ICCJ. Decizia nr. 5258/2013. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5258/2013
Dosar nr. 17993/212/2009
Şedinţa publică din 14 noiembrie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrata la data de 24 iunie 2009 pe rolul Judecătoriei Constanţa, reclamanţii C.D.M., C.C.C., G.B.M., S.C.M., S.E.D., I.B.V., I.C.M., C.I.S., B.C.C.. S.C.V., S.C.C., G.C.V., I.V.G. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Mun. Mangalia prin primar, C.L. Mangalia şi Statul Român prin M.F.P., lăsarea în deplină proprietate şi posesie a suprafeţei de teren de 68 ha şi 4881 mp teren agricol, situat pe raza Mun. Mangalia şi a suprafeţei de 15 ha teren agricol situat pe raza sat. Arsa, com. Albeşti.
În subsidiar, pentru situaţia în care restituirea în natură nu ar fi fost posibilă, redanumţii au solicitat acordarea de compensaţii băneşti pentru terenurile mai sus menţionate.
În motivarea acţiunii reclamanţii au arătat că sunt nepoţii defunctului S.C. care a fost proprietarul imobilelor revendicate conform titlului de proprietate emis de M.A.I.C.D. la 15, 12, 1894 şi a certificatului emis de secţia fiscală, Mangalia la 24 aprilie 1943 şi că bunurile au trecut în proprietatea Stalului Român, în mod abuziv, fără acordarea despăgubirilor corespunzătoare acestei măsuri.
La data de 25 ianuarie 2010, în şedinţă publică, reprezentantul reclamanţilor, a precizat că terenurile pe care le revendică au o valoare estimativă de 600.000 lei.
În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 480 şi 481 C. proc. civ.
Prin Sentinţa civilă nr. 183 din 25 ianuarie 2010 pronunţată de Judecătoria Constanţa a fost admisă excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Constanta invocată de pârâtul Mun. Mangalia prin primar şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cererii de chemare în judecată în favoarea Tribunalului Constanţa, instanţa reţinând că prin aplicarea criteriului valoric al obiectului acţiunii devin incidente dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.
După înregistrarea cauzei pe rolul Tribunalului Constanţa, reclamanţii şi-au modificat acţiunea, în sensul că au solicitat ca judecarea cauzei să se facă în contradictoriu şi cu Com. Albeşti prin primar şi C.L. Albeşti.
La termenul de judecată din 20 noiembrie 2010 au fost introduşi în cauză în calitate de reclamanţi, în temeiul ari, 243 alin. (1) C. proc. civ. moştenitorii reclamantului decedat K.S.K., respectiv K.R.G. şi S.S.K.
Prin Sentinţa civilă nr. 2260 din 12 aprilie 2011 Tribunului Constanţa a respins, ca inadmisibilă, acţiunea reclamanţilor.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că reclamanţii sunt moştenitorii proprietarului defunct al terenurilor revendicate. S.K., care s-a născut în loc. Negru Vodă din România şi care, împreună eu familia sa, a emigrat în Bulgaria în urma încheierii Tratatului de la Cnuova din 7 septembrie 1940 între România şi Bulgaria.
Instanţa de fond a mai constatat că, potrivit acestui Tratat, chestiunile financiare derivate din schimbul de populaţie au fost rezolvate, cele două ţări neavând nici un fel de pretenţii una faţa de cealaltă, motiv pentru care s-a considerat că acţiunea în revendicare formulată de reclamanţi este inadmisibilă, statelor părţi revenindu-le obligaţiile de despăgubire pentru cetăţenii proprii.
Prin Decizia civilă nr. 451/ C din 7 februarie 2011, Curtea de apel Constanța a admis apelul formulat de reclamanţi împotriva sentinţei mai sus menţionate şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudeeare instanţei de fond. reţinând că. în raport de dispoziţiile legilor speciale de reparaţie şi de situaţia de fapt dedusă judecăţii, trebuiau făcute verificări cu privire la incidenţa în speţă a dispoziţiilor unui act normativ special sau, dimpotrivă, a celor de drept comun.
Întrucât cauza a fost soluţionată prin admiterea excepţiei inadmisibilităţi fără a se stabili, prin administrarea probatoriului dacă imobilele au trecut în proprietatea statului în virtutea Tratatului de la Craiova, instanţa de apel a reţinut că cetăţenia străină a reclamanţilor nu putea constitui justificarea admiterii excepţiei mai sus menţionate a acţiunii în revendicare.
Totodată, s-a mai reţinut că în situaţia în care instanţa stabilea argumentat că în cauză nu este incident niciunul dintre actele normative speciale, aceasta era datoare să procedeze la analiza comparativă a drepturilor de proprietate şi să stabilească dacă reclamanţii deţin un bun care poate fi ocrotit pe calea acţiunii în revendicare.
