ICCJ. Decizia nr. 5356/2013. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5356/2013
Dosar nr. 4372/3/2008*
Şedinţa publică din 20 noiembrie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 990 din 28 iunie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul L.A.S., în contradictoriu cu pârâţii Primăria Municipiului Bucureşti prin Primar şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice să plătească reclamantului suma de 56.816,72 Dolari (echivalent lei la data plăţii), reprezentând contravaloare lipsă de folosinţă pentru terenul de 205 mp, situat în Bucureşti, pe perioada 24 martie 2005 - 9 mai 2006, a respins, ca neîntemeiate, pretenţiile pentru perioada 16 iulie 2001 - 24 martie 2005. A respins acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut că prin notificarea din 17 mai 2001 formulată în baza Legii nr. 10/2001, reclamantul L.A.S. a solicitat acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul în suprafaţă de 230 mp, situat la adresa menţionată anterior.
La data de 10 noiembrie 2003, în vederea soluţionării notificării formulate, Primăria Municipiului Bucureşti a solicitat mandatarei reclamantului completarea dosarului administrativ (prin depunerea actului de proprietate în copie legalizată, a certificatului de moştenitor în copie legalizată, a Sentinţei civile nr. 4714/1979 în copie legalizată, a istoricului de rol fiscal în original, precum şi a copiilor de pe actele de identitate), ceea ce s-a realizat la data de 23 martie 2005, conform confirmării de primire.
Notificarea a fost soluţionată prin Dispoziţia nr. 5831 din 9 mai 2006 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti, dispoziţie constatată ca fiind legală prin respingerea contestaţiei conform Sentinţei civile nr. 49 din 14 ianuarie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă (irevocabilă prin respingerea recursului, conform Deciziei nr. 1613 din 17 februarie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie).
Prin prezentul demers judiciar, reclamantul a solicitat despăgubiri constând în lipsa de folosinţă a terenului de 205 mp, situat în Bucureşti, pentru perioada 16 iulie 2001 (expirarea termenului de 60 de zile de la data formulării notificării) şi 9 mai 2006, data emiterii dispoziţiei nr. x prin care i s-a recunoscut dreptul la măsuri reparatorii pentru acest teren.
În ceea ce priveşte temeinicia cererii de acordare a despăgubirilor constând în contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului pentru perioada în care unitatea deţinătoare avea obligaţia soluţionării notificării şi data la care a soluţionat-o efectiv prin recunoaşterea dreptului de proprietate al reclamantului, tribunalul a apreciat că de principiu cererea este admisibilă în temeiul dispoziţiilor art. 480 C. civ. şi Legii nr. 10/2001, deoarece, conform acestor dispoziţii legale, dreptul de proprietate al reclamantului îi conferă acestuia şi dreptul la fructele aferente, de la momentul la care acest drept trebuia şi putea fi recunoscut, conform normelor în vigoare.
Tribunalul a mai reţinut că Municipiul Bucureşti nu avea obligaţia soluţionării notificării în termen de 60 de zile de la data transmiterii notificării, deoarece dosarul administrativ nu era complet şi că depunerea actelor la data de 24 martie 2005 marchează momentul de la care se datorează despăgubiri.
Prin urmare, s-a apreciat întemeiată cererea reclamantului doar pentru perioada 24 martie 2005 - 9 mai 2006, iar cuantumul despăgubirilor a fost stabilit conform raportului de expertiză necontestat, proporţional cu această perioadă, la suma de 56.816,72 Dolari (echivalent lei la data plăţii).
În ceea ce-l priveşte pe debitorul obligaţiei de plată, tribunalul a reţinut că acesta este Statul Român prin Ministerul Finanţelor, deoarece acesta răspunde pentru neîndeplinirea obligaţiilor legale de soluţionare în termen legal a cererilor de despăgubire, unitatea administrativ-teritorială având obligaţii ce ţin exclusiv de soluţionarea notificărilor.
A fost respinsă acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar, ca neîntemeiată.
