ICCJ. Decizia nr. 5257/2013. Civil

Decizii civile ICCJ 2013

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 5257/2013

Dosar nr. 1802/3/2012

Şedinţa publică din 14 noiembrie 2013

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sect. 5 Bucureşti la data de 11 octombrie 2010, sub nr. 18071/302/2010, reclamanţii H.P.A. şi H.V. au chemat în judecată pe pârâţii C.G. al Mun. Bucureşti, SC R. SA şi M.F.P., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa, în principal, să fie obligaţi pârâţii la restituirea preţului achitat de reclamanţi în baza contractului de vânzare-cumpărare din 12 noiembrie 1998, precum şi la plata diferenţei între preţul de vânzare şi sporul de valoare dobândit de imobil între momentul încheierii contractului şi data producerii evicţiunii, respectiv 9 iulie 2007; iar într-un prim subsidiar, în contradictoriu cu M.F.P., obligarea acestuia la plata preţului de piaţă, şi, într-un al doilea subsidiar, în contradictoriu cu M.F.P., obligarea acestuia la restituirea preţului actualizat.

În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că au încheiat cu SC R. SA, în temeiul Legii nr. 112/1995, contractul de vânzare cumpărare cu plata în rate din 12 noiembrie 1998, prin care au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, sector 1.

Prin Sentinţa civilă nr. 3.446 din 11 aprilie 2005, pronunţată de Judecătoria Sector 1 Bucureşti în Dosarul nr. 12512/2002, definitivă şi irevocabilă, s-a admis cererea de chemare în judecată formulată de D.Z. şi s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare.

În drept, au fost invocate prevederile art. 112 C. p. civ., art. 1337 şi urm. C. civ., art. 50 şi art. 50¹ din Legea nr. 10/2001.

Pârâtul M.F.P. a formulat întâmpinare la data de 1 aprilie 2011, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, întrucât, nefiind parte la încheierea contractului dintre Primăria Mun. Bucureşti şi reclamantă, este terţ faţă de acest contract, or, calitatea procesuală pasivă aparţine vânzătorului, în conformitate cu dispoziţiile art. 1337 C. civ.

În subsidiar, a apreciat capătul de cerere referitor la valoarea de circulaţie ca fiind neîntemeiat, faţă de prevederile art. 50¹ din Legea nr. 10/2001.

În drept, au fost invocate art. 1337 C. civ.; Legea nr. 10/2001, privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Prin notele de şedinţă depuse la data de 9 mai 2011, pârâtul C.G. al Mun. București. a invocat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, iar pe fond, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca nefondată.

Excepţia prescripţiei dreptului la acţiune a fost respinsă de prima instanţă la termenul de judecată din data de 21 iunie 2011, pentru considerentele indicate în încheierea de şedinţă de la termenul respectiv.

Reclamanţii H.P.A. şi H.V., în temeiul art. 132 C. proc. civ., au formulat cerere precizatoare, prin care au solicitat instanţei de judecată, în contradictoriu cu Consiliul general al Mun. Bucureşti şi SC R. SA, să dispună obligarea acestora la restituirea sumei de 8.300 lei, reprezentând preţul achitat de reclamanţi în baza contractului de vânzare-cumpărare din 12 noiembrie 1998, precum şi la plata sumei de 730.878 lei, reprezentând diferenţa între preţul de vânzare şi sporul de valoare dobândit de imobil între momentul încheierii contractului şi data producerii evicţiunii, respectiv data de 9 octombrie 2007; în subsidiar, în contradictoriu cu M.F.P., au solicitat obligarea acestuia la plata sumei de 228.078 euro, reprezentând valoarea de circulaţie a imobilului ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare din 12 noiembrie 1998.

Prin încheierea din 29 noiembrie 2011, Judecătoria Sector 5 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, instanţa reţinând, în raport de concluziile raportului de expertiză şi cererea precizatoare formulată de reclamanţi, că reclamanţii solicită obligarea pârâţilor la plata sumei de 730.878 lei, astfel că cererea, aşa cum a fost precizată, atrage competenţa materială a tribunalului, conform dispoziţiilor art. 2 alin. (1) pct. b din C. pr. civ.

