ICCJ. Decizia nr. 5292/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5292/2013
Dosar nr. 51999/3/2011
Şedinţa publica de Ia 18 noiembrie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sect. 5 Bucureşti sub nr. 12237/302 din 8 iulie 2010, reclamanţii B.A. şi B.A. au chemat în judecată pe pârâtul M.F.F.P. pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea acestuia la restituirea preţului de piaţă stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare, plătit de reclamanţi în baza contractului de vânzare-curnpărare din 1 ianuarie 2997 încheiat cu Primăria Mun. Bucureşti reprezentată de mandatar SC H.N. SA, pentru cumpărarea apartamentului situat în Bucureşti, sect. 1, şi la restituirea preţului de piaţă stabilit confom standardelor internaţionale de evaluare, plătit de reclamanţi în baza contractului de vânzare- curnpărare din 4 mai 1999, încheiat cu Primăria Mun. Bucureşti reprezentată de mandatar SC H.N. SA, pentru cumpărarea garajului aferent apartamentului situat în Bucureşti, sector 1, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că au dobândit imobilele anterior menţionate, urmare a încheierii contractelor de vânzare-cumpărare din 1 ianuarie 2997 şi 4 mai 1999.
Prin Sentinţa civilă nr. 1512 din 21 noiembrie 2007 pronunţată in Dosarul nr. 22056/3/2006, a fost admisă acţiunea formulată de reclamantul E. S.M., având ca obiect revendicarea întregului imobil situat in Bucureşti, sector 1, sentinţă rămasă definitivă şi irevocabilă prin Decizia civilă nr. 2969 din 12 mai 2010 pronunţată de I.C.C.J., secţia civilă şi de proprietate intelectuală.
S-a mai precizat că ambele contracte au fost încheiate cu respectarea riguroasă a dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, iar efectele acestor contracte au fost desfiinţate printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă.
În drept, au fost invocate disp. art. 501 din Legea nr. 10/2001.
Pârâtul a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea capătului de cerere referitor fa valoarea de circulaţie ca fiind neîntemeiat.
Prin sentinţa civilă nr. 4231 din 17 mai 2011, s-a admis excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Sect. 5 Bucureşti şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei in favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia civilă.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a I l-a civilă, sub nr. 51999/3/2011.
Prin Sentinţa civilă nr. nr. 1848 din 29 octombrie 2012 pronunţată în acest din urmă dosar, a fost admisă cererea reclamanţilor, dispunându-se în sensul obligării pârâtului la plata sumei de 502.317 lei reprezentând preţul de piaţă al apartamentului situat în Bucureşti, sector 1, şi al garajului aferent acestui apartament.
A fost obligat pârâtul şi la plata cheltuielilor de judecată, în sumă de 1.000 lei, reprezentând onorariu expert.
Pentru a dispune astfel, instanţa a reţinut în esenţă ca:
Pentru a se stabili dacă reclamanţilor li se cuvine restituirea preţului reactualizat sau valoarea de piaţă a apartamentului cumpărat în baza Legii nr. 112/1995, esenţială este distincţia între cumpărarea respectivului apartament cu respectarea Legii nr, 112/1995 sau, dimpotrivă, cu eludarea acesteia.
Această distincţie rezultă cu claritate din prevederile art. 50 alin. (21) din Legea nr. 10/2001 şi, respectiv ale art. 501 din aceeaşi lege, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009.
Textele menţionate nu definesc ce trebuie să se înţeleagă prin „desfiinţarea" contractelor, astfel ca practica judecătorească a dedus că prin desfiinţare trebuie să se înţeleagă atât situaţia în care contractul a fost anulat ori constatat nul printr-o hotărâre judecătorească, dar şi situaţia în care faţă de cumpărător s-a admis acţiunea în revendicare formulată de fostul proprietar.