Prin Decizia civilă nr. 482 din 9 mai 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamant şi a admis apelul Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, a desfiinţat sentinţa şi a dispus trimiterea cauzei aceleiaşi instanţe pentru rejudecarea acţiunii în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea a reţinut că, întrucât notificării formulate nu i-au fost ataşate decât copii xerox ale actelor doveditoare ale calităţii de persoană îndreptăţită la restituire, unitatea deţinătoare nu putea da o soluţie legală înainte de completarea dosarului administrativ cu exemplare legalizate, aşa încât despăgubirile nu pot fi acordate înaintea acestui moment.
Cererea apelantului reclamant, formulată în completarea motivelor de apel, de obligare în solidar a pârâţilor la plata despăgubirilor pretinse prin acţiune, nu a putut fi primită de Curte, faţă de împrejurarea că nu a fost depusă la instanţa de fond şi faţă de dispoziţiile art. 294 C. proc. civ.
Apelul declarat de pârât a fost apreciat în parte întemeiat, în condiţiile în care cererea de acordare a despăgubirilor la valoarea de piaţă a terenului constând în lipsa de folosinţă, aferentă perioadei 16 iulie 2001 - 9 mai 2006, era o cerere accesorie în raport cu cererea principală prin care se contestă dispoziţia emisă în baza Legii nr. 10/2001, iar faptul că instanţa a disjuns capătul de cerere privind lipsa de folosinţă nu poate înlătura prorogarea legală de competenţă instituită prin art. 17 C. proc. civ.
A fost găsită neîntemeiată excepţia privind inadmisibilitatea acţiunii, întrucât Legea nr. 10/2001 nu interzice expres formularea unei astfel de acţiuni, iar dispoziţiile art. 480 C. civ., ce vin în completarea legii speciale, prevăd dreptul proprietarului unui bun imobil de a se bucura nestingherit de toate prerogativele acestui drept, inclusiv de fructele acestuia.
În ce măsură apelantul reclamant este sau nu îndreptăţit să primească contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului, în condiţiile în care prin notificare a solicitat acordarea de măsuri reparatorii, iar prin dispoziţia emisă de Primăria Municipiului Bucureşti i s-au acordat astfel de măsuri reparatorii, este o problemă care ţine de fondul cauzei şi nu de admisibilitatea sau inadmisibilitatea acesteia.
Curtea a apreciat, însă, că este întemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, în raport de obiectul acţiunii şi de motivele de fapt ale acesteia.
Astfel, situaţiile în care statul este reprezentat în proces de Ministerul Finanţelor Publice sunt prevăzute expres de lege, iar într-un proces în care s-a invocat culpa Municipiul Bucureşti prin Primarul General în nesoluţionarea la termen a notificării, temeinicia acţiunii nu putea fi analizată decât în contradictoriu cu persoana juridică a cărei culpă se invocă pentru că numai astfel, entitatea învestită cu soluţionarea notificării putea propune şi administra probe în combaterea susţinerilor reclamantului.
Prin Decizia civilă nr. 3029 din 4 mai 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a admis recursul declarat de reclamant, a casat decizia în parte şi a trimis cauza la aceeaşi curte de apel pentru judecarea cererii completatoare a motivelor de apel formulate de reclamant, vizând pe intimatul-pârât Municipiul Bucureşti, menţinând celelalte dispoziţii ale deciziei atacate.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de recurs a reţinut că susţinerile referitoare la greşita reţinere, în cauză, a lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, sunt neîntemeiate întrucât despăgubirile solicitate pentru prejudiciul creat ca urmare a nesoluţionării în termen a notificării privind imobilul în litigiu nu pot fi opuse decât persoanei căreia îi incumba o astfel de obligaţie şi despre care se pretinde că nu a îndeplinit-o, în speţă, pârâtului Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, iar nu Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
Criticile recurentului au fost apreciate însă corecte, în ceea ce priveşte greşita calificare ca fiind cerere nouă, a solicitării formulate de reclamant, prin completarea motivelor de apel (cerere depusă în data de 21 martie 2011, în legătură cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General).
Aceasta, în condiţiile în care prin cererea de chemare în judecată au fost chemaţi în judecată ambii pârâţi, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Primăria Municipiului Bucureşti, prin Primarul General, pentru plata contravalorii lipsei de folosinţă a imobilului în litigiu, fără ca reclamantul să solicite obligarea în solidar a pârâţilor la plata acestei sume.
