ICCJ. Decizia nr. 5224/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5224/2013
Dosar nr. 71099/3/2011
Şedinţa publică din 13 noiembrie 2013
Asupra cauzei de faţă constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 998 din 18 mai 2012, pronunţată în Dosarul nr. 71099/3/2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată prin care reclamantul M.G. a solicitat să fie obligat pârâtul D.V. să-i lase în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, sector 1.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 25 februarie 1939 şi transcris la Grefa Tribunalului Ilfov, secţia notariat, tatăl reclamantului, M.F., şi fratele acestuia, M.U., au devenit proprietarii terenului în suprafaţă de 410 mp situat în Bucureşti; prin Decretul nr. 92/1950, imobilul a trecut în proprietatea statului.
Prin contractul de vânzare-cumpărare din 08 octombrie 1996 încheiat între Statul Român, prin SC H.N. SA în calitate de vânzător, şi D.I., în calitate de cumpărător, a fost înstrăinat acesteia din urmă apartamentul de la parterul imobilului menţionat (a cărui destinaţie a fost schimbată din spaţiu comercial, la data preluării, în spaţiu cu destinaţie de locuinţă), pârâtul fiind succesorul legal al cumpărătoarei.
Tribunalul a arătat că va analiza cererea de chemare în judecată atât prin raportare la temeiul de drept al acţiunii (art. 480 C. civ. - dreptul comun în materie de revendicare a bunurilor), cât şi prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 10/2001, care reprezintă dreptul special în materie de restituirea bunurilor ce au fost preluate de stat anterior anului 1989, ţinând seama şi de situaţia particulară a speţei, respectiv de faptul că reclamantul este cetăţean italian iar Guvernul Republicii Socialiste România a încheiat cu Guvernul Republicii Italiene, Acordul privind reglementarea problemelor financiare în suspensie publicat în M. Of. al României nr. 54 din 21 ianuarie 2011 (ca urmare a Ordinului privind publicarea unui tratat emis de ministrul afacerilor externe din 24 decembrie 2010).
Astfel, Tribunalul a constatat că a fost învestit cu o acţiune în revendicare întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ., promovată la data de 08 aprilie 2010, care trebuie soluţionată prin prisma Deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi de Justiţie.
Sub un prim aspect, prima instanţă a constatat că potrivit dispoziţiiilor art. 11 alin. (2) şi art. 20 alin. (2) din Constituţia României şi a art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (în continuare Convenţie): „(1)Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. (2)Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor».
Instanţa europeană a statuat că prevederile art. 1 sunt aplicabile doar în măsura în care ele se raportează la un «bun» în sensul autonom al acestei noţiuni, astfel cum a fost aceasta definită pe cale jurisprudenţială de către această instanţă.
Noţiunea autonomă de „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol Adiţional acoperă atât "bunurile actuale", cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puţin o "speranţă legitimă" de a beneficia efectiv de un drept de proprietate. Dimpotrivă, speranţa de a i se recunoaşte un drept de proprietate ce nu poate fi exercitat efectiv nu poate fi considerat ca un "bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, şi la fel se întâmplă şi în cazul unei creanţe condiţionale care se stinge din cauza neîndeplinirii condiţiei (Prinţul Hans Adam II de Liechtenstein c. Germaniei (MC), §§ 82 şi 83).
Art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenţia, legiuitorul naţional dispunând de o mare marjă de apreciere în ceea ce priveşte politica economică şi socială. Curtea Europeană intervine numai în cazul în care aprecierea acestuia se dovedeşte complet lipsită de o bază rezonabilă, neexistând un just echilibru între mijloacele folosite şi scopurile urmărite (cauzele Kopecky c.Slovaciei; Păduraru c. României).
Legiuitorul român a ales să restituie în natură imobilele preluate de statul comunist în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, doar în anumite condiţii care presupun ca bunul să se afle în patrimoniul statului şi nu în patrimoniul unui terţ, persoană fizică dobânditoare a imobilului în temeiul unui contract de vânzare-cumpărare valabil.
În cauză, reclamantul nu a formulat cerere de chemare în judecată având ca obiect nulitatea contractului din 08 octombrie 1996 încheiat între Statul Român - prin SC H.N. SA, în calitate de vânzător, şi D.I., încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, în condiţiile şi termenul special de prescripţie reglementate de art. 45 din Legea nr. 10/2001, iar omisiunea reclamantului în acest sens, are ca efect consolidarea validităţii acestuia, respectiv a dreptului de proprietate al pârâtului asupra imobilului litigios.
Art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei nu garantează dreptul la restituirea unui bun preluat în orice mod de autorităţile statale înainte de intrarea în vigoare a Convenţiei cu privire la statul în cauză, decât în măsura în care acest stat şi-a asumat o asemenea obligaţie, concretizată cel puţin într-o speranţă legitimă de redobândire a bunului în natură.
Totodată, în cauza Raicu împotriva România, C.E.D.O. a învederat faptul că diminuarea vechilor atingeri nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporţionate, iar persoanele care şi-au dobândit cu bună-credinţă bunurile nu trebuie să fie aduse în situaţia de a suporta ponderea responsabilităţii statului care a confiscat în trecut aceste bunuri.
În privinţa pârâtului, tribunalul a reţinut că imobilul în discuţie a fost înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995, unitatea deţinătoare nefiind notificată pentru acest imobil.
În timp ce dreptul de proprietate al reclamantului, nu este nici exclusiv şi nici deplin, fiind doar un potenţial drept de proprietate al unui bun intrat în proprietatea statului, dreptul de proprietate al pârâtului este un drept de proprietate deplin şi exclusiv fiind dobândit în baza unui contract de vânzare-cumpărare, încheiat cu îndeplinirea în totalitate a dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, lege care a stat la baza încheierii acestuia.
Cu referire la condiţia proporţionalităţii ingerinţei, tribunalul a arătat că un element esenţial care trebuie avut în vedere este acela dacă pentru privarea de proprietate partea a primit sau are posibilitatea efectivă de a primi despăgubiri pentru imobilul în cauză.
Punând în balanţă cele două drepturi de proprietare protejate în egală măsură de Convenţie, dar aflate în conflict, astfel cum impun considerentele Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pentru considerentele expuse, tribunalul a apreciat că titlul pârâtului este preferabil.
Sub un alt aspect, tribunalul a reţinut că având în vedere că imobilul a fost preluat de stat prin Decretul nr. 92/1950, acesta face obiectul Legii nr. 10/2001, pentru restituirea acestuia fiind necesară parcurgerea procedurii speciale prevăzută de acest act normativ, faţă de prevederile art. 2 alin (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, care dispune că, în sensul acestei legi, imobilele naţionalizate prin Decretul nr. 92/1950 sunt considerate preluate în mod abuziv.