Pe rolul Tribunalului Bucureşti, cauza a fost înregistrată la secţia a IV-a civilă, la data de 19 ianuarie 2012, sub nr. 1.802/3/2012.

La termenul de judecată din 14 septembrie 2012, tribunalul, din oficiu, a invocat excepţia lipsei capacităţii procesuale civile de folosinţă a pârâtului C.G.al Mun. București.

Prin Sentinţa civilă nr. 1632 din 14 septembrie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis excepţia lipsei capacităţii procesuale civile de folosinţă a pârâtului C.G. al Mun. Bucureşti şi a anulat cererea de chemare în judecată, formulată în contradictoriu cu acest pârât, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate procesuală civilă de folosinţă.

A respins cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâţii SC R. SA şi M.F.P., ca neîntemeiată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, cu referire la excepţia lipsei capacităţii procesuale civile de folosinţă a pârâtului C.G. al Mun. București, că, în dreptul civil, capacitatea civilă este definită ca fiind acea parte a capacitaţii juridice a persoanei care consta în aptitudinea de a avea şi de a-si exercita drepturile civile şi de a avea şi a-si asuma obligaţii civile prin încheierea de acte juridice.

Capacitatea procesuală nu este altceva decât aplicaţia pe plan procesual a capacitaţii civile.

Capacitatea procesuală de folosință este acea parte a capacitații procesuale care constă în aptitudinea unei persoane de a avea drepturi şi obligații pe plan procesual.

Conform art. 41 alin. (1) C. proc. civ., orice persoană care are folosința drepturilor civile poate fi parte în judecata, iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi art., „asociaţiile sau societăţile care nu au personalitate juridică pot sta în judecată ca pârâte, dacă au organe proprii de conducere”.

În speţă, legislaţia nu acordă C.G. al Mun. București personalitate juridică şi nici nu prevede faptul că acesta ar avea organe de conducere, pentru a se reţine capacitatea sa procesuală civilă de folosinţă în condiţiile art. 41 alin. (2) C. p. civ.

În consecinţă, tribunalul a admis excepţia lipsei capacităţii procesuale civile de folosinţă a pârâtului C.G. al Mun. Bucureşti şi a anulat cererea de chemare în judecată ca fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate procesuală civilă de folosinţă.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului M.F.P., tribunalul nu a mai luat-o în discuţie, întrucât aceasta a fost invocată de pârât în raport de chemarea sa în judecată întemeiată pe prevederile art. 1337 C. civ., iar prin cererea precizatoare pretenţiile împotriva acestui pârât au fost identificate ca referindu-se la valoarea de circulaţie şi, deci, la prevederile Legii nr. 10/2001.

Procedând la analiza fondului cauzei, tribunalul a constatat că reclamanţii H.P.A. şi H.V. au încheiat cu pârâta SC R. SA, în temeiul Legii nr. 112/1995, contractul de vânzare cumpărare cu plata în rate din 12 noiembrie 1998, prin care au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, sector 1.

Prin Sentinţa civilă nr. 3.446 din 11 aprilie 2005, pronunţată de Judecătoria Sector 1 Bucureşti în Dosarul nr. 12512/2002, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare menţionat anterior.

În considerentele acestei sentinţe, s-a reţinut că la încheierea acestui contract au fost încălcate prevederile art. 1 alin. (6) din Normele Metodologice pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, respectiv H.G. nr. 11/1997, precum şi prevederile art. 9 alin. (8) din Legea nr. 112/1995.

Sentinţa menţionată anterior a fost menţinută prin respingerea apelului, prin Decizia civilă nr. 903/ A din 4 mai 2006, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în considerentele căreia s-a reţinut în mod expres că „În consecinţă, tribunalul apreciază că în cauza de faţă nu poate fi reţinută buna credinţă a subdobânditorilor cu prilejul încheierii actului contestat, pârâţii având cunoştinţă de intenţia reclamantei de redobândire a imobilului şi dând dovadă de o rea credinţă evidentă.”

Recursul declarat împotriva acestei decizii a fost respins de Curtea de Apel București, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 1657/2007.

Faţă de situaţia în fapt redată anterior, tribunalul a avut în vedere că, pentru a reţine incidenţa evicţiunii rezultând din fapta unui terţ, este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: să fie vorba despre o tulburare de drept; cauza evicţiunii să fie anterioară vânzării, şi să nu fi fost cunoscută de către cumpărător.

