ICCJ. Decizia nr. 5299/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5299/2013
Dosar nr. 54418/3/2011
Şedinţa publică din 18 noiembrie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 05 iunie 2008, pe rolul Judecătoriei Sector 4 Bucureşti, ulterior precizată, reclamanta G.A. a chemat în judecată pe pârâţii C.G. al Mun. Bucureşti – A.F.I., A.F.I. – Oficiul de administrare, SC A.V.L. B. SA, B.C. şi B.A., pentru ca instanţa să oblige pârâţii să lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în sector 4 Bucureşti, şi să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 12 decembrie 1996.
În motivare s-a arătat, în esenţă, că imobilul revendicat a fost proprietatea mătuşii sale S.C., căsătorită cu Ş.S., fiind preluat de stat fără titlu, ceea ce face ca actul de vânzare către pârâţii B. să fie lovit de nulitate absolută.
Cererea a fost ulterior completată (fila 143 dosar fond), solicitându-se introducerea în cauză, în calitate de pârât, a Mun. Bucureşti prin Primar General.
Pârâţii B.C. şi A. au invocat prin întâmpinare excepţia lipsei calităţii procesuale active ca urmare a nedovedirii calităţii de moştenitoare a defunctei S.C., excepţia „tardivităţii” cererii în nulitate şi pe fond au solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată.
Prin Sentinţa civilă nr. 6847 din 15 decembrie 2008, Judecătoria Sector 4 Bucureşti a admis excepţia prescripţiei extinctive şi a respins capătul de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare ca prescris, în considerarea dispoziţiilor art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. Capătul de cerere privind revendicarea a fost disjuns şi s-a format Dosarul nr. 11323/4/2008.
În acest dosar, aceeaşi instanţă şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, în considerarea valorii imobilului revendicat, prin Sentinţa civilă nr. 2532 din 22 martie 2010.
Pe parcursul procesului, reclamanta G.A. a decedat, fiind transmisă calitatea de reclamant către G.P.O.
Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Sentinţa civilă nr. 633 din 27 martie 2012 a admis excepţia inadmisibilităţii şi a respins cererea în revendicare ca inadmisibilă.
A disjuns cererea conexă având ca obiect rectificarea C.F. şi formarea unui nou dosar.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că:
Reclamanta iniţială G.A. este moştenitoarea defunctei S.C., decedată la 26 decembrie 1997, după cum a rezultat din certificatul de calitate de moştenitor din 4 decembrie 2006 emis de Biroul Notarilor Publici (fila 11 dosar Judecătoria Sector 4 Bucureşti).
La rândul său, G.A., decedată pe parcursul procesului, a fost moştenită de reclamantul G.P.O.
Prin actul de vânzare-cumpărare autentificat la Tribunalul Ilfov, secţia notariat din 12 octombrie 1945 (filele 16 – 19 dosar Judecătoria Sect. 4 Bucureşti), Ş.S. şi C.S. au cumpărat imobilul situat în Bucureşti, cu terenul şi construcţiile aferente, de la M.G.
În raport de actele depuse la dosarul cauzei, tribunalul a constatat că s-a făcut dovada calităţii de proprietar al imobilului al numitei Ş.C., autoarea reclamantului din cauză.
Prin contractul de vânzare-cumpărare din 12 decembrie 1996, Primăria Mun. Bucureşti prin SC A.V.L. B. SA a vândut pârâţilor B.C. şi B.A. imobilul situat în Bucureşti, sect. 4, compus din trei camere şi dependinţe, precum şi două pivniţe (filele 28 – 29 dosar fond). Restul imobilului a rămas în administrarea Mun. Bucureşti.
Tribunalul a constatat că prin cererea precizată şi completată a fost învestit cu o acţiune în revendicare a unei cote de ½ din imobil, cu precizarea că nu este vorba despre o cotă-parte din dreptul de proprietate, ci despre o jumătate din bunul imobil, în materialitatea acestuia.
