ICCJ. Decizia nr. 5358/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5358/2013
Dosar nr. 963/1/2000
Şedinţa publică din 20 noiembrie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 770 din 22 iunie 2000 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a fost respinsă ca nefondată acţiunea în revendicarea imobilului din str. N., formulată în baza art. 480 - 481 C. civ. la data de 3 decembrie 1997 de reclamanţii C.O., V.D., O.M. şi C.F. împotriva pârâţilor C.G.M.B., SC "I." SA şi Ministerul Industriilor.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, din actele şi probele dosarului că imobilul aflat în discuţie a trecut legal în proprietatea statului în baza Sentinţei civile nr. 10156 din 29 noiembrie 1956 a Tribunalului Popular al fostului R.T.V. şi transcrisă ulterior în registrul de transcripţiuni.
Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel reclamanţii pentru nelegalitate şi netemeinicie susţinând că sentinţa pronunţată de instanţa de fond este greşită întrucât au făcut dovada, cu probele administrate, că Sentinţa civilă nr. 10156/1956 nu le este opozabilă întrucât cauza nu s-a soluţionat la vremea respectivă în contradictoriu cu autorii lor.
Arată în continuare că imobilul, fiind preluat în proprietatea statului cu încălcarea prevederilor legale, potrivit Normelor metodologice referitoare la aplicarea Legii nr. 112/1995, este considerat ca fiind trecut în proprietatea statului fără titlu şi ca urmare nu intră sub incidenţa Legii nr. 112/1995.
Prin Decizia nr. 571 A din 6 octombrie 2000 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a fost respins ca nefondat apelul reclamanţilor.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut că imobilul aflat în discuţie a fost trecut în proprietatea statului în baza Sentinţei civile nr. 10156 din 29 noiembrie 1956 pronunţată de Tribunalul Popular al fostului R.T.V. aşa cum a constatat şi instanţa de fond.
De asemenea, din probele dosarului rezultă că imobilul respectiv a fost dat ulterior în folosinţă şi administrare diferitor instituţii publice, care i-au adus substanţiale modificări fiind în acelaşi timp şi extins.
Din expertiza tehnică efectuată în cauză, rezultă clar că în prezent imobilul expertizat este cu totul altul decât vechiul imobilul ce a aparţinut autorilor reclamantei şi are destinaţie de birouri ce aparţin SC "I." SA Bucureşti.
Având în vedere cele arătate mai sus, precum şi destinaţia actuală a imobilului, Curtea de apel a apreciat că instanţa de fond a făcut o examinare corectă a probelor administrate în cauză.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanţii C.O., V.D., O.M. şi C.F. susţinând că hotărârile pronunţate de instanţa de fond şi de cea de apel sunt nelegale şi netemeinice, pentru următoarele motive prevăzute art. 304 pct. 7, 8, 9, 10 şi 11 C. proc. civ.
1. Arată că imobilul a fost preluat abuziv în anul 1950 de către Ministerul de Interne, care a transformat casa de locuit în creşă de copii. Preluarea nu a fost făcută în baza unui titlu legal.
Din cuprinsul adresei din 30 septembrie 1957, rezultă că imobilul în litigiu a fost atribuit în 1950 Ministerului de Interne de către Sfatul Popular al capitalei. La acea dată, imobilul nu făcea parte din domeniul privat al statului. În domeniul public şi privat se includ numai imobilele care aparţin legal statului sau unităţilor administrativ-teritoriale.
Autorii reclamanţilor, C.V. şi C.O., aveau deschis rol fiscal la Administraţia Financiară (nr. X/Y din 27 mai 1949) în baza contractelor de vânzare-cumpărare autentificate şi transcrise.
Imobilul în litigiu nu intră sub incidenţa Legii nr. 112/1995 deoarece preluarea lui în 1950 de către Ministerul de Interne, cu încuviinţarea Sfatului Popular al capitalei, nu are la bază un titlu valabil, care să reprezinte temeiul juridic al constituirii dreptului de proprietate al statului.
