ICCJ. Decizia nr. 5255/2013. Civil

Decizii civile ICCJ 2013

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 5255/2013

Dosar nr. 13968/3/2007

Şedinţa publică din 14 noiembrie 2013

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 20 aprilie 2007, pe rolul Tribunalului Bucureşti, sub nr. 13968/3/2007, reclamantele C.E. şi U.I. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Sănătăţii Publice, să se constate refuzul pârâtului de a soluţiona notificarea privind restituirea în natură a cotei de 1/2 din imobilul teren şi construcţie, Sanatoriul de Nevroze Predeal, fost Sanatoriul Dr. Cosmuţă, judeţul Braşov şi obligarea pârâtului la emiterea deciziei de restituire în natură a cotei de 1/2 din imobil.

Separat, prin contestaţia înregistrată la data de 23 octombrie 2007 pe rolul aceluiaşi tribunal, sub nr. 36471/3/2007, reclamantele M.I.V. şi U.I. au solicitat anularea Deciziei nr. 9497 din 11 septembrie 2007 emisă! între timp, de pârâtul Ministerul Sănătăţii Publice şi restituirea în natură a cotei de 1/2 din imobil, iar, în subsidiar, obligarea acestuia la emiterea unei decizii de restituire în natură a cotei de 1/2 din imobil.

Prin întâmpinare, Ministerul Sănătăţii Publice a solicitat respingerea cererii ca lipsită de obiect, arătând că prin Decizia nr. 9497 din 11 septembrie 2007 a soluţionat notificarea reclamantelor, în sensul respingerii cererii de restituire a imobilului, astfel încât, acţiunea a rămas fără obiect.

Totodată, a solicitat introducerea în cauză a numitului K.l.G.S. care, prin notificare, a solicitat restituirea în natură a întregului imobil, pretinzând că are calitatea de persoană îndreptăţită, în sensul Legii nr. 10/2001.

Prin încheierea de şedinţă din 18 februarie 2008, instanţa a dispus conexarea Dosarului nr. 36971/3/2007 la Dosarul nr. 13968/3/2007. De asemenea, a respins cererea pentru chemarea în judecată a unei alte persoane, în temeiul art. 57 alin. (20 C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 1408 din 07 decembrie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a admis acţiunea, s-a anulat Decizia nr. 9497 din 11 septembrie 2007 emisă de Ministerul Sănătăţii şi s-a constatat calitatea reclamantelor de persoane îndreptăţite la restituire pentru cota de 1/2 din imobilul teren şi construcţie - Sanatoriul de Nevroze Predeal, fost Sanatoriul Dr. Cosmuţă, judeţul Braşov, aşa cum a fost identificat prin expertiza tehnică efectuată în cauză. Totodată, s-a dispus restituirea în natură.

Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că, prin Decizia nr. 9497 din 11 septembrie 2007, intimatul Ministerul Sănătăţii Publice a respins notificarea contestatoarelor C.E. şi U.I. privind restituirea în natură a cotei de 1/2 din Sanatoriul de Nevroze Predeal şi terenul aferent, format din toate clădirile existente, fost Sanatoriul Dr. Cosmuţă.

Cu privire la calitatea de persoane îndreptăţite a contestatoarelor, instanţa a reţinut, din analiza înscrisurilor depuse la dosar, că reclamantele au calitatea de moştenitoare ale defunctului C.Z. şi deci, sunt persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii în sensul Legii nr. 10/2001.

În baza actului de tranzacţie autentificat la 22 aprilie 1945 de Notarul Public S.O. din Tăşnad şi legalizat sub la 27 aprilie 1945 la Tribunalul Ilfov, secţia notariat, C.Z. a dobândit în proprietate cota de 1/2 din Sanatoriul de la Predeal, de la S.I., unica moştenitoare a nepoatei sale de fiu, C.C., măritată cu C.Z., act depus în copie la filele 19-20 dosar.

Imobilul a fost identificat potrivit raportului de expertiză tehnică efectuat în cauză de expert A.G., prin comisia rogatorie ce a făcut obiectul Dosarului nr. 7795/62/2008 pe rolul Tribunalului Braşov, ataşat dosarului cauzei.

S-a constatat că acesta a fost trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 302/1948 pentru naţionalizarea instituţiilor sanitare particulare, act normativ cu privire la care instanţa a reţinut că, deşi nu este enumerat în mod expres în cuprinsul art. 2 din Legea nr. 10/2001, enumerarea din acest text de lege nu este limitativă, ci doar exemplificativă. Apreciind că acest act normativ contravenea Constituţiei şi C. civ., iar în cauză nu s-a făcut dovada încasării vreunei despăgubiri pentru imobilul naţionalizat, tribunalul a constatat că imobilul se încadrează în prevederile Legii nr. 10/2001 republicată, la art. 2 alin. (1) lit. a), ca fiind imobil preluat în mod abuziv.

În raport de prevederile art. 7 alin. (1) din Lege, prin care se consacră principiul restituirii în natură, prima instanţă a admis acţiunea, astfel cum a fost formulată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul Ministerul Sănătăţii care, în susţinerea motivelor de nelegalitate şi netemeinicie formulate, a pretins că greşit a fost admisă contestaţia, întrucât reclamantele nu fac dovada calităţii de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii în sensul Legii nr. 10/2001. Astfel, Z.C., după care se consideră moştenitoare reclamantele, nu a dobândit dreptul de proprietate asupra cotei din imobil prin actul de tranzacţie încheiat între el şi S.I.

În plus, între el şi următoarea soţie, E.O., nu s-a încheiat convenţie matrimonială prin care să se stipuleze în mod expres dreptul de moştenire al soţului supravieţuitor, iar certificatul de moştenitor de pe urma acestuia lipseşte. Mai mult, din actele de stare civilă aflate la dosarul cauzei rezultă neconcordante în privinţa prenumelui celor două soţii ale lui Z.C., iar imobilul apare individualizat cu numere topografice diferite.

S-a invocat de către apelant şi faptul că, în extrasul din registrul stării civile pentru căsătoriţi pe anul 1931, din 1945, din care rezultă încheierea căsătoriei între Z.C. şi C.l.

H.C., la data de 22 iulie 1937, în coloana intitulată "prenumele şi numele părinţilor mirelui" apare A.C., iar în extrasul din Registrul stării civile pentru căsătoriţi pe anul 1944, din care rezultă încheierea căsătoriei între Z.C. şi E.O., la data de 06 mai 1944, în coloana intitulată "numele de botez şi de familie al părinţilor mirelui" apare A.C.