Proprietarul bunului preluat abuziv de stat şi ulterior înstrăinat unui terţ nu poate redobândi acel bun printr-o acţiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în condiţiile în care nu a uzat de procedura de restituire instituită prin Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, care reprezintă legea speciala de reparaţie în aceasta materie. În caz contrar, dacă s-ar aprecia că există posibilitatea de a se recurge la dreptul comun în materia revendicării, respectiv, C. civ., în defavoarea legii speciale de reparaţie, ar însemna să se încalce principiul specialia generalibus derogant şi să se facă o judecată formală a cauzei, în care instanţa să acorde preferinţă titlului mai vechi, făcând abstracţie de efectele create prin aplicarea legii speciale. Numai persoanele exceptate de la procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acţiunii în revendicarea bunului litigios, afară de cazul când acesta a fost cumpărat cu bună-credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 de către chiriaşi. În speţă, reclamantul nu se găseşte în niciuna din situaţiile de excepţie care ar justifica promovarea acţiunii în revendicare.
În acelaşi sens, raportat la art. 6 alin. (1) din Convenţie şi art. 21 alin. (1) şi (2) din Constituţie, s-a arătat că dreptul de acces la o instanţă, în cadrul dreptului la un proces echitabil, trebuie să fie un drept efectiv şi concret, însă nu este un drept absolut ( Cauza Golder c. Regatului Unit). Ingerinţele în exercitarea dreptului de acces la o instanţă nu sunt incompatibile cu prevederile art. 6 alin. (1) din Convenţie, în măsura în care sunt prevăzute de lege, urmăresc un scop legitim, există un raport de rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit, iar restricţia nu atinge însăşi substanţa acestui drept (cauza Naţional/Provincial Building Society c. Regatului Unit din 23 octombrie 1997, par. 105, cauza Lungoci c. României).
Raportat la aceste cerinţe, tribunalul a reţinut că potrivit Legii nr. 10/2001, persoana îndreptăţită poate sesiza instanţa în cazul respingerii sau nesoluţionării în termen a cererii de restituire în natură (art. 26 alin. (3)); termenul prevăzut pentru soluţionarea cererii de către comisie este de 60 de zile iar termenele de decădere şi de prescripţie, reprezentând condiţii procedurale ale acţiunii în justiţie sunt de 1 an, respectiv de 1 an şi 6 luni de la data intrării în vigoare a legii. Scopul urmărit prin reglementarea acestei proceduri este asigurarea securităţii raporturilor juridice civile prin rezolvarea unitară şi rapidă a problemei imobilelor preluate abuziv de către statul comunist.
În plus, această garanţie esenţială a soluţionării notificării direct de către instanţele de judecată în cazul în care unitatea deţinătoare nu răspunde notificatorului în termenul prevăzut de lege a fost confirmată şi de Decizia în interesul legii a Înaltei Curţi de Casaţie şi de Justiţie nr. 20/2007; pe cale de consecinţă, condiţiile instituite de Legea nr. 10/2001 sunt compatibile cu dreptul de acces la instanţă reglementat de art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Statul Român a ales, în cadrul amplei marje de apreciere recunoscute de C.E.D.O. în materia restituirii bunurilor preluate anterior rarificării Convenţiei, să reglementeze în cadrul procedurilor reparatorii o procedură administrativă, iar faptul că nu a urmat această procedură pentru apartamentul din Bucureşti, fără a invoca motive obiective care să-l fi împiedicat să urmeze această cale, face ca prezenta acţiunea de drept comun să fie neîntemeiată.
A mai reţinut tribunalul că, prin Acordul încheiat între Guvernul Republicii Socialiste România şi Guvernul Republicii Italiene privind reglementarea problemelor financiare în suspensie, publicat în M. Of. al României nr. 54 din 21 ianuarie 2011, s-a stabilit că România va plăti Republicii Italiene suma forfetară de 1.312.500.000 lire italiene cu titlu de indemnizaţie globală şi definitivă pentru pretenţiile de orice natură ale statului italian şi ale persoanelor fizice şi juridice italiene faţă de statul român şi ale persoanelor fizice şi juridice române cu privire la bunurile, drepturile şi interesele italiene atinse de măsurile româneşti de naţionalizare născute înainte de 25 noiembrie 1950; ulterior, în cadrul corespondenţei şi negocierilor dintre cele două părţi, sfera de aplicare s-a extins şi la bunurile imobile situate în România la data de 31 decembrie 1967, iar în Anexa Acordului sunt reglementate modalităţile de plată a acestei sume.
Or, Decretul nr. 92/1950, în baza căruia s-a naţionalizat bunul, a fost publicat în Buletinul Of. din 20 aprilie 1950, astfel că intra în sfera de aplicare a acestui acord.
Totodată, în art. 4 din acest acord se arată că plata integrală a sumei forfetare are efect liberator pentru statul român şi persoanelor fizice şi juridice române faţă de statul italian şi persoanelor fizice şi juridice italiene şi, ca urmare, guvernul Republicii Italiene va considera stinse, integral şi definitiv, toate pretenţiile reglementate prin prezentul acord.
Cu privire la repartizarea sumelor, în acord se arată în art. 6 că repartizarea între cei în drept a sumei indicate la art. 1 este în competenţa exclusivă a guvernului Republicii Italiene.
Art. 5 din Legea nr. 10/2001 prevede că nu sunt îndreptăţite la restituire în natură sau la măsuri reparatorii în echivalent persoanele care au primit despăgubiri potrivit acordurilor internaţionale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie, enumerate în anexa nr. 1 care face parte integrantă din prezenta lege. În Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 se arată în art. 5.1.că pentru asigurarea exigenţelor art. 5 din Lege nu este necesară lista nominală a persoanelor care au beneficiat de măsuri reparatorii în baza unor tratate internaţionale, deoarece este suficientă existenţa acordului internaţional pentru imobilele preluate în mod abuziv.
În vederea asigurării exigenţelor art. 5 din Lege este necesar ca în toate cazurile în care notificarea este formulată de cetăţeni străini sau apatrizi ori de cetăţeni români, pentru realizarea drepturilor unor persoane (proprietari deposedaţi) care au emigrat în statele prevăzute în anexa nr. 1 la lege să se solicite depunerea unei declaraţii autentificate, date pe propria răspundere, prin care notificatorii declară că ei sau ascendenţii lor, proprietari ai imobilului la data preluării, nu au făcut obiectul acordurilor internaţionale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie şi totodată se obligă la restituirea imobilului sau, după caz, la plata de despăgubiri în cazul constatării ulterioare a incidenţei prevederilor art. 5 din Lege.
Conform art. 5.2., lipsa acestor declaraţii atrage amânarea soluţionării cererii de restituire până la depunerea acestora, măsura fiind justificată de necesitatea contracarării unei repetări a restituirii din partea statului român.
Art. 5.3. prevede că se vor admite declaraţii autentificate ale persoanei care se pretinde îndreptăţită, date la ambasadele, consulatele sau la misiunile diplomatice ale României din ţara de reşedinţă ori la autorităţile competente să autentifice acte din ţara de reşedinţă, cu condiţia ca acestea să fie traduse şi legalizate de un notar public din România.
