ICCJ. Decizia nr. 5293/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5293/2013
Dosar nr. 8666/3/2010
Şedinţa publică din 18 noiembrie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 17 februarie 2010 la Tribunalul Bucureşti, sub nr. 8666/3/2010, reclamanta Fundaţia Caritatea a chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti prin primarul General, Patriarhia Română și Statul Român prin M.F.P. şi a solicitat să se constate dreptul său de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 150 mp, situat în Bucureşti, sector 3, să fie obligat pârâtul C.G.M.B. să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie acest teren, iar în subsidiar, dacă terenul nu poate fi retrocedat în natură, să fie obligat pârâtul Statul Român prin M.F.P. la plata unor despăgubiri aferente suprafeţei de teren, în cuantum de 860.244 lei.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că soţii E.L. şi A.H. zis şi E.H. au lăsat prin testamentele din 1969 întocmite la notariatul de Stat sector 4 Comunităţii Evreilor din Bucureşti, imobilul situat în Bucureşti, sector 3, alcătuit din teren în suprafaţă de 150 mp şi construcţie aferentă, instituindu-i astfel legatari universali.
Testatorii au dobândit în proprietate acest imobil în temeiul actului de vânzare cumpărare autentificat din 1923 la Tribunalul Ilfov iar la data de 06 iunie 1978, Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România a deschis procedura succesorală după soţii E. obţinând în acest sens certificatul de moştenitor din 1978, conform căruia Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România, în calitate de legatar universal îi revine construcţia situată în, sector 2, în timp ce terenul aferent în suprafaţă de 150 mp a trecut în proprietatea statului, potrivit art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974.
Reclamanta a mai arătat că, pentru imobilul în litigiu nu s-a formulat notificare potrivit Legii nr. 10/2001, întrucât s-a considerat că acest imobil intră sub incidenţa prevederilor legii speciale privind restituirea bunurilor imobile ce au aparţinut minorităţilor naţionale din România.
De asemenea, s-a arătat că terenul în suprafaţă de 150 mp a fost preluat în mod abuziv de stat, iar la data de 19 iunie 2007, terenul a fost atribuit în folosinţă gratuită Patriarhiei Române prin Hotărârea nr. 155, făcând parte din suprafaţa totală de teren de 1.050 mp situată în, sector 3.La data de 29 iulie 2008, pârâta Patriarhia Română a fost notificată prin Arhiepiscopia Bucureştilor să depună diligenţele necesare pentru ca terenul în suprafaţă de 150 mp să nu fie afectat de lucrări de construcţii, însă pârâta nu a dat curs acestei notificări.
În drept, au fost invocate prevederile art. 480-481 C. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 636 din 02 aprilie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a respins excepţia inadmisibilităţii, au fost admise acţiunile conexe formulate de reclamanta Fundaţia Caritatea, în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti prin primarul General, Patriarhia Română si Statul Român prin M.F.P.
S-a constatat dreptul de proprietate al reclamantei în privinţa terenului în suprafaţă de 150 mp, situat în Bucureşti, sector 3, având vecinătăţile specificate în raportul de expertiză topo întocmit de expertul Z.T. Au fost obligaţi pârâţii Municipiul Bucureşti prin primarul General şi Patriarhia Română să lase reclamantei, în deplină proprietate şi posesie terenul în suprafaţă de 150 mp, situat în Bucureşti, sector 3. A fost obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul de Finanţe la plata de despăgubiri, în sumă de 397.735 lei reprezentând contravaloarea construcţiei ce a fost edificată pe teren şi care este în prezent demolată, fiind obligaţi pârâţii la 2.200 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că numiţii E.L. şi A.H. zis şi E.H. au dobândit în proprietate imobilul situat în Bucureşti, sector 3, alcătuit din teren în suprafaţă de 150 mp şi construcţia aferentă, în baza contractului de vânzare cumpărare autentificat fin 06 decembrie 1923 la fostul Tribunal Ilfov.
