ICCJ. Decizia nr. 5183/2013. Civil. Marcă. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5183/2013
Dosar nr. 56498/3/2010
Şedinţa publică din 12 noiembrie 2013
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 751 din 18 aprilie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a respins acţiunea formulată, ca neîntemeiată, cu obligarea reclamantelor SC O.M.V. P. SA şi SC P.L.P.G. SA la plata către pârâta SC D.G. SRL a sumei 15.804,42 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin Decizia nr. 150 din 17 octombrie 2012, a respins, ca neîntemeiată cererea de sesizare a secţiei de contencios administrativ, cu excepţia de nelegalitate; a respins excepţia tardivităţii invocată de intimată, ca nefondată şi a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamante, cu obligarea acestora la 11.034,51 lei cheltuieli de judecată, pentru considerentele ce urmează.
Prima instanţă, respingând cererea de chemare în judecată, a reţinut că pârâta SC D.G. SA este o societate autorizată să desfăşoare activităţi de îmbuteliere şi vânzare a gazului petrolier lichefiat G.P.L., activităţi de reparare, verificare tehnică, transport şi distribuţie a buteliilor G.P.L.; că specific activităţii de îmbuteliere şi vânzare a gazului petrolier lichefiat este faptul că vânzarea are ca obiect încărcătura G.P.L. şi nu butelia în care aceasta este livrată, respectiv că reclamantele nu au probat că pârâta a folosit în activitatea sa comercială butelii G.P.L., poansonate conform legii cu însemnele Petrom şi că nu au fost întrunite (incidente) în speţă condiţiile contrafacerii, arătând că există o distincţie între poanson, astfel cum este definit de legislaţia în vigoare, şi marcă.
Astfel, prima instanţă a dezlegat cu claritate controversa reală a părţilor, care a dat naştere litigiului, încă din prima parte a considerentelor sentinţei recurate, reclamanta invocând echivoc în cererea de chemare în judecată că este „singura autorizată să comercializeze butelii conţinând gaz petrolier lichefiat şi să presteze serviciile aferente în vederea comercializării sub mărcile Petrom”, iar pârâta a susţinut în întâmpinare că recipientul (butelia) este achiziţionat ca atare de oricare operator ce activează pe piaţă şi apoi introdus în piaţă încărcat cu G.P.L., că şi pârâta SC D.G.B.I.H. SRL este o societate autorizată să desfăşoare activităţi de îmbuteliere şi vânzare a gazului petrolier lichefiat, precum şi de reparare, verificare tehnică, transport şi distribuţie a buteliilor G.P.L.
Excepţia tardivităţii invocată de intimată a fost respinsă, deoarece criticile apelantelor se referă la aplicarea greşită a art. 8 alin. (3) din H.G. nr. 941/2003 şi a punctelor 2.3 şi 3.24 din Prescripţia tehnica P.T. C 3-2003 aprobată prin O.M.I.R. nr. 86/2003 modificat de ordinele ulterioare de către prima instanţă, iar Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 nu interzice invocarea excepţiei de nelegalitate de apelantă în faţa instanţei de apel, pentru care apelantele au pretins în şedinţa din 17 octombrie 2012 suspendarea judecăţii apelului până la pronunţarea instanţei de contencios administrativ; faptul că apelantele au precizat la 19 septembrie 2012 că criticile privind aplicarea greşită de prima instanţă cu prioritate a art. 8 alin. (3) din H.G. nr. 941/2003 şi a pct. 2.3 şi 3.24 din Prescripţia tehnica P.T. C 3-2003 aprobată prin O.M.I.R. nr. 86/2003 modificat de ordinele ulterioare, faţă de Legea nr. 84/1998, sunt referitoare la încheierea prealabilă sentinţei, de respingere a excepţiei de nelegalitate ca inadmisibilă, nu reprezintă o completare a motivelor de apel, ci o precizare a celor deja formulate în cererea introductivă de apel, deoarece criticile din apel se refereau la opinia primei instanţe care, în aprecierea apelantelor, ar fi dat prioritate art. 8 alin. (3) din H.G. nr. 941/2003 şi pct. 2.3 şi 3.24 din Prescripţia tehnică P.T. C 3-2003 aprobată prin O.M.I.R. nr. 86/2003 modificat completat de ordinele ulterioare, faţă de prevederile Legii mărcilor, nr. 84/1998, dar, în acelaşi timp, asemenea critici din cererea introductivă de apel au fost susţinute de apelante şi cu cererea din şedinţa din 17 octombrie 2012 de sesizare în apel a instanţei de contencios administrativ cu excepţia de nelegalitate şi de suspendare a judecăţii apelului, Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 neinterzicând invocarea excepţiei de nelegalitate de apelantă în faţa instanţei de apel în susţinerea motivelor de apel.
Curtea a reţinut că nemulţumirile apelantelor, că prima instanţă ar fi dat prioritate art. 8 alin. (3) din H.G. nr. 941/2003 şi pct. 2.3 şi 3.24 din Prescripţia tehnica P.T. C 3-2003 aprobată prin O.M.I.R. nr. 86/2003 modificat completat de ordinele ulterioare, norme tehnice privind circulaţia în siguranţă a buteliilor, faţă de prevederile Legii mărcilor, nr. 84/1998, este greşită, din considerentele primei instanţe rezultând că aceasta nu a dat o asemenea prioritate în speţă. Fiind nefondat apelul pe acest aspect şi critica referitoare la încheierea prealabilă, prin care prima instanţă a respins cererea de sesizare a instanţei de contencios administrativ, a fost respinsă, nefiind importantă în această privinţa opinia Curţii cu privire la posibilitatea de sesizare a instanţei de contencios cu excepţia de nelegalitate a unui act administrativ normativ până la intrarea în vigoare a Legii nr. 76/2012, fiind importantă lipsa îndeplinirii condiţiei ca de soluţionarea excepţiei de nelegalitate să depindă soluţionarea fondului procesului de faţă.
H.G. şi Prescripţia tehnică nu au fost adoptate ca norme de punere în aplicare a acelei Legi nr. 84/1998 privind mărcile, pentru a se verifica adăugarea prin acestea la lege, căci se referă la circulaţia în siguranţă a recipienţilor sub presiune, astfel că verificarea cu privire la întinderea protecţiei asigurate de marcă se realizează de instanţa de fond, pronunţarea instanţei de contencios administrativ pe excepţia de nelegalitate neputând influenţa dezlegarea fondului procesului de faţă.