Portivit art. 5.4., entitatea învestită cu soluţionarea notificării formulate de cetăţeni străini sau apatrizi va include în decizia/dispoziţia motivată de restituire o prevedere prin care se va menţiona că măsura dispusă se acordă sub rezerva respectării obligaţiilor asumate de persoana îndreptăţită în declaraţia autentificată.
A arătat tribunalul că reclamantul a arătat că nu a beneficiat de despăgubiri în baza vreunui acord, însă, potrivit reglementărilor legale enunţate, esenţial este faptul că nu face obiectul vreunui asemenea acord şi nu faptul că nu a beneficiat, obţinerea despăgubirilor urmând procedura prevăzută în acord, de la statul răspunzător de plata acestor despăgubiri.
Reţinând că reclamantul nu a apelat la procedura specială instituită de Legea nr. 10/2001, că urmare comparării titlurilor exhibate de părţi s-a constatat că cel al pârâtului este preferabil, precum şi că reclamantul poate obţine despăgubiri de la Statul italian, în baza acordului încheiat de Statul român cu acesta, tribunalul a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.
Prin Decizia civilă nr. 46/ A din 13 februarie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-reclamant M.G. împotriva sentinţei civile nr. 998 din 18 mai 2012 pronunţate în Dosarul nr. 71099/3/2011 de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât D.V.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că tribunalul a examinat acţiunea în revendicare prin raportare la dezlegarea, cu caracter obligatoriu, dată prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, conform căreia: „În cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia europeană a drepturilor omului, aceasta din urma are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice”.
Tribunalul a procedat la examinarea art. 1 din Protocolul nr. 1 din C.E.D.O. în cadrul acţiunii în revendicare, întemeiate pe dispoziţiile art. 480 C. civ. şi a constatat că, în speţă, nici o instanţă nu a recunoscut dreptul reclamantului printr-o hotărâre irevocabilă şi executorie prin care să se fi dispus restituirea bunului.
Faţă de principiile desprinse din jurisprudenţa C.E.D.O., în aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie şi de lipsa unei hotărâri irevocabile, în mod corect prima instanţă a reţinut că „reclamantul nu avea confirmată în justiţie posibilitatea recuperării bunului”.
Cu referire la motivul de apel prin care s-a susţinut că nu s-a respectat principiul proporţionalităţii ingerinţei cu ocazia vânzării apartamentului către pârât, s-a reţinut că apelantul-reclamant porneşte de la premisa existenţei unui „bun” în patrimoniu său şi îşi dezvoltă critica pe existenţa bunului, premisă care s-a dovedit a fi falsă.
În speţă nu se poate reţine existenţa unei ingerinţe atâta timp cât reclamantul nu a dovedit existenţa unui bun actual sau că îndeplineşte condiţiile prevăzute de Legea nr. 10/2001 pentru a se considera că această lege a generat un drept în patrimoniul său.
Astfel, reclamantul nu a dovedit existenţa unei hotărâri irevocabile prin care să i se fi recunoscut un drept asupra apartamentului şi nici nu a dovedit că îndeplineşte toate condiţiile impuse de Legea nr. 10/2001 pentru a se considera ca în patrimoniu s-a născut un alt drept de proprietate.
Referitor la motivul de apel, prin care s-a susţinut că prin adoptarea Legii nr. 1/2009, pârâtul are calea deschisă de a pretinde obţinerea preţului de piaţă al imobilului, argument pentru care ar trebui admisă acţiunea în revendicare, curtea de apel a reţinut că admiterea acţiunii în revendicare nu este condiţionată de existenţa sau nu a unei căi în justiţie a pârâtului pentru obţinerea preţului de piaţă al imobilului.
Pe de altă parte, admiterea unei acţiuni în revendicare în cazul imobilelor vândute în temeiul Legii nr. 112/1995 când aceste contracte nu au fost anulate se poate dispune, când nu există alte impedimente, numai în ipoteza în care exista neconcordanţe între dreptul intern şi dispoziţiile Convenţiei, caz în care se dă prioritate normelor din Convenţia, fără însă a se vătăma un alt drept ori securitatea raporturilor juridice civile.
În speţă, autoarea pârâtului a dobândit apartamentul în calitate de proprietar în anul 1996 în vreme ce acţiunea în revendicare a fost introdusă abia în anul 2010, astfel că se impune respectarea principiului securităţii raporturilor juridice rezultate din încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
A mai reţinut instanţa de apel că pentru soluţionarea acţiunii în revendicare nu este suficient să se procedeze la compararea titlurilor, ci trebuie respectate şi alte principii ale dreptului civil, cum sunt principiul securităţii raporturilor juridice civile ori principiul recunoaşterii unui „bun actual” în patrimoniul reclamantului. Însă, în speţă s-a dovedit că reclamantul nu are un bun actual şi nici un drept actual, iar pe de altă parte, faptul că pârâtul posedă apartamentul de 14 ani, obligă instanţele să aibă în vedere respectarea principiului securităţii raporturilor juridice civile.
Sub un alt aspect, instanţa de apel a reţinut că, între România şi Italia a intervenit un „Acord” privind reglementarea problemelor financiare în suspensie, prin care România s-a obligat să plătească o sumă forfetară de 1.312.500.000 lire italiene cu titlu de indemnizaţie globală şi definitivă pentru pretenţiile de orice natură ale statului italian şi ale persoanelor fizice şi juridice italiene faţă de statul român cu privire la bunurile, drepturile şi interesele persoanelor fizice şi juridice italiene, atinse de măsurile de naţionalizare româneşti. Bunurile preluate în baza Decretului nr. 92/1950 fac parte din cele la care se referă „Acordul”.
În aceste condiţii, prin art. 5 din Legea nr. 10/2001 s-a reglementat că nu sunt îndreptăţite la restituirea în natură sau la măsuri reparatorii persoanele care au primit despăgubiri potrivit acordurilor încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie; în această categorie se încadrează şi reclamantul, aspectele învederate de reclamant ţinând de raporturile sale cu guvernul italian.
A concluzionat instanţa de apel că, în baza acordului dintre cele două state, România a devenit proprietară a apartamentului şi l-a vândut legal pârâtului.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., recurentul-reclamant M.G., criticând-o din perspectiva interpretării şi aplicării dispoziţiilor art. 480 C. civ. şi ale art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
În dezvoltarea motivelor de recurs, care în drept se circumscriu dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat că în mod greşit instanţa de apel a apreciat că tribunalul a examinat acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ.; de asemenea, în mod greşit a apreciat că soluţionarea unei asemenea cereri trebuie făcută prin raportare la Decizia nr. 33 din 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, conform căreia: „în cazul în care sunt sesizate neconcordante între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia Europeana a Drepturilor Omului, aceasta din urma are prioritate. Aceasta prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice".
