asupra cauzei de faţă constată următoarele.

Prin cererea înregistrată la data de 30 mai 2008 pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti sub nr. 6622/301/2008, reclamanta J.I. a chemat în judecată pe pârâtul N.N., pentru ca după compararea titlurilor, să fie obligat pârâtul să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul pe care îl deţine în imobilul situat în Bucureşti, sector 3.

În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamanta arătat că imobilul compus din mai multe apartamente cu destinaţie de locuinţă, situat în Bucureşti, sector 3, a aparţinut numitului I.I., fiind dobândit în baza Contractului de vânzare încheiat în 03 martie 1923 autentificat de Tribunalul Ilfov, secţia notariat din 1923 şi vizat de Administraţia Financiară din 03 martie 1923.

A arătat reclamanta că este unică moştenitoare a lui I.I., conform certificatului de calitate de moştenitor din 19 iunie 2006 eliberat de Notariatul din Israel. Astfel, în urma transmiterii proprietăţii în baza succesiunii, este în prezent proprietara de drept a imobilului susmenţionat, fără a avea însă, de facto, posesia acestuia.

Motivul pentru care toate componentele dreptului de proprietate nu se reunesc în favoarea sa îl constituie pe de o parte, preluarea acestui imobil, în mod abuziv, de către Statul Român, prin naţionalizarea sa în urma aplicării Decretului nr. 92/1950, iar pe de altă parte, ocuparea acestui imobil de către pârâtul N.N.

Astfel, în baza contractului de vânzare-cumpărare din 22 ianuarie 2004 încheiat între SC T. SA - în calitate de reprezentant al Primăriei Municipiului Bucureşti - şi pârâtul N.N., acesta a dobândit dreptul de proprietate asupra unui apartament din imobilul situat în Bucureşti.

A solicitat instanţei să ia act de faptul că titlul său de proprietate este mai bine caracterizat decât cel al pârâtului.

În acest sens a învederat două aspecte principale din care rezultă preferabilitatea titlului său: data de la care există titlul şi autorul de la care provine acesta.

În ceea ce priveşte titlul cel mai vechi, a arătat reclamanta că deţine act de proprietate din anul 1923, aşa cum rezultă din Contractul de vânzare autentificat de Tribunalul Ilfov, secţia notariat din 1923 şi vizat de Administraţia Financiară la 03 martie 1923. Titlul pârâtului este de o dată cu mult mai recentă, respectiv din anul 2004, ulterior notificării înregistrate la Primăria Bucureşti în data de 01 august 2001, fiind evident că titlul reclamantei este cu mult anterior celui al pârâtului.

De asemenea a arătat că titlul său provine de la un autor care a fost adevăratul proprietar al imobilului, având astfel dreptul de a transmite proprietatea. Este în afară de orice îndoială faptul, necontestat de altfel, că numitul Isidor Isaia a fost adevăratul proprietar al imobilului, astfel cum rezultă din actul de vânzare cumpărare anexat. Acest act atestă atât calitatea de proprietar a autorului reclamantei cât şi calitatea de proprietar a autorului acestuia.

Calitatea de proprietar a fost recunoscută implicit şi de statul român, prin aplicarea chiar eronată şi abuzivă, a Decretului nr. 92/1950 care prevede faptul că se naţionalizează imobilele proprietate personală. Această aplicare a fost însă nelegală şi efectuată cu rea-credinţă.

A învederat că Decretul nr. 92/1950 a încălcat Constituţia din 1948 prin publicarea parţială şi nerespectarea principiului conform căruia orice expropriere trebuia să fie făcută cu un scop de utilitate publică şi doar după plata unei juste despăgubiri. Prevederile Decretului nr. 92/1950 contravin de asemenea art. 481 C. civ. potrivit căruia „nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică, primind o dreaptă şi prealabilă despăgubire" precum şi dispoziţiilor tratatelor internaţionale privitoare la proprietate la care România era parte, şi anume Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.

Având în vedere faptul că Statul Român a preluat imobilul cu încălcarea acestor prevederi legale imperative, este evident că nu a devenit niciodată proprietar. Astfel, în baza principiului „nemo plus juris ad allium transffere potest, quam ipse habet" vânzătorul, non-dominus, a „vândut" ceea ce nu îi aparţinea, astfel încât pârâtul nu a dobândit proprietatea apartamentului.

În consecinţă, a solicitat ca, după compararea titlurilor, să fie obligat pârâtul N.N. să îi lase în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul pe care îl deţine în imobilul situat în Bucureşti, sector 3.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 480 şi 481 C. civ., art. 274 C. proc. civ.

Pârâtul N.N. a formulat întâmpinare prin care a invocat caracterul prematur al acţiunii, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.

Prin cererea depusă la 10 octombrie 2008, numita SC E.T. SRL a solicitat instanţei să ia act de transmiterea dreptului litigios având în vedere contractele de vânzare cumpărare de drepturi litigioase încheiate între reclamantă şi SC E.F. SRL şi ulterior contractul de dare în plată încheiat între SC E.F. SRL şi SC E.T. SRL.

Prin sentinţa civilă nr. 675 din 23 ianuarie 2009 Judecătoria sectorului 3 Bucureşti a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, având în vedere că valoarea obiectului cererii de chemare în judecată este mai mare de 500.000 lei.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucuresti sub nr. 11868/3/20009.

Reclamanta SC E.T. SRL a formulat cerere precizatoare privind cadrul procesual pasiv, indicând în calitate de pârâtă şi pe numita N.N.I.

Prin cererea înregistrată la dosar în data de 11 martie 2010, reclamanta a invocat excepţia nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 22 ianuarie 2004 încheiat între SC T.A. SA - în calitate de reprezentant al Primăriei Municipiului Bucureşti - şi pârâtul N.N., prin care acesta a dobândit dreptul de proprietate asupra unui apartament din imobilul situat în Bucureşti.

În susţinerea excepţiei nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 22 ianuarie 2004, reclamanta a arătat că invocă frauda la lege, cauza inexistentă şi lipsa obiectului determinat.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 948 pct. 3, art. 966 şi art. 968 C. civ.

Prin încheierea din data de 6 mai 2010 Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins excepţia inadmisibilităţii cererii de intervenţie a SC E.T. SRL şi excepţia prematurităţii acţiunii în revendicare de drept comun, ca neîntemeiate.

Prin sentinţa civilă nr. 771 din 19 aprilie 2012 Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale active, a admis cererea formulată de reclamanta SC E.T. SRL în contradictoriu cu pârâţii N.N. şi N.N.I. şi a obligat pârâţii să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie reclamantei imobilul din Bucureşti, sector 3.

Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov, secţia notariat din 1923 numitul I.I. a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului.

Potrivit procesului verbal din 17 februarie 1941 emis de Comisia pentru înfiinţarea cărţilor funciare în Bucureşti, imobilul aparţinând numitului I.I.

Imobilul a fost preluat de stat de la I.I. în baza Decretului nr. 92/1950.

La data de 30 iulie 2001, numita I. a depus la Primăria Municipiului Bucureşti notificare prin B.E.J. E. şi P., înregistrată la 1 august 2001 având ca obiect revendicarea imobilului situat în Bucureşti, sector 3, iar la data de 7 februarie 2002, notificatoarea a precizat faptul că adresa imobilului notificat în baza Legii nr. 10/200.

Potrivit certificatului de calitate de moştenitor din 19 iunie 2006 eliberat de Notariatul din Israel, reclamanta este succesoarea numitului I.I., născut sub numele de I.I.

În baza contractului de vânzare-cumpărare din 22 ianuarie 2004 încheiat între SC T.A. SA - în calitate de reprezentant al Primăriei Municipiului Bucureşti - şi pârâtul N.N., acesta a dobândit dreptul de proprietate asupra unui apartament din imobilul situat în Bucureşti.

1. Asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale active, Tribunalul a constatat că reclamanta iniţială J.I., de la care s-a transmis calitatea procesuală activă către reclamanta SC E.T. SRL, şi-a justificat calitatea procesuală activă având în vedere că este succesoarea fostului proprietar I.I. în baza certificatului de calitate de moştenitor din 19 iunie 2006 eliberat de Notariatul din Israel.