Potrivit practicii neunivoce a C.J.U.E. (Hotărârea Curţii - Camera Întâi - din 14 iulie 2011 în cauza C-46/10- Viking Gas A/S împotriva Kosan Gas A/S) potrivit căreia buteliile nu reprezintă simple ambalaje, ci produse în sine, astfel că, buteliile găsite de executorul judecătoresc la 2 august 2010 ( menţionate de prima instanţă - fila 139 dosar - în considerentele sentinţei atacate) fiind interşanjabile, cum corect a precizat prima instanţă, proprietatea asupra acestor butelii s-a transmis încă de la prima punere a lor pe piaţă, iar consumatorul, ca proprietar al buteliei cumpărate, dispune de aceasta, putând încărca în aceasta gazul (G.P.L.) de la orice persoană fizică autorizată pentru asemenea activităţi de reumplere, cu excepţia celor poansonate conform actelor administrative normative naţionale privind circulaţia în siguranţă a buteliilor, excepţie stabilită de pct. 3.2.4 din Prescripţia Tehnică C 3-2003 aprobată prin Ordinul nr. 86/2003 cu modificările ulterioare, care stabileşte: „Agenţii economici nu vor putea umple buteliile personalizate ale altui proprietar decât cu consimţământul scris al acestuia. Nerespectarea acestei prevederi duce la retragerea autorizaţiei de funcţionare”.
Necesitatea dovedirii proprietăţii asupra buteliilor în speţă era independentă de existenţa H.G. şi Prescripţiei menţionate, normele putând facilita posibilităţile de probă a proprietăţii dacă apelantele ar fi recurs la poansonarea conform lor, iar, în lipsa unei asemenea poansonări conforme lor, ca în speţă, a buteliilor găsite de executor, apelantele-reclamante nu erau cu nimic împiedicate să probeze proprietatea lor separată asupra acelor butelii găsite de executor, conform dreptului comun.
Buteliile, fiind reîncărcabile, au trecut în proprietatea cumpărătorilor lor, reclamantele nedeţinând probe contrare, aşa încât să-i oblige pe cumpărători să-şi reîncarce/schimbe buteliile numai la pârâte sau numai cu acordul pârâtelor.
Prima instanţă a reţinut corect că nu sunt îndeplinite condiţiile contrafacerii.
Dispoziţiile art. 9 din Regulamentul CE nr. 207/2009, privind marca comunitară,invocate de asemenea de reclamantă în cererea de chemare în judecată, prevăd semnele care pot constitui o marcă comunitară: „Pot constitui mărci comunitare toate semnele care pot avea o reprezentare grafică, în special cuvintele, inclusiv numele de persoane, desenele, literele, cifrele, forma produsului sau a ambalajului său, cu condi ț ia ca astfel de semne să fie în măsură să distingă produsele sau serviciile unei întreprinderi de cele ale altora”. Or, în speţă nu s-a criticat înregistrarea mărcilor apelantelor.
Prevederile art. 5 din Directiva nr. 2008/95/CE de apropiere a legislaţiilor statelor membre cu privire la mărci, invocate de asemenea în cererea de chemare în judecata, au fost amplu dezbătute de C.J.U.E. în cauza C-46/10- Viking Gas A/S împotriva Kosan Gas A/S expusă mai jos de Curte.
Apelantele susţin nefondat că sentinţa atacată ar cuprinde considerente străine de natura pricinii, referitoare la calitatea produselor. Or, sentinţa respectă dispoziţiile art. 261 C. proc. civ., răspunde tocmai celor susţinute de reclamante în cererea de chemare în judecată cu privire la calitatea produselor. Chiar reclamantele au susţinut în cererea de chemare în judecată că pârâta nu respectă standardele de calitate şi cantitate impuse de utilizarea mărcilor Petrom, şi că, nu respectă standardele de securitate, fapt ce atrage riscul iminent al unor accidente, actele pârâtei putând fi calificate şi ca acte de concurenţă neloială, practicile pârâtei putând fi considerate ca fiind parazitare.
Criticile apelantelor în care susţin că aserţiunile instanţei, preluate tale-quale din apărarea pârâtei potrivit căreia aceasta ar comercializa doar încărcătura G.P.L. nu şi recipientele în care se află aceasta sunt la rândul lor străine de obiectul cauzei şi respectiv că practica şi doctrina în materia proprietăţii intelectuale sunt unanime în recunoaşterea caracterului ilicit al folosirii unei mărci fără drept pe ambalajul, în care este comercializat produsul, sunt nefondate.
C.J.U.E. a stabilit în hotărârea din 14 iulie 2011, în cauza C-46/10- Viking Gas A/S împotriva Kosan Gas A/S, că „Art. 5 şi 7 din Prima Directivă nr. 89/104/CEE a Consiliului din 21 decembrie 1988 de apropiere a legislațiilor statelor membre cu privire la mărci trebuie interpretate în sensul că nu permit deținătorului unei licențe exclusive pentru utilizarea buteliilor de gaz compozite destinate a fi reutilizate, a căror formă este protejată ca marcă tridimensională și pe care acest deținător a aplicat denumirea și sigla sa, înregistrate ca marcă verbală și ca marcă figurativă, să se opună ca buteliile menționate, după achiziționarea lor de către consumatori, care, ulterior, au consumat gazul conținut inițial de acestea, să fie schimbate de un terț, contra cost, cu butelii compozite încărcate cu gaz care nu provine de la acest deținător, cu excepția situației în care respectivul deținător se poate prevala de un motiv justificat în sensul art. 7 alin. (2) din Directiva nr. 89/104”.
În lumina celor relevate de C.J.U.E., prima instanţă a făcut corect distincţie, în considerentele sentinţei apelate, între poansonul care a fost reglementat de H.G. nr. 941/2003, O.M.I.R. nr. 113/2001 şi de pct. 2.3 şi 3.24 din Prescripţia tehnica P.T. C 3-2003 aprobată prin O.M.I.R. nr. 86/2003, modificat de ordinele ulterioare, şi marca ce este reglementată de Legea nr. 84/1998, arătând că buteliile avute în vedere în procesul-verbal întocmit de executor nu conţineau poansonul reclamantelor. Aşadar, cum a reţinut prima instanţă, apelantele au aplicat marca acestora pe butelii fără să justifice dreptul lor de proprietate asupra buteliilor găsite de executorul judecătoresc, prin vreun mijloc de probă, necontestând în apel nici cele reţinute de prima instanţă din procesul-verbal de control de la I.S.C.I.R. (depus în copie la filele 213-214 dosar primă instanţă) cu privire la vopsirea de către reclamante a buteliilor Delta Gas poansonate de pârâtă.