A mai susţinut recurentul că instanţa de apel a reţinut că prima instanţă a procedat la examinarea art. 1 din Protocolul 1 din C.E.D.O. în cadrul acţiunii în revendicare, întemeiate pe art. 480 C. civ., deşi o asemenea analiză nu a fost făcută; în plus, au fost interpretate în mod greşit raporturile dintre legislaţia internă şi prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi tot în mod greşit s-a concluzionat, prin prisma parag. 140 din hotărârea pronunţată în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, conform căruia: „existenţa unui bun actual este în afara oricărui dubiu dacă printr-o hotărâre irevocabilă şi executorie s-a recunoscut calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii s-a dispus expres restituirea bunului”, că reclamantul nu deţine un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
A învederat recurentul-reclamant că atât C.E.D.O. cât şi jurisprudenţa românească s-au pronunţat constant în sensul ca existenţa unui „bun" se poate constata chiar prin acţiunea prin care acesta este solicitat în revendicare sau prin anularea titlurilor terţilor subdobânditori, fiind relevantă în acest sens, soluţia Curţii Europene în cauza Dobrescu împotriva României (hotărârea din 07 octombrie 2008 nepublicată), grefată pe o situaţie de fapt similară cauzei de faţă (anume situaţia unei acţiuni în revendicare formulate împotriva cumpărătorilor în temeiul Legii nr. 112/1995, în care Curtea Suprema de Justiţie, confirmând caracterul nelegal al naţionalizării, a respins totuşi acţiunea pe motiv că pârâţii-cumpărători au fost de bună-credinţă în momentul încheierii contractului).
În această cauză, Curtea Europeană a reţinut: Curtea observă că în procedurile soluţionate definitiv prin deciziile din data de 19 iunie 2003 ale Curţii Supreme de Justiţie, instanţele naţionale au recunoscut nelegalitatea naţionalizării bunurilor. Ea consideră că această constatare a nelegalităţii, care de altfel nu a fost schimbată prin căile de atac, are drept efect recunoaşterea, indirect şi cu efect retroactiv, dreptului de proprietate al reclamantei asupra bunurilor respective. În plus, Curtea constată că acest drept nu era revocabil şi nu a fost nici contestat nici infirmat până astăzi. Pe baza celor de mai sus, Curtea consideră că argumentul Guvernului potrivit căruia nelegalitatea naţionalizării nu a fost reţinută în dispozitivele hotărârilor judecătoreşti, ci în considerentele lor, nu poate justifica o abordare diferită în cazul în speţă. Prin urmare Curtea consideră că reclamanta avea un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Recurentul-reclamant a susţinut că deţine un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie şi, totodată, o speranţă legitimă să îşi concretizeze interesul patrimonial prin formularea prezentei acţiuni în revendicare şi aceasta deoarece, deşi nu există o recunoaştere printr-o dispoziţie emisă de Primarului General al Municipiului Bucureşti, sau o sentinţă judecătorească definitivă şi irevocabilă, este de competenţa exclusivă a organului de jurisdicţie învestit cu soluţionarea cererii de chemare în judecată să constate existenţa unui „bun”.
Cu referire la considerentele pentru care instanţele de fond şi apel au apreciat că nu deţine un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeană, întrucât nicio jurisdicţie sau autoritate administrativă nu i-a recunoscut dreptul la restituirea în natură a imobilului în litigiu şi nu a formulat cerere de constatare a nulităţii contractului din 1996, încheiat între Statul Roman, prin SC H.N. SA, în calitate de vânzător, şi D.I., în calitate de cumpărător, în temeiul Legii nr. 112/1995 (ceea ce ar duce la consolidarea validităţii acestuia, respectiv a dreptului de proprietate asupra imobilului litigios), recurentul-reclamant a arătat că vin în contradicţie cu considerentele prin care aceleaşi instanţe au constatat că preluarea imobilului de către statul comunist a fost una abuzivă, fără titlu, ceea ce echivalează cu recunoaşterea în patrimoniul său a unui „bun” în sensul dispoziţiilor menţionate mai sus.
A mai arătat recurentul-reclamant că, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 10/2001, a notificat Primăria Municipiului Bucureşti cu cerere de retrocedare a bunului, respectiv de emitere a unei dispoziţii de restituire de către Primarul Municipiului Bucureşti (notificarea din 2001, transmisă prin B.E.J. S. şi N.), însă i s-a comunicat că imobilele ce fac obiectul notificării au fost înstrăinate prin contracte de vânzare-cumpărare de către Statul Roman, prin mandatarii săi.
Or, în astfel de cazuri recunoaşterea existenţei în patrimoniul reclamantului a unui „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al C.E.D.O. este de competenţa exclusivă a organului de jurisdicţie investit cu soluţionarea cererii de chemare în judecată.
A concluzionat recurentul-reclamant că, în circumstanţele expuse, prin constatarea instanţelor în sensul că titlu statului nu a fost valabil, deoarece Decretul nr. 92/1950 contravenea ordinii constituţionale a vremii, a obţinut confirmarea în justiţie în sensul că deţine un "bun"; în plus, chiar legea specială constată nevalabilitatea titlului statului, consolidând titlul său de proprietate şi punându-l sub protecţia conferită de art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie prin alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 care prevede în mod expres că „prin imobile preluate în mod abuziv se înţeleg imobilele naţionalizate prin Decretul nr. 92/1950 pentru naţionalizarea unor imobile, cu modificările şi completările ulterioare".
Prin urmare, preluarea de către stat a imobilului în baza Decretului nr. 92/1950 nu constituie în sine un titlu valabil de dobândire a dreptului de proprietate de către stat, întrucât acest decret încalca în mod flagrant Constituţia României în vigoare la acel moment.
Astfel, art. 8 din Constituţia din anul 1948 recunoştea şi garanta în mod expres, cu rang de principiu, dreptul de proprietate particulară; prin urmare, naţionalizarea imobilelor cu caracter de locuinţă nu putea fi făcută în condiţiile pct. 1, 2, 4 şi 5 din Decretul nr. 92/1950, decât cu încălcarea ordinii constituţionale a vremii.
Pe de altă parte, art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 tranşează problema valabilităţii preluării unor bunuri de către stat, prevăzând expres că sunt preluate cu titlu doar imobilele care au intrat în proprietatea statului cu respectarea legilor şi a Constituţiei în vigoare la data preluării.
Cu referire la respectarea principiului proporţionalităţii ingerinţei constând în vânzarea apartamentului către intimatul - pârât, recurentul-reclamant a arătat că în mod greşit i-a fost respinsă această critică în apel cu motivarea că a pornit de la premisa existenţei unui bun actual, premisă pe care instanţa de apel a considerat-o a fi falsă.
În condiţiile în care a dovedit că deţine un „bun" în sensul Convenţiei, există o ingerinţă în dreptul la respectarea dreptului său, manifestată prin vânzarea de către stat a imobilului către chiriaşi.