Proprietarii acestui imobil au întocmit două testamente, respectiv din 1969 la Notariatul de Stat sector 4 prin care au lăsat Comunităţii Evreilor din România acest bun, instituindu-i legatari universali.
În urma decesului testatorilor în anul 1978, Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România a deschis procedura succesorală notarială, astfel că a fost emis certificatul de moştenitor din 1978 din care rezultă că acestei Federaţii, în calitate de legatar universal îi revine construcţia situată în Bucureşti, sector 3, în timp ce terenul în suprafaţă de 150 mp a fost trecut în proprietatea statului în temeiul art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974.
În privinţa reclamantei, instanţa a avut în vedere că Fundaţia Caritatea a fost înfiinţată prin actul de constituire autentificat din 1997 la B.N.P. Asociaţi G.E., S.S. şi D.T., reclamanta fiind succesoarea în drepturi a Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România, pentru toate bunurile care urmează a fi restituite, sau pentru care se vor acorda despăgubiri, aşa încât reclamanta are calitatea procesuală activă referitor la promovarea cererii în revendicare.
La termenul de judecată din data de 21 noiembrie 2011, pârâtul Municipiul Bucureşti a invocat excepţia de inadmisibilitate a acţiunii în raport de neformularea notificării referitor la imobilul ce se revendică, conform art. 21 din Legea specială nr. 10/2001 republicată.
Instanţa a apreciat că excepţia invocată de pârât nu este incidentă, acţiunea fiind întemeiată pe dreptul comun, respectiv art. 480-481 C. civ., neputându-se considera că după apariţia Legii nr. 10/2001, cererile de revendicare având ca temei juridic dispoziţiile C. civ. au devenit „ de plano” inadmisibile.
Instanţa a reţinut că însăşi Legea nr. 10/2001 prevede la art. 8 că regimul juridic al imobilelor ce au aparţinut cultelor religioase şi comunităţilor minorităţilor naţionale şi care au fost preluate de stat sau de către alte persoane juridice, este reglementat prin acte normative speciale.
În cauza de faţă, s-a pretins de către reclamantă retrocedarea în natură a unei suprafeţe de teren ce a fost trecută abuziv în proprietatea statului în temeiul art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974 precum şi acordarea de despăgubiri pentru construcţia aferentă ce a fost expropriată şi apoi demolată, aceste solicitări formulate de reclamantă neputând fi rezolvate potrivit dispoziţiilor înscrise în actele normative speciale precum Legea nr. 501/2002 privind aprobarea O.U.G. nr. 94/2000 care reglementează regimul juridic al imobilelor care au aparţinut cultelor religioase preluate de stat şi respectiv Legea nr. 66/2004 prin care s-a aprobat O.U.G. nr. 83/1999 referitoare la regimul juridic al imobilelor care au aparţinut comunităţilor minorităţilor naţionale preluate de stat, rezultând astfel că acţiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun, reprezintă singura modalitate procedurală prin intermediul căreia reclamanta îşi poate valorifica dreptul de proprietate referitor la imobilul în litigiu.
Titlul de proprietate invocat de reclamantă în cadrul cererii de revendicare pe care a promovat-o, este reprezentat de contractul de vânzare cumpărare autentificat din 06 decembrie 1923 la Tribunalul Ilfov, iar deposedarea de bunul imobil s-a realizat în mod abuziv în temeiul Legii nr. 58/1974, art. 30, situaţie în care terenul în suprafaţă de 150 mp a ajuns în domeniul privat al Municipiului Bucureşti, fiind inclus în suprafaţa totală de teren de 1050 mp situată în str. Olteni, sector 3, ce a fost atribuită în folosinţă gratuită Patriarhiei Române prin Hotărârea din 2007.
Pe de altă parte, instanţa a considerat că cererea de revendicare introdusă de reclamantă este admisibilă şi în raport de legislaţia şi jurisprudenţa C.E.D.O., aşa încât dacă nu s-ar da curs solicitărilor formulate pe această cale, s-ar ajunge la nesocotirea art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O.
Instanţa a reţinut că raportul de expertiză topometrică efectuat în prezenta cauză, a concluzionat în sensul că, terenul în litigiu este liber de construcţii, putând fi restituit în natură.