Această interpretare este susţinută de prevederile art. 20 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin art. 1 pct. 8 din Legea nr. 1/2009, care prevede că:
În cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, chiriaşii care au cumpărat cu bună-credinţă imobilele în care locuiau şi ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desfiinţate, fie ca urmare a unei acţiuni în anulare, fie ca urmare a unei acţiuni în revendicare, prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, au dreptul la asigurarea cu prioritate a unei locuinţe din fondurile de locuinţe gestionate de consiliile locale şi/sau de M.D.L.P.L.
Chiar dacă acest text priveşte un alt drept al chiriaşului cumpărător decât cel ce face obiectul prezentului litigiu, el dezvăluie intenţia legiuitorului de a asimila desfiinţării contractului nu doar situaţia în care acesta a fost anulat sau constatat nul, ci şi pe aceea în care cumpărătorul în baza unui contract a fost evins într-o acţiune în revendicare.
Prin urmare, dreptul chiriaşului cumpărător al unui contract, fără a fi fost constatat nul, a fost desfiinţat într-o acţiune în revendicare, de a primi o despăgubire este reglementat de dispoziţiile art. 50 şi urm. din Legea nr. 10/2001
În ceea ce priveşte întinderea despăgubirii, Tribunalul a apreciat incidente dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001 care se refera la restituirea preţului de piaţă al imobilului.
În speţă, asa cum rezultă din Decizia civilă nr. 2969 din 12 mai 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, motivul pentru care s-a admis acţiunea în revendicare îndreptată împotriva reclamanţilor din prezenta cauză a fost tocmai nevalabilitatea titlului lor de proprietate decurgând din nevaîabilitatea titlului statului, coroborată cu existenţa în patrimoniul reclamanţilor a unui titlu valabil, procedandu-se deci la compararea titlurilor, tară a se retine reaua credinţa a chiriaşilor cumpărători pe Legea nr. 112/1995.
Art. 50 din Legea nr. 10/2001 prevede în alin. (3) că restituirea preţului de piaţa al imobilelor se face de către M.F. P., din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Faţă de această normă specială, care derogă de la prevederile art. 1337 C. civ., Tribunalul a reţinut calitatea procesuală pasivă a pârâtului M.F.P.
Pentru aceste considerente, având in vedere concluziile raportului de expertiza efectuat in cauza, a fost admisă acţiunea.
În temeiul art. 274 C. proc. civ. a fost obligat pârâtul la plata către reclamanţi a cheltuielilor de judecată, în sumă de 1.000 lei, reprezentând onorariu expert.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul, iar prin Decizia nr. 62 din 26 martie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, apelul a fost respinspentru următoarele considerente:
Art. 501 din Legea nr. 10/2001 republicată reglementează, pentru foştii chiriaşi faţă de care s-au admis acţiunile foştilor proprietari ai imobilelor cumpărate de primii în baza Legii nr. 112/1995, posibilitatea de a fi despăgubiţi cu valoarea de piaţă a imobilului.
Această concluzie se desprinde cu evidenţă din formularea art. 501 coroborat cu art. 20 alin. (2)1 în care se explică ce anume de înţelege prin contracte încheiate „cu respectarea„ prevederilor Legii nr. 112/1995 şi „desfiinţate fie ca urmare a unei acţiuni în anulare, fie ca urmare a unei acţiuni în revendicare", acesta din urmă fiind şi cazul de faţă. Deşi nu s-a pronunţat vreo hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă de constatare a nulităţii contractului de vânzare-cumpărare încheiat în favoarea reclamanţilor, există hotărârea de revendicare a imobilului în litigiu, fiind astfel îndeplinită cerinţa legală.
Situaţia reclamanţilor intimaţi, de persoane ale căror contracte de vânzare cumpărare au fost „desfiinţate ca urmare a unei acţiuni în revendicare" în sensul prevederilor art. 20 alin. (2)1 din Legea nr. 10/2001, rezultă fără echivoc dovedită din Sentinţa civilă nr. 1512 din 21 noiembrie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, devenită irevocabilă prin Decizia civilă nr. 2969 din 12 mai 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Mai mult în considerentele acestei din urmă decizii s-a reţinut că dispoziţiile exprese ale art. 501 din Legea nr. 1/2209 dau posibilitatea pârâţilor, cumpărători în temeiul Legii nr. 112/1995, să obţină o reparaţie integrală a pierderii bunului, prin obligarea statului la restituirea preţului de piaţă al imobilului, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare.