Aceasta ingerinţă a rupt justul echilibru dintre protecţia proprietăţii recurentului şi cerinţele interesului general, iar repararea acestui dezechilibru nu se poate realiza prin mecanismele legilor speciale interne de reparaţie, restituirea în natura a imobilului către acesta fiind unica măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin vânzarea imobilului către autoarea pârâtului D.V. Aceasta din urmă nu poate invoca încălcarea dreptului său de proprietate decurgând din contractul de vânzare-cumpărare neanulat, deoarece, spre deosebire de recurent, are la dispoziţie un remediu efectiv în dreptul intern, anume calea dreptului comun pentru recuperarea preţului de piaţă al imobilului.
În ceea ce priveşte lipsa unui remediu efectiv în dreptul intern, recurentul-reclamant a susţinut că sunt relevante constatările pe care C.E.D.O. le-a făcut în cauza Faimblat împotriva României (Hotărârea din 13 ianuarie 2009, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 141 din 06 martie 2009). Astfel, Curtea nu a contestat eficienţa pe care o poate avea procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, în special pentru stabilirea calităţii de persoană ce poate beneficia de dreptul la despăgubire şi pentru propunerea metodei de despăgubire (restituirea bunului sau primirea unei indemnizaţii).
Cu toate acestea, Curtea a considerat că, după ce partea interesată parcurge întreaga procedură administrativă şi, dacă este cazul, contencioasă, executarea deciziei administrative sau judiciare definitive se face tot prin intermediul procedurii prevăzute de Legea nr. 247/2005 şi, prin urmare, prin intermediul Fondului Proprietatea.
Or, Curtea a stabilit deja ca acest Fond nu funcţionează în prezent intr-un mod susceptibil să fie considerat ca echivalent cu acordarea efectivă a unei despăgubiri (Ruxanda Ionescu împotriva României, nr. 2.608/02, 12octombrie 2006 şi Matache şi alţii împotriva României). Mai mult, nici Legea nr. 10/2001, nici Legea nr. 247/2005, care o modifică, nu iau în considerare prejudiciul suferit din cauza lipsei îndelungate de despăgubire. În aceeaşi cauză, Curtea a conchis, că, deşi Legea nr. 10/2001 le oferă părţilor interesate atât accesul la o procedură administrativă, cât şi, ulterior, dacă este necesar, la o procedură contencioasă, acest acces rămâne teoretic şi iluzoriu, nefiind în prezent în măsura sa conducă într-un termen rezonabil la plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă.
Concret, Curtea Europeana a observat că există o diferenţă importantă între termenele fixate de lege pentru luarea unei decizii şi cele derulate în realitate. Mai mult chiar, prin decizia administrativă dată în cauză de Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001, reclamanţilor li se propusese o despăgubire pentru imobilul lor naţionalizat, care urma să fie calculată de către Comisia centrală constituita în baza Legii nr. 10/2001. Or, Curtea a constatat deja ca părtilor interesate nu le-a fost oferită nicio garanţie în ceea ce priveşte durata sau rezultatul acestei etape a procedurii (Matache şi alţii împotriva României, cererea nr. 38.113/02, par. 17-19, Hotărârea din 17 iunie 2008).
Pe baza acestor argumente, recurentul-reclamant a susţinut că este în imposibilitate de a-şi recupera bunul, deşi prin constatarea nevalabilităţii titlului statului instanţele îi recunosc calitatea de proprietar; în lipsa unei despăgubiri, singura soluţie pentru înlăturarea privării de proprietate este înlăturarea dispoziţiilor legii interne, ca efect al prevederilor art. 20 alin. (2) din Constituţie şi aplicarea directă a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi a jurisprudenţei instanţei europene.
În ceea ce priveşte respingerea criticii prin care a susţinut că prin intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009 (ulterioară deciziei în interesul legii), riscul încălcării dreptului de proprietate al cumpărătorului este eliminat, în condiţiile în care acesta are posibilitatea obţinerii valorii de piaţă a imobilului în cadrul unei proceduri judiciare de drept comun, recurentul-reclamant a arătat că în practica Curţii europene, s-a apreciat că Legea nr. 112/1995 nu se aplică decât în cazul situaţiei bunurilor faţă de care statul deţinea un titlu de proprietate şi că nicio altă dispoziţie internă nu acorda statului dreptul de a vinde un bun care se găsea de facto în patrimoniul sau şi pentru care nu avea aşadar un titlu. Astfel la momentul vânzării, statul nu avea un titlu asupra apartamentului iar vânzarea era lipsită de bază legală, întrucât Legea nr. 112/1995 permitea doar vânzarea bunurilor dobândite cu titlu.
În opinia recurentului, vânzarea bunului, din care a rezultat imposibilitatea sa de a redobândi posesia asupra apartamentului, constituie o ingerinţa în dreptul său de proprietate.
A mai arătat recurentul-reclamnat că, în cauza Porţeanu contra României, Curtea europeană a statuat că vânzarea de către stat unor terţi a bunului altuia combinată cu lipsa totală a oricărei despăgubiri, reprezintă o privare de proprietate, contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie şi că Legea nr. 1/2009 a schimbat ipoteza avuta în vedere de Curtea în cauza Raicu împotriva României (la ale cărei considerente se face referire în decizia în interesul legii), deoarece reglementează reglementează vocaţia intimatului-pârât la obţinerea valorii actuale de piaţă a imobilului.
Pe de altă parte, dispoziţiile art. 21 din Constituţia României consacră accesul liber la justiţie ca drept fundamental, drept prevăzut şi de art. 6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Conform art. 20 din Constituţia României în materia drepturilor fundamentale ale omului, nu numai textul legilor interne trebuie să respecte convenţiile internaţionale la care România este parte, dar şi interpretarea şi aplicarea acestora trebuie să fie conformă acestor norme internaţionale, în caz de conflict având prioritate norma internaţională.
Acţiunea în revendicare este remediul juridic şi mijlocul procedural prin care o persoană cere în justiţie să i se recunoască dreptul de proprietate asupra unui bun de care a fost deposedată, solicitând restituirea lui în natură.
Acţiunea în revendicare întemeiată pe compararea titlurilor de proprietate presupune recunoaşterea acestora de către reclamant sau existenţa unei hotărâri judecătoreşti rămasă definitivă şi irevocabilă, prin care să fie declarat legal titlul pârâtului.
Titlul intimatului-parat este un titlu precar, deoarece Statul i-a vândut un bun în posesia căruia intrase în mod abuziv, situaţie necontestată în prezent când din punct de vedere legal s-a stabilit că toate imobilele preluate de stat în perioada 6 martie 1945 - 31 decembrie 1989 au trecut în mod abuziv în proprietatea statului. Acest contract nu constituie un titlul valabil nici prin sine înseşi şi, cu atât mai puţin, prin comparaţie cu titlul reclamantului.