În privinţa construcţiei ce a existat pe teren, în suprafaţă totală de 192,10 mp şi pentru care nu s-au încasat despăgubiri, a rezultat că aceasta a fost expropriată în baza Decretului nr. 260/1986, trecând astfel în proprietatea statului, care, ulterior, a procedat la demolarea ei. Prin raportul de expertiză tehnică depus la dosar s-a stabilit valoarea despăgubirilor la suma de 397.735 lei.
Tribunalul a reţinut că, potrivit art. 481 C. civ. exproprierea unui bun imobil se poate realiza doar pentru cauză de utilitate publică şi cu plata unei juste şi prealabile despăgubiri, aceste considerente fiind preluate şi de Legea nr. 33/1994 care reglementează regimul juridic al exproprierilor. Or, în cauza de faţă nu s-au plătit de către stat despăgubiri legate de demolarea respectivei construcţii, fiind astfel nesocotite normele legale în materie.
În consecinţă, tribunalul a respins excepţia inadmisibilităţii şi a admis acţiunea în revendicare, dispunând restituirea în natură a terenului şi acordarea de despăgubiri reprezentând contravaloarea construcţiei demolate.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel pârâţii Patriarhia Română şi Statul Român prin M.F.P., iar prin Decizia civilă nr. 60 din 21 februarie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-au admis apelurile declarate de pârâtă şi s-a schimbat în tot hotărârea instanţei de apel în sensul respingerii acţiunii principale şi a cererii conexe, ca inadmisibile.
Pentru a pronunţa această hotărâre au fost reţinute următoarele considerente:
Prin încheierea din data de 20 septembrie 2012, Curtea a calificat drept apel calea de atac exercitată în cauză, având în vedere că obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă o acţiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun, art. 480 C. civ., iar valoarea obiectului cererii este mai mare de 100.000 lei, fiind incidente prevederile art. 282 C. proc. civ.
La data de 13 decembrie 2012, la solicitarea Curţii, intimata - reclamantă a depus la dosar note de şedinţă, precizând că a formulat notificare în baza O.U.G. nr. 94/2000 în data de 26 februarie 2003 înregistrată la Comisia Specială de retrocedare din 2003, dar notificarea nu poate fi soluţionată întrucât prevederile legilor speciale nu sunt aplicabile pentru această situaţie particulară, în acest sens fiind poziţia Guvernului României, prin Comisia specială de retrocedare.
În raport cu criticile formulate, având în vedere şi ordinea soluţionării excepţiilor în raport cu efectul pe care acestea îl pot produce, instanţa de apel a analizat în primul rând, motivul de ordine publică invocat de apelantul - pârât Municipiul Bucureşti prin primarul General, referitor la competenţa materială de soluţionare în fond a pricinii.
Sub acest aspect, instanţa de apel a constatat că obiectul pricinii îl reprezintă revendicarea terenului în suprafaţă de 150 mp, situat în Bucureşti, sector 3 (restituirea în natură sau plata despăgubirilor aferente în cuantum de 860.244 lei) şi acordarea de despăgubiri pentru construcţia demolată.
Reclamanta a indicat valoarea obiectului litigiului, după preţuirea sa, în cuprinsul cererii principale la suma de 860.244 lei, conform art. 112 pct. 3 C. proc. civ., valoare care nu a fost contestată de pârâte.
Această valoare indicată iniţial de reclamantă, determină competenţa de soluţionare a cauzei, care, în speţă, potrivit art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., revenea tribunalului, care judecă în primă instanţă procesele şi cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare de peste 500.000 lei.
Prin urmare, s-a constatat caracterul nefondat al criticii formulate, tribunalul fiind competent material în soluţionarea cauzei având în vedere obiectul pricinii şi valoarea acesteia.
În ceea ce priveşte critica formulată de apelanta - pârâtă Patriarhia Română, referitoare la nerespectarea prevederilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât hotărârea nu cuprinde motivele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor, instanţa de apel a constatat că aceasta este nefondată, deoarece, din considerentele sentinţei rezultă că instanţa a răspuns explicit şi implicit atât cererilor cât şi apărărilor formulate de părţi.