2. Asupra fondului cauzei, Tribunalul a arătat că pentru stabilirea identităţii imobilului revendicat de către reclamantă cu cel deţinut de fostul proprietar I.I. în baza actului de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov, secţia notariat din 1923 numitul I.I., a administrat o expertiză tehnică judiciară.

Coroborând probatoriul administrat în cauză, instanţa a constatat că este deplin dovedită identitatea între cele două imobile.

În ceea ce priveşte istoricul de număr poştal, potrivit adresei emise la 7 septembrie 2007 de Serviciului Nomenclatură Urbană s-a constatat că imobilul în cauză a figurat la nivelul anului 1891 cu nr. 7, la nivelul anului 1937 cu nr. nou nr. 5, la nivelul anului 1948 - în prezent sub nr. 5.

Potrivit procesului verbal din 17 februarie 1941 emis de Comisia pentru înfiinţarea cărţilor funciare în Bucureşti, imobilul menţionat în actul de vânzare - cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov, secţia notariat din 1923 ca aparţinând numitului I.I. este situat la nr. 5.

De altfel, toate evidenţele fiscale privind impozitele datorate de proprietarul I.I. privesc imobilul situat la nr. 5.

Identitatea imobilului actualmente situat la nr. 5 cu cel menţionat în actul de vânzare-cumpărare din 1923 ca fiind situat la nr. 7 este confirmată şi de menţiunile exprese din actul de împrumut încheiat între Societatea Creditului Funciar Urban şi I.I. la data de 27 septembrie 1946 în care se notează că imobilul este situat în Bucureşti.

Imobilul situat la nr. 5 fost preluat de stat de la I.I. în baza Decretului nr. 92/1950.

În susţinerea concluziei că imobilul situat iniţial la nr. 7 este în prezent situat la nr. 5 instanţa a avut în vedere că toate înscrisurile menţionate mai sus (de la procesul verbal din 17 februarie 1941 emis de Comisia pentru înfiinţarea cărţilor funciare în Bucureşti, istoricul de rol poştal, evidenţele fiscale, actul de naţionalizare, actul de împrumut din 1946, etc.) menţionează transformarea nr. 7 în nr. 5 începând cu anul 1937.

Tribunalul a constatat că a fost învestit cu o acţiune în revendicare întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ. promovată la data de 30 mai 2008 şi care trebuie astfel analizată prin prisma Deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi de Justiţie.

S-a constatat astfel că sunt deplin aplicabile considerentele Deciziei nr. 33/2008 întrucât situaţia de speţă se încadrează în ipotezele avute în vedere de amintita decizie.

Astfel, reclamanta a înţeles să depună notificare în baza Legii nr. 10/2001, nr. 2270 din 30 iulie 2001 prin B.E.J. E. şi P., precizată sub aspectul adresei actuale a imobilului la data de 7 februarie 2002, dar această procedura administrativă obligatorie urmată de reclamantă în temeiul Legii nr. 10/2001 nu a fost finalizată în termenele şi condiţiile acestei legi.

I. Cu privire la calificarea pretenţiei reclamantei din prisma prevederilor art. 1 din primul Protocol Adiţional la Convenţie, tribunalul a reţinut că la data promovării acţiunii erau în vigoare prevederile art. 2 alin (2) din Legea nr. 10/2001. Mai mult, situaţia din prezenta speţă este asemănătoare cu cea din cauza Păduraru c României, (1 decembrie 2005) având în vedere că imobilul în cauză a fost înstrăinat de autoritatea administrativă către pârât înainte de confirmarea în instanţă, în favoarea reclamantei, a dreptului său de proprietate asupra imobilului preluat în baza Decretului lege 92/1950.

În cauza menţionată, instanţa europeană a apreciat că reclamantul beneficiază de un «interes de ordin patrimonial» de a i se restitui imobilul de către cumpărătoare, urmând a verifica din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, dacă era vorba de un interes patrimonial cu o bază suficientă în dreptul intern (parag. 82).

Având în vedere că inclusiv după anul 2001 şi după adoptarea Legii nr. 10/2001 exista o practica (ce-i drept neunitară) prin care astfel de acţiuni în revendicare erau admise, iar art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 (înaintea modificării operate prin Legea nr. 1/2009, act normativ intervenit după introducerea prezentei acţiuni) prevedea în mod expres că persoanele proprietare ale unor imobile pe care statul şi le-a însuşit fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar, tribunalul a constatat că «nu este vorba de un nou drept, ci de recunoaşterea explicită şi retroactivă a supravieţuirii vechiului drept», iar reclamantul este titular al unui interes patrimonial recunoscut în dreptul român şi care era protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie (Păduraru c României, parag. 85-86).

Tribunalul a concluzionat că preluarea în mod abuziv a imobilului autorului reclamantei în baza Decretului nr. 92/1950, coroborată cu recunoaşterea retroactivă a menţinerii calităţii de proprietar prin chiar cuprinsul art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 în forma în vigoare la data promovării acţiunii, anterior abrogării prin Legea nr. 1/2009, coroborată cu nesoluţionarea notificării depuse de către reclamantă în baza Legii nr. 10/2001 califică pretenţia reclamantei din prezenta cauză ca fiind un «interes de ordin patrimonial» de a i se restitui imobilul de către cumpărătoare, astfel cum a avut şi instanţa europeană în vedere în cauza Păduraru c . României (parag. 82).

II. Cu privire la calificarea pretenţiei pârâţilor asupra imobilului în cauză, tribunalul a constatat că pârâţii au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în cauză în temeiul contractului de vânzare cumpărare din 22 ianuarie 2004 încheiat în baza Legii nr. 112/1995 cu Municipiul Bucureşti.

Faţă de acest act juridic, pe cale de excepţie, reclamanta a înţeles să invoce nulitatea absolută având în vedere art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, frauda la lege, inexistenţa cauzei şi lipsa obiectului.

Tribunalul a constatat că imobilul în discuţie a fost înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995 la data de 22 ianuarie 2004 deşi anterior acestei vânzări unitatea deţinătoare fusese notificată de către reclamantă în baza Legii nr. 10/2001 pentru restituirea în natură a imobilului preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950.

Faţă de prevederile art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, care dispune că în sensul prezentei legi, prin imobile preluate în mod abuziv se înţelege: a) imobilele naţionalizate prin Decretul nr. 92/1950 pentru naţionalizarea unor imobile, tribunalul a constatat că prezentul imobil intră în domeniului de aplicare a Legii nr. 10/2001.

Potrivit art. 21 alin (4), în situaţia imobilelor deţinute de unităţile administrativ-teritoriale restituirea în natură sau prin echivalent către persoana îndreptăţită se face prin dispoziţia motivată a primarilor, respectiv a Primarului General al Municipiului Bucureşti, ori, după caz, a preşedintelui consiliului judeţean.

Tot în art. 21 alin. (5) se prevede că sub sancţiunea nulităţii absolute, până la soluţionarea procedurilor administrative şi, după caz, judiciare, generate de prezenta lege, este interzisă înstrăinarea, concesionarea, locaţia de gestiune, asocierea în participaţiune, ipotecarea, locaţiunea, precum şi orice închiriere sau subînchiriere în beneficiul unui nou chiriaş, schimbarea destinaţiei, grevarea sub orice formă a bunurilor imobile - terenuri şi/sau construcţii notificate potrivit prevederilor prezentei legi.

Tribunalul a constatat astfel că la data înstrăinării imobilului în cauză către pârâţi, la 22 ianuarie 2004, notificarea reclamantei nu fusese soluţionată.

În plus, deşi după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 actul de preluare a fost calificat de însuşi legiuitorul în cuprinsul art. 2 lit. a) ca fiind un act abuziv, unitatea deţinătoare a procedat la vânzarea imobilului în baza Legii nr. 112/1995 care priveşte doar imobilele preluate cu titlu de către stat. Or, administraţia ar fi avut obligaţia, înainte de a înstrăina acest imobil, de a verifica situaţia juridică a acestuia, adică dacă acesta se încadra sau nu în obiectul de reglementare al legii în temeiul căreia imobilul a fost înstrăinat.