Apelantul a mai arătat că în extrasul din registrul stării civile pentru căsătoriţi pe anul 1937, din 1945, din care rezultă încheierea căsătoriei între Z.C. şi C.I.H. Cosmuţa, la data de 22 iulie 1937, în coloana intitulată „prenumele, numele, vârsta, profesiunea, domiciliul, locul şi data naşterii miresei", apare C.I.H., iar în extrasul din Registrul stării civile pentru morţi pe anul 1944, din 1944, din care rezultă decesul lui C.Z.C., la data de 11 martie 1944, în coloana intitulată „prenumele, numele, profesiune, confesiunea şi domiciliul decedatului, apare doar prenumele C.

Din extrasul din registrul funciar, aflat în traducere din limba germană, legalizat sub semnătură de către traducător din 18 iunie 2001, nu rezultă identitatea de imobil, cu cel ce formează obiectul litigiului.

De asemenea, din actele dosarului nu rezultă dacă la data preluării imobilului, terenul se afla în intravilan, astfel încât, să fie exclusă aplicarea art. 8 din Legea nr. 10/2001, iar asupra aceluiaşi imobil pretinde că are calitate de persoană îndreptăţită şi numitul K.l.G.S. Astfel fiind, nu se putea dispune restituirea în natură a imobilului, cum just s-a reţinut prin decizia pe care a emis-o.

Prin Decizia civilă nr. 191/ A din 22 februarie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul, a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, reţinând că aceasta nu a clarificat toate aspectele ce ţin de calitatea reclamantelor de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii pentru imobilul din litigiu.

Recursul declarat de către reclamante a fost admis prin Decizia nr. 1264 din 24 februarie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, care a casat decizia şi trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, reţinând că, în baza art. 297 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel este ţinută să clarifice şi să răspundă motivelor de apel formulate.

Reluând judecata apelului, prin Decizia civilă nr. 62/ A din 22 februarie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în majoritate, a admis apelul pârâtului, a schimbat sentinţa apelată, a constatat calitatea reclamantelor de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii pentru cota de Vz din imobil, a respins cererea de restituire în natură şi a obligat pârâtul să emită dispoziţie prin care să propună măsuri reparatorii în echivalent în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 şi să o înainteze, împreună cu întreaga documentaţie, C.C.S.D.

Sub aspectul criticilor din apel referitoare la nedovedirea de către reclamante a calităţii lor de persoane îndreptăţite la restituire, curtea de apel a constatat că, în cel de-al doilea ciclu procesual, reclamantele au depus la dosarul cauzei certificatul de moştenitor de pe urma defunctului Z.C., decedat la 05 martie 1948, la Dumbrăveni, în România, emis de Judecătoria Raionului Graz Austria, la data de 24 octombrie 1952, tradus în limba română, din care rezultă că, după acest defunct au rămas ca moştenitori legali, văduva sa, I.C.u, născută O., cu cota de Va şi fiica sa minoră, I.C., născută la 27 martie 1946, cu o cotă de % din averea succesorală.

Totodată, M.F.P., la solicitarea expresă formulată de către apelantele-reclamante, a arătat cu adresa din 05 noiembrie 2012, că Sanatoriul de Nevroze Predeal, este unitate sanitară publică de interes naţional, aflată în subordinea Ministerului Sănătăţii şi este inclusă în inventarul bunurilor din domeniul public al statului, aprobat prin H.G. nr. 1705/2006 dată în aplicarea art. 20 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică.

Conform art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 sunt îndreptăţite, în înţelesul prezentei legi, la măsuri reparatorii constând în restituirea în natură sau, după caz, prin echivalent, persoanele fizice proprietare ale imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora.

De asemenea, prin art. 4 alin. (2) din aceeaşi lege se prevede că, de prevederile prezentei legi, beneficiază şi moştenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptăţite.

Răspunzând motivelor de apel referitoare la lipsa calităţii reclamantelor de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii pentru imobilul din litigiu, curtea de apel a reţinut că imobilul din litigiu a fost dobândit de către C.C. (născută C.) prin moştenire de la tatăl său, A.C., aşa cum rezultă din procesul-verbal întocmit la data de 25 martie 1946 de Comisiunea de înfiinţare a C.F. din Predeal, judeţul Prahova.

În anul 1937, C.l.H.C. s-a căsătorit cu Zaharia Colceriu în anul 1944 a decedat C.Z.C., unica moştenitoare a acesteia fiind bunica sa, S.I.

Prin actul de tranzacţiune autentificat din 27 aprilie 1945 la Secţia Notariat a Tribunalului Ilfov, S.I. a cedat către soţul defunctei C.C., Z.C., proprietatea asupra unei jumătăţi din imobil. La data de 06 mai 1944, Z.C. s-a căsătorit cu O.E. (născută, în comuna Fălciu, raionul Murgeni) devenită în urma căsătoriei C.E., din această căsătorie rezultând o fiică, I., căsătorită U., reclamantă în cauza de faţă.

La data de 17 martie 1951, C.E., văduva lui C.Z., s-a recăsătorit cu C.V., dobândind astfel numele de C.E., aşa cum figurează, de altfel, şi în notificarea din 17 iulie 2001. Din această căsătorie a rezultat cea de-a doua fiica a E.C., I.V., căsătorită M., reclamantă în prezenta cauză.

La rândul ei, prima fiica a E.C., rezultată din căsătoria cu C.Z., a dobândit în urma căsătoriei numele de U.

Actul de tranzacţie autentificat la Tribunalul Ilfov, secţia notariat şi înregistrat în 1945, prin care S.I., unica moştenitoare a nepoatei sale de fiu, C.C., decedată la 11 martie 1944 (prima soţie a lui C.Z.), îi recunoaşte acestuia dreptul de proprietate asupra unei jumătăţi din cele două sanatorii de la Predeal şi de la Cluj, în schimbul renunţării acestuia la orice pretenţii băneşti asupra moştenirii soţiei sale, constituie titlu de proprietate pentru C.Z.

Din certificatul de moştenitor de după Z.C., decedat la 05 martie 1948, la Dumbrăveni, în România, emis sub nr. 20A438/48/56 de Judecătoria Raionului Graz Austria, la data de 24 octombrie 1952, tradus în limba română, depus în rejudecare în apel, rezultă cu evidenţă că, după acest defunct au rămas ca moştenitori legali, văduva sa, I.C., născută O., cu cota de Va şi fiica sa minoră, I.C., născută la 27 martie 1946, cu o cotă de Va din averea succesorală.