Reproşul făcut de recurent instanţei de apel, în sensul ca ar fi dat o greşită interpretare prevederilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 - care ar fi aplicabile, în susţinerea acestuia, numai în ipoteza în care sunt desfiinţate în justiţie contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea Legii nr. 112/1995 - este determinat de abordarea motivării deciziei apelate în mod trunchiat, respectiv de neobservarea în integralitatea lui a argumentului expus de instanţa de fond, care a arătat în mod judicios că în aprecierea noţiunii de „desfiinţare" utilizată în redactarea art. 50 alin. (3) coroborat cu art. 501 din Legea nr. 10/2001 au fost avute în vedere dispoziţiile art. 20 alin. (2)1 din acelaşi act normativ special (ca atare derogatoriu de la regulile comune şi în ce priveşte interpretarea menţionatei noţiuni, potrivit principiului specialia generalibus derogant) prin care se arată în mod expres că, în această materie, sunt considerate desfiinţate şi contractele privitoare la locuinţe vândute cu respectarea Legii nr. 112/1995 şi în privinţa cărora foştii chiriaşi cumpărători au pierdut respectivele imobile fie în urma unei acţiuni în anulare, fie în urma unei acţiuni în revendicare soluţionate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
În condiţiile în care situaţia de fapt reţinută în ce îi priveşte pe reclamanţii intimaţi din litigiul pendinte se circumscrie celei de-a doua ipoteze calificate prin norma menţionată ca reprezentând o situaţie de „desfiinţare" a contractului pe care îl încheiaseră în baza Legii nr. 112/1995, sunt aplicabile prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, prin care este stabilită obligaţia legală a M.F.P. (corelativă dreptului recunoscut în beneficiul foştilor chiriaşi cumpărători prin art. 501 din aceeaşi lege) de a restitui preţul de piaţă al imobilului în privinţa căruia aceştia au fost evinşi de succesorii fostului proprietar. Ca atare, legitimarea procesuală pasivă a instituţiei apelante este pe deplin justificată în acţiunea promovată de reclamanţii intimaţi, care se circumscrie întrutotul domeniului de aplicare a menţionatei reglementări.
În speţă, reclamanţilor-intimaţi le-a fost admisă cererea referitoare la restituirea preţului de piaţă al imobilului de care au fost omiși Temeiul legal al acestei dispoziţii l-au constituit, astfel cum s-a reţinut, prevederile art. 501 din Legea nr. 10/2001 care se constituie într-o aplicaţie specială a răspunderii civile pentru evicţiune pentru situaţiile particulare de evicţiune - din partea foştilor proprietari - în care se regăsesc persoanele care au cumpărat locuinţe cu respectarea Legii nr. 112/1995.
Dat fiind caracterul special al menţionatelor prevederi ale Legii nr. 10/2001, ele derogă de la reglementarea de drept comun din materia evicţiunii (art. 1337 şi urm. C. civ.), aşa încât situaţia dedusă judecăţii în litigiul pendinte şi cadrul procesual în care acesta se derulează nu pot fi evaluate - astfel cum pretinde apelantul - prin prisma regulilor dreptului comun relative la răspunderea contractuală pentru evicţiune a vânzătorului (Primăria Mun. Bucureşti).
Referitor la evaluarea care a fost realizată, la judecata în fond a cauzei, eu privire la preţul de piaţă al imobilului pentru care reclamanţii încheiaseră cele doua contracte de vânzare cumpărare ce au fost desfiinţate în modalitatea descrisă anterior, Curtea constată că aceasta s-a realizat prin încuviinţarea şi administrarea în cursul procesului a probei ştiinţifice cu expertiza de specialitate.