Prin urmare, în ceea ce priveşte cererea precizată, formulată în contradictoriu cu pârâtul SC R. SA, întemeiată pe instituţia evicţiunii, tribunalul a respins-o ca neîntemeiată, cu motivarea că cea de a treia condiţie nu este îndeplinită în cauză, aspect care rezultă din faptul că în considerentele Deciziei civile nr. 903/ A din 04 mai 2006, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost reţinută reaua credinţă evidentă a reclamanţilor la încheierea contractului de vânzare cumpărare, care cunoşteau, anterior încheierii contractului a cărui nulitate s-a constatat, cauzele care au condus la constatarea nulităţii.

În ceea ce priveşte cererea precizată formulată în contradictoriu cu pârâtul M.F.P. având ca obiect restituirea preţului de piaţă al imobilului, tribunalul a avut în vedere prevederile art. 50¹ din Legea nr. 1/2009, conform cărora proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piața al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.

Or, în speţa de faţă, astfel cum s-a reţinut cu putere de lucru judecat prin deciziile ale căror considerente au fost redate anterior, contractul de vânzare cumpărare nu a fost încheiat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, iar reclamanţii au fost de rea credinţă la încheierea acestuia.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 114/ A din 26 martie 2013, a admis apelul formulat de apelanţii reclamanţi H.P.A. şi H.V.; a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a admis cererea reclamanţilor în contradictoriu cu M.F.P., în parte, şi a obligat pe pârâtul M.F.P. să plătească reclamanţilor suma de 8.383,49 lei, reprezentând preţ, actualizată cu indicele de inflaţie până la plata efectivă; a păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei, şi a obligat pe intimatul M.F.P. la 2.000 lei, cheltuieli de judecată în apel, reţinând, în esenţă, următoarele;

Apelanţii reclamanţi H.P.A. şi H.V. au încheiat cu pârâta SC R. SA, în temeiul Legii nr. 112/1995, contractul de vânzare cumpărare cu plata în rate din 12 noiembrie 1998, prin care au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, sect. 1.

Prin Sentinţa civilă nr. 3.446 din 11 aprilie 2005, pronunţată de Judecătoria Sect. 1 Bucureşti în Dosarul nr. 12.512/2002, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare menţionat anterior.

Această sentinţa a fost menţinută prin respingerea apelului, prin Decizia civilă nr. 903/ A din 4 mai 2006, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în considerentele căreia s-a reţinut în mod expres că „nu poate fi reţinută buna credinţă a subdobânditorilor cu prilejul încheierii actului contestat, pârâţii având cunoştinţă de intenţia reclamantei de redobândire a imobilului şi dând dovadă de o rea credinţă evidentă.”

Recursul declarat împotriva acestei decizii a fost respins de Curtea de Apel București, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 1657/2007.

Din interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 50 şi 50¹ din Legea nr. 10/2001, republicată, Curtea a reţinut că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009, publicată în M. Of. nr. 63 din 3 februarie 2009, trebuie făcută distincţia între preţul actualizat şi preţul de piaţă al imobilului ce se cuvine persoanelor interesate, iar această distincţie funcţionează în raport de modalitatea în care cumpărătorul unui imobil, în baza unui contract de vânzare – cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, a pierdut bunul imobil, fie prin desfiinţarea contractului de vânzare – cumpărare încheiat cu rea-credinţă, ca o consecinţă a admiterii acţiunii în nulitate, fie prin admiterea unei acţiuni în revendicare prin compararea titlurilor, ipoteză ce presupune, prin definiţie, existenţa unor titluri valabile de proprietate.

Nu în toate cazurile în care chiriaşii cumpărători au fost evinşi, deposedaţi în sens larg, se impune acordarea valorii de piaţă a imobilelor ce au format obiectul contractelor de vânzare – cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, ci această valoare ar trebui acordată în ipoteza în care, menţinându-se valabilitatea contractelor de vânzare – cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, chiriaşii au fost evinşi prin efectul admiterii acţiunii în revendicare, prin compararea titlurilor.