La data de 04 iulie 2007, petenta C.E. a decedat, masa succesorală a acesteia fiind dobândită în cote egale de cele două fiice ale sale, M.I.V. şi U.I., aşa cum rezultă din certificatul de moştenitor din 25 iulie 2007, întocmit de Biroul Notarilor Publici Asociaţi T.P.V. şi T.D.M. (Anexa nr. 2).

Certificatul de moştenitor sus-menţionat este de natură să justifice calitatea procesuală activă în prezenta cauză a lui M.I.V., ca succesoare a mamei sale, C.E., şi a lui U.I., care acţionează atât în nume propriu, cât şi ca succesoare a mamei sale.

Ca urmare, calitatea reclamantelor de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii în sensul art. 3 alin. (1) lit. a) şi art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, asupra imobilului în litigiu, nu mai poate fi pusă la îndoială, la fel ca şi declaraţiile de notorietate asupra identităţii acestora şi a autoarelor lor.

Sub acest ultim aspect, referitor la lipsa identităţii de prenume a mamei lui Z.C. care, în extrasul din registrul stării civile pentru căsătoriţi pe anul 1937, apare ca A.C., iar în extrasul din registrul stării civile pentru căsătoriţi pe anul 1944, apare ca A.C., curtea de apel a reţinut că este vorba despre o eroare materială, lipsită de importanţă şi care nu afectează în niciun mod identificarea lui Z.C., având în vedere că în toate actele privitoare la Z.C., depuse în susţinerea notificării, acesta apare ca fiind născut la Curtici, judeţul Arad, la data de 22 august 1911 (extrasul din Registrul stării civile pentru căsătoriţi pe anul 1937, extrasul din Registrul stării civile pentru căsătoriţi pe anul 1944, certificatul de moarte al lui Z.C., extrasul din registrul stării civile pentru morţi pe anul 1948).

Instanţa de apel a mai reţinut că, aşa cum rezultă din notificarea din 17 iulie 2001 şi din actele anexate, petentele C.E. şi U.I. au fost unicele moştenitoare ale lui C.Z., proprietarul imobilului, calitate în care au dobândit întreaga masă succesorală a acestuia, inclusiv cota de 1/2 din imobil.

În toate actele privitoare la Z.C., depuse în susţinerea notificării, numele tatălui este Z. (extrasul din registrul stării civile pentru căsătoriţi pe anul 1937, extrasul din Registrul stării civile pentru căsătoriţi pe anul 1944, certificatul de moarte al lui Z.C., extrasul din Registrul stării civile pentru morţi pe anul 1948).

Numele mamei apare A. numai în extrasul din registrul stării civile pentru căsătoriţi pe anul 1937, în celelalte acte numele său fiind menţionat A. (extrasul din Registrul stării civile pentru căsătoriţi pe anul 1944, extrasul din Registrul stării civile pentru morţi pe anul 1948);mai mult decât atât, numele dinainte de căsătorie al mamei lui Z.C. este acelaşi în toate actele, respectiv M.

Cu privire la lipsa identităţii de prenume a soţiei lui Z.C. care, în extrasul din Registrul stării civile pentru căsătoriţi pe anul 1937, apare C.I.H., iar în extrasul din Registrul stării civile pentru morţi pe anul 1944, apare doar Clotilde, curtea de apel a apreciat că este vorba despre este o simplă omisiune, fără relevanţă sub aspectul identificării persoanei, atâta timp cât, în toate actele privitoare la C.Z., depuse în susţinerea notificării, aceasta apare ca fiind născută la data de 27 februarie 1911, la Graz, în Austria, numele tatălui fiind acelaşi, A.

În certificatul de naţionalitate din 1936 emis de Primăria Municipiului Cluj se arată că domnişoara C.C., casnică, fiica lui A.C., s-a născut la Graz, Austria, având cetăţenie română şi fiind de confesiune catolică, elemente menţionate atât în extrasul din registrul stării civile pentru căsătoriţi pe anul 1937, cât şi în registrul stării civile pentru morţi pe anul 1944.

Cu privire la lipsa identităţii de nume pentru C.E. şi C.I., Ministerul Sănătăţii Publice a susţinut că rectificarea actelor de stare civilă se face potrivit legii şi nu prin prezentarea unei declaraţii de martor. Cu privire la această susţinere, curtea de apel a reţinut că procedura de rectificare a actelor de stare civilă nu are nicio legătură cu obiectul notificării, declaraţia de notorietate fiind depusă cu intenţia de a dovedi identitatea dintre I. şi E.C. şi nu de a obţine o rectificare a actelor de stare civilă, o astfel de operaţiune nefiind, oricum, de competenţa entităţii învestite cu soluţionarea notificării.

Chiar şi în lipsa unei astfel de declaraţii, stabilirea identităţii dintre I.C. şi E.C. nu reprezintă în fapt o problemă reală, atâta timp cât din toate actele de stare civilă depuse în susţinerea notificării rezultă că este vorba despre una şi aceeaşi persoană, născută O., fiica lui E.V. şi a A., locul naşterii comuna Fălciu, raionul Murgeni. Datele de identificare menţionate mai sus se regăsesc atât în certificatul de naştere, extrasul din Registrul stării civile pentru căsătoriţi pe anul 1944 cât şi în certificatul de căsătorie, toate aceste documente fiind suficiente pentru identificarea E.C.

De altfel, singurul act de stare civilă în care reclamanta C. este menţionata că numele I. este certificatul de naştere al fiicei sale, Ileana, unde, evident dintr-o eroare materială, la prenumele mamei este menţionat I., în loc de E. De altfel, chiar din analiza acestui act de stare civilă eliberat în anul 1946, rezultă că mama avea vârsta de 28 de ani, adică exact vârsta la acea dată a E.C. De asemenea, numele de familie al mamei este menţionat corect, C., la fel ca şi numele şi prenumele tatălui, Z.C.

Cu privire la neîncheierea unei convenţii matrimoniale între Z.C. şi E.O., prin care să se stipuleze în mod expres dreptul la moştenire al soţului supravieţuitor, curtea de apel a reţinut că, la data decesului lui Z.C., respectiv 5 martie 1948, era în vigoare Legea nr. 319/1944 pentru dreptul de moştenire al soţului supravieţuitor, iar conform art. 1 alin. (1) lit. a) Legea nr. 319/1944, în forma în vigoare la acea dată, "soţul supravieţuitor moşteneşte din averea celuilalt soţ după cum urmează (...) când vine la secesiune cu copiii legitimi şi recunoscuţi sau numai cu unii din ei, ori cu descendenţii lor, moşteneşte o pătrime".