La pronunţarea deciziei, instanţa de apel a avui. în vedere Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dată în recurs în interesul legii. precum şi art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O.
În rejudecare, prin Sentinţa civilă nr. 2761 din 24 mai 2012 Tribunalul Constanţa a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocata de purâtul Statul Român prin M.F.P. şi a respins, ca inadmisibilă. acţiunea formulată de reclamanţi.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că a fost investită cu soluţionarea unei cereri de restituire a unui imobil agricol extravilan, aparţinând unei persoane fizice, iar incidente în speţă sunt dispoziţiile Legilor nr. 18/1991 şi nr. 1/2000 şi ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, care se aplică prioritar prevederilor dreptului comun.
Reţinând incidenţa acestor dispoziţii legale, instanţa de fond a constatat că reclamanţii nu au formulat cerere de restituire a proprietăţii lor, în termenele stabilite de actele normative, în acest sens.
Analizând situaţia dedusă judecaţii şi din perspectiva dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană a drepturilor omului, instanţa de fond a constatat că reclamanţii nu au un asemenea bun, deoarece dreptul acestora nu a fost recunoscut, în prealabil, printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă care să-i îndreptăţească să invoce, în prezent, dreptul lor sau o speranţă legitimă, care să poată fi valorificate pe calea dreptului comun.
Instanţa a reţinut şi aplicabilitatea dispoziţiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 21/1998 din cuprinsul cărora rezultă că revendicarea bunurilor preluate fară titlu, cum este cazul de faţă, este permisă în condiţiile dreptului comun doar dacă nu există dispoziţii în legea specială de reparaţie care să stabilească modalitatea, termenele si condiţiile de restituire a acestora.
Prin Decizia nr. 11 din data de 20 februarie 2013, Curtea de Apel Constanţa a respins, ca nefondate, apelurile formulate de reclamanţi.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că, dat fiind faptul că bunurile revendicate au avut regimul de terenuri agricole extravilane, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile Legilor nr. 18/1991 şi nr. 1/2000, prin care a fost reglementat și procedura, termenele și condiţiile de restituire a terenurilor agricole şi forestiere.
S-a mai reţinut că, întrucât acţiunea civilă a fost promovată în anul 2009, când erau deja în vigoare actele normative mai sus menţionate, chiar dacă dispoziţiile art. 480 C. civ. nu au fost abrogate prin apariţia acestora, nu se poate susţine că se încalcă accesul reclamanţilor la actul de justiţie, prin constatarea incidenţei în cauză a unor norme legale speciale la momentul intentării procesului şi care înlătură aplicarea celei anterioare, operante până la data apariţiei noii reglementări.
Instanţa de apel a mai constatat că reclamanţii nu se bucură de existenţa unui bun în înţelesul art. 1 al primului protocol al C.E.D.O., pentru valorificarea drepturilor fiind necesară respectarea legislaţiei naţionale în legătură cu dreptul respectiv, de care reclamanţii nu au uzat în termenul legal astfel instituit prin legile speciale de reparaţie.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii K.V.S.; K.H.G., S.S.K., K.l.G., întemeiat pe dispoziţiile ari.304 pct. 9 şi art. 312 pct. 3 C. proc. civ.
În motivarea căii de atac exercitate, recurenţii au susţinut că instanţa nu a verificat, aşa cum avea obligaţia, dacă legea specială nu vine în conflict cu dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O.
Din înscrisurile depuse la dosarul cauzei nu poate fi stabilită data şi modalitatea de preluare a imobilului în patrimoniul stalului, de unde rezultă faptul că acestea, de fapt, nu au ieşit niciodată din proprietatea autorului reclamanţilor.
Din această perspectivă, reclamanţii au considerat că sunt deţinătorii unui bun în înţelesul C.E.D.O., nefiind vorba despre un drept de proprietate nou, ci despre recunoaşterea explicită şi retroactivă a vechiului drept.
Recurenţii au mai susţinut că, nefiind lămurită data şi modalitatea de preluare, instanţa nu a putut stabili dacă sunt sau nu aplicabile legile speciale de reparaţie.
Dispoziţiile Legii nr. 18/1991 prevăd că sunt aplicabile doar în cazul în care terenurile au fost preluate de cooperativele agricole de producţie, ceea ce nu este lămurit în speţă.
Nici aplicabilitatea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 nu poate fi reţinută în cauză, deoarece nu a fost stabilită data şi modalitatea de preluare a imobilelor de către stat, motiv pentru care nu poate fi imputată recurenţilor neîndeplinirea obligaţiilor prevăzute de acest act normativ.