În condiţiile în care recurenţilor (proprietari) - în anul 1950 - le-a fost interzisă intrarea în imobil, deşi figurau în evidenţele administraţiei financiare ca proprietari şi plăteau impozit pe clădiri, nu se mai poate susţine, cum greşit au reţinut instanţele, că preluarea în proprietatea statului s-a făcut cu respectarea legilor şi decretelor în vigoare la acea dată, respectiv anul 1950.
Arată că, în anul 1957, la intervenţiile Ministerului de Interne, întrucât imobilul nu avea o situaţie juridică clarificată şi era folosit de acest minister, se comite un al doilea abuz prin întocmirea formalităţilor de trecere proprietatea statului, în temeiul dispoziţiilor Decretului nr. 111/1951.
2. Susţin că au solicitat prin acţiune restituirea imobilului din str. N., compus din teren în suprafaţă de 1420 mp, precum şi din construcţia amplasată pe teren, suprafaţă de 678 mp.
Instanţele au reţinut greşit că preluarea imobilului în litigiu s-a făcut cu titlu, respectiv în temeiul Sentinţei civile nr. 10156/1956 (Dosar nr. 12090/1956) pronunţată de Tribunalul Popular Raionul Tudor Vladimirescu, întrucât prin aceasta hotărâre s-a trecut în proprietatea statului numai terenul situat în str. N. (fără să se menţioneze suprafaţa terenului), instanţele de fond şi apel au omis să se pronunţe cu privire la construcţia amplasată pe teren (în suprafaţă de 678 mp), construcţie revendicată de reclamanţi, pentru care nu există un titlu legal constituit în favoarea statului.
Din probele administrate în cauză - contracte de vânzare-cumpărare, procesul-verbal de carte funciară nr. X/1941, adresa DAFI nr. Y/1956, Decizia nr. 266/1957 a Sfatului Popular a Raionului Tudor Vladimirescu, rolul matricol deschis la Administraţia Financiară în 27 iunie 1949, adresa nr. Z/1998 a Arhivelor Statului şi expertiza tehnică topografică efectuată - rezultă, fără nici un dubiu, că pe terenul situat în str. N. a existat şi există construcţia revendicată, că imobilul aflat în litigiu este amplasat în prezent în str. N. şi reprezintă o parte a imobilului existent şi aflat în administrarea institutului de proiectare SC "I." SA.
Din expertiza topografică rezultă că imobilul ce figurează la nr. 23 - 25 este rezultatul comasării imobilelor de la nr. 23 şi 25 într-o singură parcelă de teren.
Amplasamentul imobilului în cauză a fost reconstituit de expertiză în limitele sale iniţiale, aşa cum este identificat în documentele analizate. De asemenea, construcţia revendicată a fost identificată în interiorul terenului pretins a fi restituit şi anume: clădire - compusă din subsol, parter şi două nivele - şi este aceiaşi cu cea menţionată în actele de vânzare-cumpărare. Asupra clădirii au fost făcute numai modificări asupra conturului (adăugire şi renunţare la părţi de construcţii), modificările au fost făcute în perioada 1946 - 1961 de către familia A. şi posibil de către M.A.I., iar conturul clădirii era deja modificat la nivelul anilor 1960.
Expertiza tehnică stabileşte că imobilul din str. N. este alcătuit din teren în suprafaţă de 1450 mp şi locuinţă cu subsol, parter şi etaj, aşa cum rezultă din procesul-verbal din 22 ianuarie 1941 emis de Comisiunea pentru înfiinţarea Cărţilor funciare Bucureşti.
Între anii 1946 - 1949, familia A. - persoanele de la care autorii lor au cumpărat imobilul - au desfăşurat lucrări de modernizare a locuinţei, care nu ajung la finalizare.