S-a constatat că în cererea completatoare a motivelor de apel, reclamantul a solicitat, într-adevăr, obligarea, în solidar, a celor doi pârâţi la plata despăgubirilor, dar, în finalul cererii, acesta a menţionat că, în cazul în care instanţa va admite excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, să dispună obligarea pârâtului Municipiul Bucureşti, prin Primarul General la suma de bani respectivă. Prin urmare, nu s-a mai insistat în obligarea pârâţilor în solidar, instanţa de apel trebuind să verifice pretenţia apelantului reclamant raportat doar la intimatul pârât Municipiul Bucureşti.
Rejudecând cauza după casare, în aplicarea dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., Curtea a avut în vedere cererea completatoare a motivelor de apel formulată de reclamant la data de 21 martie 2011, în ceea ce priveşte analizarea pretenţiilor reclamantului - apelant faţă de pârâtul Municipiul Bucureşti.
Pe acest aspect, instanţa de apel a reţinut că pretinsa lipsă de folosinţă a terenului ce formează obiectul notificării pe Legea nr. 10/2001 echivalează cu contravaloarea fructelor civile pe care le poate produce acest teren, astfel încât temeiul juridic al acţiunii îl constituie dispoziţiile art. 485 C. civ.
Potrivit art. 485 C. civ. este reglementată restituirea fructelor de către posesorul de rea-credinţă al bunului către proprietarul care revendică bunul, astfel încât, pentru a putea pretinde lipsa de folosinţă a terenului, reclamantul trebuia să facă dovada că în patrimoniul său se află dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu.
Or, acest teren s-a aflat în proprietatea reclamantului - apelant dar a ieşit din patrimoniul acestuia şi a trecut în proprietatea statului în temeiul Decretului de expropriere nr. 134/1985.
S-a reţinut că notificarea formulată de reclamantul - apelant în baza Legii nr. 10/2001, prin care solicita măsuri reparatorii pentru acest teren a fost soluţionată prin Dispoziţia nr. 5831 din 9 mai 2006 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti (dispoziţie rămasă irevocabilă prin respingerea contestaţiei şi a căilor de atac ulterioare exercitate), potrivit căreia s-au acordat doar măsuri prin echivalent pentru imobil şi nu restituirea în natură a acestuia.
Ca atare, reclamantul - apelant este doar titularul unui drept de creanţă cu privire la acest teren şi nu titularul unui drept de proprietate, calitate care, potrivit dispoziţiilor art. 485 C. civ., nu-l îndreptăţeşte să solicite lipsa de folosinţă a terenului pe perioada dedusă judecăţii.
Curtea a mai reţinut că reclamantul - apelant a învestit instanţa doar cu cerere de acordare a contravalorii lipsei de folosinţă a terenului, nesolicitând alte despăgubiri pentru nesoluţionarea în termen a notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001.
În consecinţă, rejudecând cauza pe aspectul care a determinat casarea cu trimitere, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a pronunţat Decizia civilă nr. 62 A din 27 februarie 2012 prin care a respins, ca neîntemeiată, cererea completatoare a motivelor de apel.
Împotriva deciziei a declarat recurs reclamantul care a formulat critici sub următoarele aspecte:
- Hotărârea este nemotivată, limitându-se la a relata istoricul cauzei şi, apoi, la formularea unor afirmaţii care nu au suport în materialul probator administrat în cauză, referitoare la solicitarea de despăgubiri prin notificarea transmisă şi la actele ataşate notificării.
Recurentul-reclamanta respectat dispoziţiile art. 23, 24 şi 25 din Legea nr. 10/2001, prima sa opţiune în privinţa măsurilor reparatorii fiind restituirea terenului în natură. Or, primăria, ca entitate notificată, n-a făcut niciun demers pentru soluţionarea notificării timp de 5 ani, iar în privinţa Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 10/2001, care au prevăzut depunerea copiilor legalizate de pe înscrisuri, acestea au apărut ulterior transmiterii notificării.
Nu este real că reclamantul ar fi pretins despăgubiri în baza dreptului comun, ci a formulat solicitarea în baza legii speciale, care prevedea posibilitatea compensării pentru lipsirea de bun.
- În mod greşit s-a reţinut în decizia atacată că ar fi titularul unui drept de creanţă întrucât "în baza Protocolului nr. 1 şi a numeroaselor cauze judecate la instanţa europeană împotriva Statului Român", reclamantul are dreptul la un bun şi nu doar o speranţă legitimă că i se va restitui bunul.