Tribunalul a constatat că, mai ales după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, art. 2 lit. a), nu se putea proceda la înstrăinarea în mod valabil a unui imobil preluat în mod abuziv de către stat, astfel încât se constată fraudarea legii, atât a Legii nr. 10/2001 (art. 21 alin (4) și (5), art. 2 alin. (1) lit. a) dar şi a Legii nr. 112/1995 care permitea doar înstrăinarea către chiriaşi a imobilelor preluate cu titlu de stat.

Aşadar, contractul de vânzare din 22 ianuarie 2004 nu este unul valabil fiind încheiat cu eludarea normelor Legii nr. 112/1995 şi a Legii nr. 10/2001 - art. 2 alin. (1) lit. a), art. 21 alin. (4) şi (5).

Buna credinţă a pârâţilor la dobândirea acestui imobil nu are valoare juridică în sine pentru a valida vânzarea - cumpărarea în cauză, neputând fi invocată nici error communis facit ius atâta vreme cât vânzătorul Municipiul Bucureşti avea următoarele obligaţii legale pe care le-a încălcat: 1. de a soluţiona prioritar notificarea depusă de către reclamantă în baza Legii nr. 10/2001 în sensul restituirii în natură a imobilului deţinut potrivit art. 21 alin. (4); 2. de a nu proceda la înstrăinarea unui imobil asupra căruia s-a depus notificare înainte de soluţionare acesteia potrivit art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001; 3. de a lua act de calificarea expresă prin art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 ca fiind o preluare abuzivă a imobilului în cauză în baza Decretului nr. 92/1950 şi de a nu proceda la înstrăinarea lui în baza unui act normativ care permitea doar vânzarea imobilelor deţinute de stat cu titlu.

III. Cu privire la compararea titlurilor exhibate de părţi, Tribunalul a constatat că titlul reclamantului îl constituie un contract de vânzare-cumpărare autentic transcris în registrul de transcripţiuni, din 1923 aut. la Tribunalul Ilfov, a cărui valabilitate nu a fost contestată până în prezent, continuând să-şi producă efectele legale, provenind de la adevăratul proprietar.

Pârâţii deţin apartamentul în cauză în temeiul contractului din 22 ianuarie 2004 încheiat cu încălcarea Legii nr. 112/1995 cu Municipiul Bucureşti, dar care, faţă de preluarea imobilului de către stat în temeiul Decretului nr. 92/1950, fără titlu, era un non dominus, astfel încât nu putea înstrăina un drept pe care nu îl avea în patrimoniu.

În plus, s-a constatat mai sus nulitatea acestui act şi din prisma art. 21 alin. (4) şi (5) a Legii nr. 10/2001, având în vedere înstrăinarea imobilului de către Municipiul Bucureşti înainte de soluţionarea notificării reclamantei depuse în baza Legii nr. 10/2001.

Analizând criteriile de preferabilitate a unui titlu în cadrul acţiunii în revendicare de drept comun, astfel cum sunt ele consacrate de doctrină şi în mod constant analizate în practica judecătorească, Tribunalul a dat eficienţă titlului de proprietate al reclamantei, mai caracterizat, înlăturând apărările pârâţilor cu privire la bună credinţă la dobândirea imobilului întrucât, în opinia Tribunalului, aceasta nu este de natură să le consolideze titlul şi neavând relevanţă în materia revendicării, neputând valora prin sine, în lumina art. 644 și 645 C. civ. un titlu de proprietate de natură să anihileze forţa juridică a titlului reclamanţilor.

Din prisma considerentelor Deciziei nr. 33/2008, Tribunalul a constatat că se impune de asemenea admiterea acţiunii în revendicare în favoarea reclamantei atâta vreme că aceasta este singura care se bucură de un interes patrimonial în sensul art. 1 din Primul Protocol Adiţional, iar pârâţii nu pot invoca în favoarea lor un act juridic valabil, faţă de constatarea nulităţii contractului din 22 ianuarie 2004.

În privinţa scopului urmărit, Tribunalul a apreciat că prin admiterea acţiunii în revendicare se urmăreşte respectarea dreptului de proprietate asupra unui imobil preluat fără titlu de către stat şi înstrăinat de către un non dominus unui terţ.

În ceea ce priveşte condiţia proporţionalităţii ingerinţei, un element esenţial care trebuie avut în vedere este acela dacă pentru privarea de proprietate partea a primit/sau are posibilitatea efectivă de a primi despăgubiri pentru imobilul în cauză.

Asupra posibilităţii pârâţilor, cumpărători în baza Legii nr. 112/1995 de a primi despăgubiri pentru imobilul în cauză, Tribunalul a constatat, având în vedere jurisprudenţa Tudor şi Tudor c României din 24 martie 2009, că dreptul intern oferă posibilitatea de a obţine, în temeiul C. civ., preţul actualizat achitat la cumpărarea imobilului sau chiar preţul de piaţă al imobilului (parag. 40).

Asupra posibilităţii reclamantei de a primi despăgubiri pentru imobilului preluat fără titlu de către stat, tribunalul a subliniat că jurisprudenţa instanţei europene este constantă în sensul că mecanismul reparatoriu instituit prin Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 247/2005 «nu funcţionează în prezent într-un mod susceptibil să ducă la acordarea efectivă a unei despăgubiri” (Cauza Jujescu c. României – parag. 38, Cauza Huber c. României - parag. 27 ş.a.).

În plus, această reglementare nu ia în considerare prejudiciul suferit de către persoanele care au fost în acest mod private de bunurile lor, înainte de intrarea în vigoare a legii, din cauza absenţei îndelungate a oricărei despăgubiri (Porţeanu c României, parag. 34).

Începând cu cauza Faimblat c României din 13 ianuarie 2009 (Katz c României, 20 ianuarie 2009, Deneş c României din 3 martie 2009, Maria Atanasiu ş.a c. României din 13 octombrie 2010), C.E.D.O. a statuat, în temeiul art. 46 din Convenţie, că există o încălcare sistemică, structurală a dreptului de proprietate a foştilor proprietari (parag. 49 și 50), al căror drept fie la restituirea în natură a imobilelor, fie la primirea de măsuri reparatorii rămâne teoretic şi iluzoriu, iar România este obligată să «suprime obstacolele juridice care împiedică foştii proprietari să obţine restituirea bunurilor lor şi să ia măsuri legislative, administrative şi bugetare adecvate.

Aşadar, în absenţa posibilităţii reale pentru reclamantă de a primi despăgubiri pentru imobilul preluat fără titlu de către stat, în contextul hotărârilor C.E.D.O. de constatare a violării sistemice a dreptului de proprietate ca urmare a mecanismului legislativ, administrativ de acordare a despăgubirilor cuvenite foştilor proprietari, Tribunalul a constatat că respingerea prezentei acţiuni în revendicare ar încălca "justul echilibru" ce trebuie să existe între cerinţele interesului public şi imperativele protejării dreptului celui interesat la respectarea bunurilor sale.

Punând în balanţă cele două drepturi de proprietare protejate în egală măsură de C.E.D.O., dar aflate în conflict, astfel cum impun considerentele Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, Tribunalul a apreciat că posibilitatea consacrată legislativ, jurisprudenţial, atât în dreptul intern, cât şi la nivelul instanţei europene, pentru pârâţi de a obţine despăgubiri pentru imobilul în cauză face ca doar în cazul acestora principiul proporţionalităţii stipulat de art. 1 din Primul Protocol la Convenţie să fie respectat în ipoteza admiterii acţiunii în revendicare a fostului proprietar şi obligarea a pârâţilor la lăsarea în deplină proprietate şu liniştită posesia reclamantei a imobilului situat în Bucureşti, sector 3.

Împotriva sentinţei civile nr. 771 din 19 aprilie 2012 au declarat apel pârâţii N.N.M. şi N.N.I.