În mod greşit au susţinut apelantele că prima instanţă ar fi stabilit că Legea nr. 84/1998 nu are nicio relevanţă sau aplicabilitate cât timp normele tehnice sunt respectate, prima instanţă nearătând vreun asemenea considerent, ci respingând cererea de chemare în judecată ca urmare a faptului că buteliile a căror interzicere de comercializare o pretindeau reclamantele nu reprezintă ambalaj cum greșit apreciază acestea, ci produs în sine. Reclamantele au avut în vedere împrejurarea că aplicaseră pe buteliile reîncărcabile cu G.P.L. găsite ulterior de executorul judecătoresc la pârâtă, mărcile lor pe care le aveau înregistrate pentru G.P.L.-ul folosit de acestea la reîncărcare şi butelii G.P.L., G.P.L. pe care reclamantele îl folosesc la reumplerea de butelii pe care le primesc de la consumatori. Neinvocându-se drepturile conferite de Norme prin poansonarea conform acestora, Curtea nu a cercetat asemenea drepturi. Invocându-se simpla aplicare a mărcilor pe butelii, Curtea a reţinut că apelantele reclamante nu sunt proprietarele buteliilor reîncărcabile de pe piaţă, intrate în proprietatea consumatorilor, în lipsa păstrării lor în proprietatea agentului economic prin poansonare conform normelor tehnice, astfel că apelantele pretind nefondat admiterea apelului.
Împotriva deciziei au declarat recurs reclamantele, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 1, 3 şi 9 C. proc. civ., solicitând casarea acesteia, cu trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, cu obligaţia de a se admite excepţia de nelegalitate şi de a sesiza instanţa de contencios administrativ, suspendând cauza până la soluţionarea irevocabilă a excepţiei de nelegalitate.
Prin dezvoltarea motivelor de recurs se arată că normele imperative de organizare judiciară prevăd, sub sancţiunea nulităţii absolute, că judecata în apel se face de către doi judecători. În speţă în compunerea completului de judecată au intrat trei judecători. Acest fapt este evident din însuşi conţinutul hotărârii, care este pronunţată de un complet de trei judecători ai Curţii de Apel Bucureşti.
În soluţionarea excepţiei de nelegalitate, instanţa de apel a încălcat normele imperative de competentă, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ. şi care atrage casarea hotărârii, deoarece soluţia de respingere ca neîntemeiată a excepţiei de nelegalitate este nelegală, atâta vreme cât singura instanţă competentă să analizeze temeinicia excepţiei este instanţa de contencios administrativ.
Aceasta cu atât mai mult cu cât instanţele de contencios administrativ legal sesizate cu excepţia în cauze identice înregistrate pe rolul Tribunalului Bucureşti şi Curţii de Apel Bucureşti au admis excepţia şi au constatat nelegalitatea prevederilor actelor normative atacate pe calea excepţiei de nelegalitate, aşa cum reiese din sentinţele de admitere a excepţiei de nelegalitate.
Instanţa de fond a realizat o greşita aplicare a prevederilor art. 4 alin. (1) teza a II-a al Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ce atrage soluţia modificării în tot a deciziei nelegale sub acest aspect.
Pentru a respinge excepţia, instanţa de fond s-a bazat pe două considerente: a apreciat că excepţia ar fi neîntemeiată, deoarece prin normele tehnice atacate nu s-a adăugat la Legea nr. 84/1998 dat fiind că actele administrative contestate au alt obiect de reglementare (fila 19. ultimul parag., fila 21. parag. 3) - aspect asupra căruia, aşa cum s-a arătat nu era competentă să se pronunţe; a apreciat că actele atacate nu au legătură cu fondul cauzei, deoarece nu au fost invocate de către recurentele-reclamante în dovedirea temeinicei acţiunii în contrafacere, situaţie în care prevederile actelor atacate ar fi uşurat probațiunea.
Faptul că recurentele nu şi-au întemeiat acţiunea în contrafacere pe normele tehnice contestate este firesc, atâta timp cât din punctul de vedere al dreptului proprietăţii intelectuale acestea nu au relevanţă în speţă, însă aceasta nu înseamnă că în cauză actele atacate nu au legătură cu fondul cauzei, atâta vreme cât acestea au fost invocate de intimata-pârâtă în apărare şi instanţele de fond au respins acţiunea prevalându-se de aceste norme, iar efectul admiterii excepţiei de nelegalitate ar fi fost tocmai înlăturarea normelor de la soluţionarea pe fond a cauzei.
Decizia a fost dată cu greşita aplicare a art. 36 al Legii nr. 84/1998, instanţele de fond adăugând la lege prin analizarea unor condiţii suplimentare celor prevăzute de Legea nr. 84/1998 şi de procedurile O.S.I.M. în vederea protejării dreptului la marcă asupra produselor şi serviciilor oferite pe piaţa vânzării de G.P.L. în butelii, motiv de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi sancţionat cu modificarea hotărârii recurate.
Se apreciază că soluţia nelegală este generată de înţelegerea şi aplicare greşită a normelor tehnice invocate de pârâtă.
În mod nelegal, instanţa de apel a condiţionat protecţia judiciară a dreptului la marcă de parcurgerea procedurii de „personalizare” a buteliilor. Procedura de personalizare nu reprezintă o procedură specială instituită pentru piaţa produselor G.P.L. pentru aplicarea mărcii sau o procedură paralelă Legii nr. 84/1998 în vederea protejării dreptului la marcă, iar aplicarea mărcii nu este condiţionată de poansonarea anterioară a buteliei.
Personalizarea prin poansonare instituie interdicţia altor agenţi economici de a reumple butelii personalizate ale altor societăţi. în considerarea faptului că urmare a personalizării, operatorul economic care a efectuat personalizarea îşi asumă răspunderea pentru securitatea buteliilor poansonate. Acesta nu reprezintă un mecanism legal impus pentru opunerea la comercializare în sensul art. 37 al Legii nr. 84/1994 sau o operaţiune prealabilă aplicării mărcii. Instanţa de fond confundă dreptul de opunere la contrafacerea mărcii şi la comercializare instituite de Legea nr. 84/1998 cu mecanismul de reglementare a reumplerii unei butelii, ca recipient sub presiune cu potenţial de explozie, pentru a cărei securitate garantează un singur agent economic.