Având în vedere cele de mai sus, este complet lipsită de relevanţă inexistenţa unei convenţii matrimoniale la data încheierii căsătoriei dintre Z.C. şi E.O., atâta timp cât, la data decesului lui Z.C., era în vigoare Legea nr. 319/1944 care recunoştea dreptul la moştenire al soţului supravieţuitor.

Dincolo de argumentele de mai sus, instanţa de apel a mai reţinut că lipsa unei convenţii matrimoniale între Z.C. şi E.O. nu ar putea afecta drepturile fiicei rezultate din această căsătorie, U.I. Aşa fiind, chiar în ipoteza în care s-ar considera, prin reducere la absurd, că soţia supravieţuitoare nu ar putea veni la succesiune datorită inexistenţei unei convenţii matrimoniale care să îi confere în mod expres acest drept, este dincolo de orice îndoială că fiica lui Z.C., U.I., are dreptul de a culege moştenirea tatălui său, potrivit legislaţiei în vigoare atât înainte, cât şi după 1948.

Acest motiv de apel a fost considerat de curtea de apel ca fiind neîntemeiat şi din perspectiva împrejurării că, prin simpla depunere a certificatului de moştenitor de după Z.C. în apel, se dovedeşte dreptul de moştenire al soţiei supravieţuitoare şi al fiicei sale.

În considerentele deciziei din apel s-a mai reţinut că imobilul este identificat conform raportului de expertiză tehnică specialitatea topografie şi cadastru întocmit de expertul G.A., în dosarul de comisie rogatorie întocmit la Tribunalul Braşov, iar în urma studiului planului cadastral al localităţii Predeal, a planului de încadrare în zonă şi în urma comparării lor cu planul de situaţie rezultat în urma măsurătorilor prin încadrarea vecinătăţilor, expertul a conchis că acesta este situat pe Valea Râşnoavei, în teritoriul administrativ al oraşului Predeal, judeţul Braşov, fost Sanatoriul de Nevroze Predeal, care a aparţinut doctorului Cosmutză.

Acesta este compus din suprafaţa de 10.000 mp teren pe care sunt amplasate construcţii, respectiv clădirea Sanatoriului de Nevroze Predeal şi anexe (garaj, cabană, 4 magazii, beci, alte magazii etc).

Faptul că Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Braşov nu a pus la dispoziţia instanţei copii de pe documentele cadastrale cu privire la imobil, face credibile susţinerile reclamantelor precum că parte din arhivă a fost distrusă ca urmare a unui incendiu. în acest context, lipsa documentaţiei cadastrale nu împiedică constatarea dreptului de proprietate al doctorului Z.C. asupra imobilului în baza actului de proprietate susmenţionat şi a identificării imobilului prin raportul de expertiză.

În interpretarea art. 8 din Legea nr. 10/2001, conform cu care nu intră sub incidenţa prezentei legi terenurile situate în extravilanul localităţilor la data preluării abuzive, sau la data notificării, curtea de apel a avut în vedere constatarea din raportul de expertiză precum că întregul imobil este situat pe teritoriul administrativ al oraşului Predeal (situaţie în care se afla şi la data intentării notificării), cât şi faptul că obiect al notificării îl constituie şi construcţiile amplasate pe teren, ce nu intră sub incidenţa art. 8 din lege.

Imobilul a făcut obiectul Decretului nr. 302/1948 privind naţionalizarea instituţiilor sanitare particulare şi nu există dovezi că preluarea acestuia la stat s-a făcut în baza unei juste despăgubiri.

Chiar dacă Decretul nr. 302/1948 nu figurează în mod expres printre actele normative exemplificate prin art. 2 din Legea nr. 10/2001, curtea de apel a reţinut că imobilul face obiectul acestei legi, atâta vreme cât dispoziţiile alin. (1) lit. a) ale aceluiaşi articol fac trimitere la orice alte acte normative de naţionalizare cu privire la imobilele ce au făcut obiectul acestora, pe care le declară preluări abuzive.

În prezent, întregul imobil are destinaţia de sanatoriu de nevroze şi constituie proprietate publică, fiind inclus în inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al statului, aprobat prin H.G. nr. 1705/2006, dat în aplicarea art. 20 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi este subordonat Ministerului Sănătăţii.

Reclamantele au dreptul la măsuri reparatorii pentru cota de VA din acest imobil, în limita dreptului de proprietate al autorului lor Z.C., sens în care a dispus şi prima instanţă.

Conform art. 7 din Legea nr. 10/2001, de regulă, imobilele preluate în mod abuziv se restituie în natură.

De asemenea, conform art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, (1) în situaţia imobilelor având destinaţiile arătate în anexa nr. 2 lit. a), care face parte integrantă din prezenta lege, necesare şi afectate exclusiv şi nemijlocit activităţilor de interes public, de învăţământ, sănătate ori social-culturale, foştilor proprietari sau, după caz, moştenitorilor acestora li se restituie imobilul în proprietate cu obligaţia de a-i menţine afectaţiunea pe o perioadă de până la 3 ani, pentru cele arătate la pct. 3 din anexa nr. 2 lit. a), sau, după caz, de până la 5 ani de la data emiterii deciziei sau a dispoziţiei, pentru cele arătate la pct. 1, 2 şi 4 din anexa nr. 2 lit. a).

Textele de lege suscitate instituie regula şi posibilitatea restituirii în natură a imobilelor afectate activităţilor de interes public, situaţie în care se află şi imobilul din litigiu.

Numai că reclamantele nu sunt proprietarele întregului imobil, ci numai asupra unei cote indivize ideale de Vi din acesta, iar dreptul lor nu poate fi materializat, pentru a se putea dispune restituirea lui în natură. Dar, chiar dacă ar proceda în acest mod, reclamantele nu ar putea pune în executare hotărârea judecătoreasă.

Ele se află în indiviziune cu statul, iar asupra cotei ideale a acestuia de vA, instanţa nu poate dispune restituirea în natură. Aceasta întrucât, conform regulilor coproprietăţii pe cote-părţi, niciunul dintre copărtaşi nu are un drept exclusiv asupra unei părţi determinate din bun, privit în materialitatea sa, şi fiecare copărtaş are un drept exclusiv numai asupra cotei-părţi ideale din drept.