Fiind vorba de o expertiză judiciară, aceasta a fost administrată în condiţiile de contradictorialitate specifice procesului civil, astfel că părţile (citate în condiţiile legii) au avut cunoştinţă de derularea procedurii de efectuare a expertizei şi depunere a raportului aferent îa dosarul cauzei, având astfel dreptul de a formula sesiza instanţei de judecată eventualele neregularităţi legate de modalitatea de derulare a respectivei proceduri.
Corelativ acestui drept, părţile - potrivit art. 129 alin. (1) din C. proc. civ. - aveau obligaţia de a urmări desfăşurarea procesului şi de a formula eventualele obiecţiuni la raportul de expertiză în termenul prescris de art. 212 alin. (2) din C. proc. civ., respectiv la primul termen după depunerea raportului de expertiză,
Or, pârâta apelantă nu a formulat vreo obiecţiune faţă de concluziile expuse de expert cu privire la valoarea imobilului, deşi instanţa a luat din oficiu măsura comunicării raportului de expertiză către această parte.
Mai mult, instanţa a stabilit necesitatea ca expertul să argumenteze cu privire îa elementele/coeficienţii de majorare avute în vedere la determinarea valorii consemnată în raportul de expertiză.
În condiţiile în care expertul a răspuns solicitărilor astfel adresate de instanţă, iar pârâtul apelant nu a formulat în termenul legal observatii/obiectiuni prin intermediul cărora să invoce neregularitatea expertizei pentru neluarea în considerare a coeficienţilor de diminuare evocaţi prin motivele de apel, Curtea constată că faţă de acesta a operat sancţiunea stabilită prin art. 108 alin. (3) din C. proc. civ. conform căruia „neregularitatea actelor de procedură se acoperă dacă partea nu a invocat-o la prima zi de înfăţişare ce a urmat după această neregularitate, şi înainte de închiderea dezbaterilor" şi, astfel, el nu mai este îndreptăţit să pretindă instanţei de apel să efectueze un control judiciar a raportului de expertiză.
Pe de altă parte, s-a mai reţinut că apelanta avea posibilitatea completării probatoriului prin administrarea de înscrisuri care să ateste caracterul nereal al valorii reţinute de prima instanţă ca reprezentând preţul de piaţă aî imobilului şi prin formularea propunerii de administrare a unei alte expertize evaluatoare - a cărei administrare necesita avansarea onorariului de expert -, însă apelanta a rămas în pasivitate în ce priveşte obligaţia de a-şi proba susţinerile în potrivit prevederilor art. 1169 C. civ.
În ce priveşte obligaţia stabilită de instanţa de fond în sarcina pârâtului apelant de a plăti intimaţilor reclamanţi cheltuielile de judecată ocazionate de judecarea cauzei în fond, Curtea s-a constatat că această obligaţie este în deplin acord cu situaţia procesuală - de parte căzută în pretenţii - care rezidă din soluţia de admitere a acţiunii, şi cu prevederile art. 274 alin. (1) C. proc. civ. în raport de această normă cu caracter special, o atare situaţie procesuală este suficientă prin ea însăşi pentru a se acorda cheltuielile de judecată solicitate de părţile adverse din proces. Chestiunile care privesc fondul litigiului nu pot face obiectul unei reevaluări (distinctă de cea realizată în precedent, în soluţionarea cererilor asupra cărora s-a derulat procedura judiciară) din partea instanţei, în contextul analizării cererii accesorii relative la cheltuielile de judecată.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul M.F.P. prin D.G.F.P. a Mun. Bucureşti.
Criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel o primă critică vizează lipsa calităţii procesuale pasive a M.F.P. în condiţiile în care nu a fost parte în contractul de vânzare - cumpărare.
În aceeaşi idee se susţine că nici dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine introducerea în cauză a M.F.P. şi să acorde calitate procesuală acestei instituţii, cât timp obligaţia de garanţie pentru evicţiune are un caracter mai larg decât simpla restituire a preţului.