Aşa cum s-a arătat şi în cadrul excepţiei de nelegalitate, normele tehnice nu pot impune o procedură suplimentară de poansonare pentru a condiţiona aplicarea mărcii şi protejarea acesteia. În mod contrar dispoziţiilor Legii nr. 84/1998, instanţa de apel apreciază că pe piaţa G.P.L. din România, datorită existenţei normelor tehnice P.T.C. 3 şi H.G. nr. 941/2003, aplicarea mărcii se face urmând procedura de poansonare, respectiv marca este inclusă în poanson. Normele reglementate de H.G. nr. 941/2003. O.M.I.R. nr. 113/2001 şi din prescripţia tehnică P.T.C. 3-2003 aprobată prin O.M.I.R. nr. S6/2003, modificat prin ordine ulterioare, nu au obligat agentul economic care reîncarcă butelii să aibă în prealabil o marcă înregistrată. Poansonarea buteliilor, conformă normelor tehnice, în care să includă o marcă înregistrată în prealabil este la libera apreciere a agentului economic, dar, în cazul poansonării trebuie respectate toate condiţiile poansonării pentru a atrage regimul juridic special mult mai protector asigurat de normele tehnice.
Cele două proceduri, aplicarea mărcii înregistrate de O.S.I.M. şi poansonarea au scopuri şi efecte juridice diferite, care nu se condiţionează reciproc.
Instanţa de apel greşeşte cu privire la natura şi condiţiile de admisibilitate ale unei acţiuni în contrafacere, reţinând echivalenţa între proprietatea asupra ambalajului şi dreptul de proprietate industrială protejat prin înregistrarea mărcii aplicate.
Invocându-se simpla aplicare a mărcilor pe butelii, Curtea a reţinut că apelantele reclamante nu sunt proprietarele buteliilor reîncărcabile de pe piaţă, intrate în proprietatea consumatorilor în lipsa păstrării lor în proprietatea agentului economic prin poansonare conform normelor tehnice.
În realitate, în temeiul art. 36 al Legii nr. 84/1998 recurentele-reclamante au dreptul să solicite instanţei să oprească actele prin care intimata-pârâtă expune în rastelul său comercial şi oferă spre vânzare G.P.L. în butelii purtând mărcile sale.
Având în vedere greşita aplicare a regimului juridic al dreptului proprietăţii intelectuale de către instanţa de apel, se impune modificarea hotărârii sub acest aspect în vederea aplicării corecte a legii şi a normelor tehnice invocate, se apreciază că este esenţială sesizarea instanţei de contencios administrativ în vederea interpretării corecte a prescripţiilor tehnice incidente în speţă.
Decizia a fost dată cu greşita aplicare a art. 37 al Legii nr. 84/1998, instanţa aplicând în mod greşit textul de lege şi condiţiile pentru epuizarea dreptului la marcă reţinute de C.J.U.E. în cauza C-46/10 - Viking Gas împotriva Kosan Gas A/S, hotărârea din 14 iulie 2011, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În speţă, instanţa de apel a aplicat greşit condiţiile pentru reţinerea epuizării dreptului la marcă.
În realitate, premisa esenţială a epuizării dreptului la marcă este ca un produs să fie vândut de către titularul mărcii sau cu acordul său şi, ulterior, să fie revândut ca atare de către un terţ. În speţă nu este îndeplinită această condiţie.
Chiar şi în ipoteza punerii pe piaţă a unui produs cu epuizarea dreptului la marcă, Legea nr. 84/1998 şi Directiva nr. 89/104 instituie motive legitime de opunere la comercializarea produsului de către terţi, condiţii pe care instanţa de apel le-a aplicat în mod greşit, asimilându-le procedeului tehnic de poansonare.
O condiţie esenţială pentru a fi în ipoteza epuizării dreptului la marcă este aceea ca un anumit produs să fie vândut pe piaţă de către titularul mărcii sau cu acordul său.
În cauză, buteliile cu mărcile recurentelor nu au fost vândute. Prin urmare nu există o situaţie echivalentă cu cea incidentă în cauza C-46/10 - Viking Gas împotriva Kosan Gas A/S. În speţă nu este vorba de vânzarea de butelii către clienţi. Recurentele-reclamante nu vând proprietatea asupra buteliei, aşa cum rezultă fără echivoc din înscrisurile depuse în probaţiune, certificate de dare depozit butelii.
În mod nelegal, instanţa de apel a analizat dacă buteliile au fost poansonate, reţinând că numai în atare condiţii recurenta ar fi putut păstra proprietatea asupra lor. Proba proprietăţii nu se face prin poansonare. În cadrul procedurii de poansonare agentul economic face dovada proprietăţii buteliei numai înainte de aplicarea poansonului. Aceasta înseamnă că operatorul care le-a poansonat poartă răspunderea individuală a siguranţei tehnice a buteliilor şi, în consecinţă, este singurul care le poate reumple.
Intimata-pârâtă nu revinde ca atare produse puse pe piaţă de recurentele-reclamante, ci foloseşte ambalajele refolosibile cu mărcile reclamantelor pentru a include G.P.L. sub mărcile recurentelor.
Ipoteza art. 7 alin (1) din Directiva nr. 89/104 - „Dreptul conferit de marca nu permite titularului său să interzică utilizarea acesteia pentru produsele care au fost puse în comerţ în Comunitate sub această marcă de către titular sau cu acordul său, este aceea a comercializării ulterioare a aceluiaşi produs ca atare, practic o revânzare a acestuia”.
Instanţele de fond au făcut greşit analiza textului de lege, analizând doar dacă a fost dovedită calitatea mai scăzută a G.P.L.-ului provenind de la pârâtă, şi au apreciat că în lipsa acestei probe nu poate fi ipoteza unor motive legitime pentru opunerea la comercializare.
Aşa cum e dovedit prin procesul verbal de asigurare de dovezi, intimata-pârâtă a folosit butelii purtând mărcile recurentelor pentru a pune pe piaţă G.P.L.-ul propriu în vederea defidelizării clientelei recurentelor. Aceasta nu reprezintă o revânzare a produsului pus pe piaţă, ci o modificare a acestuia care le îndreptăţeşte să se opună la atare comercializare.
Pe parcursul procedurii pârâta SC P.L.P.G. SA şi-a schimbat denumirea în SC G.L.D. SA astfel cum rezultă din informaţiile furnizate de O.N.R.C. (fila 79).
Intimata SC D.G. SRL, prin întâmpinarea formulată, în temeiul dispoziţiilor art. 308 alin. (2) C. proc. civ., solicită respingerea recursului ca nefondat.
Recurenta SC G.L.D. SA a renunţat la judecata recursului prin cererea înregistrată la 11 noiembrie 2013 (fila 137).
Înalta Curte, analizând decizia prin raportare la criticile formulate de recurenta SC P. SA, va constata caracterul nefondat al recursului pentru argumentele ce succed.