În motivarea apelului, pârâţii au învederat următoarele critici:

1. Cu privire la identificarea imobilului, pârâţii au arătat că din probele administrate în cauză rezultă într-o manieră certă că imobilul revendicat de reclamantă nu este identic cu cel ce face obiectul cauzei.

2. Din probatoriul administrat rezultă ca prin notificarea depusă reclamanta Israilovici Jaqueline a revendicat pe cale administrativă un imobil situat în București, sector 3 împreună cu F.I. şi A.E., conform evidenţelor P.M.B.

Precizarea la notificare, în sensul că se revendică imobilul de la nr. 5 şi nu de la nr. 7 nu este datată si, pe cale de consecinţă, nu poate fi considerată a fi depusă în termenul legal prevăzut de Legea nr. 10/2001.

De asemenea, recomandata cu confirmare de primire din 06 februarie 2002 prin care se încearcă inducerea în eroare a instanţei sugerând că prin această corespondenţă s-ar fi transmis precizarea în termenul legal prevăzut de art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 care a expirat la 14 august 2002, nu conține nicio menţiune în sensul că obiectul expediat ar fi precizarea la notificare, ci din contră, se precizează adresa privind domiciliul ales pentru comunicarea actelor la Cabinetul de avocat P.L.

Este evident că pretinsa precizare cu privire la nr. 5 nu putea fi luată în considerare de Primăria municipiului Bucureşti, fiind făcută în termen atâta timp cât nu este datată.

Pe de altă parte, lipsa demersurilor şi diligenţelor proprii pe care reclamanta trebuia să le întreprindă pentru a preciza şi verifica în termenul legal ce imobil din Bucureşti revendică pe calea Legii nr. 10/2001, se constituie într-o atitudine culpabilă a acesteia ce nu poate fi invocată în câştigarea unui drept "nemo auditur propriam turpitudinem allegans".

Termenul pentru înregistrare a notificării s-a calculat începând cu 14 februarie 2001 şi a expirat la data de 14 august 2002, iar, în raport de art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, care prevede că nerespectarea termenului atrage "pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau echivalent", acest termen este de decădere.

Or, reclamanta face dovada prin declaraţia autentică pe propria răspundere că şi după data de 12 noiembrie 2002, când expirase deja termenul pentru depunerea notificărilor, imobilul pe care intenţiona sa-l revendice era identificat la nr. 7.

Pe cale de consecinţă, imobilul de la nr. 5 nu a fost notificat de reclamanta Israelovici Jaqueline în termenul legal, aşa cum rezultă din chiar declaraţia acesteia, din verificările efectuate de instituţiile competente ale statului, arătate mai sus.

Această situaţie de fapt este confirmată şi de actuala reclamantă SC E.T. SRL care invocă în susţinerea excepţiei nulității absolute a contractului apelanţilor-pârâţi faptul că abia la data de 17 septembrie 2007 a ştiut că acest imobil de la nr. 5 a avut şi nr. poştal.

Faţă de cele de mai sus, se desprinde concluzia certă că imobilul cu nr. poştal din, sector 3, nu a fost notificat în conformitate cu prevederile Legii nr. 10/2001, acesta fiind şi motivul pentru care Primăria municipiului Bucureşti, Direcţia Juridic, Serviciul evidenţă, analiză, soluţionare şi gestiune notificări, înaintează instanţei la data de 13 ianuarie 2011, prin adresă, dosarul administrativ pentru imobilul de la nr. 7, aşa cum se afla înregistrat pe rolul Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 10/2001.

La data de 15 august 2006, prin adresă, Instituţia Prefectului Municipiului Bucureşti comunică faptul că din verificările efectuate a reieşit faptul că pe rolul acestei instituţii publice nu se află notificări care să aibă ca obiect imobilul situat în, sector 3, Bucureşti.

Prin adresa din 14 septembrie 2006, Primăria municipiului Bucureşti - Direcția Juridic, contencios şi Legislaţie precizează că în evidenţele Comisiei pentru analizarea notificărilor formulate în baza Legii nr. 10/2001, nu figurează depusă nicio cerere de restituire în natură a acestui imobil.

De asemenea, prin adresa din 25 octombrie 2006, Primăria municipiului Bucureşti - Serviciul Instanțe civile şi contencios administrativ, arată că în baza de date privind revendicările imobiliare aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti nu există niciun proces cu privire la acest imobil.

3. Apelanţii-pârâţi au solicitat să se constate prescripţia dreptului de a solicita nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, având în vedere că nu a fost exercitat în termenul imperativ prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, redând practica instanţelor în materie.

4. Apelanţii-pârâţi au susţinut că reclamanta I.J. nu a efectuat alte demersuri anterioare care să se finalizeze cu o hotărâre judecătorească de restituire sau cu un act administrativ prin care să se recunoască dreptul său.

Astfel, în conformitate cu jurisprudența Curții Europene, instanţele naţionale au statuat că poate vorbi despre existenţa unui "bun actual" în măsura în care vânzarea către chiriaşi a unor apartamente din imobile s-a realizat ulterior pronunţării unor hotărâri judecătoreşti, iar dacă acestea nu aveau caracter definitiv, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a imobilelor anterior anului 2009, situaţie exclusă în prezenta cauză.

Curtea Europeana a arătat că, faptul că naţionalizarea imobilului fusese constată ca abuzivă printr-o hotărâre judecătorească nu antrenează în mod automat un drept la restituirea bunului statului asupra imobilului în cauză din perspectiva noţiunii de "bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie.

Prin hotărârea pilot Curtea Europeană concluzionează că o asemenea situaţie de fapt generează un drept la indemnizare, fiind întrunite condiţiile cerute de lege pentru a beneficia de măsuri reparatorii.

C.E.D.O. a apreciat că simpla solicitare de a obţine un bun preluat de stat nu reprezintă niciun bun actual şi nici o speranţă legitimă.

În drept, apelul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 282 C. proc. civ.

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat. În ceea ce priveşte critica privind identificarea imobilului, intimata a arătat că în faţa instanţei de fond a fost expertizat imobilul, iar datele din actul autentic de proprietate invocat de reclamantă se identifică cu datele din concluziile raportului de expertiză. Cu privire la critica privind notificarea imobilului în baza Legii nr. 10/2001, intimata a arătat că la data de 7 februarie 2002 a înregistrat la Primăria municipiului Bucureşti precizarea adresei poştale pentru nr. 5, dovada fiind confirmarea de primire pe care se menţionează expres „precizare adresă poştală”. Pârâţii au cumpărat după notificarea acestui imobil în baza Legii nr. 10/2001. În ceea ce priveşte nulitatea absolută a titlului pârâţilor, invocată de reclamantă pe cale de excepţie ca apărare de fond, intimata-reclamantă a arătat că potrivit art. 2 din Decretul nr. 167/1958 nulitatea poate fi invocată fie pe cale de acţiune, fie pe cale de excepţie şi că temeiul de drept al nulităţii actului juridic invocat de pârâţi este art. 21 din Legea nr. 10/2001, art. 9 din Legea nr. 112/1995 şi Normele Metodologice nr. 1/1996 privind aplicarea Legii nr. 112/1995. În ceea ce priveşte compararea titlurilor, intimata-reclamantă a arătat că, în raport de jurisprudenţa C.E.D.O., instanţa de fond a avut în vedere noţiunea de bun/speranţă legitimă, precum şi principiul securităţii juridice.

Prin Decizia civilă nr. 102/ A din 15 martie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul declarat de apelanţii - pârâţi N.N.M. şi N.N.I., împotriva sentinţei civile nr. 771 din 19 aprilie 2012, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în Dosarul nr. 11868/3/2009, în contradictoriu cu intimata - reclamantă SC E.T. SRL.

A schimbat în parte sentinţa civilă apelată în sensul că:

A respins acţiunea formulată de reclamanta SC E.T. SRL în contradictoriu cu pârâţii N.N.M. şi N.N.I., ca nefondată.

S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Curtea de Apel a reţinut următoarea situaţie de fapt şi de drept.

Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 4 aprilie 1923 de Tribunalul Ilfov, secţia notariat, numitul I.I. a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat la nr. 7 (filele 285-287 din dosarul Tribunalului Bucureşti, vol. 1).