S-a concluzionat, că, în mod corect, instanţa de fond a reţinut că reclamanţii nu sunt îndreptăţiţi la restituirea preţului de piaţă şi că aceştia se încadrează în ipoteza avută în vedere de art. 50¹ din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost introdus prin Legea nr. 1/2009, deoarece acest text legal se referă exclusiv la „proprietarii ale căror contracte de vânzare – cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995” au fost desfiinţate prin hotărâre judecătorească.

De asemenea, Curtea a considerat, în consens şi cu reţinerile privitoare la calitatea procesuală pasivă, că, în cauză, nu sunt incidente regulile referitoare la evicţiune, deoarece evicţiunea presupune un contract de vânzare-cumpărare valabil încheiat. În ipoteza în care contractul translativ de proprietate, cu titlu oneros, se desfiinţează, ca o consecinţă a admiterii acţiunii în nulitate, devin aplicabile principiile care guvernează efectele nulităţii, respectiv desfiinţarea contractului cu efect retroactiv, cu consecinţa repunerii părţilor în situaţia anterioara (restitutio în integrum).

Curtea a mai apreciat că apelanţii reclamanţi nu pot susţine existenţa în patrimoniul lor a unui „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol 1 adiţional la Convenţie, întrucât această noţiune are un sens autonom în jurisprudenţa Curţii Europene, prin „bun” înţelegându-se fie un drept actual, fie o speranţă legitimă de dobândire a bunului. Or, reclamanţii nu au un bun actual şi nici o speranţă legitimă, deoarece contractul de vânzare-cumpărare ce constituia titlul lor de proprietate a fost desfiinţat în mod irevocabil.

Aspectele de drept privind nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, dezlegate în mod irevocabil printr-o hotărâre ce se bucură de o prezumţie de validitate, nu mai pot fi repuse în discuţie în prezentul litigiu, urmând a se constata că, în cauză, a intervenit desfiinţarea titlului de proprietate al apelanţilor reclamanţi ca urmare a nerespectării dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, cu consecinţa aplicării regulilor care guvernează efectele nulităţii contractelor şi a restituirii preţului reactualizat, iar nu a valorii de circulaţie a imobilului în litigiu.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată solicitate de către apelanţi, Curtea a constatat că, potrivit facturilor depuse la dosar, acestea se ridică la suma totală de 6.300 lei.

Potrivit dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ. „partea, care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată”.

La baza obligaţiei de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală. Partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile făcute justificat de partea câştigătoare.

În consecinţă, părţii ale cărei pretenţii sau apărări au fost admise în întregime i se vor acorda integral cheltuielile dovedite ca efectiv făcute. Când pretenţiile ce formează obiectul acţiunii au fost admise doar parţial, instanţa va acorda celui care a câştigat procesul numai o parte din cheltuielile de judecată suportate, proporţional cu pretenţiile admise.

În speţă, cererea de chemare în judecată fiind admisă în parte, reclamanţilor li se cuvin cheltuielile de judecată suportate de aceştia în limita pretenţiilor admise.

Totodată, Curtea a avut în vedere şi dispoziţiile art. 274 alin. (3) din C. proc. civ., potrivit cărora „judecătorii au dreptul să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, când constată motivat că sunt nepotrivit de mici sau mari, faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat”.

În speţă, având în vedere natura cauzei, documentele depuse şi criteriile menționate anterior, Curtea a apreciat că un onorariu avocaţial în cuantum de 6.300 lei este excesiv de mare faţă de gradul de complexitate a cauzei, precum şi de eforturile depuse de către avocatul apelanţilor pentru soluţionarea prezentei cauze şi a făcut aplicarea atât a dispoziţiilor art. 276 C. proc. civ., cât şi a dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. şi a obligat pe intimatul M.F.P. la plata sumei de 2.000 lei cheltuieli de judecată în apel, către apelanţii reclamanţi. H.P.A. şi H.V., reprezentând onorariu apărător.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul M.F.P., care, indicând art. 304 pct. 6 şi 9 C. proc. civ., în dezvoltarea criticilor formulate a arătat următoarele;

Hotărârea atacată este nelegală, întrucât instanţa de apel a acordat ceea ce nu s-a cerut (art. 304 pct. 6 C. proc. civ.).