Prin cererea înregistrată la data de 24 noiembrie 2010, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. 56498/3/2010, reclamantele SC O.M.V. P. SA şi SC O.M.V. P. L.P.G. SA au chemat în judecată pe pârâtele SC D.G. SRL şi O.S.I.M., solicitând instanţei obligarea primei pârâte de a înceta orice act de folosire în activitatea sa comercială a mărcilor deţinute de reclamante şi enumerate în anexa 1, prin interdicţia impusă pârâtei de a oferi, comercializa sau deţine în vederea comercializării produse sub mărcile P. sau sub orice alt semn identic sau similar cu mărcile P.; de a oferi sau presta servicii de colectare, transport şi umplere a recipientelor pentru gaz G.P.L. sau orice alte servicii sub mărcile P. sau sub orice alt semn identic sau similar cu mărcile P., solicitând totodată, obligarea pârâtei de a retrage de pe piaţă toate produsele puse în circulaţie de către aceasta şi care poartă fără drept mărcile P.; a solicitat ca retragerea să se facă pe cheltuiala pârâtei şi să vizeze atât produsele comercializate direct de către pârâtă, cât şi produsele comercializate de terţi care la rândul lor au dobândit aceste produse de la pârâtă; se solicită şi obligarea pârâtei la publicarea hotărârii judecătoreşti într-un cotidian de circulaţie naţională, pe cheltuiala sa; totodată, în cazul nerespectării obligaţiilor prevăzute la pct. 1-3 se solicită obligarea pârâtei la plata unor daune cominatorii de 500 euro pe zi de întârziere, iar în subsidiar, sub sancţiunea aplicării de penalităţi civile pe zi de întârziere prevăzute de art. 5803 alin. (1) C. proc. civ., în cuantumul maxim al amenzii; de asemenea, se solicită şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate, în temeiul art. 274 C. proc. civ.
În motivarea cererii s-a arătat că, reclamanta SC P. L.P.G. SA este singura societate comercială autorizată să comercializeze butelii conţinând gaz petrolier lichefiat şi să presteze serviciile aferente în vederea comercializării sub mărcile P.
În ceea ce priveşte activităţile desfăşurate de pârâtă cu folosirea frauduloasă a mărcilor P., reclamantele au arătat că pârâta desfăşoară în mod constant activităţi de umplere, comercializare, transport şi distribuţie a unor butelii conţinând G.P.L., cu încălcarea drepturilor O.M.V. P. şi P. L.P.G. asupra mărcilor P.
Astfel,pe de o parte pârâta asigură umplerea şi comercializarea unor butelii G.P.L. care au inscripţionată denumirea Petrom şi poartă însemne care prezintă identitate sau similaritate cu mărcile Petrom.
În plus, bunurile şi serviciile comercializate de pârâtă cu încălcarea dreptului la marcă nu respectă standardele de calitate şi cantitate impuse de utilizarea mărcilor P. De asemenea, nu sunt respectate nici standardele de cantitate, nici de calitate, aceste butelii conţinând de cele mai multe ori o cantitate aleatorie de G.P.L., de cele mai multe ori inferioară cantităţii de G.P.L. din buteliile comercializate legal de P. L.P.G. Cu toate acestea, pârâta comercializează buteliile la un preţ inferior preţului cu care P. L.P.G. comercializează buteliile ce respectă standardele P., fără a se atrage atenţia consumatorilor asupra faptului ca aceste butelii conţin, în realitate, o cantitate inferioară de G.P.L., sau asupra diferenţelor calitative ale produsului comercializat.
S-a arătat că prejudiciile rezultate prin utilizarea nelegală a unor mărci sunt evidente şi sunt constant recunoscute de practica judiciară, ca fiind în principal: diluarea mărcii, pierderea clientelei şi scăderea vânzărilor.
În drept acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a, b din Directiva nr. 2008/95/CE, art. 9 alin. (1) lit. a), b) şi c) din Regulamentul C.E. nr. 207/2009 privind marca comunitară şi art. 36 alin. (2) lit. a), b) şi c) din Legea nr. 84/1998, reclamantele apreciind că sunt îndeplinite condiţiile de exerciţiu ale acţiunii în contrafacere.
Raportat la obiectul cauzei se constată că reclamanta invocă încălcarea dreptului la marcă prin folosirea de către pârâtă în activitatea comercială a unor butelii reîncărcabile inscripţionate cu mărcile P. şi că activitatea prin care se încalcă dreptul la marcă se efectuează de către pârâtă prin reîncărcarea acestor butelii şi comercializarea ulterioară, care implică şi activităţi adiacente de transport, ambalare, depozitare, distribuţie etc.
1. Potrivit dispoziţiilor art. 54 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară apelurile se judecă în complet format din 2 judecători.
Dispoziţia legală menţionată a fost pe deplin respectată câtă vreme se constată că, urmare a pronunțării de către Curtea de Apel Bucureşti a încheierii din camera de consiliu de la 17 mai 2013, nerecurată, a fost înlăturată eroarea materială a consemnării în compunerea completului de judecată a unui număr de 3 judecători. De altfel, minuta pronunţată în cauză (fila 1 verso din apel), semnată de 2 judecători, atestă faptul că instanţa a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale.
Prin urmare motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 1 C. proc. civ. este vădit nefondat.
2.Recurentele invocă încălcarea competenţei de ordine publică a instanţei de contencios administrativ cu referire la împrejurarea că instanţa civilă nu putea respinge cererea de sesizare a instanţei de contencios administrativ faţă de dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 554/2004.
Potrivit acestor dispoziţii legalitatea unui act administrativ poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate, atunci când de respectivul act administrativ depinde soluţionarea litigiului în fond.
Contrar opiniei recurentei, dispoziţiile art. 8 alin. (3) din H.G. nr. 941/2003 şi dispoziţiile pct. 2.3 şi 3.2.4 din Prescripţia tehnică P.T. C3-2003, ediţia 1, „Cerinţe tehnici privind utilizarea recipientelor-butelii cu capacitate până la 26 litri pentru G.P.L., elaborată de Inspecţia de Stat pentru Controlul cazanelor, recipientelor sub presiune şi instalaţiilor de ridicat” nu au legătură cu soluţionarea litigiului pe fond. Şi acesta faţă de obiectul cauzei stabilit de reclamante - acţiune în contrafacere.
În cauză, faţă de incidenţa cauzei C.J.U.E. C-46/10 Viking Gas A/S împotriva Kosan Gas A/S, problema existenţei/ nonpoansoanelor pe buteliile purtând mărcile P. este fără relevanță juridică.