Având în vedere că pe perioada 9 august 1985 - 9 mai 2006 (data soluţionării notificării) reclamantul a fost privat de toate atributele specifice dreptului de proprietate, stabilirea unei sume cu titlu de despăgubiri, la nivelul la care s-a operat prima instanţă, nu ar trebui să i se pară exagerată pârâtului.
- Faţă de caracterul devolutiv al apelului, reclamantul a solicitat ca, în măsura în care instanţa ar fi apreciat că Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice nu are calitate procesuală pasivă, să dispună obligarea celuilalt pârât (Municipiul Bucureşti) la plata despăgubirilor. Aceasta nu reprezintă o cerere nouă, deoarece Municipiul Bucureşti a fost parte în cauză încă de la fond.
- Recurentul-reclamant a făcut, de asemenea, referire la marja de apreciere pe care o au statele în reglementarea problemelor de interes naţional în termenii Convenţiei europene şi, preluând din considerentele unei decizii de speţă a instanţei supreme, la faptul că despăgubirile trebuie să fie juste, efective şi achitate într-un termen responsabil.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
Intimatul-pârât nu a formulat întâmpinare în condiţiile art. 308 alin. (2) C. proc. civ.
Analizând aspectele deduse judecăţii, Înalta Curte constată următoarele:
- Susţinerea nemotivării hotărârii şi astfel, incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., este lipsită de fundament, în condiţiile în care decizia atacată conţine argumentele adoptării soluţiei în limitele impuse de decizia de casare.
Împrejurarea că este prezentat, aşa cum arată recurentul, "istoricul cauzei" - de fapt, etapele procesuale anterioare - se înscrie, în mod necesar, în logica întocmirii considerentelor întrucât instanţa trebuia să delimiteze ceea ce a intrat în autoritate de lucru judecat prin modalitatea de soluţionare a căilor de atac anterioare şi să reţină, astfel, limitele rejudecării (care au vizat aşa-numita "cerere completatoare", de fapt, precizarea debitorului obligaţiei împotriva căruia s-au îndreptat pretenţiile reclamantului).
- De asemenea, pretinzând că hotărârea cuprinde "afirmaţii care nu au suport în materialul probator", reclamantul procedează la redarea unor elemente de fapt - în legătură cu depunerea notificării, conţinutul acesteia, actele anexate - tinzând astfel, de o manieră nepermisă procedural, faţă de caracterul extraordinar al căii de atac exercitate, la devoluarea fondului.
Tot astfel, fără a deduce judecăţii critici de nelegalitate susceptibile de control, recurentul redă conţinutul articolelor 23, 24 şi 25 din Legea nr. 10/2001, arătând că s-a conformat dispoziţiilor acestora, deşi cauza juridică a pretenţiilor acestuia nu a fost reprezentată de textele menţionate, iar decizia din apel nu a făcut aplicarea lor.
Dimpotrivă, reţinând că solicitarea de despăgubiri a reclamantului constă în contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului al cărui proprietar se pretinde, instanţa a identificat corect sediul materiei ca fiind reprezentat de dispoziţiile art. 485 C. civ. (restituirea fructelor de către posesorul de rea-credinţă, către proprietarul care revendică).
Or, la situaţia de fapt stabilită de instanţele fondului pe baza probelor administrate, s-a făcut în mod corect aplicarea normei de drept incidente, câtă vreme a rezultat că reclamantul nu este proprietarul bunului pentru a putea pretinde restituirea fructelor acestuia.
Contrar susţinerii reclamantului, acesta nu este titularul actual al dreptului de proprietate asupra imobilului, în condiţiile în care bunul împreună cu dreptul subiectiv asupra acestuia i-au ieşit din patrimoniu ca efect al exproprierii, prin Decretul nr. 134/1985.
Împrejurarea că exproprierea a fost apreciată ca preluare abuzivă de către stat i-a permis reclamantului să solicite şi să obţină, în condiţiile Legii nr. 10/2001, măsuri reparatorii prin echivalent, conform dispoziţiei din 9 mai 2006 a Primarului Municipiului Bucureşti (rămasă definitivă prin epuizarea căilor de atac).