Raportat la Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, reclamanţii consideră că au dovedit că au un „bun" în sensul C.E.D.O.
Împotriva aceleiaşi decizii au formulat recurs, peste termenul legal, reclamanţii S.E.D., K.D.M., B.K.K., I.V.C., S.C.M., I.B.V., G.B.M., K.I.S., K.K.K. şi I.K.M., întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct 9 şi art. 2 alin. (3) şi alin. (5) C. proc. civ.
În motivarea recursului, reclamanţii au criticat faptul că instanţele anterioare nu au stabilit data şi modalitatea preluării terenurilor de către stat, aspect ce trebuia lămurit pentru a se determina legea aplicabilă situaţiei deduse judecăţii.
Autoarea recurenţilor, defuncta B.C.M., a părăsit România în anul 1941. iar legile de reparaţie la care fac trimitere instanţele anterioare se referă la imobilele preluate de stat în mod abuziv, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, când aceasta nu se mai afla în tară.
Întrucât acţiunea civilă a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., din coroborarea acestora cu cele ale art. 1 din primul Protocol la C.E.D.O., recurenţii au susţinut că sunt deţinătorii unui bun în înţelesul acesteia, dovedirea dreptului lor de proprietate fiind făcută prin înscrisurile depuse la dosarul cauzei.
Totodată, in temeiul prevederilor art. 103 C. proc. civ., recurenţii anterior menţionaţi au formulat cerere de repunere în termenul de recurs.
În susţinerea acestei cereri au arătat că avocatul lor nu a reuşit să stabilească un nou contact cu translatorul de limbă bulgară prin intermediul căruia comunicau cu avocatul, motiv pentru care s-au aflat în imposibilitate de a lua cunoştinţă de conţinutul hotărârii atacate şi de a exercita calea de atac prevăzută de lege.
Examinând recursul declarat de reclamanţii, K.V.S., K.R.G., S.S.K., K.V.G. prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestuia, pentru următoarele argumente:
Cererea de chemare în judecata a vizat restituirea în natură sau prin echivalent a terenurilor agricole în suprafaţă de 68 ha şi, respectiv de 4.881 mp, situate pe raza Mun. Mangalia şi a suprafeţei de 15 ha teren agricol situată pe raza sat. Arsa, com. Albeşti, fiind înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanţa în anul 2009.
În motivarea acţiunii au afirmat că imobilele au fost preluate în mod abuziv de stat, fără ca reclamanţii să facă dovada datei şi modalităţii acestei preluări.
Critica reclamanţilor, întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., are ca principal argument pretinsa nelămurire de către instanţa de apel a situaţiei juridică a imobilelor revendicate, respectiv nelămurirea datei şi a modalităţii preluării acestora de către stat.
Pornind de la acest argument, recurenţii reclamanţi susţin că instanţa de apel a reţinut greşit aplicabilitatea dispoziţiilor legilor speciale reparatorii şi a deciziei în interesul legii nr. 33/2008.
În opinia recurenţilor, aceste norme speciale nu sunt aplicabile, deoarece nu s-a putut stabili cu certitudine data şi modalitatea preluării, situaţie în care acţiunea ar fi trebuit soluţionată pe temeiul regulilor de drept comun în materia revendicării.
Această critică este nefondată, întrucât din considerentele deciziei recurate rezultă că instanţa a stabilit incidenţa prevederilor legilor speciale în materia fondului funciar, pe baza constatării că terenurile revendicate au avut regimul juridic de terenuri agricole extravilane, aspect confirmat chiar de reclamanţi prin cererea de chemare în judecată.
Recurenţii nu pot imputa instanţei faptul că nu a stabilit momentul exact al preluării terenurilor de către stat şi modalitatea de preluare, în condiţiile în care potrivit prevederilor art. 109 C. civ., aveau îndatorirea să administreze probele necesare lămuririi situaţiei juridice a imobilelor revendicate.
După anul 1989, legiuitorul a emis o serie de acte normative care a permis proprietarilor deposedaţi de stat, ca, prevalându-se de prevederile acestora, să redobândească dreptul de proprietate uzurpat de stat prin măsurile abuzive.
Acţiunea civilă promovată în cauză a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., care sunt norme de drept comun puse la dispoziţia proprietarului neposesor pentru revendicarea bunului de la posesorul neproprietar.
Întrucât demersul judiciar al reclamanţilor a fost iniţiat în anul 2009. dată până la care legiuitorul, în considerarea reparării nedreptăţilor comise de statul comunist, a adoptat o serie de legi speciale de reparaţie, în mod corect instanţele anterioare au reţinut că acţiunea promovată în cauză este inadmisibilă, în raport de prevederile acestor acte normative.