De altfel, acesta este şi punctul de vedere al reclamantelor astfel cum rezultă din răspunsul la întâmpinarea depusă de pârâta SC D.G. SRL (fila 195 dosar primă instanţă), unde se precizează că normele de factură tehnică invocate nu sunt relevante, câtă vreme pârâta, fără a fi titular asupra unui drept asupra mărcilor P., se foloseşte de acestea în activitatea sa comercială, încălcând grav dreptul de proprietate intelectuală a reclamantelor.
Curtea de Apel precizează că normele tehnice invocate se referă la circulaţia în siguranță a recipienţilor sub presiune şi nu la întinderea protecţiei asigurate de marcă.
Drept urmare, criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ. şi art. 304 pct. 9 C. proc. civ. cu referire la reţinerea greşită a faptului că actele administrative solicitate a fi supuse contenciosului administrativ nu au legătură cu pricina, sunt nefondate.
De altfel, soluţia pronunţată de instanţa superioară de fond se întemeiază pe interpretarea dată de C.J.U.E. în cauza C - 46/10.
Referirile din considerente la H.G. şi Prescripţie sunt legate doar de facilitatea pentru recurente de a dovedi dreptul lor de proprietate asupra buteliilor găsite de executorul judecătoresc, fără legătură cu soluţionarea acţiunii în contrafacere.
3. În cauza C-46/10, C.J.U.E. a fost sesizată cu cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare privind interpretarea articolelor 5 și 7 din Prima Directivă nr. 89/104/CEE a Consiliului din 21 decembrie 1988 de apropiere a legislațiilor statelor membre cu privire la mărci.
Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Viking Gas A/S, pe de o parte, și Kosan Gas A/S, fostă BP Gas A/S, pe de altă parte, cu privire la practica Viking Gas de a comercializa gaz prin încărcarea și schimbarea contra cost a buteliilor de gaz compozite, a căror formă este protejată ca marcă tridimensională, care au fost cumpărate anterior de consumatori de la Kosan Gaz, (deținător al unei licențe exclusivă pentru utilizarea lor) și care a aplicat pe acestea denumirea și sigla sa, protejate ca marcă verbală și ca marcă figurativă.
În cauza C 46/10, Viking Gas A/S împotriva Kosan Gas A/S s-a pus problema interpretării art. 5 alin. (1) - (3) din Directiva nr. 89/104, raportat la art. 7 din Directiva nr. 89/104, intitulat „Epuizarea drepturilor conferite de o marcă” și art. 8 alineatul (1) din Directiva nr. 89/104, norme care au fost transpuse în Legea nr. 84/1998, art. 36, 38, astfel:
Art. 36
„(1) Înregistrarea mărcii conferă titularului său un drept exclusiv asupra mărcii.
(2) Titularul mărcii poate cere instanţei judecătoreşti competente să interzică terţilor să folosească, în activitatea lor comercială, fără consimţământul său:
a) un semn identic mărcii, pentru produse sau servicii identice celor pentru care marca a fost înregistrată;
b) un semn pentru care, datorită faptului că este identic sau asemănător cu o marcă şi din cauză că produsele sau serviciile cărora li se aplică marca sunt identice sau similare, există un risc de confuzie în percepţia publicului, incluzând riscul de asociere între semn şi marcă;
c) un semn identic sau asemănător cu marca, pentru produse sau pentru servicii diferite de cele pentru care marca este înregistrată, când aceasta din urmă a dobândit un renume în România şi dacă folosirea fără drept a semnului ar fi în detrimentul caracterului distinctiv al mărcii ori în detrimentul renumelui acesteia.
(3) În aplicarea alin. (2), titularul mărcii poate cere să fie interzise terţilor, în special, următoarele acte:
a) aplicarea semnului pe produse sau pe ambalaje;
b) oferirea produselor sau comercializarea ori deţinerea lor în acest scop sau, după caz, oferirea sau prestarea serviciilor sub acest semn;
c) punerea în liberă circulaţie, exportul, importul, plasarea sub un regim vamal suspensiv sau economic, precum şi acordarea oricărei alte destinaţii vamale, aşa cum acestea sunt definite în reglementările vamale, produselor sub acest semn;
d) utilizarea semnului pe documente sau pentru publicitate.”
Art. 38
„(1) Dreptul asupra mărcii se epuizează, iar titularul nu poate interzice altor persoane folosirea acesteia pentru produse care au fost puse în comerţ în U.E. şi în S.E.E. sub această marcă de titularul însuşi sau cu consimţământul său.
(2) Prevederile alin. (1) nu sunt aplicabile dacă există motive temeinice care justifică opoziţia titularului la comercializarea ulterioară a produselor, în special atunci când starea produselor este modificată sau alterată după punerea lor în comerţ.”
Soluţia la care a ajuns Curtea este în sensul că art. 5 și 7 din Prima Directivă nr. 89/104/CEE a Consiliului din 21 decembrie 1988 de apropiere a legislațiilor statelor membre cu privire la mărci trebuie interpretate în sensul că nu permit deținătorului unei licențe exclusive pentru utilizarea buteliilor de gaz compozite destinate a fi reutilizate, a căror formă este protejată ca marcă tridimensională și pe care acest deținător a aplicat denumirea și sigla sa, înregistrate ca marcă verbală și ca marcă figurativă, să se opună ca buteliile menționate, după achiziționarea lor de către consumatori, care, ulterior, au consumat gazul conținut inițial de acestea, să fie schimbate de un terț, contra cost, cu butelii compozite încărcate cu gaz care nu provine de la acest deținător, cu excepția situației în care respectivul deținător se poate prevala de un motiv justificat în sensul art. 7 alin. (2) din Directiva nr. 89/104.
Pentru a ajunge la această decizie C.J.U.E. a pus în balanță interesele titularului mărcilor cu cele ale cumpărătorilor buteliilor, în special acela de a se bucura pe deplin de dreptul lor de proprietate asupra acestor butelii, precum și interesul general de a se menține o concurență nedenaturată.
C.J.U.E. a pornit de la mai multe premise care se verifică în prezenta cauză.
Astfel, ”potrivit unei jurisprudențe consacrate, articolele 5-7 din Directiva nr. 89/104 prevăd drepturile pe care le dețin titularii mărcilor pe teritoriul U.E. (a se vedea în special Hotărârea din 3 iunie 2010, Coty Prestige Lancaster Group, C 127/09, nepublicată încă în Repertoriu, pct. 27 și jurisprudența citată).
