ICCJ. Decizia nr. 5305/2013. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5305/2013
Dosar nr. 11166/3/2009
Şedinţa publică din 18 noiembrie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1310 din 19 octombrie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V a civilă, s-a admis excepţia lipsei capacităţii de folosinţă şi s-a respins acţiunea formulată de reclamantul T.R., deţinut în Penitenciarul Bucureşti Rahova, împotriva pârâtului Penitenciarul Rahova, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosinţă.
Această sentinţă a fost desfiinţată în apel prin decizia civilă nr. 489 din 11 mai 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti secţia a IV-a civilă.
Curtea a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 10 alin. (3) din H.G. nr. 1849/2004, unităţile subordonate Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor au personalitate juridică, inclusiv Penitenciarul Rahova, situaţie în care în mod greşit tribunalul a constatat lipsa capacităţii procesuale de folosinţă a pârâtului.
Rejudecând cauza, prin sentinţa civilă nr. 91 din 17 ianuarie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a V a civilă, a respins ca neîntemeiată acţiunea.
Tribunalul a reţinut că, potrivit precizării depuse la 19 octombrie 2010, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 850.000 lei cu titlu de daune morale, susţinând că i-a fost afectată sănătatea prin câmpul electromagnetic generat de staţiile de emisie recepţie. A precizat reclamantul că angajaţii penitenciarului care stau în aceleaşi condiţii primesc un spor la salariu pentru supunerea la radiaţii electromagnetice, precum şi că, deşi a fost diagnosticat cu hepatica C, angajaţii penitenciarului nu i-au dat nici un fel de tratament.
Tribunalul a reţinut că susţinerile reclamantului nu au fost dovedite, deşi în condiţiile art. 1169 C. civ., sarcina probei îi revenea acestuia.
S-a mai reţinut că potrivit raportului de expertiză efectuat de Institutul Naţional de Expertize Criminalistice, aflat la dosar şi necontestat de reclamant, au fost evidenţiate valori ridicate ale câmpului electromagnetic în spaţiile care nu afectează deţinuţii.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul.
Prin decizia civilă nr. 94/ A din 13 martie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, a respins apelul declarat de reclamant.
În motivarea soluţiei sale, Curtea a reţinut următoarele considerente:
Potrivit art. 998-999 C. civ. din 1864 „orice faptă a omului, care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat a-l repara”.
În cauza de faţă, pentru angajarea răspunderii civile delictuale este necesar să fie îndeplinite trei condiţii: existenţa unei fapte ilicite, existenţa unui prejudiciu şi a unei legături de cauzalitate.
Cu privire la fapta ilicită, aceasta este descrisă de reclamant ca fiind supunerea deţinuţilor la radiaţii electromagnetice, peste limita admisă de lege, iar salariaţii Penitenciarului care lucrează în aceleaşi condiţii primesc un spor la salariu.
Curtea a apreciat că nu există o situaţie similară între cea avută de salariaţii penitenciarului şi cea a deţinuţilor deoarece salariaţii îşi desfăşoară activitate în temeiul unui raport individual de muncă, iar statul, în calitate de angajator, are obligaţii specifice de a asigura desfăşurarea activităţii, în condiţii normale şi lipsite de riscuri, în conformitate cu legislaţia privind protecţia muncii, în timp ce deţinuţii se află în executarea unor pedepse privative de libertate, ca urmare a condamnării definitive, iar „ măsurile privative de libertate sunt însoţite de obicei de suferinţe şi umilinţe, aşa cum a reţinut şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Păvălache şi cauza Micu împotriva României.
Ca atare, nu se poate face o comparaţie între condiţiile de muncă pe care trebuie să le asigure statul român pentru personalul angajat în penitenciar şi deţinuţii, care se află în executarea unei pedepse privative de libertate şi care trebuie să suporte anumite restricţii inerente regimului de detenţie.
Pe de altă parte, din cuprinsul fişei care consemnează rezultatul măsurătorilor radiaţiei electromagnetice de radio frecvenţă rezultă că depăşirea valorii expunerii este foarte mică (0,01) şi că se referă la staţiile de emisie recepţie tip telefon mobil montate pe autovehiculele din dotare şi la radiotelefoanele portabile de către cadre, constatări efectuate şi în raportul de expertiză criminalistică extrajudiciar depus la dosar, raport pe care apelantul - reclamant nu l-a contestat.