Motivarea unei hotărâri nu presupune răspunsul la fiecare argument invocat de parte, fiind suficient ca instanţa să examineze cererile părţilor şi să exprime un raţionament unic de sinteză prin care să răspundă susţinerilor acestora.
În schimb, instanţa de apel a reţinut ca fiind fondată critica formulată atât de apelanta Patriarhia Română cât şi de apelantul Municipiul Bucureşti prin primarul General, referitoare la admisibilitatea acţiunii în revendicare dedusă judecăţii.
Prima instanţă a respins excepţia inadmisibilităţii reţinând că nu se poate considera că după apariţia Legii speciale nr. 10/2001, cererile de revendicare având ca temei juridic dispoziţiile C. civ. au devenit „de plano”, inadmisibile.
De asemenea, instanţa a reţinut că cererea formulată de reclamantă nu poate fi rezolvată potrivit dispoziţiilor înscrise în actele normative speciale, precum Legea nr. 501/2002, privind aprobarea O.U.G. nr. 94/2000 care reglementează regimul juridic al imobilelor care au aparţinut cultelor religioase preluate de stat şi respectiv Legea nr. 66/2004 prin care s-a aprobat O.U.G. nr. 83/1999, referitoare la regimul juridic al imobilelor care au aparţinut comunităţilor minorităţilor naţionale preluate de stat.
Instanţa de apel a mai reţinut că prin prezenta acţiune în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun (art. 480, 481 C. civ. din 1864), reclamanta a solicitat restituirea în natură a unei suprafeţe de teren ce a fost trecută abuziv în proprietatea statului în temeiul art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974, iar în subsidiar, în situaţia în care restituirea în natură nu este posibilă, acordarea de despăgubiri aferente acestei suprafeţe de teren.
Reclamanta a susţinut că deşi imobilul a fost preluat abuziv, nu a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, deoarece Fundaţia Caritatea are ca scop redobândirea bunurilor ce au aparţinut cultului mozaic şi minorităţilor evreieşti, iar potrivit art. 8 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, regimul juridic al imobilelor care au aparţinut cultelor religioase sau comunităţilor minorităţilor naţionale, preluate de stat sau alte persoane juridice, va fi reglementat prin acte normative speciale.
Această susţinere este corectă, regimul juridic al bunurilor aparţinând cultelor religioase sau minorităţilor naţionale fiind reglementat prin legi speciale, care, la rândul lor, derogă de la prevederile Legii nr. 10/2001.
Astfel, prin O.U.G. nr. 83/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 66/2004, s-a reglementat regimul restituirii unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România.
Această lege prevede o procedură specială de acordare a măsurilor reparatorii de către Comisia specială de retrocedare la care se depune cererea, deciziile comisiei speciale de retrocedare putând fi atacate la instanţa de contencios administrativ în a cărei rază teritorială este situat imobilul solicitat, în termen de 30 de zile de la comunicarea acestora, hotărârea pronunţată de instanţa de contencios administrativ fiind supusă căilor de atac potrivit Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 (art. 2).
Având în vedere calitatea reclamantei, instanţa de apel a apreciat că redobândirea imobilelor preluate abuziv de stat aparţinând acesteia, se putea realiza doar în virtutea legii speciale menţionate, care, deşi prevede o procedură administrativă de urmat, asigură şi exercitarea controlului judecătoresc cu privire la deciziile comisiei speciale de retrocedare, fiind asigurat astfel accesul la justiţie al intimatei reclamante, din perspectiva garantării drepturilor prevăzute de art. 6 din C.E.D.O.