În schimb, recurentul-reclamant este succesorul în drepturi al tatălui său M.F., care împreună cu fratele său U.M. au dobândit un teren de 410 mp pe care, ulterior, au edificat o construcţie cu trei etaje, parter şi pivniţă, în baza autorizaţiei din 1939. Imobilul a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950, din Anexa de Bucureşti figurând pe numele de M.U. şi F., 13 apartamente situate în Bucureşti.
De asemenea a arătat recurentul că Acordul încheiat între Guvernul României şi Guvernul Italiei privind reglementarea problemelor financiare în suspensie, semnat la 23 ianuarie 1968 şi intrat în vigoare la 07 martie 1972 (publicat în Monitorul Oficial nr. 54 din 21 ianuarie 2011-partea I), prevedea la art. 4 că: „plata integrală a sumei forfetate indicate la art. 1 va avea efect liberator."
Deasemenea, prin acelaşi acord s-a prevăzut că plata se va face prin prelevări în proporţie de 3% din contravaloarea exporturilor romaneşti, efectuate direct în Republica Italiana, fără ca anual să fie depăşită suma de 325.000.000 lire italiene.
Este adevărat ca potrivit acestui acord plata efectivă a sumelor de bani era în sarcina guvernului italian, dar sub rezerva prelevării cotei procentuale sus-menţionate din exporturile romaneşti efectuate în mod direct. Însă, în cauză nu s-a probat împrejurarea că sunt îndeplinite condiţiile premisă din Acordul încheiat între Guvernul României şi Guvernul Italiei, pentru a se putea considera ca art. 4 din acesta, care condiţionează efectul liberator de plata integrală a sumei forfetare, şi-a produs efectele.
Pentru aceste considerente, recurentul-reclamant a solicitat să se constate că nu constituie motiv de respingere a cererii de revendicare imobiliară efectul liberator al Acordului încheiat între Guvernul României şi Guvernul Italiei.
Potrivit dispoziţiilor art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, cererea de recurs este scutită de plata taxei judiciare de timbru.
Intimatul-pârât a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
În faza procesuală a recursului nu s-au administrat probe.
Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, înscrisurile de la dosar şi dispoziţiile legale incidente în speţă, Înalta Curte constată că nu este fondat, astfel că va fi respins pentru considerentele ce succed.
Sub aspectul limitelor învestirii primei instanţe, Înalta Curte reţine că, ulterior efectuării de către reclamant a precizărilor care au vizat obiectul cererii de chemare în judecată şi părţile, tribunalul a fost învestit cu soluţionarea unei cereri de revendicare imobiliară formulată în contradictoriu cu pârâtul D.V. Aşadar în cauză, tribunalul nu a fost legal învestit cu o cerere de constatare a nevalabilităţii titlului statului dar acest aspect fost analizat implicit, pe cale incidentală.
Faţă de particularitatea cererii de revendicare imobiliară care pune în discuţie aplicabilitatea dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 10/2001, Înalta Curte reţine că acestea nu constituie temei pentru respingerea acţiunii în revendicare, întrucât efectul liberator al Acordului încheiat între Guvernul României şi Guvernul Italiei privind reglementarea problemelor financiare în suspensie, semnat la 23 ianuarie 1968 şi intrat în vigoare la 07 martie 1972 (publicat în M. Of. nr. 54 din 21 ianuarie 2011 - partea I), care, potrivit instanţei de apel ar fi condus la stingerea dreptului de proprietate al reclamantului, respectiv al autorilor acestora, era condiţionat de plata integrală a sumei forfetate.
Astfel, Înalta Curte reţine că acordul sus-menţionat prevedea la art. 4 că „ plata integrală a sumei forfetate indicate la art. 1 va avea efect liberator (…)”; prin acelaşi acord s-a prevăzut că plata se va face prin prelevări în proporţie de 3% din contravaloarea exporturilor româneşti, efectuate direct în Republica Italiană, fără ca anual să fie depăşită suma de 325.000.000 lire italiene.
Este adevărat că potrivit acestui acord plata efectivă a sumelor de bani era în sarcina guvernului italian, dar sub rezerva prelevării cotei procentuale sus-menţionate din exporturile româneşti efectuate în mod direct.
Recurentul-reclamant a depus la dosar declaraţii autentificate sub nr. 408 şi 409 la B.N.P. F.N., din care rezultă că nici el şi nici autorii lui nu au încasat despăgubiri în baza Acordului încheiat între Guvernul României şi Guvernul Italiei privind reglementarea problemelor financiare în suspensie, semnat la 23 ianuarie 1968.
În consecinţă, Înalta Curte apreciază că în cauză nu s-a probat împrejurarea că sunt îndeplinite condiţiile premisă din Acordul încheiat între Guvernul României şi Guvernul Italiei, pentru a se putea aprecia că art. 4 din acesta, care condiţionează efectul liberator de plata integrală a sumei forfetare, şi-a produs efectele.
Pentru aceste considerente, vor fi primite, în parte, criticile recurentului-reclamant şi anume cele prin care s-a arătat că nu constituie motiv de respingere a cererii de revendicare imobiliară efectul liberator al Acordului încheiat între Guvernul României şi Guvernul Italiei, fără ca acestea să fie suficiente pentru a conduce la admiterea recursului.
Pe de altă parte, Înalta Curte reţine că faţă de împrejurarea că imobilul situat în Bucureşti, sector 1 a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, din Anexa de Bucureşti, acesta intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001. Recurentul-reclamant a susţinut că a formulat notificare în temeiul acestui act normativ, fără a depune la dosar dovezi în acest sens, deşi îi revenea sarcina probei. Instanţele de fond au reţinut lipsa notificării.
Cu toate acestea, faţă de modalitatea de preluare a imobilului şi de împrejurarea că nu au fost invocate motive obiective care l-ar fi pus în imposibilitate pe reclamant să formuleze notificare, Înalta Curte apreciază că decizia recurată şi soluţia de respingere a acţiunii în revendicare sunt legale şi în ipoteza în care recurentul ar fi produs dovezi în sensul că a uzat de prevederile Legii nr. 10/2001.
În ceea ce priveşte criticile prin care s-a susţinut că, în speţă, nu s-a procedat la examinarea cererii de revendicare din perspectiva dispoziţiilor art. 480 C. civ. şi, respectiv, ale art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, că recurentul-reclamant deţine un bun sau o speranţă legitimă de a-şi concretiza interesul patrimonial prin formularea cererii de chemare în judecată din dosarul de faţă, respectiv că s-a făcut o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine că, în mod corect s-a apreciat de instanţele de fond şi apel că în analiza cererii de revendicare imobiliară trebuie să ţină seama de efectele legii speciale, Legea nr. 10/2001, care reglementează modalitatea de repare a prejudiciului creat prin preluarea abuzivă de către stat a unor imobile în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, (chiar dacă reclamantul şi-a întemeiat cererea pe normele de drept comun, solicitând să se dea preferinţă titlului cel mai bine caracterizat), precum şi de Decizia nr. 33/2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Faţă de situaţia juridică a apartamentului revendicat, problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială, şi Codul civil, ca lege generală, precum şi cea a raportului dintre legea internă şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ratificată prin Legea nr. 30/1994 au fost rezolvate prin decizia în interesul Legii nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin aceasta fiind obligatorie pentru instanţe.