Legea nr. 10/2001 a instituit o procedură administrativă specială având ca obiect restituirea imobilelor deţinute, la data intrării în vigoare a legii, de către stat, unităţile administrativ-teritoriale ori de către alte persoane juridice constituite de stat ori la care acesta este asociat ori acţionar majoritar.
Statul şi-a exercitat prerogativa dispoziţiei cu privire la imobilele preluate în perioada 1945 – 1989, stabilind pe cale legislativă că toate preluările din această perioadă, indiferent dacă au avut loc cu titlu valabil sau fără, au caracter abuziv şi, pe cale de consecinţă, în măsura în care respectivele imobile se mai aflau încă în patrimoniul persoanelor amintite în alineatul precedent, a decis restituirea acestora în natură persoanelor îndreptăţite.
În cauză, imobilul situat în Bucureşti, sector 4, este deţinut doar în parte de stat, respectiv cu excepţia apartamentului vândut pârâţilor B.
Nu aceeaşi este însă situaţia părţii nevândute din imobil, care a rămas în administrarea Mun. Bucureşti, prin Primar General, şi care putea fi restituit în natură reclamantei iniţiale G.A., dacă aceasta ar fi formulat notificare în termen.
Controversa existentă în practica judiciară şi doctrină cu privire la temeinicia unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, a fost abordată prin Decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţii unite, decizie care a fost publicată în M. Of. nr. 108 din 23 februarie 2009 şi a cărei interpretare a legii este obligatorie pentru instanţe (art. 329 alin. (6) C. proc. civ.).
Or, Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situaţie.
Totodată, se apreciază că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acţiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 , de către chiriaşi.
În consecinţă, trebuie a reţinut că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ.
În consecinţă, s-a reţinut că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ.
În jurisprudenţa ulterioară Deciziei nr. 33/2008, Curtea de Casaţie, a statuat că acţiunea în revendicare formulată în contradictoriu cu unitatea deţinătoare (Mun. Bucureşti) este inadmisibilă, întrucât dispoziţiile Legii nr. 10/200, în concurs cu normele dreptului comun, se aplică în mod prioritar, astfel că după adoptarea legii de reparaţie nu mai există posibilitatea unei opţiuni între a urma procedura Legii nr. 10/2001 şi a recurge în continuare la dreptul comun, respectiv, promovarea unei acţiuni întemeiate pe dispoziţiile C. civ.
Aşa fiind, s-a constatat că cererea în revendicare formulată în contradictoriu cu Mun. Bucureşti prin Primar General, este inadmisibilă, întrucât reclamantul avea la dispoziţie calea legii speciale, respectiv notificarea prevăzută de Legea nr. 10/2001, care ar fi avut rezultatul restituirii în natură a părţilor din imobil ce nu au fost înstrăinate unor terţi.
A mai reţinut tribunalul că, deşi teoretic acţiunea în revendicare formulată în contradictoriu cu pârâţii B. ar fi admisibilă, independent de orice consideraţie s-ar putea face asupra temeiniciei sale, în cazul concret dedus judecăţii, acţiunea în revendicare este în întregime inadmisibilă, întrucât reclamantul revendică „o cotă de ½ din imobil, în materialitatea sa”, neputându-se şti care este respectiva parte din imobil ce este revendicată, respectiv dacă este vorba despre partea înstrăinată ori despre partea care se află în patrimoniul Mun. Bucureşti.
În literatură şi practica judiciară s-a reţinut că nu se poate revendica o cotă-parte din drept, o atare acţiune fiind inadmisibilă, întrucât revendicarea are ca obiect bunul, în materialitatea sa, şi tinde la restabilirea posesiei asupra bunului. Nu s-a putut admite nici revendicarea unei „cote-părţi” din bun, în materialitatea sa, întrucât, de fapt, o atare cerere tinde la revendicarea integrală a unei anumite porţiuni din imobil, cu excluderea altor părţi, ori în aceste condiţii, obiectul trebuie să fie determinat, tocmai pentru a permite verificarea calităţii procesuale pasive, precum şi a admisibilităţii cererii în raport de fiecare pârât în parte.