La data cumpărării, imobilul era locuibil deoarece numai în aceste cazuri se deschideau roluri fiscale.
În anul 1950, imobilul a fost atribuit M.A.I. în vederea folosirii cu destinaţia de creşă de copii, moment în care are loc prima schimbare de destinaţie a clădirii existente. În expertiză se face precizarea că lucrările de construcţii desfăşurate de M.A.I. pentru schimbarea destinaţiei clădirii, din locuinţă în creşă, nu sunt autorizate.
La data de 30 decembrie 1961, imobilul intră în posesia Ministerului Metalurgiei şi Construcţiilor de Maşini - Institutul de Proiectare Laminoare, care a efectuat lucrări de închideri de terase şi supraetajare a unei porţiuni din parterul clădirii şi a închiriat clădirea existentă în str. N.
În 1995, SC "I." SA, înfiinţată în baza H.G. nr. 29/1991, a obţinut certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului din str. N., în suprafaţă de 2.631,07 mp.
Prin Decizia nr. 2208 din 30 septembrie 1999, Curtea Supremă de Justiţie, secţia contencios administrativ, a anulat certificatul de atestare a dreptului de proprietate X/1996 emis de Ministerul Industriilor privind terenul din str. N.
Faţă de probele administrate şi analizate mai sus, consideră că au făcut dovada că atât anterior cât şi ulterior cumpărării imobilului au continuat lucrările de construcţie. Ele au fost înscrise în evidenţele Administraţiei Financiare şi au avut destinaţia de locuinţă.
În situaţia în care instanţele aveau nelămuriri referitoare la imobil (construcţie cu destinaţia de locuinţă), delimitat şi individualizat prin expertiză, din oficiu trebuia să solicite şi să obţină date suplimentare de la expert sau să efectueze o cercetare la faţa locului, înlăturarea expertizei fiind nejustificată.
3. Mai arată recurenţii că cele două hotărâri judecătoreşti pronunţate în cauză sunt nemotivate în fapt şi în drept, situaţie care conduce la nulitatea lor. Consideră motivarea hotărârilor pronunţate ca superficiale întrucât nu au analizat toate probele administrate în cauză, soluţiile de respingere pronunţate fiind motivate pe existenţa unui titlu de proprietate al statului, respectiv a sentinţei civile pronunţate în anul 1956 de Tribunalul Popular al raionului Tudor Vladimirescu în baza Decretului nr. 111/1951.
La termenul de judecată din data de 19 septembrie 2001 soluţionarea prezentului recurs a fost suspendată în baza art. 47 din Legea nr. 10/2001 până la rezolvarea pe cale administrativă a cererii formulată de recurenţii reclamanţi în baza Legii nr. 10/2001.
S-a verificat subzistenţa motivelor de suspendare prin încheierile din 7 septembrie 2005, 10 decembrie 2008, 8 iunie 2011, cauza fiind repusă pe rol la data de 11 septembrie 2013.
La data de 20 noiembrie 2013 s-a învederat instanţei decesul reclamantei C.O., ceilalţi reclamanţi având calitatea de moştenitori.
De asemenea, a fost supusă discuţiei părţilor împrejurarea că, pe calea administrativă a Legii nr. 10/2001 a fost soluţionată cererea reclamanţilor de restituire în natura a imobilului.
Recurenţii-reclamanţi au solicitat admiterea prezentei acţiuni.
Analizând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, dar şi a situaţiei nou create, prin soluţionarea irevocabilă a litigiului pe calea Legii nr. 10/2001, Înalta Curte reţine următoarele:
Cererea reclamanţilor privind restituirea în natură a aceluiaşi imobil ce face obiectul prezentei acţiuni, formulată în baza Legii nr. 10/2001 a fost soluţionată prin Dispoziţia nr. 10161 din 11 septembrie 2008 prin care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, fiind respinsă solicitarea de restituire în natură, cu motivarea că terenul este inclus într-o suprafaţă mai mare unde funcţionează I. SA.