Potrivit adresei din 7 septembrie 207 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti, D.E.I.C., imobilul de la nr. 5 a purtat nr. 7 până în anul 1937.

Imobilul a fost intabulat în cartea funciară, cu titlu de cumpărare în baza actului de vânzare-cumpărare autentificat din 1923, pe adresa de la nr. 5, pe numele proprietarului I.M.I., ca fiind compus din teren în suprafaţă de 490 mp şi 2 corpuri de casă (filele 279-281 din dosarul Tribunalului Bucureşti, vol. 1).

În Anexa la Decretul nr. 92/1950 figurează naţionalizat imobilul din Bucureşti, pe numele I.I.

Reclamanta iniţială, J.I., este succesoarea numitului Isaia Izidor, potrivit certificatului de calitate de moştenitor din 19 iunie 2006.

Prin notificarea din 30 iulie 2001, înregistrată la Primăria Municipiului Bucureşti, J.I. a solicitat restituirea imobilului situat în Bucureşti, sector 3 (fila 79 din dosarul Tribunalului Bucureşti, vol. 1).

La data de 7 februarie 2002, notificatoarea a precizat faptul că adresa imobilului notificat în baza Legii nr. 10/200 2 este în prezent nr. 5 (filele 80-81 din dosarul Tribunalului Bucureşti, vol. 1).

Prin contractul de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase autentificat din 25 iunie 2008 de B.N.P. R.H., reclamanta iniţială J.I. a vândut drepturile litigioase ce fac obiectul Dosarului nr. 6622/301/2008 al Judecătoriei sectorului 3 către SC E.F. SRL.

Prin contractul de dare în plată autentificat din 27 august 2008 de B.N.P. R.H., creditoarea SC E.T. SRL a primit ca plată, de la debitoarea SC E.F. SRL, drepturile litigioase ce formează obiectul Dosarului nr. 6622/301/2008 al Judecătoriei sector 3.

Prin cererea înregistrată la 13 ianuarie 2004 la SC A.V.L.T. SA, apelantul N.N. a solicitat cumpărarea apartamentului pe care îl deţinea în imobilul de la nr. 5 în baza contractului de închiriere din 2000.

Pârâtul a depus la dosar rezultatul verificărilor efectuate la data de 9 ianuarie 2004 de Oficiul Juridic - Vânzări din cadrul SC T.A. SA în baza de date a P.M.B. - Legea nr. 10/2001, din care rezultă că pe adresa de la nr. 5 nu apare în evidenţele P.M.B. nici un dosar de restituire în baza Legii nr. 10/20012 (fila 42 din dosarul de apel).

Prin contractul de vânzare-cumpărare din 22 ianuarie 2004 încheiat între SC T.A. SA în calitate de reprezentant al Primăriei Municipiului Bucureşti şi pârâtul N.N., acesta a dobândit dreptul de proprietate asupra ap. din imobilul situat în Bucureşti.

Prin adresa din 23 ianuarie 2013 SC T.A. SA face menţiunea că, la data perfectării contractului de vânzare-cumpărare din 22 ianuarie 2004, imobilul supus vânzării nu era notificat în baza Legii nr. 10/2001 privind restituirea în natură şi nici revendicat în instanţă (fila 41 dosar apel).

La data de 14 septembrie 2007 pârâţii şi-au intabulat dreptul de proprietate asupra apartamentului în litigiu.

Primul motiv de apel priveşte identificarea imobilului, critică care este neîntemeiată, având în vedere faptul că prin raportul de expertiză efectuat de expert P.V. s-a stabilit faptul că există identitate între imobilul revendicat situat în sector 3, cumpărat de pârât în baza contractului de vânzare-cumpărare din 22 ianuarie 2004 şi cel din titlul autorilor reclamantei, contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 1923.

Cauza de faţă are ca obiect revendicarea apartamentului deţinut de apelanţii-pârâţi în baza contractului de vânzare-cumpărare din 22 ianuarie 2004, reclamanta solicitând ca în urma comparării titlurilor de proprietate exhibate de ambele părţi să se dea preferabilitate titlului autoarei sale, respectiv contractului de vânzare autentificat din 1923 de Tribunalul Ilfov, secţia notariat.

Acţiunea în revendicare este acea acţiune prin care proprietarul neposesor solicită obligarea posesorului neproprietar de a-i restitui posesia bunului revendicat, şi este o acţiune petitorie, întrucât implică dovedirea de către reclamant a dreptului de proprietate asupra bunului revendicat.

În cadrul operaţiunii de comparare a titlurilor de proprietate, urmează ca să se verifice modul în care instanţa de fond a analizat titlul exhibat de reclamantă - în cadrul criticilor formulate la pct. 4 al motivelor de apel; respectiv al titlului de proprietate exhibat de pârâţi - în cadrul criticilor formulate la pct. 2 şi 3 ale motivelor de apel.

Calificarea pretenţiei intimatei-reclamante din perspectiva art. 1 din Primul Protocol adiţional la C.E.D.O.:

Aplicând jurisprudenţa Curţii Europene din cauza Păduraru c. României (1 decembrie 2005), tribunalul a calificat pretenţia reclamantei de a i se restitui bunul imobil de către pârâţi, ca fiind un „interes de ordin patrimonial”.

Prin criticile susţinute la pct. 4 al motivelor de apel, apelanţii-pârâţi au susţinut că tribunalul a făcut o greşită interpretare a jurisprudenţei C.E.D.O., aplicând în mod greşit Hotărârea Curţii din cauza Atanasiu şi alţii c. României (hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 778/22 noiembrie 2010), aplicând în mod greşit jurisprudenţa Înaltei Curții de Casație și Justiție în materia acţiunilor în revendicare promovate pe rolul instanţelor judecătoreşti după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi făcând referire la practica neunitară a instanţelor în această materie, cu încălcarea deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, secţii unite, fiind întemeiate.

Astfel, în hotărârea-pilot Maria Atanasiu şi alţii c. României, instanţa europeană a decis că reclamantele nu aveau un „bun actual” asupra apartamentului în litigiu, deoarece nu deţineau nicio hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă prin care instanţele să le fi recunoscut dreptul de proprietate şi care să fi dispus în mod explicit restituirea imobilului prin dispozitivul hotărârii, dispozitiv care să poată fi învestit cu formulă executorie pentru restituirea apartamentului, ci numai un drept la compensare, care pretinde în egală măsură respectarea exigenţelor art. 1 din Protocolul nr. 1. În acea cauză, reclamantele deţineau o hotărâre judecătorească, rămasă irevocabilă, prin care se constatase nelegalitatea naţionalizării, însă instanţa europeană a subliniat faptul că dispozitivul acelor hotărâri judecătoreşti nu reprezenta un titlu executoriu pentru restituirea în natură a apartamentului în litigiu.

Rezultă că, pentru a avea câştig de cauză în acţiunea în revendicare, era necesar a fi îndeplinită premisa acestei acţiuni, respectiv aceea ca reclamanta să fie titulara unui „bun actual” ori al unei valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora să poată pretinde că are cel puţin o "speranţă legitimă" de a obţine folosinţa efectivă a dreptului de proprietate, în sensul jurisprudenţei Curţii Europene.

Or, această premisă nu este îndeplinită în cauză, întrucât reclamanta iniţială Jaqueline Israilovici, a cărei legitimare procesuală a fost transmisă către cumpărătoarea dreptului litigios şi ulterior către creditoarea acesteia, intimata SC E.T. SRL, în baza contractului de dare în plată, nu deţine o hotărâre judecătorească anterioară prin care să i se fi recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat.

În mod greşit a reţinut tribunalul faptul că autoarea intimatei-reclamante ar putea opune pârâţilor contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 1923, deoarece se constată că autoarea reclamantei, J.I., a pierdut dreptul de proprietate asupra apartamentului revendicat, prin naţionalizarea de către stat, cu mulţi ani înainte de ratificarea Convenţiei de către România, astfel că, ratione temporis, protecţia oferită de Convenţie nu se întinde asupra actului naţionalizării.