Însă, în raport de principiul disponibilităţii, tribunalul fiind ţinut să se pronunţe asupra cererii cu care a fost învestit, a statuat că cererea formulată şi precizată este inadmisibilă.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamantul G.P.O.
În termen legal au depus la dosar cerere de aderare la apel şi întâmpinare, intimaţii – pârâţi B.C. şi B.A.. Prin cererea de aderare la apel se invocă excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului.
La termenul din data de 6 martie 2013 reclamantul a arătat că înţelege să renunţe la cererea de chemare în judecată formulată împotriva pârâţilor persoane fizice, iar aceştia la rândul lot au arătat că înţeleg să renunţe la cererea de aderare la apel.
Prin Decizia civilă nr. 66/ A din 6 martie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul formulat de apelantul – reclamant G.P.C., precum şi de apelanţii (aderanţi) – pârâţi B.A. şi B.C., împotriva Sentinţei civile nr. 633 din 27 martie 2012, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV a civilă, în Dosarul nr. 54418/3/2011, în contradictoriu cu intimatul – pârât Mun. Bucureşti prin Primarul General şi SC A.V.L. B. SA.
A schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că:
S-a luat act de renunţarea reclamantului la judecarea cererii de revendicare formulată împotriva pârâţilor persoane fizice B.
S-a luat act de renunţarea apelanţilor – pârâţi la judecarea cererii de aderare la apel.
Au fost menţinute restul dispoziţiilor sentinţei
Cu titlu preliminar, Curtea a reţinut că inadmisibilitatea, ca noţiune juridică neutilizată de dreptul procesual civil şi apărută ca o creaţie jurisprudenţială, circumstanţiază modalitatea de soluţionare prin respingere a unei cereri cu care este sesizată instanţa, în situaţia în care aceasta apreciază că există un impediment de ordin legal pentru exercitarea deplinei sale jurisdicţii prin examinarea cauzei pe fond, atât asupra aspectelor de fapt, cât şi a celor de drept puse în discuţie de către reclamant. Din acest motiv, respingerea unei cereri ca inadmisibilă apare ca o ingerinţă în dreptul reclamantului de acces la o instanţă şi de aceea este contrară art. 6 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului în măsura în care nu îndeplineşte exigenţele conturate în jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg.
Din această perspectivă, se poate susţine cu temei că instanţa a respins acţiunea în revendicare ca inadmisibilă numai atunci când aceasta ar refuza să se pronunţe asupra cererii reclamantului de recunoaştere a dreptului de proprietate şi, subsecvent, asupra solicitării sale de obligare a pârâtului la restituirea lui, de exemplu în considerarea obligativităţii parcurgerii unei proceduri prealabile. O asemenea limitare a accesului la justiţie nu este în sine contrară dreptului la un proces echitabil, rămânând însă de stabilit dacă limitarea este sau nu rezonabilă şi proporţională cu scopul vizat.
Examinând hotărârea care face obiectul apelului, Curtea a constatat că motivul esenţial pentru care a fost admisă excepţia de inadmisibilitate a acţiunii nu a fost acela al existenţei unei proceduri prealabile ce ar trebui să se desfăşoare în raport cu unitatea deţinătoare a imobilului, ceea ce ar constitui, într-adevăr, un refuz al analizei substanţiale a argumentelor prezentate de reclamantă în cadrul raţionamentului său, ci acela că, în consecinţa neutilizării acestei proceduri impuse de lege, a cărei eficacitate a încercat să o demonstreze prima instanţă printr-o serie de considerente expuse pe larg, reclamanta a pierdut dreptul de a mai solicita măsuri reparatorii, fie în natură, fie în echivalent, cu alte cuvinte pierzând posibilitatea valorificării pe orice cale a dreptului de proprietate pe care susţine că îl are cu privire la imobilul în discuţie.
