ICCJ. Decizia nr. 5266/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Contestaţie în anulare - Fond
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5266/2013
Dosar nr. 2922/1/2013
Şedinţa publică din 14 noiembrie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti la data de 8 iunie 1994, reclamantul T.D., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Finanţelor Publice, Prefectura municipiului Bucureşti şi a Sectorului Agricol Ilfov, Consiliul general al municipiului Bucureşti, Consiliul local al sectorului 4 Bucureşti, SC A.V.L.B. SA, a solicitat să se constate că este proprietarul imobilului situat în Bucureşti, str. George Georgescu (fostă Calea Rahovei).
În motivarea cererii formulate, reclamantul a arătat că imobilul, proprietatea autoarei sale, C.A., a fost naţionalizat în mod abuziv în baza Decretului nr. 92/1950.
Prin sentinţa nr. 6117 din data de 10 octombrie 1996 pronunţată de Judecătoria sectorului 4 Bucureşti s-a dispus respingerea acţiunii civile, ca inadmisibilă, reţinându-se că sunt aplicabile în cauză dispoziţiile Legii nr. 112/1995, care reglementează o procedură administrativă specială şi obligatorie, pentru restituirea imobilelor naţionalizate.
Prin decizia civilă nr.681/ A din data de 5 martie J998 pronunţată de Tribunalul. Bucureşti, a fost admis apelul declarat de reclamanţi, s-a desfiinţat sentinţa atacată şi s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare ia instanţa de fond.
Pronunţând sentinţa nr. 10597 din data de 10 noiembrie 1999, Judecătoria sectorului 4 Bucureşti, a respins acţiunea formulată de reclamant, constatând lipsa calităţii procesuale active, iar prin decizia civilă nr. 1636 din data de 19 iunie 2000, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă şi de contencios administrativ a admis apelul declarat de reclamant, a desfiinţat sentinţa instanţei de fond şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare.
În fond, după casare, cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti sub nr. 3693/2000, reclamantul înţelegând să-şi completeze acţiunea, solicitând, pe lângă restituirea imobilului şi constatarea nulităţii absolute a tuturor contractelor de vânzare - cumpărare încheiate de Primăria municipiului Bucureşti cu privire la imobilul în litigiu, în contradictoriu şi cu L.V., S.C., S.M., R.G. şi P.M.
Prin încheierea din data de 9 iunie 2008, instanţa a dispus conexarea cauzei cu Dosarul nr. 2841/4/2008, al Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti, în care calitatea de reclamant o avea C. (C.) E.G.
Prin sentinţa nr. 3207 din data de 4 mai 2009 pronunţată de Judecătoria sectorului 4 Bucureşti, s-a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, care, la rândul său, prin decizia nr. 114 din 1 februarie 2010 şi-a declinat competenţa în favoarea primei instanţe şi, constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a înaintat cauza Curţii de Apel Bucureşti pentru rezolvarea conflictului negativ de competenţă.
Pronunţând sentinţa civila nr. 9/ F din 6 mai 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Această instanţă, prin sentinţa nr.851 din 26 aprilie 2011, a admis acţiunea formulată de reclamanţii T.D.A. şi W.S.Ş., moştenitorul defunctei C.E.G., constatând nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului în litigiu şi nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare din 16 ianuarie 1998, 19 ianuarie 1998, 09 decembrie 1997, 14 aprilie 1997, 29 septembrie 1997 şi 21 octombrie 1998.
Prin aceeaşi hotărâre s-a dispus lăsarea în liniştită posesie şi deplină proprietate a apartamentelor care compun imobilul către R.G. (ap. nr. 2, parter), M.M. (ap. nr. l, parter corp C), S.C. şi S.M. (ap. nr. 3, mansardă), I.M. şi I.L. (ap. nr. 2, parter, corp B), L.V. (ap. nr. 7M, parter, corp A), C.M., succesoare a defunctei P.M., iar Primăriei Municipiului Bucureşti apartamentele nevândute, situate în acelaşi imobil.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin decizia nr. 22 din 24 ianuarie 2012, a respins, ca nefondate, apelurile formulate de pârâţii M.M., S.C., S.M., C.M., I.M., I.L. şi municipiul Bucureşti prin primarul generai constatând că, în mod legal şi temeinic instanţa de fond a reţinut că cererea reclamanţilor este admisibila şi poate fi analizată de instanţele judecătoreşti, potrivit dispoziţiilor art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, din moment ce a fost promovată o cerere de revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Prin decizia nr. 2479 pronunţată la data de 24 aprilie 2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civila, a respins, ca nefondate, recursurile declarate de pârâţii M.M., S.C. şi S.M. împotriva încheierii de şedinţă din data de 10 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie; a dispus respingerea, ca nefondate, a recursurilor formulate de pârâţii C.M., I.M. şi I.L. împotriva deciziei nr. 22/ A din 24 ianuarie 2012 pronunţate de aceeaşi instanţă, cu obligarea tuturor recurenţilor ia plata cheltuielilor de judecată în cuantum total de 2,105 iei către reclamanţi.
Împotriva acestei decizii au formulat contestaţie în amânare pârâţii M.M., S.C. şi S.M., întemeiată pe dispoziţiile art. 318 C. proc. civ.
În motivarea contestaţiei în anulare, contestatorii au susţinut că, prin decizia a cărei retractare se solicită, instanţa de recurs a omis să cerceteze unele dintre motivele de recurs invocate de aceştia şi că, în mod greşit, la pronunţarea hotărârii, instanţa nu a ţinut cont de conţinutul unor înscrisuri aflate la dosarul cauzei.