Se susţine astfel că deposedarea reclamanţilor de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, întruneşte condiţiile unei tulburări de drept prin fapta unui terţ, motiv pentru care se învederează că această tulburare de drept este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicţiune totală a vânzătorului respectiv a Primăriei Mun. Bucureşti prin mandatar SC H.N. SA.
O altă critică vizează ignorarea dispoziţiilor art. 1336 C. civ. cu atât mai mult cu cât contractul de vânzare - cumpărare nu a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă şi prin urmare este în vigoare obligaţia reglementată de art. 1336 pct. 1 C. civ., de garanţie pentru evicţiune.
Din această perspectivă, se susţine că poate avea calitate procesuală doar vânzătorul imobilului respectiv Primăria Mun. Bucureşti prin mandatar SC H.N. SA, raportat la dispoziţiile art. 1337 C. civ.
Se mai susţine că dispoziţiile Legii nr. 10/2001 reglementează în mod expres şi limitativ situaţiile în care M.F.P. poate fi obligat la restituirea preţului plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare - cumpărare au fost încheiate în baza Legii nr. 112/1995 şi anume aceste contracte să fi fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
O altă critică de neiegalitate vizează greşita obligare a M. F.P. la plata preţului de piaţă al imobilului, faţă de dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Faptul că reclamanţii nu au depus minime diligente cu ocazia încheierii contractului de vânzare - cumpărare, pentru cunoaşterea titlului în baza căruia imobilul a trecut în proprietatea Statului echivalează cu nerespectarea Legii nr. 112/1995.
Ca atare, se susţine că reclamanţii îşi invocă propria turpitudine şi anume încălcarea dispoziţiilor legale la încheierea contractului de vânzare - cumpărare pentru a obţine recunoaşterea unui drept, ceea ce nu e admisibil, aceştia nu pot beneficia de restituirea preţului la valoarea de piaţă.
O altă critică de neiegalitate vizează valoarea reţinută în raportul de expertiză ce nu reflectă preţul real al imobilului, iar suma stabilită reprezintă de fapt o îmbogăţire fără just temei, cu atât mai mult cu cât obligaţia de garanţie pentru evicţiune nu presupune valoarea de piaţă a imobilului.
În această idee se susţine ca preţul de cumpărare al imobilelor vândute în temeiul Legii nr. 112/1995 stabilit de art. 16 din Normele metodologice de aplicare a acestei legi, era unul inferior valorii de piaţă a acestor imobile, la data edictării legii, precum şi în perioada cumpărării acestor imobile de către chiriaşi, începând cu anul 1996.
Din această perspectivă se solicită casarea hotărârii cu trimiterea cauzei spre rejudecare pentru refacerea raportului de expertiză, având în vedere că imobilul a fost supraevaluat.
Intimaţii s-au opus admiterii recursului.
Examinând hotărârea instanţei de apel prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. civ. şi a motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reține următoarele:
Prin acţiunea introductivă reclamanţii au solicitat obligarea pârâtului la plata preţul de piaţă a imobilului dobândit în baza unui contract de vânzare - cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, imobil pe care reclamanţii l-au pierdut prin hotărâre irevocabilă în urma admiterii acţiunii în revendicare formulată de fostul proprietar.
Acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001 în forma actuală, ca urmare a modificării şi completării prin Legea nr. 1/2009.
Potrivit textului de lege arătat, alin. (1), „Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995. cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare".
Astfel este de reţinut că după intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009 trebuie realizată distincţia între preţul actualizat şi preţul de piaţă al imobilului, ce se cuvine persoanelor interesate, şi această distincţie funcţionează, în raport de modalitatea în care cumpărătorul unui imobil, în baza unui contract de vânzare - cumpărare, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, a pierdut bunul imobil, fie prin desfiinţarea contractului de vânzare - cumpărare, încheiat cu rea-credinţă, ce reprezenta titlul său de proprietate, ca o consecinţă a admiterii acţiunii în nulitate, sau prin admiterea unei acţiuni în revendicare, prin compararea titlurilor, ipoteză ce presupune, prin definiţie, existenţa unor titluri valabile de proprietate.