Dispoziţiile legale suscitate, respectiv dispoziţiile art. 7 alin. (1) şi art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, nu obligă instanţa la restituirea în natură a imobilelor ce fac obiectul legii, ci creează doar această posibilitate, urmând ca organul administrativ şi respectiv, instanţa de judecată să analizeze cererea formulată în acest sens prin notificare.

Curtea de apel, în majoritate, a reţinut că, dată fiind starea de indiviziune în cote egale cu statul, afectaţiunea dată de stat acestuia, cât şi posibilitatea acordării altor măsuri reparatorii, restituirea în natură a imobilului nu se impune, deoarece, din întreaga economie a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, rezultă că, persoanele îndreptăţite pot obţine atât restituirea în natură, cât şi măsuri reparatorii prin echivalent, atunci când restituirea în natură nu este posibilă.

Conform art. 1 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii în echivalent constând în despăgubiri acordate în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, se propun a fi acordate prin decizia sau, după caz, dispoziţia motivată a entităţii învestite potrivit prezentei legi cu soluţionarea notificării.

Aşa fiind, pârâtul, în calitate de unitate deţinătoare, a fost obligat să emită o dispoziţie prin care să propună măsuri reparatorii în echivalent - despăgubiri, pentru cota de lA din imobilul din litigiu.

De asemenea, conform art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, acesta a fost obligat să înainteze C.C.S.D. notificările formulate potrivit Legii nr. 10/2001, însoţite de întreaga documentaţie şi dispoziţia emisă.

Celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate, referitoare la anularea Deciziei nr. 9497 din 11 septembrie 2007 a Ministerului Sănătăţii Publice şi la constatarea calităţii de persoane îndreptăţite ale reclamantelor, au fost menţinute.

În motivarea opiniei separate, care a vizat numai aspectul juridic constând în posibilitatea restituirii în natură a unei cote ideale din dreptul de proprietate asupra unui imobil în baza Legii nr, 10/2001, s-a susţinut că, din punct de vedere legal, nu există niciun impediment pentru recunoaşterea dreptului de coproprietate în cotă de lA asupra bunului în litigiu, în favoarea reclamantelor, deoarece, după recunoaşterea acestui drept în baza procedurii speciale, părţile vor deveni coproprietare în indiviziune, asupra întregului bun, fiind libere să păstreze sau să sisteze starea de indiviziune.

Prin Legea nr. 10/2001 statul s-a obligat să restituie, în natură, toate imobilele aflate în proprietatea sa, iar restituirea unei cote indivize din dreptul de proprietate nu este o situaţie exclusă de la restituire, de vreme ce coproprietatea este o modalitate juridică în care poate exista dreptul de proprietate, iar legiuitorul nu a făcut nicio excepţie de la principiul restituirii în natură în diferitele situaţii juridice în care se poate prezenta dreptul de proprietate (în speţă - proprietate pe cote-părţi).

Dimpotrivă, legiuitorul a întărit principiul expus în art. 7 din Legea nr. 10/2001 prin aceea că a reglementat multiple modalităţi de restituire în natură, parţiale, în compensare cu alte bunuri sau servicii sau a prevăzut situaţii de fapt în care restituirea în natură va fi prioritară, chiar şi atunci când imobilele trecute în proprietatea statului au fost transformate ori le-au fost adăugate alte imobile, pe verticală sau pe orizontală (art. 19 din Legea nr. 10/2001) ceea ce reprezintă, în esenţă, nu numai consecvenţa cu principiul restituirii în natură a imobilelor, ci şi obligativitatea respectării acestuia în situaţii juridice cu mult mai complexe decât cea existentă în speţă.

De aceea, din interpretarea sistematică a legii speciale nu rezultă niciun impediment legal la restituirea în natură a cotei indivize de Vi din dreptul de proprietate asupra bunului în litigiu, iar ceea ce, din punct de vedere juridic, reprezintă recunoaşterea dreptului, din punct de vedere material, reprezintă trimiterea în posesie asupra bunului, în modalitatea specifică în care poate fi exercitat dreptul de coproprietate şi în limitele temporale prevăzute de art. 16 din Legea nr. 10/2001 coroborat cu anexa 2 lit. a) pct. 2 din lege.

Împotriva Deciziei nr. 62/ A din 22 februarie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, au declarat recurs reclamantele M.I.V., U.I. şi pârâtul Ministerul Sănătăţii.

Invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamantele au susţinut că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile legale care stabilesc principiul restituirii în natură a imobilelor ce formează obiectul preluărilor abuzive (art. 7 din Legea nr. 10/2001). Instanţa de apel a lipsit de eficientă legislativă principiul general de drept restitutio în integrum, reglementat de dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 10/2001. Este evident că intenţia legiuitorului este în sensul reparării prejudiciului creat în patrimoniul persoanelor îndreptăţite prin restituirea în natură a imobilelor revendicate şi doar în măsura în care acest lucru nu este posibil, restituirea se va face prin echivalent.

Se mai susţine că instanţa de apel a încălca şi prevederile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, ce instituie regula şi, totodată, posibilitatea restituirii în natura a imobilelor afectate activităţilor de interes public. însăşi considerentele deciziei recurate confirmă încadrarea situaţiei litigioase în ipoteza de reglementare a dispoziţiilor art. 16 din Legea nr. 10/2001.

Argumentele invocate de instanţa de apel pentru refuzul nejustificat de a restitui imobilul în natură nu sunt fundamentate pe dispoziţii legale concrete, constituind o argumentare firavă şi superficială, ceea ce determină incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurentele reclamante mai susţin că Legea nr. 10/2001 stabileşte soluţia aplicabilă în ipoteza în care imobilul a cărui restituire în natură se solicita face parte din categoria celor enumerate la pct. 2 din anexa nr. 2 lit. a), şi anume, obligaţia stabilită în sarcina foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora de a menţine afectatiunea pe o perioadă de până la 5 ani de la data emiterii deciziei sau o dispoziţiei, iar în schimbul folosinţei imobilului, pe care legea o permite, noii proprietari sunt îndreptăţiţi la plata unei chirii al cărei cuantum se stabileşte prin hotărâre a Guvernului.

Este evident că amploarea reglementării ipotezei în care obiectul cererii de retrocedare îl constituie imobile reprezentând unităţi sanitare are drept finalitate restituirea în natură a acestora, această modalitate de reparare fiind nu doar prioritară, ci mai ales în deplină conformitate cu dispoziţiile legale incidente. Prin pronunţarea unei soluţii contrare, dreptul de proprietate al intimatelor reclamante devine pur teoretic şi iluzoriu, contravenind imperativului prevăzut de art. 1 din Protocolul nr. 1 din C.E.D.O.