Dreptul de proprietate al autoarei intimatei-reclamante nu a fost recunoscut după ratificarea Convenţiei prin hotărâre judecătorească, astfel încât nu se poate discuta despre existenţa unui bun actual al intimatei-reclamante, în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, asupra apartamentului revendicat.

Sunt întemeiate criticile prin care apelanţii-pârâţi susţin aplicarea greşită de către instanţa de fond a principiilor oferite de instanţa europeană pentru interpretarea art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, întrucât se constată că autoarea intimatei-reclamante nu invocă o hotărâre judecătorească prin care să i se fi constatat dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, cu caracter irevocabil şi cu efect retroactiv.

În al doilea rând, dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 prevăd că bunurile preluate de stat fără titlu valabil pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie.

Or, în materia bunurilor imobile preluate în mod abuziv de stat, legiuitorul a adoptat legi speciale de reparaţie a abuzurilor săvârşite în materie imobiliară de regimul comunist, cum este şi Legea nr. 10/2001, Lege specială cu caracter reparatoriu, care reglementează în mod expres procedura pe care trebuie să o urmeze foştii proprietari şi modalităţile de despăgubire.

Potrivit Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, secţii unite, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. În considerentele deciziei în interesul legii instanţa supremă a arătat că, atât timp cât „pentru imobilele preluat abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate spune că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta”.

Or, pentru situaţia autoarei intimatei-reclamante, care a formulat notificarea din 2001 pentru un apartament ce a făcut obiectul unui contract de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, dispoziţiile art. 7 alin. (1)¹ din Legea nr. 10/2001 prevăd că „nu se restituie în natură, ci doar în echivalent, imobilele care au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare, cu respectarea condiţiilor cerute de lege”. În condiţiile în care intimata-reclamantă nu a investit instanţa de fond şi cu un capăt de cerere prin care să solicite să se constate că actul de vânzare-cumpărare din 2004 nu respectă condiţiile cerute de lege, în contradictoriu cu toate părţile contractului, acest titlu de proprietate beneficiază în continuare a prezumţia de legalitate şi de valabilitate.

Instanţa de fond a făcut o greşită aplicare a jurisprudenţei Curţii Europene, care a subliniat în numeroase cauze că art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 nu garantează un drept de a dobândi bunuri, iar speranţa recunoaşterii unui vechi drept de proprietate care, de mult timp, nu a mai fost susceptibil de o exercitare efectivă nu poate fi considerată un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie (Prinţul Hans Adam II de Liechtenstein c. Germaniei, Malhous c. Republicii Cehe, Gratzicer et Gratzicenova c. Republicii Cehe, Drăculeţ c. României, Moşteanu şi alţii c. României, c auza Zamfirescu din 14 decembrie 2006, cauza Caracaş 29 iulie 2006, cauza Lungoci din 26 ianuarie 2006 sau cauza Constandache din 11 iunie 2002 ).

În schimb, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenţia, adoptă o legislaţie care prevede restituirea totală sau parţială de bunuri confiscate în virtutea unui regim anterior, o asemenea legislaţie poate fi considerată ca angajând un nou drept de proprietate protejat de art. 1 din Protocolul 1, în ceea ce priveşte persoanele care îndeplinesc condiţiile de restituire (Broniowscki c. Poloniei). La fel, în cauza Caracaş c. României (cererea nr. 78037/01, hotărârea din 29 iunie 2006), Curtea a constatat că cererile de restituire cu care au sesizat instanţele interne şi autorităţile administrative nu se raportau la un “bun actual” al reclamanţilor. Curtea a statuat că reclamanţii se puteau prevala, eventual, de o creanţă condiţionată, deoarece problema întrunirii condiţiilor legale pentru a li se restitui imobilul trebuia să fie soluţionată în cadrul procedurilor judiciare şi administrative pe care le-au demarat reclamanţii.

Aplicând aceste principii la cauza de faţă, în care se pretinde faptul că încălcarea dreptului de proprietate al autoarei intimatei-reclamante s-a realizat în baza Decretului nr. 92/1950, deci în perioada anterioară momentului în care România a devenit parte la Convenţia Europeană, se reţine că intimata-reclamantă nu are un „bun actual” în patrimoniul său, în sensul dat de Curtea europeană acestei noţiuni, ci numai o creanţă condiţionată de parcurgerea procedurii reglementate de Legea nr. 10/2001 pentru soluţionarea notificării.

Prin urmare, instanţa de fond a făcut o greşită aplicare şi interpretare a principiilor degajate din jurisprudenţa C.E.D.O., care sunt direct aplicabile în dreptul intern şi au o valoare interpretativă constituţională şi forţă supra-legislativă, în conformitate cu dispoziţiile art. 11 şi art. 20 din Constituţie, întrucât:

1. Încălcarea dreptului de proprietate al autoarei intimatei-reclamante s-a realizat în baza Decretului nr. 92/1950, deci în perioada anterioară momentului în care România a devenit parte la Convenţia Europeană,

2. Autoarea intimatei-reclamante nu invocă o hotărâre judecătorească prin care să i se fi recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, cu caracter irevocabil şi cu efect retroactiv,

3. Titlul de proprietate dobândit de apelanţii-pârâţi în temeiul Legii nr. 112/1995 beneficiază de prezumţia de legalitate şi de valabilitate, atât timp cât reclamanta nu a formulat un capăt principal de cerere privind constatarea nulităţii, în contradictoriu cu toate părţile contractului, situaţie în care Legea nr. 10/2001 prevede că măsurile reparatorii se acordă doar în echivalent.

În consecinţă, intimata-reclamantă nu poate pretinde existenţa unui „bun actual” în patrimoniul său în sensul dat de Curtea europeană acestei noţiuni, ca premisă a acţiunii în revendicare, ci doar a unui drept la compensare - drept de creanţă care nu se valorifică în cadrul unei acţiuni petitorii în revendicare, ci în condiţiile legii speciale, având în vedere că notificarea din 2001 nu a fost încă soluţionată.

Calificarea pretenţiei apelanţilor-pârâţi asupra apartamentului revendicat.

În considerentele deciziei apelate, Tribunalul a constatat nulitatea absolută a titlului de proprietate invocat de pârâţi, reţinând încălcarea dispoziţiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Prin criticile formulate la pct. 2 şi 3 din motivele de apel, apelanţii-pârâţi susţin aplicarea greşită de către instanţa de fond a acestor dispoziţii legale, pe motiv că la data perfectării contractului de vânzare-cumpărare ce reprezintă titlul lor de proprietate imobilul cumpărat nu era notificat; şi că dreptul la acţiune al reclamantei era prescris în raport de dispoziţiile art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, care sunt întemeiate.

Aşa cum s-a reţinut şi în cele ce preced, deşi reclamanta avea la dispoziţie mijloacele procedurale pentru a aduce în discuţie nevalabilitatea contractului de vânzare-cumpărare din 22 ianuarie 2004, reclamanta nu a înţeles să formuleze o astfel de acţiune pe rolul instanţelor judecătoreşti, sau un capăt de cerere separat în prezentul dosar în condiţiile art. 132 alin. (1) C. proc. civ.

Reclamanta a înţeles să conteste valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare din 22 ianuarie 2004 ca apărare de fond, sens în care a invocat excepţia nulităţii absolute a acestui contract ca fiind încheiat cu încălcarea art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

În primul rând, reclamanta nu a stabilit cadrul procesual pasiv necesar pentru soluţionarea în condiţii de contradictorialitate a excepţiei nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 2004, în sensul că nu a introdus în cauză şi pe vânzătoarea Primăria Municipiului Bucureşti.

În aceste condiţii, în care tribunalul nu a fost investit, în condiţiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., cu un petit privind constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare, în contradictoriu cu toate părţile acestui act translativ de proprietate, în mod greşit s-a reţinut nevalabilitatea acestuia, într-un cadru procesual în care nu figurează toate părţile actului a cărui nulitate s-a solicitat a se constata.