Astfel că, menţinându-se alin. (2) al art. 50, realizându-se modificarea de la alin. (3) al art. 50, care cuprinde ipotezele de la alin. (2) şi alin. (2)1, şi introducându-se art. 501, este evidentă concluzia că, nu în toate cazurile în care chiriaşii cumpărători au fost evinşi (deposedaţi), în sens larg, se impune acordarea valorii de piaţă, a imobilelor ce au format obiectul contractelor de vânzare - cumpărare, încheiate în considerarea Legii nr. 112/1995, ci această valoare ar trebui acordată în ipoteza în care, menţinându-se valabilitatea contractelor de vânzare - cumpărare, încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, chiriaşii au fost evinşi, prin efectul admiterii acţiunii în revendicare, prin compararea titlurilor.
Or, raportând cele expuse la situaţia din cauză este de reţinut că reclamanţii au fost evinşi prin efectul admiterii acţiunii în revendicare prin comparerea titlunior.Astfel este de observat că prin Sentinţa civilă nr. 1512 din 21 noiembrie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă pronunţată în Dosarul nr. 22056/3/2006, a fost admisă acţiunea formulată de reclamantul E.S.M., având ca obiect revendicarea întregului imobil situat in Bucureşti, sector 1, sentinţă rămasă definitivă şi irevocabilă prin Decizia civilă nr. 2969 din 12 mai 2010 pronunţată de Î.C.C.J., secţia civilă şi de proprietate intelectuală.
Prin Decizia civilă nr. 2969 din 1 mai 2010, a Î.C.C.J., secţia civilă şi de proprietate intelectuală, s-a reţinut că în acţiunea în revendicare, reclamantul şi pârâţii sunt în ipoteza în care invocă titluri valabile de proprietate cu privire la acelaşi bun, ce provin de la autori diferiţi, situaţie ce impune compararea lor şi stabilirea preferabilităţii unuia din ele.Astfel s-a reţinut că în raport de circumstanţele particulare ale cauzei, determină concluzia potrivit căreia ambele părţi deţin un titlu de proprietate şi au un bun în sensul art 1 din Protocol 1 adiţional la Convenţie.
Prin decizia sus evocată s-a mai reţinut ca prin intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009, riscul nesocotirii dreptului de proprietate al pârâţilor a fost eliminat în condiţiile în care aceştia au posibilitatea obţinerii valorii de piaţa a imobilului în cadrul unei proceduri judiciare de drept comun, şi că dispoziţiile exprese ale art 501 din Legea nr. 1/2009 dau posibilitate pârâţilor cumpărători în temeiul Legii nr. 112/1995 să obţină o reparaţie integrală a pierderii bunului, prin obligarea statului, la restituirea preţului de piaţa al imobilului.
Or, faţă de hotărârile judecătoreşti sus evocate criticile legate de reaua-credintă a reclamanţilor la încheierea contractului, sunt nefondate.
În ce privesc criticile legate de lipsa calităţii procesual pasive a M.F.P. sunt de reţinur următoarele aspecte:
Acţiunea reclamanţilor fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 în forma actuală, ca urmare a modificării şi completării prin Legea nr. 1/2009, calitate procesuală pasivă o are M.F.P., conform art. 50 alin. (3) din aceeaşi lege, care prevede că „Restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi (2)1 — cazul cererii de faţă) se face de către M.E.F. (în prezent M.F.P.) din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Chiar dacă, potrivit textului de lege sus-menţionat, M.F.P. apare ca plătitor al preţului de piaţă al imobilelor, în realitate, el acţionează tot ca reprezentant al statului, acesta din urmă fiind singurul şi direct implicat în situaţia care a generat pierderea bunului de către cumpărători, iar nu M.F. P., în nume propriu.
Astfel, Statul este cel care a preluat în mod abuziv, de cele mai multe ori, tară titlu valabil, în regimul politic trecut, imobilele aparţinând unor persoane fizice, pe care, ulterior, le-a înstrăinat, potrivit Legii nr. 112/1995, către chiriaşi, care au plătit un preţ pentru bunul astfel dobândit.