Susţinerea intimatei reclamante în sensul că această lege nu îi era aplicabilă, deoarece la data apariţiei sale, prevedea în anexă doar anumite bunuri, printre care nu se afla şi bunul în litigiu, nu poate fi primită, întrucât, deşi textul iniţial al O.U.G. nr. 83/1999 conţinea şi o anexă cuprinzând o listă cu imobilele care se restituie comunităţilor aparţinând minorităţilor naţionale din România, ulterior legea a fost modificată şi republicată în temeiul art. 5 din titlul III al Legii nr. 247/2005, în forma modificată prevăzându-se la art. 1 că:
„(1) Imobilele care au aparţinut comunităţilor minorităţilor naţionale din România şi care au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice, în perioada 6 septembrie 1940 - 22 decembrie 1989, se restituie foştilor proprietari în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă.
(2) Sunt imobile, în sensul prezentei ordonanţe de urgenţă, construcţiile existente în natură, împreună cu terenurile aferente lor, situate în intravilanul localităţilor, cu oricare dintre destinaţiile avute la data preluării în mod abuziv, precum şi terenurile aflate la data preluării abuzive în intravilanul localităţilor, nerestituite până la data intrării în vigoare a prezentei legi (…)”.
Deşi anexa prevăzută în forma iniţială a legii nu a fost abrogată expres, Legea nr. 247/2005 a abrogat orice referire la aceasta, astfel că, faţă de textul modificat al actului normativ, anexa respectivă nu-şi mai are nici o justificare fiind abrogată implicit.
De menţionat că de la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, a început să curgă un nou termen de 6 luni pentru depunerea cererilor de restituire în condiţiile art. 1 alin. (4) din O.U.G. nr. 83/1999, apelanta reclamantă având aşadar posibilitatea, ca după modificarea O.U.G. nr. 83/1999 să formuleze cerere de restituire în baza acestei legi speciale.
În condiţiile în care valorificarea dreptului pretins urma a se face în virtutea legii speciale, având în vedere principiul de drept „specialia generalibus derogant”, acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun (Codul civil), se impunea a fi respinsă, ca inadmisibilă.
S-a mai reţinut că în mod greşit prima instanţă a reţinut că sunt încălcate dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O., deoarece reclamanta nu deţine un „bun”, pentru a se bucura de protecţia oferită de acest articol.
În acest sens, în jurisprudenţa C.E.D.O., semnificaţia noţiunii de “bun” prevăzută de articolul menţionat se raportează atât la bunuri actuale, existente, cât şi la valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puţin o speranţă legitimă de a obţine exerciţiul efectiv al unui drept de proprietate.
În schimb, nu trebuie considerate bunuri, în sensul articolului menţionat, speranţa de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp şi nici creanţa condiţională rămasă fără obiect în urma nerealizării condiţiei (cauzele Caracas c. Romaniei, Kopeky c. Slovaciei, Mătieş c. Romaniei).
Raportat la aceste considerente, având în vedere şi cele reţinute de instanţa de contencios european în cauza Atanasiu şi alţii contra României, instanţa de apel a reţinut că în cauză reclamantă nu deţine un bun, deoarece nici o jurisdicţie sau autoritate administrativă nu a recunoscut acesteia dreptul la restituirea în natură sau în echivalent a imobilului litigios.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta Fundaţia Caritatea reprezentată convenţional prin SC A.D. SRL şi asociaţii, solicitând în principal casarea deciziei cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe în temeiul art. 304 pct. 5 şi 7 şi 9 C. proc. civ. raportat la art. 312 pct. 5 C. proc. civ., iar în subsidiar s-a solicitat modificarea deciziei în sensul respingerii apelurilor declarate de Patriarhia Română, Municipiul Bucureşti prin primarul General şi Statul Român prin M.F.P.
Criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte:
Astfel se susţine încălcarea dispoziţiilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ. şi a principiului tantum devolutum quantum apelatum, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., în condiţiile în care decizia recurată se sprijină pe un motiv de inadmisibilitate a acţiunii ce nu a fost invocat în nici una din cererile de apel.