Astfel, așa cum se poate observa din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, reclamanţii au formulat, în temeiul 132 C. proc. civ., cerere precizatoare prin care au solicitat, în contradictoriu cu M.F.P., obligarea acestuia la valoarea de circulaţie a imobilului.

Aceasta cerere precizatoare a fost admisă de către instanţa de fond, nefiind contestată ulterior prin calea de atac, dovadă fiind faptul că în baza ei a fost admisă excepţia de necompetenţă materială a Judecătoriei Sect. 5 Bucureşti, competenţa de soluţionare a cauzei fiind declinată în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Or, pe de o parte, este binecunoscut faptul că reclamanţii sunt cei care stabilesc cadrul procesual al litigiului, respectiv părţile, obiectul cererii şi temeiul juridic al acesteia, şi, conform dispoziţiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ., instanţa este ţinută de cele stabilite de către reclamanţi, iar pe de altă parte, dispoziţiile art. 132 alin. (1) C. proc. civ., prevăd că "La prima zi de înfăţişare instanţa va putea da reclamantului un termen pentru întregirea sau modificarea cererii, precum şi pentru a propune noi dovezi”.

Alin. (2) al aceluiaşi text de lege dispune că "cererea nu se socoteşte modificată şi nu se va da termen, ci se vor trece în încheierea de şedinţă declaraţiile verbale făcute în instanţă, când se îndreaptă greşelile materiale din cuprinsul cererii, când reclamantul măreşte sau micşorează câtimea obiectului cererii, când cere valoarea obiectului pierdut sau pierit şi când înlocuieşte cererea în constatare printr-o cerere pentru realizarea dreptului sau dimpotrivă, în cazul în care cererea în constatare poate fi primită.”

Din textele mai sus citate, rezultă că legea de procedură distinge doua categorii de cereri, respectiv, de întregire şi de modificare a cererii iniţiale. În doctrină şi jurisprudență, se regăsesc criterii pentru ca diferenţierea dintre cele două categorii de cereri să fie evidentă şi uşor de făcut. Astfel, cererile de întregire au ca obiect completarea lipsurilor din cuprinsul cererii iniţiale, iar, din contră, cererile de modificare sunt acelea prin care reclamantul urmăreşte să schimbe unele elemente importante ale cererii de chemare în judecată, precum părțile, obiectul cererii sau temeiul juridic al acesteia.

S-a conchis, că cererea formulată de reclamanţi nu reprezintă o cerere de întregire a acţiunii iniţiale sau o cerere precizatoare pentru a se afla în situaţia prevăzută de art. 132 alin. (2) pct. 3 şi 4 C. proc. civ., ci este o evidentă cerere modificatoare a acţiunii, prin care reclamanţii au reformulat capetele de cerere ale acţiuni, astfel că, în urma precizării acţiunii, nu mai există un capăt de cerere prin care reclamanţii să solicite preţul actualizat al imobilului în contradictoriu cu M.F.P.

Prin urmare, instanţa de apel, obligând M.F.P. la plata preţului actualizat, a acordat ceea ce nu s-a cerut. încălcând în acest fel dispoziţiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., potrivit cărora, „În toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii".

De asemenea, s-a arătat că hotărârea este, în parte, nelegală fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşita a legii, art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât, în mod eronat, instanţa a obligat M.F.P. la plata preţului actualizat a imobilului având în vedere faptul că pârâtul nu are calitate procesuală pasivă în cauză.

Astfel, M.F.P. nu a fost parte la încheierea contractului de vânzare cumpărare, or, potrivit principiului relativităţii efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părţile contractante, neputând nici profita şi nici dauna unul terţ.

Stabilirea calităţii procesuale pasive implică, în speţă, clarificarea prealabilă a unei probleme de drept substanţial, anume natura obligaţiei sumei de bani reprezentând preţul actualizat, mai precis izvorul acestei obligaţii.