În al doilea rând, sunt întemeiate şi acele critici prin care apelanţii susţin că tribunalul a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, întrucât probele administrate în cauză au demonstrat faptul că la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 22 ianuarie 2004 apartamentul ce a făcut obiectul vânzării nu apărea ca fiind notificat în baza de date a Primăriei Municipiului Bucureşti - Dosare Legea nr. 10/2001, astfel cum reiese din adresa din 23 ianuarie 2013 a SC T.A. SA şi din rezultatul verificărilor efectuate la data de 9 ianuarie 2004 de Oficiul Juridic - Vânzări din cadrul SC T.A. SA în baza de date a P.M.B. - Legea nr. 10/2001, conform situaţiei de fapt expuse în cele ce preced.

Prin urmare, la data perfectării contractului de vânzare-cumpărare din 22 ianuarie 2004 apartamentul situat în, sector 3 nu se regăsea în baza de date a Primăriei Municipiului Bucureşti - Dosare Legea nr. 10/2001 ca făcând obiectul vreunei notificări formulate în baza Legii nr. 10/2001, şi prin probele administrate în cauză intimata-reclamantă nu a reuşit să dovedească motivul de nulitate invocat; dimpotrivă apelanţii-pârâţi au dovedit prin înscrisurile administrate în cauză, constând în situaţia juridică a apartamentului de la data încheierii contractului, că vânzătoarea Primăria Municipiului Bucureşti, prin mandatarul său SC T.A. SA, le-a comunicat faptul că acesta nu era notificat.

În consecinţă, în mod greşit Tribunalul a reţinut că pârâţii nu deţin un bun în sensul convenţiei, bun care, în aplicarea deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, este protejat în faţa unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun introduse pe rolul instanţei după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, în condiţiile în care intimata-reclamantă nu invocă un bun actual asupra imobilului revendicat.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamanta SC E.T. SRL, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs s-a susţinut că în mod greşit s-a reţinut că autoarea reclamantei a pierdut dreptul de proprietate prin naţionalizare, în condiţiile în care naţionalizarea era interzisă chiar de legislaţia în vigoare la data preluării.

Decretul nr. 92/1950, prin dispoziţiile sale a încălcat art. 8 şi 10 din Constituţia României art. 481 C. civ., precum şi Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.

Reclamanta a arătat că este titulara unui „bun actual” din perspectiva art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, care a fost interpretat şi aplicat greşit de către instanţă.

În mod greşit a reţinut instanţa că avea obligaţia să formuleze acţiune pentru constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare, în condiţiile în care potrivit art. 2 din Decretul nr. 167/1958, nulitatea unui act poate fi invocată oricând, fie pe cale de acţiune, fie pe cale de excepţie.

În mod greşit s-a reţinut că în cauză unitatea deţinătoare nu a fost notificată.

S-a susţinut că în condiţiile existenţei dovezii privind realizarea procedurii notificării, erau incidente dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 10/2001, în sensul că era interzisă înstrăinarea imobilelor notificate până la soluţionarea definitivă a cererii de acordare a măsurilor reparatorii prevăzute de lege.

Actul de vânzare-cumpărare a imobilului, după notificarea realizată de fostul proprietar, este nul absolut, prezumţia de legalitate şi valabilitate, reținută de către instanţă, fiind greşită, nulitatea absolută fiind prezumată de lege şi nicio dovadă faţă de această prezumţie legală nu poate fi primită.

Preluarea abuzivă şi nelegală a imobilului fiind prevăzută de legea specială şi titlul Statului Român este nevalabil astfel că transmiterea de către un non dominus este sancţionată cu nulitatea, titlul pârâţilor fiind unul viciat, nevalabil.

Titlul pârâţilor este nevalabil şi din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, potrivit cu care se puteau înstrăina numai locuinţele care aui fost preluate cu titlu legal.

Reținerea incidenţei în cauză a Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi constituie o încălcare a accesului la justiţie, consacrat de art. 21 din Constituţia României.

Raportat la dovada existenţei dreptului autoarei sale asupra imobilului revendicat, drept recunoscut şi prin adoptarea Legii nr. 10/2001, a faptului că acesta este mai bine caracterizat acţiunea în revendicare este admisibilă şi fondată.

Pârâţii N.M. şi N.N.I., au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului.

Recursul nu este fondat pentru următoarele considerente:

Imobilul în litigiu a aparţinut numitului I.I., autorul fostei reclamante Jaqueline Israilovici, fiind preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950.

Pentru acest imobil, fosta reclamantă J.I. a depus notificarea din 1 august 2001, având ca obiect restituirea în natură, în baza Legii nr. 10/2001, nesoluţionată de către entitatea investită.

Se constată că autoarea reclamantei este persoană îndreptăţită la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.

La această situaţie de fapt, legea a fost corect aplicată, prin lege avându-se în vedere dispoziţiile Legii nr. 10/2001, cele ale art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cele ale art. 6 din aceeaşi Convenţie, precum şi Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite.

Este de necontestat că acţiunea are ca obiect revendicarea unui imobil care a fost preluat de stat în perioada de referinţă a legii speciale şi a fost introdusă după intrarea în vigoare a legii, temeiul de drept fiind dispoziţiile art. 480 C. civ. şi art. 1 din Primul Protocol.

Prin Decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, s-a statuat în primul rând că, în cazul concursului dintre legea specială şi dreptul comun are prioritate legea specială, chiar dacă acest lucru nu este prevăzut expres în legea specială.

În explicitarea acestei părţi din dispozitiv, Înalta Curte a arătat în considerente că nu poate fi primit punctul de vedere conform căruia acele persoane care nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau care nu au declanşat o astfel de procedură în termen legal ori care, deşi au urmat-o, nu au obţinut restituirea în natură a imobilului în cadrul acestei proceduri au deschisă calea acţiunii în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile C. civ., deoarece un asemenea punct de vedere ignoră principiul generalia specialibus derogant.

Reclamanta se află în această situaţie, adică deşi a formulat notificare, aceasta nu a fost soluţionată.

Pentru a demonstra admisibilitatea acestei acţiuni, reclamanta nu a dovedit existenţa unei neconcordanţe a dispoziţiilor legale privitoare la procedura prealabilă reglementată de Legea nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, neconcordanţă care să facă aplicabilă direct şi prioritar Convenţia, în temeiul art. 20 alin. (2) din Constituţia României.

Or, promovând cererea de chemare în judecată - de revendicare a imobilului, în temeiul dreptului comun, art. 480 C. civ. - reclamanta urmăreşte aceeaşi finalitate ca şi a procedurii prealabile, obligatorii, instituite de Legea nr. 10/2001, anume restituirea în natură, ceea ce este exclus pe temeiul priorităţii legii speciale.

Legea nr. 10/2001, ca lege specială în materia restituirii imobilelor preluate de stat, în perioada 23 august 1945 - 22 decembrie 1989, oferă dreptul de acces la instanţă, dând posibilitatea părţii să formuleze contestaţie împotriva deciziei sau dispoziţiei motivate, emise în soluţionarea notificării, în faţa unei instanţe independente şi imparţiale, după cum, blocajul major, decurgând din refuzul nejustificat al entităţii notificate de a soluţiona notificările ce îi sunt adresate, a fost depăşit prin pronunţarea recursului în interesul legii, Decizia nr. 20/2007.

Drept urmare, mecanismul Legii nr. 10/2001, în ipoteza declanşării procedurii administrative, prin formularea unei notificări, în condiţiile legii, este unul funcţional, constituind pentru reclamantă o cale efectivă pentru realizarea pretenţiilor sale, statuările din urmă fiind făcute de Curtea Europeană de Justiţie şi în hotărârea pilot pronunţată în cauza Atanasiu, Salon şi Poenarii împotriva României, hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în Monitorul Of. Nr. 778 din 22 noiembrie 2010, condamnările repetate ale României, decurgând din nefuncţionarea Fondului Proprietatea, reglementat prin Titlul VII din Legea 247/2005, intrând în domeniul de aplicare al unei proceduri ulterioare şi distincte de cea a soluţionării notificărilor.

Astfel, existenţa Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenţie, în situaţia în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este una efectivă.