Expertiza a reţinut că depăşirea nivelelor maxime ale densităţii de putere a câmpului electromagnetic se datorează instrumentelor folosite exclusiv în activitatea de pază şi protecţie de către personalul angajat, instrumente care nu pot fi utilizate de către deţinuţi.
Având în vedere aceste aspecte, Curtea a constatat că nu există fapta ilicită constând în expunerea la radiaţii în penitenciar, de natură a atrage discriminarea între deţinuţi şi personalul penitenciarul.
Cu privire la prejudiciu, Curtea a constatat că apelantul - reclamant nu a precizat în ce constă prejudiciul pe care l-a suferit, respectiv dacă este vorba de un prejudiciu material sau moral, limitându-se a solicita acordarea unor daune morale pentru prejudiciul suferit.
Cum prejudiciul trebuie dovedit, iar sarcina probei revine celui ce pretinde că a fost vătămat, nici această condiţie a răspunderii civile delictuale nu este îndeplinită.
În ceea ce priveşte existenţa unei legături de cauzalitate, Curtea a constatat că nu se impune analizarea incidenţei acestei condiţii, dat fiind că nu s-a făcut dovada existenţei celorlalte două condiţii ale răspunderii civile delictuale.
Susţinerile apelantului în sensul că instanţa de fond nu a ţinut cont de adresa din 20 iunie 2008 s-au considerat a fi neîntemeiate. Adresa aflată la fila 19 din dosarul de fond al Tribunalului Bucureşti din primul ciclu procesual, se referă la normele de salarizare şi alte drepturi ale funcţionarilor publici cu statut special din sistemul Administraţiei Penitenciare şi nu au legătură cu situaţia apelantului - reclamant.
De asemenea, actele normative invocate de apelantul - reclamant respectiv Hotărârea nr. 1136/2006 a Guvernului României, se referă tot la drepturile angajaţilor şi la obligaţiile impuse angajatorilor în asigurarea unor condiţii de muncă nevătămătoare.
În ceea ce priveşte buletinul de măsurători al timpului radioelectric din Penitenciarul Rahova, Curtea a apreciat că depăşirile valorilor admise sunt mici, iar eventuala afectare a sănătăţii apelantului - reclamant determinată de aceste depăşiri ale valorilor admise ar fi trebuit dovedită pe baza unei expertize medico legală, probă care însă nu a fost solicitată de apelantul - reclamant.
Împrejurarea că reclamantul nu a fost prezent la proces de către angajaţii penitenciarului nu reprezintă un motiv de nulitate a sentinţei pronunţate, având în vedere că reclamantul a solicitat judecata cauzei în lipsă, iar prin adresa nr. 53688 din 14 noiembrie 2010 aflată la fila 17 din ultimul dosar de fond, penitenciarul a justificat neprezentarea reclamantului la termenul fixat în fond în această cauză, cu o suprapunere a termenului peste termenul fixat la Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti într-o cauză penală. Pe de altă parte, în condiţiile în care susţinerile părţilor au fost analizate de către instanţă, drepturile procesuale ale apelantului reclamant nu au suferit o vătămare din cauza absenţei acestuia de la dezbaterea pe fond a cauzei.
Împotriva deciziei curţii de apel a declarat recurs reclamantul T.R. care, invocând motivele de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ. a formulat următoarele critici:
Instanţa de apel nu s-a pronunţat cu privire la adresa din 20 iunie 2008 semnată şi ştampilată de directorul Penitenciarului Rahova în care se menţiona că funcţionarii din penitenciar primesc sporuri salariale pentru condiţii vătămătoare de lucru, respectiv câmpuri electromagnetice emise de tehnica din dotarea penitenciarului.
Totodată, instanţa de apel a ignorat buletinul de măsurători al câmpului radio electric din Penitenciarul Rahova efectuat de Societatea Naţională de Radiocomunicaţii şi înregistrat cu nr. 21180 din 13 noiembrie 2007.
Instanţa de apel a ignorat faptul că legi şi tratate internaţionale stabilesc fără echivoc că dispozitivele emitente de radiaţii nu pot fi instalate în locuri populate, fiind încălcat dreptul la un mediu sănătos.