De aceea, reclamantul este, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de apel, titularul unui drept de creanţă având ca obiect măsurile reparatorii prin echivalent, iar nu titularul dreptului de proprietate pentru a justifica pretenţia în legătură cu lipsa de folosinţă a imobilului.
- Referirile pe care le face recurentul la dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 şi la jurisprudenţa instanţei de contencios european nu sunt de natură să sprijine susţinerile acestuia, în sensul că ar fi titularul unui bun ci dimpotrivă, îi neagă demersul.
Astfel, în sensul jurisprudenţei recente a instanţei de contencios european, creată în aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1, este titularul unui bun actual cel care deţine o hotărâre definitivă şi executorie care i-a recunoscut dreptul şi care a dispus în mod expres restituirea bunului (parag. 140 din Hotărârea-pilot în cauza Maria Atanasiu împotriva României).
În ce priveşte transformarea într-o valoare patrimonială, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din constatarea ilegalităţii preluării imobilului, aceasta este condiţionată "de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi" (parag. 142 din aceeaşi Hotărâre-pilot).
Or, în speţă, urmând procedura legii speciale, reclamantul a obţinut, astfel cum s-a menţionat anterior, nu dreptul la restituirea imobilului în natură, ci despăgubiri prin echivalent.
De aceea, imobilul în litigiu nu reprezintă un "bun actual" de care reclamantul să se poată prevala pentru a obţine contravaloarea lipsei de folosinţă.
- În acest context, nedemonstrând că este titularul unui bun actual, toate aprecierile recurentului în legătură cu natura şi cuantumul despăgubirilor care trebuie să fie juste, efective şi achitate într-un termen rezonabil sunt lipsite de pertinenţă.
Nerecunoscându-i-se dreptul la despăgubiri, criticile vizând caracterul efectiv al acestora sunt lipsite de obiect, tot astfel fiind şi cele referitoare la marja de apreciere ce revine statului în reglementarea aspectelor referitoare la imobilele preluate abuziv (câtă vreme în speţă nu s-a pus problema modalităţii în care au fost normate, prin intermediul legii speciale, chestiunile referitoare la preluările abuzive, temeiul juridic al pretenţiilor constituindu-l dreptul comun).
De asemenea, ignorând soluţia adoptată la momentul rejudecării - potrivit deciziei ce constituie obiect al recursului - reclamantul face aprecieri asupra caracterului devolutiv al apelului, arătând că precizarea vizând debitorul obligaţiei de plată nu putea fi considerată cerere nouă în apel, pentru ca instanţa să nu se considere legal învestită cu soluţionarea ei.
Or, o asemenea apreciere a avut loc cu ocazia judecării anterioare a apelului şi tocmai considerarea ei ca fiind greşită a determinat casarea cu trimitere, conform Deciziei nr. 3029 din 4 mai 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Reluând judecata, instanţa de apel s-a pronunţat, cu respectarea art. 315 C. proc. civ., asupra aşa-numitei "cereri completatoare" a motivelor de apel.
- Potrivit celor expuse anterior rezultă că, aducând critici deciziei din apel, recurentul nu a demonstrat incidenţa vreuneia din tezele art. 304 pct. 9 C. proc. civ. (lipsa de temei legal ori încălcarea sau aplicarea greşită a legii), aspectele deduse judecăţii fiind, conform considerentelor arătate, lipsite de fundament respectiv de pertinenţă, raportat la soluţia instanţei de apel.
- În ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., invocat, de asemenea de recurent, se constată că indicarea acestuia este pur formală, în condiţiile în care recurentul nu a dezvoltat niciun argument în susţinerea acestui motiv (neindicând vreun act juridic în înţelesul de negotium iuris care să fi fost dedus judecăţii şi ale cărui clauze clare, neîndoielnice să fi fost denaturate de instanţă prin interpretarea dată).
Conform considerentelor expuse, recursul fiind găsit nefondat va fi respins în consecinţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul L.A.S. împotriva Deciziei nr. 62 A din 27 februarie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 noiembrie 2013.
Procesat de GGC - CL
| ← ICCJ. Decizia nr. 5342/2013. Civil. Pensie întreţinere.... | ICCJ. Decizia nr. 5357/2013. Civil → |
|---|