Astfel, cu privire la problema existenţei unei opţiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referinţă, Legea nr. 10/2001, şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, şi anume C. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că: „De principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ. Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acţiuni în revendicare având în vedere regula electa una via şi principiul securităţii raporturilor juridice consacrat în jurisprudenţa C.E.D.O. (Cauza Brumărescu contra României - 1997 ş.a.)”.
În susţinerea acestei soluţii, instanţa supremă a argumentat: „Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate susţine că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta. Legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât şi la cele preluate fără titlu valabil (art. 2), precum şi la relaţia dintre persoanele îndreptăţite la măsuri reparatorii şi subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiţii expres prevăzute (art. 18 lit. c), art. 29), aşa încât argumentul unor instanţe în sensul că nu ar exista o suprapunere în ceea ce priveşte câmpul de reglementare al celor două acte normative nu poate fi primit”.
De altfel, un alt punct de vedere nu poate fi reţinut, deoarece ignoră principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială şi legea generală - specialia generalibus derogant - şi care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială.
Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, intră sub incidenţa acestei legi imobilele preluate în mod abuziv de organizaţiile cooperatiste sau de orice persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum şi cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechiziţiilor şi nerestituite.
Pentru a exista concurs între legea specială şi legea generală este necesar să se stabilească dacă bunul face obiectul Legii nr. 10/2001, iar, pentru a se putea reţine că regimul juridic al unui bun este cel prevăzut de norma specială, trebuie să se stabilească data preluării şi modul în care a fost preluat.
În speţă, reclamantul M.G. a susţinut că a urmat procedura instituită de dispoziţiile legii speciale, transmiţând Primăriei Municipiului Bucureşti, notificarea din 2001, prin B.E.J. S. şi N., fără a depune la dosar dovezi în acest sens; imobilul în litigiu a fost preluat de stat prin Decretul nr. 92/1950 de la autorii săi.
Aşadar, este dovedit în cauza pendinte că obiectul acţiunii în revendicare îl reprezintă un imobil ce face obiectul Legii nr. 10/2001, însă, a refuza reclamantului calea dreptului comun de realizare a dreptului său ar însemna încălcarea dreptului acestuia la liberul acces la justiţie, protejat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Se reţine, de asemenea, că prin aceeaşi decizie în interesul legii, Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie a urmărit să rezolve şi problema dacă prioritatea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului poate fi dată şi în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv dacă o astfel de acţiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenţie legislativă, neconvenţionalitatea unor dispoziţii ale legii speciale.
Prin urmare, în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absenţa unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă şi concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adiţional la Convenţie, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituţia României, prioritatea normei convenţionale, astfel cum stabileşte art. 11 alin. (2) din Legea fundamentală.
Prin problematizarea priorităţii Convenţiei, în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, şi prin evaluarea măsurii în care o astfel de acţiune poate constitui un remediu efectiv, în sensul art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prin care instanţa internă să poată înlătura neconvenţionalitatea unor dispoziţii ale Legii nr. 10/2001, ca lege specială, instanţa supremă nu face decât să dea eficienţă principiului subsidiarităţii, ce rezultă din coroborarea dispoziţiilor art. 1, 13 şi 35 din Convenţie, conform căruia instanţele naţionale sunt primele chemate să interpreteze şi să aplice dispoziţiile convenţionale, acestea fiind cel mai bine plasate şi pentru a aplica şi interpreta dreptul intern, prin raportare la Convenţie, judecătorul naţional fiind „primul judecător” sau „judecătorul de drept comun al Convenţiei”.
Astfel, consecventă principiului stabilit în considerentele şi dispozitivul Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008, conform căruia, nu există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, şi anume C. civ., întrucât s-ar încălca principiul „specialia generalibus derogant”, instanţa supremă nu exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, chiar în condiţiile existenţei legii speciale, Legea nr. 10/2001, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala de un „bun”, ca noţiune autonomă în sensul art. 1 din Primul Protocol Adiţional, astfel încât este necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice.
În acest context, principala modificare pe care decizia de recurs în interesul legii a adus-o în soluţionarea acţiunilor în revendicare întemeiate pe dreptul comun este deplasarea analizei pe care instanţele naţionale o realizau din perspectiva dreptului intern a comparării titlurilor de proprietate exhibate de părţile aflate în conflict, întemeiată pe criteriile jurisprudenţiale (titlul mai vechi şi mai bine caracterizat), spre o analiză întemeiată pe dispoziţiile convenţionale, în special cele ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dar nu mai puţin pe articolul 6 din Convenţie, care impune verificarea existenţei unui „bun” sau a unei „speranţe legitime” în patrimoniul părţilor, ca noţiuni autonome, a stabilirii ingerinţei în dreptul de proprietate al părţilor şi a condiţiilor în care această ingerinţă este una legitimă, respectiv aceasta este prevăzută de o lege accesibilă şi previzibilă, a intervenit pentru o cauză de utilitate publică şi cu respectarea principiului proporţionalităţii.
Tot astfel, este important de subliniat că, prin statuarea de către instanţa supremă a necesităţii analizei, în funcţie de circumstanţele concrete, particulare ale fiecărei acţiuni, inclusiv din perspectiva incidenţei dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, se dă expresie deplinei jurisdicţii a unei instanţe independente şi imparţiale, care să stabilească asupra drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil, ce formează obiectul de aplicabilitate al unui proces echitabil în materie civilă şi constituie garanţia dreptului de acces la un tribunal, componenta materială a dreptului la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În Cauza Păduraru contra României, C.E.D.O. a reţinut, reafirmându-se, de fapt, opinia exprimată în Cauza Kopecky contra Slovaciei, că: „Convenţia nu impune statelor contractante nicio obligaţie specifică de reparare a nedreptăţilor sau prejudiciilor cauzate înainte ca ele să fi ratificat Convenţia. Art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenţia” (…), iar „deşi Convenţia nu impune statelor obligaţia de a restitui bunurile confiscate şi cu atât mai puţin de a dispune de ele conform atributelor dreptului de proprietate, odată ce a fost adoptată o soluţie de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate şi o coerenţă rezonabile pentru a evita pe cât posibil insecuritatea juridică pentru subiecţii de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluţii”.
Aşadar, numai în procedura Legii nr. 10/2001 intervine recunoaşterea explicită şi retroactivă a vechiului drept al autorului reclamantului, nefiind vorba de un nou drept, iar această recunoaştere este determinantă în a aprecia în ce măsură această cale specială este sau nu una efectivă, ca atare, pentru a stabili dacă, în absenţa unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă şi concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adiţional la Convenţie, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituţia României, prioritatea normei din Convenţie, care, fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern.