Mai exact, art. 5 din directiva menționată conferă titularului mărcii un drept exclusiv care îi permite să interzică oricărui terț, printre altele, să ofere produse care poartă marca sa, să le comercializeze sau să le dețină în acest scop. Art. 7 alin. (1) din aceeași directivă prevede o excepție de la această regulă prin faptul că stipulează că dreptul titularului este epuizat atunci când produsele au fost introduse pe piață în S.E.E. de titular sau cu consimțământul acestuia (a se vedea în special Hotărârea din 15 octombrie 2009, Makro Zelfbedieningsgroothandel și alții, C 324/08, Rep., p. I 10019, punctul 21, precum și jurisprudența citată).
Stingerea dreptului exclusiv rezultă fie din consimțământul titularului în vederea introducerii pe piață în S.E.E., exprimat în mod expres sau implicit, fie din introducerea pe piață în S.E.E. de către titularul însuși sau de către un operator legat din punct de vedere economic de titular, precum, de exemplu, un licențiat. Consimțământul titularului sau introducerea pe piață în S.E.E. de către acesta sau de către un operator legat din punct de vedere economic de titular, care echivalează cu o renunțare la dreptul exclusiv, constituie, prin urmare, fiecare, un element determinant al stingerii acestui drept (a se vedea Hotărârea Coty Prestige Lancaster Group, citată anterior, punctul 29 și jurisprudența citată).
Buteliile compozite, care sunt destinate a fi reutilizate în mod repetat, nu constituie un simplu ambalaj al produsului inițial, ci au o valoare economică independentă și trebuie considerate ca fiind un produs în sine.”
C.J.U.E. a mai reținut că ”în aceste condiții, trebuie puse în balanță, pe de o parte, interesul legitim al licențiatului dreptului la marca constituită din forma buteliei compozite, titular al mărcilor aplicate pe aceasta, de a obține un profit din drepturile asociate acestor mărci și, pe de altă parte, interesele legitime ale cumpărătorilor acestor butelii, în special acela de a se bucura pe deplin de dreptul lor de proprietate asupra acestor butelii, precum și interesul general de a se menține o concurență nedenaturată.
În ceea ce privește interesul licențiatului și titularului menționat de a obține un profit din drepturile asociate mărcilor amintite, trebuie să se constate că vânzarea buteliilor compozite îi permite să realizeze valorificarea economică a mărcilor aferente acestor butelii. Or, Curtea a constatat deja că o vânzare care permite realizarea valorificării economice a mărcii epuizează drepturile exclusive conferite de Directiva nr. 89/104 (a se vedea în special Hotărârea din 30 noiembrie 2004, Peak Holding, C 16/03, Rec., p. I 11313, pct. 40).
În ceea ce privește interesele cumpărătorilor de butelii compozite, este incontestabil că aceștia nu s ar putea bucura pe deplin de dreptul lor de proprietate asupra buteliilor menționate în ipoteza în care acest drept este limitat de drepturile asupra mărcii aferente acestor butelii chiar și după comercializarea lor de către titular sau cu consimțământul acestuia. Acești cumpărători nu ar mai fi liberi, mai ales, în exercitarea dreptului menționat, ci ar fi legați de un singur furnizor de gaz pentru încărcarea ulterioară a buteliilor respective.
În sfârșit, faptul de a permite licențiatului dreptului la marca constituită din forma buteliei compozite, titular al mărcilor aplicate pe aceasta, ca, pe baza drepturilor aferente acestor mărci, să se opună la încărcarea ulterioară a buteliilor ar reduce în mod nejustificat concurența pe piața în aval de încărcare a buteliilor de gaz și ar implica chiar riscul unei împărțiri a acestei piețe în cazul în care licențiatul și titularul menționat reușește să își impună butelia datorită caracteristicilor tehnice particulare ale acesteia, a căror protecție nu face obiectul dreptului mărcilor. De altfel, acest risc este sporit din cauza faptului că butelia compozită are un cost ridicat în raport cu gazul și a faptului că, pentru a și putea alege din nou în mod liber furnizorul de gaz, cumpărătorul ar trebui să renunțe la investiția inițială efectuată pentru achiziționarea buteliei, a cărei amortizare ar fi presupus un număr suficient de reutilizări.
Astfel C.J.U.E. a concluzionat că vânzarea buteliei compozite epuizează drepturile conferite licențiatului dreptului la marca constituită din forma buteliei compozite, titular al mărcilor aplicate pe aceasta, de aceste mărci și transferă cumpărătorului dreptul de a dispune în mod liber de această butelie, inclusiv dreptul de a o schimba sau de a o reîncărca, odată ce gazul inițial a fost consumat, apelând în acest scop la o întreprindere la alegerea sa, adică nu doar la licențiatul și titularul respectiv, ci și la unul din concurenții săi. Acest drept al cumpărătorului are drept corolar dreptul concurenților menționați de a reîncărca și de a schimba buteliile goale, în limitele stabilite la art. 7 alin. (2) din Directiva nr. 89/104.”
În speță, este necontestat faptul că buteliile reîncărcabile purtând marca P. au fost introduse pe piață de către titularul mărcii prin comercializarea acestora, ca atare, dreptul titularului este epuizat.
Ca atare, simpla încărcare și schimbare a buteliilor reîncărcabile purtând mărcile P. de către un alt comerciant, nu duce prin sine la încălcarea drepturilor titularului mărcii.
Astfel, făcând legătura cauzei C.J.U.E. cu prezenta cauză, reclamantul trebuia să facă dovada existenței unui motiv justificat care să justifice opoziţia titularului la comercializarea ulterioară a produselor, în special atunci când starea produselor este modificată sau alterată după punerea lor în comerţ, conform art. 38 alin. (2) din Legea nr. 84/1998.
Sub acest aspect în aceeași cauză C.J.U.E. a statuat şi asupra limitelor stabilite la art. 7 alin. (2) din Directiva nr. 89/104, reţinând că ”în temeiul acestui articol titularul unei mărci poate să se opună comercializării ulterioare a produselor care poartă marca acestuia, în pofida introducerii pe piață a acestor produse, atunci când există motive justificate pentru o astfel de opoziție și în special atunci când starea produselor se modifică sau se deteriorează după introducerea lor pe piață (…).
Curtea a statuat deja că un astfel de motiv legitim există și atunci când utilizarea de către un terț a unui semn identic sau similar cu o marcă aduce o atingere serioasă renumelui acesteia, precum și atunci când utilizarea este efectuată într-un mod care lasă impresia că există o legătură economică între titularul mărcii și acest terț, și în special că acesta din urmă face parte din rețeaua de distribuție a titularului sau că există o legătură specială între cele două persoane (a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 iulie 2010, Portakabin, C 558/08, nepublicată încă în Repertoriu, punctele 79 și 80, precum și jurisprudența citată).”