Un prim motiv al contestaţiei în anulare se referă la faptul că, prin recursul pe care i-au formulat în cauză contestatorii au susţinut că efectul abuziv şi nelegalitatea preluării imobilului de către stat nu au fost constatate de instanţele judecătoreşti, astfel încât titlul în baza căruia statul a preluat imobilul în patrimoniul său şi-a continuat valabilitatea, din anul 1994 până la apariţia Legii nr. 10/2001 şi, respectiv a Legii nr. 213/1998.
Din această perspectivă, instanţa, dând eficienţă principiului aplicării imediate a legii noi, aplicabilă şi situaţiilor juridice în curs de desfăşurare la data apariţiei acesteia, erau incidente, în cauză dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi ale Legii nr. 213/1998.
Cel de-al doilea motiv al contestaţiei în anulare vizează faptul că instanţa de recurs nu a analizat critica formulată prin cererea de recurs referitoare la buna-credinţă a contestatorii or, în calitatea acestora de cumpărători ai imobilului în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.
În acest sens, contestatorii au apreciat că, în mod greşit instanţa de recurs a constatat reaua-credinţă a acestora la achiziţionarea imobilului, considerând că nu au depus minimele diligente în vederea identificării situaţiei juridice a imobilului, fără a preciza, în motivarea hotărârii care erau acestea, mai ales că vânzătorul deţinea, cu titlu valabil, imobilul în litigiu.
Ultimul motiv al contestaţiei în anulare vizează greşita aplicare a legii civile în timp, în speţă, acesteia fiindu-i aplicabile dispoziţiile Legii nr.10/2001.
Din această perspectivă, instanţele învestite cu soluţionarea pricinii au considerat, în mod eronat, că singurele dispoziţii incidente în cauză sunt cele ale dreptului comun, deoarece cererea de chemare în judecată a fost introdusă înainte de apariţia Legii nr. 10/2001, deşi precizarea acţiunii civile făcută de reclamanţi, referitoare la revendicarea imobilului a intervenit după intrarea în vigoare a acestui act normativ.
Analizând prioritar excepţiile invocate, din oficiu, în aplicarea dispoziţiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:
Excepţia netimbrării contestaţiei in anulare formulată de M.M., urmează a fi admisă, pentru următoarele considerente:
Pentru termenul de judecată din data de 14 noiembrie 2013 contestatoarea a fost citată cu menţiunea de a achita taxa judiciară de timbru în cuantum de 10 lei şi timbru judiciar de 0,3 lei, datorate pentru soluţionarea căii extraordinare de atac exercitate, în temeiul dispoziţiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru şi, respectiv art. 3 din Legea nr. 123/1997 pentru modificarea şi completarea O.G. nr. 32/1995, privind timbrul judiciar, actualizată.
În principiu, taxele de timbru se plătesc anticipat, astfel încât la primirea cererilor trebuie să se solicite părţii să facă dovada plăţii, în întregime, a taxei datorate pentru cererea cu soluţionarea căreia a învestit instanţa.
Cu toate acestea, potrivit dispoziţiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 146/1997, dacă taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal, în momentul înregistrării acţiunii sau cererii, instanţa va pune în vedere petentului să achite suma datorată până la primul termen de judecată.
Având în vedere că prin citaţia emisă, instanţa supremă a pus în vedere contestatoarei să achite taxa judiciară de timbru şi timbrul judiciar aferent cererii sale, stabilind şi cuantumul acestora, obligaţie faţă de care nu s-a conformat, în aplicarea dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 şi a prevederilor art. 9 din O.U.G. nr. 32/1995, urmează a anula, ca netimbrată, contestaţia în anulare formulată de M.M.
Excepţia nulităţii contestaţiei în anulare formulată de S.M. urmează a fi admisă, pentru următoarele argumente:
Potrivit dispoziţiilor art. 133 alin. (1) C. proc. civ., cererea de chemare în judecată care nu cuprinde numele reclamantului sau al pârâtului, obiectul ei sau semnătura, va fi declarata nulă, iar alin. (2) al aceluiaşi text de lege dispune că lipsa semnăturii se poate împlini în tot cursul judecăţii.
În speţă, contestaţia în anulare formulată de S.M. nu poartă semnătura acesteia.
În respectarea dispoziţiilor legale mai sus menţionate, instanţa a dispus citarea contestatoarei cu menţiunea de a se prezenta în instanţă pentru a semna cererea sau de a depune un exemplar semnat al acesteia, împrejurare care rezultă şi din citaţia aflată la fila 47 din dosar.
Constatând că la termenul de judecată acordat în acest sens contestatoarea nu s-a prezentat nici personal şi nici prin reprezentant în vederea complinirii lipsei semnăturii, Înalta Curte, faţă de caracterul imperativ al normei consacrate de dispoziţiile art. 133 alin. (1) C. proc. civ., reţine că actul de procedură efectuat în cauză de contestatoarea S.M. nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru validitatea sa, motiv pentru care constată nulitatea acestuia.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Anulează, ca netirnbrată, contestaţia în anulare formulată de contestatoarea M.M. împotriva deciziei nr. 2479 din 24 aprilie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.
Anulează contestaţia în anulare formulată de S.M., împotriva aceleaşi decizii, pentru lipsa semnăturii.
Irevocabilă.
Pronunţată în. şedinţă publică, astăzi, 14 noiembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5255/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5294/2013. Civil → |
|---|