Pe de altă parte, conform jurisprudenţei C.E.D.O., un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la „bunurile” sale în sensul acestei prevederi. Noţiunea „bunuri” poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin o „speranţă legitimă” de a obţine beneficiul efectiv al unui drept de proprietate (Gratzinger şi Gratzingerova împotriva Republicii Cehe (dec.) (MC), nr. 39.794/98, § 69, C.E.D.O. 2002-VII).
Art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o obligaţie generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenţia (Jantner împotriva Slovaciei, nr. 39.050/97, § 34, 4 martie 2003). În schimb, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenţia, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislaţie care prevede restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislaţie generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condiţiile de restituire (Kopecký împotriva Slovaciei (MC), nr. 44.912/98, § 35, C.E.D.O. 2004-IX).
Dacă interesul patrimonial în cauză este de ordinul creanţei, el nu poate fi considerat o „valoare patrimonială” decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu atunci când este confirmat printr-o jurisprudenţă bine stabilită a instanţelor (Kopecký, § 52).
C.E.D.O. consacră o deosebită importanţă momentului de la care persoana care s-a prevalat de legile de reparaţie devine titularul unui drept la restituirea bunului sau la despăgubire.
Astfel, Curţii i-a fost suficient să constate, în cauza Maria Atanasiu contra României, ţinând cont de sensul autonom al noţiunii „bunuri” şi de criteriile reţinute în jurisprudenţa sa, că existenţa unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. În acest context, refuzul administraţiei de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerinţă în dreptul la respectarea bunurilor, care ţine de prima frază a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie (a se vedea, mutatis mutandis, Păduraru, §§ 65 şi 75).
Curtea a mai constatat că, de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000 şi nr. 10/2001 şi mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri.
Prin urmare, transformarea într-o „valoare patrimonială”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.
În speţă, nicio instanţă sau autoritate administrativă internă nu a recunoscut reclamantului în mod definitiv un drept de a i se restitui apartamentul în litigiu.
Mai mult, prin sentinţa civilă nr. 1004 din 11 decembrie 2002 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în Dosarul nr. 2162/2000, devenită irevocabilă, acţiunea în revendicare formulată de recurent şi de autorul acestuia, M.F., în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului Bucureşti, a fost respinsă.
Rezultă că acest apartament nu reprezintă un „bun actual” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamantul s-ar putea prevala.
Înalta Curte reţine, de asemenea, că admiterea acţiunii în revendicare ar aduce atingere dreptului de proprietate al intimatului-pârât care a dobândit apartamentul de la parterul imobilului situat în Bucureşti, sector 1 prin contractul de vânzare-cumpărare din 08 octombrie 1996, încheiat cu Primăria Municipiului Bucureşti, în temeiul Legii nr. 112/1995; buna-credinţă a chiriaşului cumpărător, la momentul contractării cu autoritatea administrativă locală, analizată din perspectiva art. 1898 C. civ., nu are nicio relevanţă în aprecierea privării de proprietate a adevăratului titular, implicit a încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1.
De vreme ce recurentul-reclamant nu se poate prevala de un „bun actual”, soluţia de respingere a acţiunii în revendicare este legală, acesta urmând să îşi valorifice, în condiţiile legii speciale, dreptul de despăgubire, în măsura în care sunt reale susţinerile nedovedite în prezenta cauză, că a formulat notificare în condiţiile Legii nr. 10/2001.
Susţinerile recurentului-reclamant, în sensul că analiza şi confirmarea dreptului său de proprietate puteau fi făcute chiar în cadrul acţiunii în revendicare pendente, nu pot fi primite, având în vedere caracterul declarativ al hotărârii pronunţate într-o astfel de acţiune, ceea ce înseamnă că prin intermediul ei pot fi valorificate drepturi preexistente, iar nu drepturi a căror existenţă juridică să fie constituită în cadrul prezentei proceduri jurisdicţionale.
Deşi face referire la o serie de hotărâri din jurisprudenţa C.E.D.O., recurentul-reclamant ignoră dezlegarea dată de instanţa europeană în cauza-pilot Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, în legătură cu existenţa unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane care, aşa cum s-a arătat deja, este fără dubiu dacă „printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului” (par. 140).
În ce priveşte simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării, în aceeaşi cauză-pilot s-a constatat că ea se transformă într-o valoare patrimonială, condiţionat de întrunirea, de către partea interesată, a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi (parag. 142).
Or, susţinând că a transmis notificarea pentru restituirea imobilului, conform Legii speciale, nr. 10/2001, reclamantul nu a făcut dovada epuizării căilor specifice de atac reglementate de acest act normativ şi obţinerii, astfel, a unui titlu de care să se poată prevala.
În acelaşi timp, astfel cum s-a menţionat deja, nicio instanţă sau autoritate administrativă internă nu-i confirmase dreptul reclamantului, în aşa fel încât acesta să nu trebuiască să urmeze procedura legii speciale şi să se adreseze instanţei de judecată pentru valorificarea unui drept pe care nu-l avea, de fapt, în patrimoniu; mai mult, nu numai că reclamantul nu avea confirmat dreptul la restituirea apartamentului, ci prin hotărâre irevocabilă (sentinţa civilă nr. 1004 din 11 decembrie 2002 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în Dosarul nr. 2162/2000,) a fost respinsă, acţiunea în revendicare formulată în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului Bucureşti.
De aceea, aplicarea directă a jurisprudenţei C.E.D.O. în ceea ce-l priveşte, astfel cum pretinde recurentul-reclamant, nu putea avea drept consecinţă constatarea existenţei unui bun în patrimoniul acestuia, ci dimpotrivă, inexistenţa dreptului actual, posibil de valorificat pe calea acţiunii în revendicare.
Pe cale de consecinţă, sunt nefondate criticile care privesc nerespectarea principiului proporţionalităţii ingerinţei rezultate din vânzarea apartamentului de către stat şi consecinţele modificării Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009.
De asemenea, Înalta Curte apreciază prin considerentele deja expuse a răspuns şi criticilor privind aplicarea dispoziţiilor art. 20 şi 21 din Constituţie, care au fost corect aplicate în speţă.
Pentru toate aceste considerente, recursul declarat de recurentul-reclamant va fi respins, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) şi 304 pct. 9 C. proc. civ., ca nefondat.
În temeiul dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., recurentul-reclamant va fi obligat la plata sumei de 3.000 lei, către intimatul-pârât D.V., reprezentând cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat (conform chitanţei din 12 noiembrie 2013 eliberate de Cabinetul de avocat P.R.V.A.), reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant M.G. împotriva Deciziei civile nr. 46/ A din 13 februarie 2013, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Obligă pe recurentul-reclamant la plata sumei de 3.000 lei, către intimatul-pârât D.V., reprezentând cheltuieli de judecată, reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 noiembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5222/2013. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 5255/2013. Civil → |
|---|