Radiaţiile sunt emise de staţia de emisie-recepţie şi de dispozitivul de bruiaj al telefoanelor mobile instalate în incinta Penitenciarului Rahova, instanţa omiţând să verifice documentaţia tehnică a acestor dispozitive.
Concluzionând, recurentul susţine că prejudiciul pe care l-a solicitat este unul moral, iar în speţă sunt întrunite condiţiile atragerii răspunderii civile delictuale.
Examinând recursul sub aspect formal, din punctul de vedere al posibilităţii de încadrare a criticilor formulate în dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., chestiune asupra căreia a rămas în pronunţare în şedinţa publică din 18 noiembrie 2013, Înalta Curte reţine următoarele:
Toate criticile formulate prin cererea de recurs privesc probele administrate şi repronunţarea asupra unui mijloc de probă, vizând reevaluarea situaţiei de fapt reţinută de instanţele anterioare, în raport de dovezile administrate, care nu mai poate fi analizată, de Înalta Curte, faţă de actuala structură a recursului.
Astfel, motivul de casare care permitea verificarea aspectelor de fapt ale litigiului în raport de probele administrate, prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., precum şi cel privind nepronunţarea asupra unui mijloc de probă, prevăzut de art. 304 pct. 10 C. proc. civ., au fost abrogate prin art. I pct. 1111 şi pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.
Potrivit art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ., indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ. per a contrario, dacă dezvoltarea motivelor de recurs nu face posibilă încadrarea lor într-unul dintre cazurile de nelegalitate prevăzute expres şi limitativ de art. 304 C. proc. civ., sancţiunea care intervine este nulitatea recursului.
Prin exercitarea recursului se urmăreşte realizarea controlului de legalitate al hotărârii recurate, astfel că, spre deosebire de calea ordinară de atac, care este devolutivă, în recurs părţile sunt obligate a-şi conforma conduita procesuală dispoziţiilor imperative anterior invocate.
În speţă, deşi recurentul-reclamant a indicat prin cererea de recurs motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., din dezvoltarea criticilor formulate nu rezultă niciun element care să se subsumeze ipotezelor reglementate de acestea.
Astfel, niciuna dintre critici nu vizează nemotivarea hotărârii atacate, motivarea contradictorie sau străină de natura pricinii, situaţie faţă de care motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care reglementează aceste ipoteze, apare ca fiind invocat numai formal.
Dezvoltarea criticilor formulate nu permite încadrarea recursului nici în motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., care vizează interpretarea greşită a actului dedus judecăţii, în sens de negotium juris, iar nu a actelor, ca înscrisuri probatorii şi nici în cel prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., care reglementează lipsa de temei legal a hotărârii atacate ori pronunţarea acesteia cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii. Aceasta deoarece, nemulţumirea exprimată de recurent vizează exclusiv nepronunţarea asupra unui mijloc de probă şi greşita stabilire de către instanţă a situaţiei de fapt, raportat la probele administrate, tinzând la schimbarea situaţiei de fapt prin reaprecierea probelor.
Or, modul în care instanţa de apel se pronunţă asupra probelor administrate şi stabileşte pe baza acestora o anumită situaţie de fapt nu mai constituie motiv de recurs după abrogarea, prin O.U.G. nr. 138/2000, a pct. 10 şi pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., care permiteau cenzurarea în recurs a greşelilor grave de fapt şi pronunţarea asupra mijloacelor de probă.
În actuala reglementare, art. 304 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie, astfel că instanţa de recurs nu mai are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele, aşa cum urmăreşte în realitate recurentul.
Având în vedere că recursul nu poate fi analizat în afara cadrului restrictiv al art. 304 C. proc. civ., iar criticile formulate de recurentul-reclamant nu se circumscriu acestui cadru legal, ridicând o problemă ce ţine de temeinicia, iar nu de legalitatea hotărârii atacate, Înalta Curte urmează să constate nulitatea recursului, conform art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. coroborat cu art. 306 alin. (3) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Constată nul recursul declarat de reclamantul T.R. împotriva deciziei civile nr. 94/ A din 13 martie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 noiembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5296/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5333/2013. Civil → |
|---|