Ulterior, cumpărătorii care au pierdut bunul, în disputa cu fostul proprietar sau cu moştenitorii lui, urmează să recupereze preţul plătit la încheierea contractului, reactualizat, sau să obţină valoarea de piaţă a bunului, în mod firesc, de la cel care le-a vândut, şi anume Statul, prin reprezentantul său legal.
Or, în această materie, potrivit art. 50 alin. (3) din actul normativ, reprezentarea Statului se face de către M.F.P., care justifică legitimarea de a sta în proces, în numele statului, deoarece, potrivit legii, gestionează fondul extrabugetar alimentat de sumele de bani constând în preţul plătit de cumpărătorii chiriaşi şi din care, corelativ, se restituie preţul plătit, în cazul în care cumpărătorii pierd bunul.
Ministerul acţionează ca simplu instrument plătitor al sumelor de bani su s-menţionate, în numele statului, iar nu în nume propriu, neavând nicio obligaţie în legătură cu plata acestor sume, rezultată dintr-o activitate proprie.
De altfel, şi potrivit art. 25 din Decizia nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice, „Statul este persoana juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi şi obligaţii.
El participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanţelor, afară de cazurile în care legea stabileşte anume alte organe în acest scop".
Ca atare, deşi i se recunoaşte statului personalitate juridică în raporturile în care participă în nume propriu, fiind considerat subiect distinct de drepturi şi obligaţii, ca entitate teoretică şi abstractă, acţionează, în îndeplinirea obligaţiilor sau atribuţiilor pe care Ie are, prin organele sale reprezentative, potrivit legii, neputând figura în proces şi nici în raporturile juridice civile, ca atare, în absenţa unor reprezentanţi.
Cu excepţia unei dispoziţii speciale, statul este reprezentat de Ministerul Finanţelor, ceea ce este şi cazul ipotezei în care se pune problema restituirii preţului reactualizat/plăţii valorii de circulaţie a bunului, către cumpărătorii care au pierdut imobilul în cadrul demersului fostului proprietar (art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001).
Este tară dubiu că M.F.P. nu are nicio contribuţie proprie şi efectivă în tot acest lanţ de raporturi juridice, începând cu preluarea imobilului de la fostul proprietar şi până la restituirea preţului sau a valorii de circulaţie către cumpărători, şi, cu atât mai puţin, vreo culpă în situaţia juridică creată în legătură cu bunul imobil respectiv şi, în final, cu efectele pierderii proprietăţii bunului, de către cumpărători.
Potrivit art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, sumele obţinute din vânzarea imobilelor către chiriaşi se constituie într-un fond extrabugetar, la dispoziţia Ministerul Finanţelor, şi, în mod firesc, din acelaşi fond, se vor achita, în condiţiile legii, sumele de bani reprezentând preţul reactualizat sau valoarea de piaţă a imobilului, conform art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 în forma actuală.
M.F.P., ca persoană juridică implicată în gestionarea fondului extrabugetar alimentat din sumele obţinute cu titlu de preţ de la cumpărători, este firesc să constituie instituţia prevăzută de lege şi pentru procesul invers, şi anume pentru efectuarea de plăţi către cumpărătorii care au pierdut imobilul, acţionând, însă, în numele statului, în desfăşurarea acestei activităţi.
De asemenea, câtă vreme M.F.P., este persoana prevăzută de art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 care trebuie astfel să restituie preţul reactualizat sau preţul de piaţă al imobilului către cumpărători, nu se mai pune problema încălcării acestei dispoziţii, în raport de pârâtul Statul Român, prin M.F.P., care, justifică legitimare procesual pasivă, pentru cele deja arătate.
Pe de altă parte, reţinându-se calitatea procesuală a pârâtului M.F.P., în caz de admitere a acţiunii, plata se va face în condiţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, şi anume din fondul extrabugetar constituit la dispoziţia acestei instituţii, potrivit art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995,
Din perspectiva celor expuse sunt nefondate criticile legate de lipsa calităţii procesual pasive a recurentului.