Sub acest aspect, s-a arătat că deşi în practica instanţelor şi chiar a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a conturat opinia conform căreia obligaţia de plată ar fi întemeiată pe răspunderea vânzătorului pentru evicțiune în condiţiile anularii contractului de vânzare-cumpărare şi constatării relei-credinţe a cumpărătorilor în momentul încheierii contractului, nu este justă o astfel de interpretare a dispoziţiilor art. 1337 şi urm., C. civ., întrucât obligaţia de restituire a preţului actualizat nu poate fi întemeiată decât pe principiile efectelor nulităţii actelor juridice, anume al retroactivităţii, astfel încât părţile raportului juridic trebuie să ajungă în situaţia în care acel act nu s-ar fi încheiat, principiu având la bază şi regula îmbogăţirii fără justă cauză.

Fiind lămurit acest aspect de drept substanţial, pe plan procesual, calitate procesuală pasivă nu poate avea, într-o astfel de acţiune, decât unitatea administrativ-teritorială vânzătoare, nicidecum M.F.P., atât pentru faptul că acesta nu a fost parte contractantă în raportul juridic dedus judecaţii, nerevenindu-i obligaţia de restituire a prestaţiilor efectuate în baza actului constatat nul, cât şi pentru faptul că este dedus judecăţii un raport juridic de drept privat având la baza un contract, ori statul nu poate interveni într-un astfel de raport în sensul de a stabili, sub aspect juridic, o alta persoana (instituţie) răspunzătoare, şi că prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt norme cu caracter procesual prin care să se acorde calitate procesuală pasivă M.E.F.

Prin modificarea alin. (3) din art. 50 din Legea nr. 10/2001, introdus prin O.U.G. nr. 184/2002, s-a urmărit determinarea sursei din care vor fi restituite sumele de natura celor care sunt solicitate de reclamanţii din prezenta cauză, fără însă ca prin aceasta să se creeze un raport obligațional direct între persoanele îndreptăţite să primească restituirea preţului actualizat corespunzător contractului anulat prin sentinţă judecătorească şi M.F.P., care numai administrează fondul cu această destinaţie.

Ori, reţinându-se calitatea procesuală pasivă a M.F.P., în astfel de acţiuni în justiţie, însemna că prin lege s-a realizat novațiune de debitor, conform art. 1128 pct. 2 C. civ., însă, în acest caz, novațiunea nu operează fără consimțământul expres al creditorului - art. 1132 C. civ., şi, în plus, novațiunea nu se prezumă, voinţa de a o face trebuind să rezulte evident din act (art. 1130 C. civ). Legiuitorul, în alte situaţii, când a urmărit, în interes general, schimbarea unui debitor prin novațiune, a prevăzut expres în actul normativ respectiv novațiunea.

Prin urmare, Primăria Mun. Bucureşti, prin mandatar, are calitate procesuală pasivă în cauza dedusă judecaţii, aceasta având calitatea de vânzător la încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu reclamanţii.

Pe fondul cauzei, s-a arătat că în mod eronat Curtea a reţinut în considerentele hotărârii recurate faptul că preţul contractului de vânzare-cumpărare urmează sa fie suportat de M.F.P., întrucât, în conformitate cu art. 1337 C. civ., în speţă, instanţa ar fi trebuit să instituie răspunderea vânzătorului pentru evicțiune totală sau parţială prin fapta unui terţ.

Această dispoziţie de drept comun nu poate fi înlăturată prin nici o dispoziţie specială contrară, fiind aşadar pe deplin aplicabilă între părţile din prezentul litigiu.

Nici dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine introducerea în prezenta cauză a M.F.P. şi să îi acorde calitate procesuală pasivă acestei instituţii cât timp obligaţia de garanţie pentru evicțiune are un conţinut mai larg decât simpla restituire a preţului.

Deposedarea reclamanţilor de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, în urma anularii contractului de vânzare-cumpărare printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă, întruneşte condiţiile unei tulburări de drept prin fapta unui terţ, ce este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune totală a vânzătorului, respectiv Mun. Bucureşti, faţă de pretenţiile privind restituirea preţului actualizat al imobilul în cauză, şi, nicidecum, nu poate fi antrenată răspunderea M.F.P.

În ceea ce priveşte obligarea intimatului M.F.P. la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 2.000 lei, s-a arătat că hotărârea instanţei de apel este nelegală, având în vedere că pârâtul nu a dat dovadă de rea credinţă sau neglijenţă şi nu se face vinovat de declanşarea litigiului, şi, prin urmare, nu poate fi sancţionat procedural prin obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Neexistând culpa procesuală, principiu consacrat de procedura civilă, potrivit art. 274 C. proc. civ., nu există temei legal, astfel că este neîntemeiată obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată.