Se mai impune precizarea că principiul disponibilităţii nu înseamnă că părţile pot decide să li se aplice o lege generală în detrimentul celei speciale. În considerarea rolului constituţional al instanţelor judecătoreşti, prevăzut de art. 124 din legea fundamentală, având de rezolvat o anumită problemă de drept, judecătorul nu numai că poate, dar este şi obligat să facă încadrarea juridică corectă, deci să identifice normele juridice aplicabile, nefiind ţinut de textele de lege indicate de către părţi.
De aceea, maniera în care a procedat prima instanţă, prin constatarea faptului că temeiul de drept invocat de reclamantă nu este corespunzător situaţiei de fapt invocate de către aceasta, în considerarea aplicării principiului general de interpretare care guvernează raportul dintre norma generală şi norma specială în materia revendicării imobiliare şi, subsecvent înlăturării regulii de drept material invocate de reclamantă, prin analizarea pretenţiei sale în lumina dispoziţiilor legale incidente cu caracter derogatoriu care impun o altă soluţie juridică nu demonstrează constatarea unui fine de neprimire a cererii de obligare a pârâtului la predarea bunului asupra căruia pretinde un drept de proprietate preferabil, ci, din contră, o modalitate de soluţionare a acesteia, chiar dacă în sensul respingerii.
Ca atare, în mod legal instanţa de fond a stabilit că această împrejurare echivalează cu cea în care reclamanta nu a iniţial procedura Legii nr. 10/2001.
În altă ordine de idei, dacă s-ar fi constatat că reclamanta a iniţiat procedura în discuţie, formularea ulterioară a cererii de chemare în judecată prin care cererea restituirea în natură a terenului preluat autorilor ei, nu exclude, din nou, incidenţa Legii nr. 10/2001, chiar dacă reclamanta invocă de asemenea, dreptul comun.
Astfel, dacă ar fi formulat notificare, iar entitatea notificată nu a emis decizie sau dispoziţie motivată, în soluţionarea cererii formulate în justiţie pentru restituirea în natură a imobilului, trebuiau a fi observate efectele Deciziei nr. 20/2007 pronunţate de secţiile unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în recurs în interesul legii.
Pe de altă parte, dacă s-ar fi emis deja o dispoziţie de soluţionare a notificării, prin ipoteză, de respingere a solicitării de restituire în natură, cererea de chemare în judecată era susceptibilă de calificare drept contestaţie în baza art. 26 din Legea nr. 10/2001.
Promovând cererea de chemare în judecată prin care solicită restituirea unei părţi (1/2) din imobilul situat în Bucureşti, sector 4, ce a fost preluat de stat fără titlu, reclamanta a urmărit aceeaşi finalitate (cum, de altfel, afirmă şi prin motivele de recurs) ca cea proprie procedurii prealabile, obligatorii, prevăzute de legea specială, Legea nr. 10/2001, anume, restituirea în natură a acestui imobil.
Cum pentru aceeaşi finalitate există şi normele dreptului comun, pe care apelantul şi-a întemeiat acţiunea, şi actul normativ special – Legea nr. 10/2001, aplicabil cauzei, opţiunea reclamantului este exclusă potrivit celor anterior arătate.
Susţinerile apelantului în sensul că autoarea sa a fost în imposibilitate de a formula notificarea în termen întrucât avea, la data apariţiei Legii nr. 10/2011, o vârstă înaintată şi era bolnavă sunt de asemenea neîntemeiate.
Astfel înscrisul depus la dosar, din care rezultă că aceasta era bolnavă este emis în anul 2006, la cinci ani de la apariţia Legii nr. 10/2001, iar acţiunea de faţă a fost promovată la data de 5 iunie 2008, când reclamanta G.A. avea cu cel puţin şapte ani mai mult decât la apariţia Legii nr. 10/2001. În consecinţă, instanţa a constatat că reclamanta nu a fost împiedicată din motive obiective să formuleze notificarea în termen legal. Totodată Curtea a constatat că nu este întemeiată nici susţinerea potrivit căreia aceasta nu a putut formula notificarea în termen întrucât locuia în alt oraş, deoarece notificarea putea fi înaintată printr-un executor judecătoresc din oraşul de domiciliul.