În concret, prin acţiunea în revendicare suspusă analizei, s-a solicitat obligarea pârâţilor să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie terenurile agricole situate în extravilan, care au aparţinut autorului reclamanţilor, situaţiei de fapt deduse judecăţii fiindu-i aplicabile dispoziţiile Legii speciale de reparaţie nr. 18/1991 a fondului funciar şi, respectiv ale Legii nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi forestiere, solicitate potrivit prevederilor actului normativ anterior menţionat şi ale Legii nr. 169/1997, cu modificările şi completările ulterioare, prin care s-a recunoscut dreptul la despăgubiri, în cazul imposibilităţii restituirii integrale în natură.
Se constată, aşadar, că la data promovării cererii de chemare în judecată erau în vigoare actele normative mai sus menţionate, ale căror prevederi se aplică prioritar normelor de drept comun, în speţă celor prevăzute în art. 480 C. civ., potrivit principiului generaţia specialibus deroganf.
Acest aspect a fost tranşat şi prin Decizia nr. 33/2008 a instanţei supreme, dată în recursul în interesul legii, prin care s-a stabilit că, dându-se eficienţa principiului mai sus menţionat, în cazul concursului dintre legea specială şi normele de drept comun, se va aplica cea dintâi.
În cauza de faţă, se constată că recurenţii nu au uzat de mijloacele legale puse la dispoziţie prin actele normative speciale, menţionate în precedent, iar faţă de faptul că bunurile revendicate sunt situate în extravilanul localităţilor şi au destinaţie agricolă, acestea cad sub incidenţa prevederilor Legii nr, 18/1991 şi ale Legii nr. 1/2000, care prevăd parcurgerea unei proceduri obligatorii, în termenul şi condiţiile instituite pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor preluate în mod abuziv de stat.
Din acest motiv, instanţa constată că, în mod corect s-a reţinut de instanţele anterioare că prin starea de pasivitate în care s-au aflat reclamanţii coroborată cu faptul că anterior apariţiei acestor acte normative nu le-a fost recunoscut un drept concret şi efectiv aflat sub protecţia dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 al C.E.D.O., nu poate fi ocrotit pe această cale procesuală.
Asupra cererii de repunere în termenul de recurs formulat de reclamanţii S.E.D., K.D.M., B.K.K., I.V.C., S.C.M., I.B.V., G.B.M., K.I.S., K.K.K. şi I.K.M., Înalta Curte dispune respingerea acesteia ca nefondată şi pe cale de consecinţă constată tardivitatea recursului, pentru următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art. 103 C. proc. civ., neexercitarea unei căi de atac în termenul legal atrage decăderea, cu excepţia cazului în care partea dovedeşte că a fost împiedicată dintr-o împrejurare mai presus de voinţa ei.
Din motivele expuse în cuprinsul cererii de repunere în termenul de recurs reiese faptul că reclamanţii nu au putut lua legătura cu avocatul care le-a asigurat reprezentarea în faţa instanţei de apel, în vederea comunicării hotărârii împotriva căreia au formulat recurs peste termenul legal, din cauza întreruperii contactului cu traducătorul de limbă bulgară cu care au colaborat, exclusiv, pe parcursul derulării procesului.
Instanţa constată că nu s-a făcut dovada că reclamanţii au fost împiedicaţi printr-o împrejurare mai presus de voinţa acestora să se intereseze de soluţia pronunţată în judecarea căii de atac promovată de aceştia şi să declarare recursul în termenul prevăzut de dispoziţiile art. 301 C. proc. civ., aşa după cum prevede exigenţa art. 103 alin. (1) din actul normativ mai sus menţionat.
Pe fondul acestei lipse de diligență din partea reclamanţilor, se constată că hotărârea Curţii de Apel Constanţa a fost comunicată acestora Ia domiciliul ales în vederea comunicării actelor de procedură.
În concluzie, în temeiul dispoziţiilor art. 103 coroborate cu cele ale art. 301 C. proc. civ., instanţa constată că efectul principal al decăderii constă în pierderea dreptului procedural care nu a fost exercitat în termenul legal şi, întrucât termenul de recurs este un termen legal imperativ, nerespeciarea acestuia atrage decăderea din dreptul de a exercita calea de atac.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii K.V.S., K.R.G., S.S.K. și K.V.G. împotriva Deciziei nr. 16/ C din 20 februarie 2013 a Curţii de Apel Constanţa, - secţia I civilă.
Respinge cererea de repunere în termenul de recurs, formulată de reclamanţii S.E.D., K.D.M., B.K.K., I.V.C., S.C.M., I.B.V., G.B.M., K.I.S., K.K.K. şi I.K.M. şi respinge, ca tardiv recursul acestora împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţarăm şedinţă publică, astăzi, 14 noiembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5257/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5260/2013. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