Examinând decizia în limita criticilor formulate ce permit încadrarea în art. 304 pct. 5, 6 şi 9 C. proc. civ., în vigoare la data pronunţării deciziei recurate, de către instanţă, potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ., se constată următoarele;

Recurentul pârât, prin criticile formulate, a arătat că „instanţa de apel, obligând M.F.P. la plata preţului actualizat, a acordat ceea ce nu s-a cerut”, cu încălcarea dispozițiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ., potrivit cărora „În toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii”, ceea ce se încadrează în art. 304 pct. 6 C. proc. civ., și că instanța de apel a pronunțat decizia recurată cu încălcarea dispozițiilor art. 132 alin. (2) pct. 3 și 4 C. proc. civ., întrucât cererea precizatoare formulată de reclamanţi nu reprezintă o cerere de întregire a acţiunii iniţiale sau o cerere precizatoare în sensul acestor dispoziții legale, ci este o evidentă cerere modificatoare a acţiunii, prin care reclamanţii au „reformulat capetele de cerere ale acţiunii”, şi, prin urmare, nu mai există capătul de cerere prin care reclamanţii să solicite preţul actualizat al imobilului, în contradictoriu cu pârâtul, critici ce se încadrează în drept în art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Aceste critici sunt nefondate, pentru cele ce urmează;

Potrivit art. 132 alin. (2) pct. 3 şi 4 C. proc. civ., „Cererea nu se socoteşte modificată şi nu se va da termen, ci se vor trece în încheierea de şedinţă declaraţiile verbale făcute în instanţă (…) (3) când cere valoarea obiectului pierdut sau pierit şi (4) când înlocuieşte cererea în constatare printr-o cerere pentru realizarea dreptului sau dimpotrivă, în cazul în care cererea în constatare poate fi primită”.

În speţă, prin cererea intitulată „cerere precizatoare”, formulată de către reclamanţi, în principal, s-a solicitat restituirea sumei de 8.300 lei, reprezentând preţ achitat şi plata sumei de 730.873 lei, reprezentând diferenţa dintre preţul de vânzare şi sporul de valoare, şi, într-un prim subsidiar, valoarea de circulaţie a imobilului, iar într-un al doilea subsidiar, restituirea preţului actualizat cu indicele de inflaţie de la momentul plăţii pentru imobilul în litigiu, ambele cereri subsidiare fiind formulate în contradictoriu cu pârâtul M.F.P.

Această cerere, aşa cum a fost formulată, nu reprezintă o cerere modificatoare în sensul art. 132 alin. (1) C. proc. civ., în vigoare la data pronunţării deciziei recurate, aşa cum susţine recurentul pârât, ci o cerere precizatoare, câtă vreme prin aceasta s-au formulat aceleaşi capete de cerere ca şi prin acțiunea inițială, şi în contradictoriu cu aceleaşi părţi, neurmărindu-se, prin intermediul ei, de către reclamanții, schimbarea vreunuia din elementele esenţiale ale acţiunii introductive de instanţă.

Prin urmare, critica formulată de pârât potrivit căreia decizia recurată s-a dat cu încălcarea dispozițiilor art. 132 alin. (2) pct. 3 și 4 C. proc. civ. este neîntemeiată, astfel că motivul de recurs formulat de pârât, în temeiul art. 304 pct. 5 C. proc. civ., apare ca nefondat, urmând a fi respins în consecință.

Critica formulată de pârât potrivit căreia instanța de apel s-a pronunţat asupra a ceea ce nu s-a cerut, cu încălcarea dispozițiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ., respectiv asupra capătului de cerere prin care reclamanţii au solicitat restituirea preţului actualizat, capăt de cerere ce „nu ar mai fi existat” în urma formulării cererii precizatoare, ce se încadrează în art. 304 pct. 6 C. proc. civ., față de considerentele mai sus expuse, se constată că este neîntemeiată, urmând a fi respinsă în consecinţă, întrucât, prin cererea precizatoare, reclamanții au menținut toate capetele de cerere formulate prin acțiunea inițială, inclusiv capătul de cerere prin care aceștia solicită obligarea recurentului pârât la plata prețului actualizat.