Ca atare, Curtea a reţinut că apelantului nu îi sunt aplicabile nici dispoziţiile de excepţie, statuate în decizia în interesul Legii nr. 53/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, potrivit cărora persoanele care din motive independente de voinţa lor, nu au putut în termenele legale să utilizeze această procedură au deschisă calea acţiunii în revendicarea – retrocedarea bunului litigios.
Celelalte motive de apel privind fondul cauzei (respingerea obiecţiunilor formulate la raportul de expertiză) nu au mai fost analizate, atâta timp cât cererea de chemare în judecată a fost respinsă ca inadmisibilă.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul G.P.O., aducând critici din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În esenţă, recurentul a arătat că, cele două decizii, pronunţate de Înalta Curţi de Casaţie şi Justiţie, în recurs în interesul Legii, respectiv nr. 33/2008 şi nr. 27 din 14 noiembrie 2011, nu exclud calea acţiunii în revendicare pe calea dreptului comun.
Astfel, așa cum prevede Decizia nr. 33/2008, concursul dintre legea specială şi legea generala se rezolva în favoarea legii speciale, chiar dacă aceasta nu este prevăzută în legea specială.
În cazul când sunt neconcordante între legea specială, adică între Legea nr. 10/2001 şi C.E.D.O., convenţia are prioritate, care poate fi acordată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiata pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
În speţa, imobilul este deţinut fără titlu în cota ½, deoarece jumătate din această construcţie şi aproximativ 800 mp teren sunt în posesia Mun. Bucureşti, restul de construcţie, 153 mp şi tot parterul clădirii, plus 70 mp teren au fost înstrăinaţi foştilor chiriaşi cu suma de 1.100 lei, recurentul revendicând doar cota de 1/2 din imobil.
În aplicarea legii şi în scopul urmărit de legiuitor, era necesar ca instanţele să fi avut în vedere principiile ocrotirii dreptului de proprietate dobândit în condiţiile legii. În nici un caz nu trebuia să fie favorizat Statul prin instituţiile sale, încălcându-se principiul egalităţii tratamentului acordat părților în procesul civil, stat care deţine un bun fără titlu şi din care a vândut o parte foştilor chiriaşi, la un preţ derizoriu.
Neutilizarea procedurilor instituite de Legea nr. 10/2001 nu poate conduce la pierderea dreptului subiectiv de proprietate, consacrat de legislaţia comună şi de art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie.
Împrejurarea că reclamanta nu ar fi uzitat de dispoziţiile legii speciale Legea nr. 10/2001, nu poate fi de natură a conduce la pierderea dreptului de proprietate, ci doar de a pierde dreptul la acţiune în temeiul legii speciale, acesta nemaiputând beneficia de avantajele consacrate de lege.
Prin urmare, în considerarea art. 2 din Legea nr. 10/2001, republicată şi modificată, este evident că reclamanta în calitate de moştenitor legal al autoarei sale S.C., nu şi-a pierdut calitatea de proprietar, ceea ce o îndreptăţeşte la valorificarea dreptului de proprietate în temeiul dreptului comun. O soluţie în sens contrar, ar pune în discuţie nu numai dreptul de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O., ci dreptul la acces la justiţie, în sensul art. 6 din C.E.D.O.
Potrivit art. 20 din Constituţia României, dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor, pot fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu D.U.D.O., cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.
Recurentul invocă jurisprudenţa C.E.D.O., respectiv hotărârile nr. 7/2005 - cauza Străin contra României şi cea din 1 decembrie 2005 - cauza Păduraru contra României, care statuează în considerente că în cazul lipsei „titlului" valabil de către stat se permite fostului proprietar să-si revendice imobilul, în funcţie de instanţele competente pentru a stabili „valabilitatea” titlului statului.
Recurentul critică hotărârea, arătând că acţiunea în revendicare formulată de reclamantă este admisibilă pe fond, întrucât şi-a dovedit dreptul de proprietate.