Nici critica legată de neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 1072001 (în forma actuală ca urmare a modificării şi completării prin Legea nr. 1/2009) nu este fondată în condiţiile în care instanţele anterioare au avut în vedere că prin hotărârile judecătoreşti irevocabile, contractul de vânzare - cumpărare nu a fost încheiat cu încălcarea normelor juridice în vigoare,situaţie în care instanţele anterioare au făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001.
Nefondate sunt şi criticile legate de incidenţa dispoziţiilor art. 1336-1337 C. civ. în condiţiile în care acţiunea a fost întemeiată pe art. 50 din Legea nr. 10/2001, al cărui conţinut a fost redat mai sus, iar nu pe dispoziţiile de drept comun în materia garanţiei vânzătorului pentru evictiune (art. 1337 şi următoarele C. civ.).
De altfel este de reţinut că instituţia garanţiei pentru evictiune a vânzătorului, (astfel cum este reglementată de dreptul comun), în sensul posibilităţii obţinerii unor sume suplimentare valorii de circulaţie a imobilului, de către persoanele evinse, nu este incidenţă în speţa de faţă, din moment ce nu garanţia pentru evictiune reprezintă temeiul juridic al acţiunii, ci dispoziţiile legii speciale sus evocate.
Nu se poate reţine nici încălcarea principiului relativităţii efectelor actelor juridice, reglementat de art. 973 C. civ., în sensul că M.F.P. nu poate fi obligat la plata preţului, fiind terţ tată de contract, deoarece acesta nu a fost chemat în judecată în calitate de responsabil pentru evicțiune, ca parte contractantă, ceea ce nici nu este, ci în temeiul legii, dispoziţia legală fiind cea care îi conferă calitatea de a efectua plata preţului, în cazul temeiniciei cererii de chemare în judecată.
Conform art. 50 alin. (3) din Legea nr. 107/2001 în forma actuală restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare - cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, prevăzut la alin. (2) din acelaşi text de lege se face de către M.E.F., în prezent M.F. P., din fondul extrabugetar conţinut în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995 cu modificările ulterioare.
Obligaţia de plată a preţului actualizat revine pârâtului în temeiul dispoziţiei legale sus evocate, astfel încât nu prezintă relevanţă persoana care a încheiat contractul de vânzare - cumpărare, în numele statului, cu chiriaşul cumpărător.
Nu acesteia din urmă îi revine obligaţia de plata deoarece această obligaţie nu are la bază raporturile contractuale stabilite între părţile actului juridic perfectat în temeiul Legii nr. 112/1995, ci voinţa legiuitorului, care a înţeles să o stabilească în sarcina M.F.P. în condiţiile arătate mai sus.
În consecinţă, fiind o normă specială, este aplicabilă prioritar, înlăturând dreptul comun în materie, potrivit principiului „specialia generalibus derogam".
Cum, calitatea procesuală pasivă se verifică pe tot parcursul procesului, atât la data soluţionării acţiunii cât şi în căile de atac, iar Legea nr. 1/2009 a intrat în vigoare în februarie 2009, anterior pronunţării sentinţei, aceasta este apiicabilă conform principiului enunţat mai sus.
Nefondată este şi critica legată de raportul de expertiză ce a stabilit o sumă exorbitantă îa evaluarea imobilului, invocându-se îmbogăţirea tară justă cauză a reclamantului, în condiţiile în care aceste critici vizând o stare de fapt, sunt critici de netemeinicie şi nu de nelegalitate, motiv pentru care această critică nu se circumscrie dispoziţiilor prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
Cum din perspectiva celor expuse, nu sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul pârâtului urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul M.F.P. prin D.G.F.P. a Mun. București împotriva Deciziei nr. 62/ A din martie 2013,pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică astăzi, 18 noiembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5290/2013. Civil. Conflict de competenţă.... | ICCJ. Decizia nr. 5295/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