Or, aşa cum s-a arătat, nimic nu se opune ca recurenta reclamantă să obţină măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu (ceea ce include şi restituirea în natură, ca măsură prevalentă a legii speciale, în condiţiile în care aceasta este posibilă), dacă s- a formulat notificare în termenul legal, prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001 republicată, fiind în măsură să dovedească, în procedura administrativă sau judiciară, după caz, atât dreptul de proprietate, cât şi calitatea de moştenitori legali ai proprietarului deposedat de stat, dar şi deposedarea abuzivă, câtă vreme calitatea de pârât, în cauză, o are unitatea administrativ-teritorială ceea ce, în contextul Legii nr. 10/2001, se suprapune noţiunii de unitate deţinătoare.

Această statuare a fost realizată de Curtea Europeană, într-o cauză ulterioară cauzei Faimblat contra României, respectiv Gladkvist şi Bucur împotriva României (cererea nr. 39789/03), decizia de inadmisibilitate din 2 martie 2010, în care reclamanţii au susţinut că dreptul de acces la justiţie, garantat de articolul 6 par, 1 din Convenţie, le-a fost încălcat, prin respingerea acţiunii lor în revendicare, pe motiv că ar fi trebuit să urmeze procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, iar Curtea Europeană a considerat că acest capăt de cerere este vădit nefondat, întrucât interpretarea dată de instanţele naţionale nu au adus atingere acestui drept (parag. 22, 24, 25).

În fine, prin respingerea acţiunii în revendicare de drept comun, formulată după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, privind imobilele ce intră sub incidenţa acestui act normativ, nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, temei invocat, de asemenea, de reclamantă, norma convenţională garantând protecţia unui bun actual, aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranţe legitime, cu privire la valoarea patrimonială respectivă.

C.E.D.O. a apreciat însă că simpla solicitare de a obţine un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual şi nici o speranţă legitimă (cauzele Constandache, Lungoci şi Poenaru contra României).

În acelaşi sens, la data introducerii prezentei cereri, reclamanta era simplă solicitantă în privinţa restituirii bunului în litigiu (cauza Penţia şi Penţia împotriva României, decizia de inadmisibilitate din 23 martie 2006), întrucât dreptul nu fusese recunoscut, în mod irevocabil, de către instanţele interne, situaţie în care Înalta Curte constată că recurenta, în calitate de succesoare nu poate invoca, în mod eficient, garanţiile art. 1 al Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţie.

Tot astfel, simpla recunoaştere a nevalabilităţii titlului statului nu poate constitui baza deţinerii de către reclamantă a unui bun actual, în sensul jurisprudenţei Curţii Europene, aceasta întrucât, prin hotărârea pilot a C. E.D.O., în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, s-a dat o nouă interpretare acestei noţiuni, reţinându-se, în parag. 143 şi 144, că: „(...) nicio instanţă sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut doamnelor Atanasiu şi Poenaru, în mod definitiv, un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu. Hotărârile invocate de reclamante, deşi toate constată că naţionalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament. Rezultă că acest apartament nu reprezintă un "bun actual", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamantele s-ar putea prevala."

Astfel, dacă, în jurisprudenţa anterioară a Curţii Europene, simpla pronunţare a unei hotărâri judecătoreşti, chiar dacă aceasta nu avea caracter definitiv, prin care se constata nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil preluat înainte de anul 1989, reprezenta un bun (cauza Străin ; Porţeanu ; Andreescu Murăreţ şi alţii împotriva României), în cauza Atanasiu, s-a arătat că un bun actual există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat, doar dacă s-a pronunţat, în prealabil, o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului.

În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalităţii titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv, dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi a îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii.

Dată fiind importanţa deosebită a hotărârii pilot, această decizie nu poate fi ignorată de către instanţele naţionale, impunându-se a fi aplicată şi în cauza pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, astfel încât, în prezenta cauză, devine lipsită de relevanţă împrejurarea legalităţii ori nelegalităţii titlului statului asupra imobilului în litigiu.

În consecinţă, în lumina jurisprudenţei actuale a Curţii Europene, constatarea nevalabilităţii titlului statului asupra imobilului în litigiu, necompletată de o obligaţie de restituire a acestuia, nu poate să-i confere reclamantei un bun actual, în sensul art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană.

Pe de altă parte, speranţa de a se recunoaşte un drept de proprietate imposibil a fi exercitat efectiv, nu poate fi, de asemenea, considerată un bun, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, întrucât aceasta reprezintă o creanţă condiţională, care se stinge prin faptul nerealizării condiţiei, (astfel cum reiese, de exemplu, din cauza Ţeţu împotriva României, hotărârea din 7 februarie 2008, parag. 43).

Art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie nu impune statelor contractante o obligaţie generală de restituire a bunurilor ce au fost preluate anterior ratificării Convenţiei; însă, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenţia, inclusiv Protocolul nr, 1, adoptă o legislaţie care prevede restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislaţie generează im nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1, în beneficiul persoanelor care întrunesc condiţiile de restituire (Kopecky împotriva Slovaciei, par. 35; cauza Atanasiu împotriva României, parag. 135, 136).

Critica vizând greşita nereţinere pe cale incidentală a nulităţii contractului de vânzare-cumpărare, cu consecinţa admiterii acţiunii în revendicare este nefondată.

Astfel, câtă vreme regimul juridic al imobilului, preluat abuziv de către stat, îl situează în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001, invocarea nulităţii actelor juridice încheiate cu privire la asemenea imobile nu se poate face decât în condiţiile legii speciale.

Problema restituirii în natură este condiţionată de Legea nr. 10/2001 de constatarea nulităţii actelor juridice de înstrăinare, dacă au privit imobile restituibile în natură conform legii.

Din economia reglementărilor cuprinse în art. 45 din lege rezultă că nulitatea actelor de înstrăinare a imobilelor ce cad sub incidenţa acestei legi, încheiate după intrarea în vigoare a legii, constituie o chestiune prejudiciabilă, a cărei soluţie poate avea o înrâurire covârşitoare asupra dreptului pretins judecăţii, însă pentru a se constata nulitatea actului juridic este necesară investirea instanţei cu o astfel de acţiune pentru a se judeca în contradictoriu cu toate părţile contractante.

Reclamanta nu poate eluda norma specială imperativă pentru a se prevala de dispoziţiile dreptului comun, instanţa având obligaţia să determine norma incidentă situaţiei de fapt deduse judecăţii.

Instanţa a analizat legalitatea actului de vânzare-cumpărare încheiat în condiţiile Legii nr. 112/1995 şi a constatat pe baza probatoriului administrat că la data încheierii contractului nu era înregistrată vreo notificare cu privire la apartamentul în litigiu, contractul fiind încheiat cu respectarea legii.

Se constată, totodată, că în raport de reţinerea instanţei că reclamanta nu deţine un „bun” actual care să fie opus părţilor, care este prioritară faţă de obiectul acțiunii, analiza valabilităţii titlului pârâţilor este lipsită de relevanţă.

Având în vedere aceste considerente, urmează ca în baza dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ. a se respinge recursul reclamantei.

Văzând şi dispoziţiile art. 274 C. proc. civ. şi reţinând culpa procesuală a recurentei reclamante, aceasta va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată către intimaţii pârâţi.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC E.T. SRL împotriva Deciziei nr. 102/ A din 15 martie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Obligă recurenta la plata sumei de 5.000 lei cheltuieli de judecată către intimaţii pârâţi N.N. şi N.N.I., reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 noiembrie 2013.

← ICCJ. Decizia nr. 5186/2013. Civil		ICCJ. Decizia nr. 5224/2013. Civil. Revendicare imobiliară.... →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

ICCJ. Decizia nr. 5181/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs ICCJ. Decizia nr. 5184/2013. Civil. Drept de autor şi drepturi conexe. Recurs ICCJ. Decizia nr. 5186/2013. Civil ICCJ. Decizia nr. 5224/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs ICCJ. Decizia nr. 5255/2013. Civil ICCJ. Decizia nr. 5266/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Contestaţie în anulare - Fond