În ceea ce priveşte încălcarea dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 10/2001, a urmării procedurii prealabile şi a aplicării dispoziţiilor de excepţie prevăzute de decizia în interesul Legii nr. 53/2007 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, în favoarea reclamantei, trebuie subliniat faptul că reclamanta era foarte bolnavă şi a fost în imposibilitate de a-şi procura actele necesare în vederea înaintării notificării şi declanşării procedurii prealabile.
Recursul este nefondat.
Examinând susţinerile recurentului, Înalta Curte constată că acestea se subsumează dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmând să fie analizate din această perspectivă.
Astfel, recurentul-reclamant se află în situaţia de a solicita direct în instanţă prin formularea unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, obligarea pârâtei să le restituie în deplină proprietate şi posesie, imobilul situat în sector 4, Bucureşti, invocând preluarea abuzivă, fără titlu valabil a acestuia de la autorul lor.
Temeiul juridic al cererii de chemare în judecată indicat de recurenţi, vizează dispoziţiile art. 480-481 C. civ., art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului (cu privire la garantarea dreptului de proprietate), art. 6 parag. 1 din Convenţie, în ce priveşte îngrădirea accesului lor la instanţă, prin respingerea acţiunii lor ca inadmisibilă pentru considerentul că nu au urmat procedura legii speciale, Legea nr. 10/2001.
Recurentul pretinde că trebuie acordată prioritate dispoziţiilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, susţinându-se că soluţia menţionată este cuprinsă şi în dezlegarea dată recursului în interesul legii pronunţat cu privire la această chestiune, prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a secţiilor unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Înalta Curte constată că, în mod legal, instanţa de apel a confirmat soluţia tribunalului, dând o corectă interpretare dispoziţiilor legale incidente şi stabilind, în acord cu principiul specialia generalibus derogant, că dispoziţiile Legii nr. 10/2001 în concurs cu normele dreptului comun, se aplică în mod prioritar, astfel că după adoptarea legii de reparaţie nu mai există posibilitatea unei opţiuni între a urma procedura Legii nr. 10/2001 şi a recurge în continuare la dreptul comun, respectiv, promovarea unei acţiuni întemeiate pe dispoziţiile C. civ.
Legea specială instituie, atât o procedură administrativă prealabilă, cât şi anumite termene şi sancţiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat, astfel că, în prezent Legea nr. 10/2001, în limitele date de dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acţiunii în revendicarea bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriaşi.
Or, antecesoarea recurentului-reclamant nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele enumerate anterior, întrucât nu este exceptată de la aplicarea dispoziţiilor legii speciale, după cum nu a fost revelat niciun motiv independent de voinţa sa de a nu putea să fi urmat procedura legii speciale prin formularea notificării.
În speţă, instanţa de apel a reţinut în mod corect că actele medicale ce constată starea de boală a autoarei recurentului datează din anul 2006, la 5 ani de la apariţia legii speciale, ceea ce înlătură susţinerile privind aplicarea dispoziţiilor de excepţie prevăzute de decizia în interesul Legii nr. 53/2007 a Înaltei Curții de Casație și Justiție în favoarea reclamantei, în sensul că aceasta era foarte bolnavă şi a fost în imposibilitate de a-şi procura actele necesare în vederea înaintării notificării şi declanşării procedurii prealabile.
Totodată, recurentul a învederat că în cazul în care se constată neconcordanţe între legea specială, Legea nr. 10/2001 şi Convenţia europeană a drepturilor omului, trebuie acordată prioritate Convenţiei, în condiţiile în care nu se aduce atingere altui drept de proprietate sau securităţii raporturilor juridice, dezlegare dată, de asemenea, prin Decizia nr. 33/2008 a secţiilor unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Referindu-se la prioritatea Convenţiei, recurentul invocă dispoziţiile art. 6 parag. 1, întrucât prin respingerea acţiunii ca inadmisibilă li s-ar nega dreptul de acces la instanţă, dar şi art. 1 Protocolul 1 al Convenţiei.
Art. 6 din Convenţie garantează fiecărei persoane "dreptul la un tribunal", adică dreptul ca o instanţă judiciară să soluţioneze orice contestaţie privitoare la drepturile şi obligaţiile sale.