C.J.U.E., constatând în continuare că este de competența instanței de trimitere să aprecieze dacă, față de circumstanțele care caracterizează cauza principală, există un astfel de motiv legitim, a considerat necesar să i se ofere acesteia câteva indicații în scopul aprecierii menționate, în special în ceea ce privește elementele concrete cu privire la care a solicitat Curții să se pronunțe.
Astfel, ”pentru a se soluționa problema dacă comercializarea buteliilor compozite încărcate de V.G. este efectuată într-un mod care lasă impresia că există o legătură economică între această întreprindere și K.G., fapt care ar abilita această din urmă întreprindere să se opună comercializării respective, trebuie să se țină seama de etichetarea buteliilor menționate, precum și de condițiile în care acestea sunt schimbate.
Etichetarea buteliilor compozite și condițiile în care acestea sunt schimbate nu trebuie să determine consumatorul mediu, normal informat și suficient de atent și de avizat să considere că există o legătură între cele două întreprinderi în cauză în acțiunea principală sau că gazul care a servit la reîncărcarea acestor butelii provine de la K.G. Pentru a aprecia dacă o asemenea impresie este înlăturată, trebuie să se țină seama de practicile din acest sector și în special de aspectul dacă consumatorii sunt obișnuiți cu faptul ca buteliile de gaz să fie reîncărcate de alți distribuitori. De altfel, pare a fi rezonabil să se prezume că un consumator care apelează în mod direct la V.G., fie pentru a schimba butelia sa goală cu o butelie încărcată, fie pentru a reîncărca propria butelie, poate să ia cunoștință mai ușor de lipsa unei legături între această întreprindere și K.G.
În ceea ce privește faptul că buteliile compozite poartă marca verbală și marca figurativă constituite din denumirea și sigla societății K.G., care, potrivit constatărilor instanței de trimitere, rămân vizibile în pofida etichetelor aplicate pe aceste butelii de V.G., trebuie să se sublinieze că această împrejurare constituie un element pertinent în măsura în care pare să excludă faptul că etichetele menționate modifică starea buteliilor prin mascarea originii acestora.”
În speță, se regăsesc cu exactitate cerințele menționate de C.J.U.E. cu titlu exemplificativ pentru a se ajunge la concluzia că activitatea de comercializare a buteliilor reîncărcate este efectuată într-un mod care nu lasă impresia că există o legătură economică între titularul mărcii/licențiat și societatea care reîncarcă buteliile.
Astfel, este de necontestat că, în ceea ce privește piața buteliilor reîncărcabile în România consumatorii sunt obișnuiți cu faptul ca buteliile de gaz să fie reîncărcate de alți distribuitori, existând de altfel reglementări și autorizări speciale pentru a efectua aceste activități.
Reclamanta nu a susținut că pârâta nu ar afișa propria denumire F. în locul de comercializare a buteliilor reîncărcabile, astfel încât consumatorul să fie în dubiu cu privire la întreprinderea care a încărcat butelia, pentru a fi indus în eroare cu privire la existența unei legături între aceasta și titularul/licențiatul mărcilor P.
De asemenea, în cauză, așa cum susține chiar apelanta, marca P. aplicată pe buteliile reîncărcabile nu este acoperită, etichetele (sigiliul) aplicate de către F., la partea superioară a buteliei certificând doar faptul că au fost încărcate cu gaz de către această societate, care astfel își asumă responsabilitatea pentru orice incidente ulterioare decurgând din această operațiune.
Rămânerea vizibilă a mărcii sub care au fost vândute inițial buteliile reîncărcabile, în pofida etichetelor aplicate pe aceste butelii de către societatea care le încarcă ulterior, este reținută de către C.J.U.E. în cauza menționată anterior ca fiind ”un element pertinent în măsura în care pare să excludă faptul că etichetele menționate modifică starea buteliilor prin mascarea originii acestora”, în a reține utilizarea fără a lăsa impresia unei legături economice între cele două societăți.
Apelanta reclamantă în speță nu a făcut nicio dovadă în sensul că prin modul în care se realizează operațiunea de umplere a buteliilor de către pârâtă s-ar fi modificat sau deteriorat starea produselor, sau că gazul folosit de către pârâtă ar fi de o calitate inferioară, astfel încât efectele acestei operațiuni să se răsfrângă asupra renumelui mărcilor P. De altfel reclamanta nu a făcut nicio dovadă în sensul că pârâta ar acredita ideea că ar încărca buteliile cu gaz prelucrat sub marca Petrom, iar în realitate să nu facă acest lucru.
Ținând cont că activitatea de îmbuteliere și revânzare a gazului petrolier lichefiat se desfășoară potrivit unor reguli stricte, tocmai pentru a se evita orice posibile accidente, nu se poate reține faptul că activităţile desfăşurate de pârâtă ar prezenta riscuri majore pentru sănătatea şi integritatea fizică a consumatorilor şi a altor persoane care ar putea intra în contact cu aceste produse.
Recurenta susţine însă că în cauză nu a fost epuizat dreptul la marcă deoarece buteliile nu au fost vândute, ci date în depozit consumatorilor.
Înscrisurile depuse în recurs - contractul cadru pentru ambalajul proprietate SC P.L.P.G. SA precum şi cele două certificate de garanţie/restituire din care rezultă cele afirmate - sunt lipsite de relevanţă juridică în cauză întrucât privesc situații ulterioare cererii de chemare în judecată, 24 noiembrie 2010, respectiv 15 septembrie 2011 şi 16 mai 2012.
Faţă de împrejurare că recurenta SC G.P.L.D. SA a renunțat la judecata recursului, se va lua act de poziţia sa procesuală ca expresie a principiului disponibilităţii.
În temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul SC O.M.V. P. SA, ca nefondat.
Faţă de poziţia de parte câştigătoare în proces a intimatei, în temeiul dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., ambele recurente vor fi obligate la plata cheltuielilor de judecate efectuate în recurs de către pârâtă, în cuantum de 11.002,52 lei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC O.M.V. P. SA împotriva Deciziei nr. 150/A din data de 17 octombrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Ia act de renunţarea la judecarea recursului declarat de reclamanta SC P.L.P.G. SA şi continuat de SC G.L.D. SA împotriva aceleiaşi decizii.
Obligă pe recurente la plata sumei de 11.002, 52 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata SC D.G. SRL.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 noiembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5182/2013. Civil. Drept de autor şi drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 5293/2013. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