Şi motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., formulat de pârâtul M.F.P., este nefondat, pentru cele ce succed:

În dreptul intern, în litigiile de natura celui de faţă, normele generale cuprinse în C. civ., referitoare la materia evicţiunii consumate, se completează cu cele speciale cuprinse în prevederile art. 50¹ din Legea nr. 10/2001, republicată, respectiv dispoziţiile art. 50 alin. (3) din acelaşi act normativ, acestea din urmă aplicându-se cu prioritate, conform principiului specialia generalibus derogant.

Astfel, Dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, instituie, în mod explicit, dispoziţii speciale derogatorii de la dreptul comun referitoare la persoana căreia îi incumbă obligaţia concretă de restituire a preţului plătit la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995, potrivit cărora „restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi (2)¹ se face de către M.F.P., din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare".

Prin adoptarea acestor dispoziţii cu caracter special, s-a urmărit evitarea, în asemenea litigii, a unui întreg şir de procese ce ar implica, într-o primă fază, participarea vânzătorului răspunzător de garanţie contra evicţiunii, care, la rândul său, ar fi urmat să se regreseze pentru plata făcută împotriva M.F.P., prin acţiune separată, în cazul în care nu formula în cadrul aceluiaşi proces cerere de chemare în garanţie, dat fiind că, prin însuşi efectul Legii nr. 112/1995, preţul plătit de cumpărător la încheierea contractului de vânzare - cumpărare perfectat în temeiul acestui act normativ nu se încasa de cel ce întocmea documentaţia şi actul de vânzare, ci era virat direct M.F.P. (art. 13 alin. (6) din lege).

Prin urmare, se constată că în raportul juridic dedus judecăţii calitatea procesuală pasivă, în considerarea reparaţiei pentru evicţiune, o are M.F.P., ope legis, potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, normă de drept cu caracter special, derogatorie de la normele generale ale C. civ., art. 1336 şi următoarele, care reglementează obligaţia de garanţie a vânzătorului pentru evicţiune, respectiv, de a restitui reclamanţilor preţul plătit de aceștia la încheierea contractului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995, actualizat, iar conflictul dintre aceste dispoziţii legale se rezolvă în favoarea legii speciale, potrivit principiului specialia generalibus derogant.

Faţă de aceste considerente, se constată că motivele formulate de pârât potrivit cărora în raportul juridic dedus judecăţii nu are calitate procesuală pasivă, că greşit s-a reţinut în considerentele deciziei recurate că pârâtul urmează să suporte preţul contractului de vânzare-cumpărare, cu încălcarea dispoziţiilor art. 1336 şi urm., C. civil, şi că, stabilindu-se calitatea procesuală pasivă a pârâtului în astfel de acţiuni, s-ar realiza o novaţie de debitor, cu încălcarea dispoziţiilor art. 1128 C. civ., și urm., sunt nefondate, urmând a fi respinse în consecinţă.

Şi critica potrivit căreia, cu încălcarea dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., neexistând culpa procesuală a pârâtului, greşit acesta a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 2.000 lei, către reclamanţi, este nefondată, câtă vreme prin admiterea apelului reclamanţilor şi schimbarea în parte a sentinţei apelate, în sensul admiterii acţiunii în contradictoriu cu pârâtul M.F.P., şi obligării acestuia la plata către reclamanţi a sumei de 8.383,49 lei, reprezentând preţ, actualizată cu indicele de inflaţie până la plata efectivă, pârâtul a căzut în pretenţii, iar potrivit art. 274 C. proc. civ., partea care cade în pretenţii poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată dacă partea care a câştigat procesul a formulat o asemenea cerere, ceea ce este cazul în speţă.

Pentru considerentele expuse, instanţa, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul M.F.P.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul M.F.P. împotriva Deciziei nr. 114/ A din 26 martie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 noiembrie 2013.

← ICCJ. Decizia nr. 5256/2013. Civil		ICCJ. Decizia nr. 5258/2013. Civil →

ICCJ. Decizia nr. 5257/2013. Civil

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 5257/2013. Civil