În aceeaşi idee se arată că în mod greşit au fost reţinute ca motive de admitere a apelurilor, alte motive decât cele invocate de apelanţi, motiv pentru care se susţine încălcarea procedurii de judecată a apelului, fiind incidente dispoziţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., şi respectiv motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
Aceeaşi recurentă susţine că hotărârea cuprinde considerente străine de natura pricinii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., cu atât mai mult cu cât instanţa a ignorat obiectul dedus judecăţii, ce vizează o acţiune în revendicare, căreia nu îi sunt aplicabile nici dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi nici ale O.G. nr. 94/2000 şi respectiv ale O.G. nr. 83/1999.
În aceeaşi idee se susţine că instanţa de apel nu a arătat de ce au fost înlăturate motivele legate de inaplicabilitatea O.G. nr. 83/1999 şi O.G. nr. 94/2000.
Recurenta mai învederează că instanţa de apel era obligată ca pentru tranşarea admisibilităţii acţiunii să ţină seama de „Punctul de vedere al Comisiei Speciale de Retrocedare a bunurilor imobile ce au aparţinut Cultelor Religioase din România, dat fiind atribuţiile acestei comisii de a verifica îndeplinirea condiţiilor prevăzute de O.U.G. nr. 83/1999 raportat la prevederile art. 1 din acest act normativ.
O altă critică vizează faptul că argumentele instanţei legate de inexistenţa unui drept protejat de C.E.D.O. sunt greşite faţă de dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, iar deciziile C.E.D.O. la care instanţa de apel face referire, prezintă alte circumstanţe decât cele din cauză.
Se mai invocă că admisibilitatea acţiunii în revendicare rezultă şi din dispoziţiile Deciziei nr. 33/2008 dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, ce a fost ignorată de instanţa de apel, fiind încălcate astfel şi dispoziţiile art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
O altă critică vizează incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinându-se că sunt greşite argumentele instanţei cu privire la inexistenţa unui drept protejat de C.E.D.O., fiind ignorate şi dispoziţiile art. 480-481 C. civ.
Se mai arată că în condiţiile în care nu sunt aplicabile în cauza actele normative speciale, rezultă existenţa unei „speranţe legitime” protejată de Convenţie,, ce este confirmată şi de Comisia Specială de Retrocedare a Bunurilor ce au aparţinut Cultelor Religioase, prin Punctul de vedere depus la dosar.
Pe fondul acţiunii în revendicare s-a arătat că pârâţii se fac vinovaţi de încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în condiţiile în care acţiunea în revendicare a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 480 - 481 C. civ., fiind întrunite cerinţele de admisibilitate ale acestei acţiuni.
Din perspectiva celor învederate, recurenta susţine că nefiind cercetat fondul cauzei, în condiţiile incidenţei dispoziţiilor art. 304 pct. 5 şi 7 C. proc. civ. se impune trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe,pentru examinarea doar a motivelor de apel invocate de apelanţi.
Prin întâmpinarea depusă la filele 36 - 41 intimata Parohia Română a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Examinând hotărârea instanţei de apel prin prisma motivelor de recurs invocate şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Este real că obiectul dedus judecăţii vizează constatarea dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 150 mp, situat în Bucureşti, sector 3,(ce a fost trecut în proprietatea statului în temeiul art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974), şi respectiv obligarea pârâtului C.G.M.B. de a-i lăsa reclamantei în deplină proprietate şi liniştită posesie acest teren, iar în subsidiar, dacă terenul nu poate fi retrocedat în natură, să se dispună obligarea pârâtului Statul Român prin M.F.P. la plata unor despăgubiri aferente suprafeţei de teren, în cuantum de 860.244 lei.
În raport cu obiectul dedus judecăţii şi raportat la motivele de apel invocate, în respectarea efectului devolutiv al apelului, instanţa de apel potrivit art. 295 C. proc. civ. avea într-adevăr obligaţia de a verifica în limitele cererilor de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă.
Efectul devolutiv al apelului vizează două principii şi anume tantum devolutum quantum appelatum şi tantum devolutum quantum iudicatum.
Astfel prima regulă decurge din principiul disponibilităţii părţilor în proces şi constă în analiza apelului de către instanţa de judecată numai în limitele cererii de apel, adică în limitele criticilor formulate.