În realitate, niciun impediment real nu se opune restituirii în natură a imobilului litigios. Restituirea în natura a cotei ideale din imobilul în litigiu se poate realiza printr-un partaj judiciar ulterior. Impunerea, de către instanţa de apel, a condiţiei ca imobilul litigios să aparţină în proprietatea exclusivă a deţinătorului, constituie o condiţie suplimentară pe care legea nu o prevede, ce nu poate constitui temei al pronunţării unei hotărâri legale.

Raţionamentul profund eronat ce a stat la baza soluţiei instanţei de apel este infirmat şi de opinia separată, sens în care reclamantele reiau în motivarea recursului argumentele opiniei separate.

În concluzie, recurentele reclamante consideră că refuzul instanţei de apel de a da relevanţă dispoziţiilor ce instituie principiul restituirii în natură şi, astfel, de a asigura realizarea dreptului la proces echitabil, constituie, în realitate, o lipsire de conţinut a dreptului lor de proprietate.

Se mai face referire la contextul juridic şi social actual, la faptul că au trecut 2 ani şi 6 luni de la pronunţarea hotărârii în procedura pilot în cauza Atanasiu împotriva României, în cadrul căreia Statul Român a fost avertizat pentru încălcările grave şi constante ale dreptului la un proces echitabil şi ale dreptului de proprietate iar o soluţie favorabilă recurentelor ar fi, în opinia acestora, unicul remediu apt sa înlăture efectele unei decizii ce încalcă principiul restituirii în natura a imobilului preluat abuziv.

Recurentul pârât Ministerul Sănătăţii a invocat în cererea de recurs motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct 8 şi 9 C. proc. civ.

În prima parte a motivelor de recurs, acest recurent a reiterat identic motivele de apel, după care a arătat că, faţă de motivele de apel, instanţa a dispus în sensul admiterii apelului formulat de apelantul pârât. Redând în continuare conţinutul dispozitivului deciziei din apel, recurentul pârât susţine, drept critici propriu-zise în recurs, următoarele:

Lipsa identităţii de nume este soluţionată de instanţa de apel sub rezerva că „stabilirea identităţi dintre I.C. şi E.C. nu reprezintă în fapt o problemă reală, atâta timp cât din toate actele de stare civilă depuse în susţinerea notificării rezultă că este vorba despre una şi aceiaşi persoană."

Or, apreciază recurentul pârât, stabilirea identităţii de nume de către instanţa de apel prin analiza unor documente şi doar pe baza numai anumitor date din acestea nu este suficientă în dovedirea calităţii de persoană îndreptăţită la retrocedare/măsuri reparatorii. Ministerul Sănătăţii a indicat procedura de rectificare a actelor de stare civilă ca fiind o procedură prealabilă şi obligatorie în soluţionarea prezentei cauze, fiind evident că instanţa nu poate soluţiona o astfel de cerere în prezenta cauză.

Recurentul consideră că instanţa de apel a recunoscut dreptul de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii reclamantelor în mod eronat şi prin interpretarea greşită a legii.

Astfel, este vorba de interpretarea greşită a legii şi în cazul art. 2 din Legea nr. 10/2001. Astfel, curtea apreciază că, „chiar dacă Decretul nr. 302/1948 nu figurează în mod expres printre actele normative exemplificate prin art. 2 din Legea nr. 10/2001, imobilul face obiectul acestei legi, atâta vreme cât dispoziţiile art. 1 lit. a) al aceluiaşi articol fac trimitere la orice alte acte normative de naţionalizare cu privire la imobilele ce au făcut obiectul acestora pe care le declară preluări abuzive".

Recurentul consideră că Decretul nr. 302/1948 nu este un act normativ de expropriere, atât în lumina Legii 10/2001, cât şi în lumina art. 11 din Decretul nr. 302/1948. Includerea acestei norme în categoria actelor abuzive de naţionalizare s-a făcut cu interpretarea greşită a legii.

Recurentul mai arată că promovează prezentul recurs împotriva Deciziei 62/A/2013 pentru motivele indicate şi în faţa instanţei de apel, reiterate şi în prezenta, considerând că dezlegarea acestora s-a făcut cu o aplicare greşită a legii.

Examinând recursurile declarate în cauză, înalta Curte retine următoarele:

Cu privire la recursul declarat de reclamante, acesta vizează exclusiv acea parte din decizie privind nerestituirea în natură a cotei de V2 din imobil.

Se susţine, în esenţă, încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiile legale care stabilesc principiul restituirii în natură a imobilelor ce formează obiectul preluărilor abuzive într-adevăr, regula de principiu instituită prin art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 este aceea că imobilele preluate abuziv se restituie în natură persoanelor îndreptăţite.

Această regulă, aplicabilă şi în ipoteza imobilelor enumerate în anexa nr. 2 lit. a) la Legea nr. 10/2001, astfel cum prevede art. 16 din Lege, presupune însă unele nuanţări, ce rezultă din condiţiile speciale de restituire prevăzute în acest articol.

Astfel, după ce în prima parte a alin. (1) al art. 16 din Legea nr. 10/2001 se recunoaşte posibilitatea restituirii în proprietate a imobilelor având destinaţiile arătate în anexa nr. 2 lit. a) (necesare şi afectate exclusiv şi nemijlocit activităţilor de interes public, de învăţământ, sănătate ori social-culturale), foştilor proprietari sau, după caz, moştenitorilor acestora, cărora li se restituie imobilul în proprietate, li se impune obligaţia de a-i menţine afectaţiunea pe o perioadă de până la 3 ani, pentru imobilele arătate la pct. 3 din anexa nr. 2 lit. a), sau, după caz, de până la 5 ani de la data emiterii deciziei sau a dispoziţiei, pentru cele arătate la pct. 1, 2 si 4 din anexa nr. 2 lit. a).

Imobilul litigios intră în această categorie, conform situaţiei de fapt reţinută de instanţa de apel şi necontestată în recurs. Conform celor reţinute de instanţa de apel, pe temeiul probelor administrate, Sanatoriul de Nevroze Predeal, situat în Valea Râşnoavei este unitate sanitară publică de interes naţional, aflată în subordinea Ministerului Sănătăţii şi este inclusă în inventarul bunurilor din domeniul public al statului, aprobat prin H.G. nr. 1705/2006 dată în aplicarea art. 20 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.