Însă, C.E.D.O. a admis că acest drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite şi că statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere.
În acelaşi timp, instanţa de contencios european a statuat că această problemă trebuie examinată într-un context mai larg, şi anume acela al obstacolelor sau impedimentelor de drept ori de fapt care ar fi de natură să altereze dreptul la un tribunal chiar în substanţa sa.
Or, legiuitorul român a adoptat un act normativ special, în temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptăţite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat, una dintre aceste măsuri fiind restituirea în natură a imobilelor.
Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o reglementează, ceea ce nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru că, împotriva dispoziţiei sau deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestaţiei în instanţă (art. 26), căreia i se conferă o jurisdicţie deplină, după cum au posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluţionare a notificării (conform Deciziei 20 din 19 martie 2007 pronunţată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de casaţie şi Justiţie în Secţii Unite), astfel că este pe deplin asigurat accesul la justiţie.
Existenţa Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenţie în situaţia în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este una efectivă.
Or, aşa cum s-a arătat, autoarea recurentului putea obţine măsuri reparatorii pentru imobil (ceea ce includea şi restituirea în natură, ca măsură prevalentă a legii speciale, în condiţiile în care era posibilă), dacă formula notificare în termen legal, cel prevăzut de art. 22, fiind în măsură să dovedească atât dreptul de proprietate, calitatea de moştenitori, dar şi preluarea abuzivă de către stat, câtă vreme calitatea de pârât în cauză o are unitatea administrativ-teritorială, ceea ce în contextul Legii nr. 10/2001, se suprapune peste noţiunea de unitate deţinătoare.
Prin respingerea ca inadmisibilă a acţiunii, în ceea ce priveşte partea de imobil deţinută de unitatea administrativ - teritorială, ca soluţie de principiu, fiind rezultatul aplicării raţionamentului jurisdicţional, devine irelevantă susţinerea recurentului că a fost revendicată numai o cotă de ½ din imobil, instanţa de apel motivând pertinent cu privire la acest aspect, în sensul că nu se poate revendica o cotă-parte din drept, întrucât revendicarea are ca obiect bunul, în materialitatea sa, şi tinde la restabilirea posesiei asupra acestuia.
În fine, prin respingerea ca inadmisibilă a acţiunii în revendicare de drept comun formulată după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, privind imobilele ce intră sub incidenţa acestui act normativ, nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului, temei invocat de asemenea de recurenţi, norma convenţională, garantând protecţia unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranţe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă.
C.E.D.O. a apreciat însă, că simpla solicitare de a obţine un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual şi nici o speranţă legitimă, situaţie în care Înalta Curte constată că recurenţii nu pot invoca în mod eficient garanţiile art. 1 Protocolul 1, adiţional la C.E.D.O.
Mai mult, în conformitate cu jurisprudenţa recentă a instanţei europene, respectiv în hotărârea M.A. și alții contra României, publicată în M. Of. nr. 778 din 22 noiembrie 2010, Curtea a statuat asupra noțiunii de bun actual, precizând că existența unui astfel de bun în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu, dacă printr-o hotărâre definitivă și executorie instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.
Or, în prezenta cauză, autoarea recurentului nu poate invoca o hotărâre judecătorească care să fie conformă cu accepțiunea jurisprudenței europene în această materie. Reclamanta și-a întemeiat pretenția dedusă judecății pe simpla speranță de i se vedea recunoscută supraviețuirea unui fost drept de proprietate, pe care este de multă vreme în imposibilitatea de a-l exercita efectiv, împrejurare ce nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție.
În acest context, recurentul nu poate dovedi existența bunului în patrimoniul său, condiție esențială pentru formularea acțiunii în revendicare, pe calea dreptului comun şi, în consecință, acesta nu poate pretinde un drept la restituirea imobilului în litigiu, exercitat în condițiile art. 480 C. civ.
Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul G.P.O. împotriva Deciziei civile nr. 66/ A din 6 martie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 noiembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5298/2013. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 5302/2013. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