Ca atare, în cazul în care se formulează critici numai în privinţa anumitor aspecte, capete de cerere, instanţa de apel va analiza hotărârea atacată numai sub aspectul legalităţii şi temeiniciei hotărârii pronunţate cu privire la aspectele criticate prin motivele de apel.
Doar în situaţia în care hotărârea este criticată în întregime, sau nu este motivată, instanţa de apel va analiza legalitatea şi temeinicia hotărârii sub toate aspectele. Prin excepţie de la această regulă, motivele de ordine publică pot fi invocate şi din oficiu.
Principiul tantum devolutum quantum appelatum îşi găseşte consacrare în dispoziţiile art. 295 alin (1) C. proc. civ., conform cărora instanţa va verifica în limitele investirii cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă.
Cel de al doilea principiu tantum devolutum quantum iudicatum vizează faptul că instanţa de apel nu poate verifica decât aspectele cu care prima instanţă a fost sesizată.
Raportând cele expuse la motivele de apel invocate de pârâţi, precum şi la considerentele hotărârii recurate, este de reţinut că într-adevăr instanţa de apel examinează alte aspecte decât cele cu care a fost investită prin motivele de apel, fiind astfel încălcate dispoziţiile art. 295 alin (1) C. proc. civ.
Astfel prin apelurile declarate în cauză, au fost aduse hotărârii instanţei de fond, următoarele critici:
Criticile din apel ale pârâtului Statul Român prin M.F.P. (filele 5-7 dosarul instanţei de apel), vizează greşita obligare a acestuia la plata sumei de 397.735 lei reprezentând contravaloarea construcţiei, (în prezent demolată), având în vedere că în cauză nu s-a făcut dovada că Statul Român nu a acordat despăgubiri pentru imobilele expropriate.
Pârâtul Municipiul Bucureşti a criticat hotărârea instanţei de fond sub aspectul necompetenţei materiale a Tribunalului Bucureşti (ca instanţă de fond), a lipsei calităţii procesual pasive, precum şi a încălcării dispoziţiilor art. 1 şi 2 C. proc. civ., a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, precum şi a Deciziilor nr. 32/2008 şi respectiv nr. 33/2008 a Înaltei Curții de Casație și Justiție.
Apelul declarat de pârâta Patriarhia Română cuprinde critici legate de nulitatea hotărârii instanţei de fond în condiţiile nerespectării dispoziţiilor imperative ale art. 261 pct. 5 şi 7 C. proc. civ., a ignorării Deciziei nr. 32/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, (obligatorie pentru instanţa de fond), cu privire la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie, precum şi critici cu privire la O.U.G. nr. 94/2000.
Faţă de aceste aspecte, este de reţinut că nici unul dintre apelanţi nu a formulat critici în legătură cu inadmisibilitatea acţiunii determinată de incidenţa în cauză a O.U.G. nr. 83/1999, or, instanţa de apel cu depăşirea limitelor investirii, a respins acţiunea principală şi cererea conexă ca inadmisibilă, determinat tocmai de incidenţa acestui act normativ.
Întrucât legalitatea hotărârii atacate în apel trebuia analizată în funcţie de motivele de fapt şi de drept reţinute de instanţa de fond la adoptarea soluţiei, precum şi în raport de motivele de apel invocate, în condiţiile încălcării dispoziţiilor legale sus evocate, este de reţinut că, în cauză, sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. în ceea ce priveşte depăşirea limitelor de investire, precum şi ale art. 304 pct. 7 C. proc. civ., întrucât urmare a soluţiei pronunţate şi argumentate pe un alt temei, de inadmisibilitate, decât cel invocat de apelanţi, instanţa nu a intrat în analiza motivelor de apel, ceea ce se impune a se efectua cu ocazia rejudecării.
Din perspectiva celor expuse, urmează a se admite recursul reclamantei, a se casa decizia recurată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleaşi instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanta Fundaţia Caritatea împotriva Deciziei civile nr. 60/A din 21 februarie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 noiembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5183/2013. Civil. Marcă. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5467/2013. Civil. Brevete de invenţii. Recurs → |
|---|