În situaţia restituirii în natură a imobilului, natura raporturilor juridice care se nasc între deţinătorul imobilului (instituţia publică ce exercită în numele statului atributele dreptului de proprietate publică) şi fostul proprietar sau moştenitorii acestuia, beneficiari ai restituirii în natură, sunt cele specifice locaţiunii.

În acest sens, art. 16 alin. (2 din Legea nr. 10/2001 prevede că, pe parcursul perioadelor de 3 ani, respectiv, 5 ani, prevăzute la alin. (1), plata cheltuielilor de întreţinere aferente imobilului revine deţinătorului.

Art. 16.2 din Normele metodologice de aplicare a acestei legi accentuează şi explică în mod detaliat conţinutul şi natura drepturilor şi obligaţiilor care se nasc ca efect al restituirii în natură a imobilului. Astfel, se prevede că: „Obligaţia instituită în sarcina locatarului de a achita cheltuielile de întreţinere implică obligaţia acestuia de a întrebuinţa imobilul ca un bun proprietar şi de a întreţine imobilul, pe toata durata menţinerii afectaţiunii de utilitate publică şi până în momentul predării acestuia către proprietar, în stare de întrebuinţare. Prin obligaţia instituită în sarcina deţinătorilor de a achita cheltuielile de întreţinere se înţelege obligaţia ce revine acestora de a efectua reparaţiile mici, numite locative, de simplă întreţinere, fiind aplicabile regulile de drept comun în materie de locaţiune".

De asemenea, art. 16 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 stabileşte că, în perioada prevăzută la alin. (1) noul proprietar va fi beneficiarul unei chirii în cuantumul stabilit prin hotărâre a Guvernului.

Din conţinutul acestor prevederi legale rezultând în mod indubitabil intenţia legiuitorului de a subordona raporturile dintre unitatea deţinătoare şi beneficiarul restituirii în natură regulilor în materia locaţiunii.

Or, pentru ca aceste reguli să poată fi aplicate, beneficiarul restituirii în natură trebuie să fie titularul dreptului de proprietate asupra unui bun individual determinat, şi nu asupra unei cote părţi ideale de proprietate.

Locaţiunea presupune transmiterea folosinţei temporare a bunului, în materialitatea sa, situaţie care nu este posibilă în cazul unuia dintre coproprietari, titular al unei cote părţi ideale şi care nu are un drept de folosinţă exclusivă.

În ipoteza în care s-ar aprecia, potrivit susţinerilor recurentelor reclamante şi redactorului opiniei separate, că restituirea în natură a unei cote părţi din dreptul de proprietate asupra bunului în litigiu ar fi posibilă, celălalt coproprietar (care ar fi, în speţă, statul) ar putea exercita folosinţa ca atribut al propriului drept de coproprietate, nefiind necesar a se apela la instituţia locaţiunii, iar problema actelor de folosinţă materială (pe care le poate exercita fiecare dintre copărtaşi), precum şi dreptul la fructe, s-ar soluţiona pe temeiul regulilor care guvernează coproprietatea, nu în baza celor prevăzute în materia locaţiunii.

Faptul că legiuitorul a avut în vedere, în ceea ce priveşte posibilitatea restituirii în natură a imobilelor în temeiul art. 16 din lege, doar situaţia în care beneficiarul restituirii devine în acest mod proprietarul întregului imobil, reiese şi din dispoziţiile cuprinse la alin. (3) şi (4) ale aceluiaşi articol.

La alin. (3) s-a prevăzut că: „Proprietarii vor intra în posesia bunurilor imobile restituite în termen de cel mult 5 ani de la redobândirea dreptului de proprietate", posibilitate exclusă în cazul în coproprietarului, titular al unei cote părţi, care nu poate pretinde posesia exclusivă în contra altui coproprietar.

De asemenea, alin. (4) prevede că: „în cazul în care proprietarul pune la dispoziţie un alt imobil corespunzător, care respectă normele şi cerinţele legale incidente desfăşurării în condiţii adecvate a activităţii prevăzute la alin. (1), utilizatorul este obligat ca, în termen de 90 de zile, sa procedeze la eliberarea acestuia. Nici această normă nu ar putea fi aplicată, în situaţia restituirii în natură a unei cote părţi, deoarece statul, în calitate de coproprietar, ar avea dreptul de folosinţă, posesie şi dispoziţie, atribute corespunzătoare propriului drept de coproprietate, neputând fi obligat să elibereze întregul imobil în mâinile celuilalt coproprietar.

Dispoziţiile art. 16 din Legea nr. 10/2001 au caracter special în raport cu celelalte dispoziţii ale aceleiaşi legi, deoarece reglementează situaţia unor imobile cu regim juridic special, afectate şi utilizate în interesul public. Din interpretare sistematică a acestor prevederi legale rezultă că legiuitorul a avut în vedere posibilitatea restituirii în natură a imobilelor menţionate, atunci când foştii proprietari sau moştenitorii acestora sunt în măsură, în virtutea titlurilor pe care le invocă, să redobândească imobilul în întregime, sau o parte identificată fizic din acesta, însă nu şi posibilitatea restituirii unei cote ideale, care ar conduce la o stare de coproprietate între stat şi beneficiarii restituirii.

Caracterul de normă specială a art. 16 din Legea nr. 10/2001 impune interpretarea sa restrictivă, astfel încât, în măsura în care se constată că legiuitorul a înţeles să reglementeze restituirea în natură şi raporturile juridice ulterioare aceste restituiri prin reguli compatibile exclusiv cu situaţia în care restituirea are ca obiect un bun individual determinat, concluzia care se impune este aceea că, în ceea ce priveşte această categorie specială de imobile, nu s-a intenţionat recunoaşterea posibilităţii restituirii în natură a unei cote părţi ideale.

În consecinţă, înalta Curte constată că decizia pronunţată în apel, în majoritate, este conformă prevederilor art. 16 din Legea nr. 10/2001, argumentele instanţei de apel urmând a fi completate cu cele expuse anterior, în prezenta decizie.

Dispoziţiile art. 7 alin. (1) şi art. 9 din Legea nr. 10/2001, invocate de recurentele reclamante în motivarea recursului, au caracter general şi instituie, într-adevăr, regula restituirii în natură, însă, în raport de situaţia concretă a imobilului şi întinderea drepturilor afirmate de reclamante, aplicarea acestei reguli generale este subordonată condiţiilor speciale de restituire prevăzute la art 16 din lege, care se aplică prioritar.

Prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu au fost încălcate de instanţa de apel prin decizia pronunţată. Pe baza aplicării corecte a legii interne, instanţa a recunoscut reclamantelor dreptul la măsuri reparatorii în echivalent. Convenţia nu garantează dreptul persoanei de a redobândi un bun şi nici nu impune statului să restituie în natură bunurile preluate de abuziv într-o perioadă în care Convenţia nu era aplicabilă. Astfel cum s-a statuat constant în jurisprudenţa C.E.D.O., statul dispune de o largă marjă de apreciere în ceea ce priveşte stabilirea condiţiilor pe care trebuie să le îndeplinească persoanele cărora li se restituie bunurile de care au fost deposedate.

Forma de reparaţie acordată de instanţa de apel este în deplin acord cu norma legală care reglementează raportul juridic dedus judecăţii, iar hotărârea pronunţată în cauza pilot Atanasiu împotriva României nu impune statului obligaţia de a restitui imobilele în natură, aşa cum tind recurentele să obţină.

Cu privire la recursul pârâtului Ministerul Sănătăţii, s-a invocat de către reclamante nulitatea, pe motiv că argumentele invocate nu pot fi încadrate în prevederile art. 304 C. proc. civ.

Examinând motivarea recursului declarat de pârât, se constată că în prima parte sunt reluate identic motivele de apel. Or, potrivit prevederilor art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursului şi dezvoltarea lor, sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Dezvoltarea motivelor de recurs presupune prezentarea argumentelor de drept de care înţelege să se folosească partea pentru a demonstra că hotărârea este nelegală şi pentru a combate argumentele de drept susţinute de instanţă în motivarea deciziei pronunţate. Reiterarea în mod identic a motivelor de apel nu echivalează cu motivarea recursului, în condiţiile în care instanţa de apel a analizat aceste critici şi le-a respins argumentat. Recurentul trebuie să se raporteze în motivarea recursului la soluţia şi argumentele instanţei de apel, nu să reia motivele de apel, făcând abstracţie de împrejurarea că deja motivele de apel au intrat sub cenzura instanţei de apel, iar obiectul recursului este decizia din apel, nu sentinţa instanţei de fond.

Ca atare, Înalta Curte nu va examina aceste critici, deoarece ele vizează sentinţa primei instanţe, nefiind invocate argumente care să combată modul în care instanţa de apel a înţeles să rezolve fiecare dintre motivele de nelegalitate şi netemeinicie susţinute în motivarea apelului.

Cu toate acestea, Înalta Curte nu poate aplica sancţiunea nulităţii recursului, cerută de reclamante, deoarece recurentul pârât a invocat şi critici care se pot încadra în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi care se raportează la decizia pronunţată în apel.

Astfel, se susţine că stabilirea identităţii de nume de către instanţa de apel prin analiza unor documente şi doar pe baza anumitor date din acestea nu este suficientă în dovedirea calităţii de persoană îndreptăţită la retrocedare/măsuri reparatorii. Pârâtul consideră că reclamantele ar fi trebuit să urmeze procedura de rectificare a actelor de stare civilă, instanţa neputând să soluţioneze o astfel de cerere în prezenta cauză.

Înalta Curte constată, contrar celor susţinute de recurentul pârât, că instanţa de apel nu a soluţionat o cerere de rectificare a actelor de stare civilă, ci a stabilit o anumită situaţie de fapt pe baza evaluării probei cu înscrisuri, în conformitate cu prevederile art. 129 alin. (5) C. proc. civ.

Coroborând menţiunile din actele de stare civilă prezentate, instanţa de apel a constatat că, în privinţa persoanelor în raport de care s- a invocat lipsa identităţii de prenume, există identitate în ceea ce priveşte celelalte elemente de identificare, situaţie în care s-a concluzionat că este vorba de una şi aceeaşi persoană, iar inadvertenţele în ceea ce priveşte prenumele sunt rezultatul erorii sau omisiunii la momentul întocmirii actului. Pe de altă parte, instanţa de apel a reţinut că, şi în situaţia în care actele de stare civilă, cu privire la care s-a invocat lipsa identităţii de prenume, ar fi înlăturate, calitatea reclamantelor de persoane îndreptăţite la restituire reiese din analiza celorlalte acte depuse în susţinerea notificării, în care prenumele autorilor au fost corect menţionate.

Toate aceste argumente ale instanţei de apel nu au fost combătute de recurentul pârât în recurs, aşa încât simpla susţinere în sensul că instanţa nu putea să rectifice actele de stare civilă şi că ar fi trebuit urmată procedura specială a rectificării, este lipsită de relevanţă şi nu poate conduce la modificarea soluţiei pronunţate.

Recurentul mai susţine că instanţa de apel a recunoscut reclamantelor dreptul la măsuri reparatorii în mod eronat şi prin interpretarea greşită a legii. în acest sens, arată că instanţa a interpretat greşit art. 2 din Legea nr. 10/2001, deoarece Decretul nr. 302/1948 nu este un act normativ de expropriere, iar includerea acestei norme în categoria actelor abuzive de naţionalizare s-a făcut cu interpretarea greşită a legii.

Nici această critică nu poate fi primită, deoarece, aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de apel, imobilul a fost preluat de stat prin naţionalizare (Decretului nr. 302/1948 având ca obiect naţionalizarea instituţiilor sanitare particulare), iar art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 include în categoria preluărilor abuzive nu numai actele de naţionalizare dispuse în temeiul Decretul nr. 92/1950 şi al Legii nr. 119/1948 (acte normative menţionate expres în textul normei), ci şi preluările efectuate prin alte acte normative de naţionalizare (cum este cazul Decretului nr. 302/1948).

Înalta Curte mai costată că recurentul pârât a invocat formal motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., întrucât din dezvoltarea motivelor de recurs nu reiese care ar fi actul juridic dedus judecăţii, căruia instanţa i-ar fi schimbat natura sau înţelesul. în lipsa unor critici care să se încadreze în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., înalta Curte este în imposibilitate de a cenzura decizia instanţei de apel din această perspectivă.

Faţă de considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., ambele recursuri au fost respinse, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantele M.I.V. şi U.I. şi de pârâtul Ministerul Sănătăţii împotriva Deciziei nr. 62/ A din 22 februarie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 noiembrie 2013.

← ICCJ. Decizia nr. 5224/2013. Civil. Revendicare imobiliară....  ICCJ. Decizia nr. 5266/2013. Civil. Revendicare imobiliară.... →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 5255/2013. Civil