Reclamanţii au contestat în instanţă această dispoziţie şi, după mai multe cicluri procesuale, faza jurisdicţională a procedurii s-a finalizat prin pronunţarea Deciziei nr. 128A din 21 septembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a care a admis apelul Primăriei mun. Bucureşti şi pe fond a respins acţiunea ca neîntemeiată, decizie rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 2896 din 28 mai 2013, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a respins recursul reclamanţilor.
S-a reţinut, în acel litigiu, că nu s-au administrat probe pertinente de natură a demonstra susţinerile reclamanţilor în sensul că imobilul construcţie, pretins în prezent, este unul şi acelaşi cu cel preluat de stat, în condiţiile în care, potrivit Sentinţei civile nr. 10156 din 29 noiembrie 1956, acel imobil a fost distrus de bombardament şi reconstruit în anul 1950 de către MAI.
S-a mai reţinut existenţa unei hotărâri judecătoreşti pronunţată în contencios administrativ (respectiv Sentinţa civilă nr. 513 din 13 iunie 2002 a Tribunalul Bucureşti irevocabilă prin Decizia nr. 494 din 31 octombrie 2002 a ICCJ) în care se reţine cu putere de lucru judecat că imobilul a fost finisat, extins, transformat de către MAI.
A fost constatată şi puterea de lucru judecat provizorie a sentinţei apelate în prezenta cauză, nr. 770 din 22 iunie 2000, definitivă prin respingerea apelului, în ceea ce priveşte lipsa de identitate a imobilelor, ca mijloc de probă coroborat cu celelalte probe administrate.
În lipsa unor probe contrare, s-a apreciat că art. 19 din Legea nr. 10/2001 a fost corect aplicat, imobilul solicitat a fi restituit fiind un imobil nou faţă de cel preluat de către stat şi nu există teren liber pentru a putea fi restituit în natură.
Faţă de această situaţie, în prezenta cauză, Înalta Curte reţine puterea de lucru judecat a hotărârilor menţionate, pronunţate în procedura paralelă a Legii nr. 10/2001 iniţiată de reclamanţi, în care s-a stipulat, în mod irevocabil, că imobilul revendicat este un imobil nou în raport cu cel dobândit de autorii reclamanţilor şi s-au acordat despăgubiri.
Astfel, dreptul de proprietate al reclamanţilor a fost recunoscut, iar pentru preluarea abuzivă a imobilului de către Statul român s-a dispus acordarea de despăgubiri în echivalent bănesc potrivit legilor speciale de reparaţii.
Aceasta, întrucât în România legiuitorul a adoptat un act normativ cu caracter reparatoriu - Legea nr. 10/2001, în temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptăţite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, legiuitorul stabilind şi anumite limite conform art. 8 şi art. 46 din lege, respectiv cu condiţia ca imobilele notificate să nu facă obiectul altor legi de reparaţie (ex.: Legea nr. 18/1991) sau în măsura în care acestea fac obiectul unor acţiuni în revendicare pe dreptul comun, persoana îndreptăţită să opteze între calea dreptului comun şi legea specială, neputând fi urmate în paralel două proceduri pentru realizarea aceluiaşi drept.
În acest sens art. 46 din Legea nr. 10/2001, republicată dispune: "Prevederile prezentei legi sunt aplicabile şi în cazul acţiunilor în curs de judecată, persoana îndreptăţită putând alege calea acestei legi renunţând la judecarea cauzei sau solicitând suspendarea cauzei."
Prin urmare, legiuitorul a reglementat în mod expres prin Legea nr. 10/2001 dreptul de opţiune al persoanei îndreptăţite între acţiunea întemeiată pe dreptul comun - art. 480 C. civ. - pendinte pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi legea specială.
Or, reclamanţii la momentul adoptării Legii nr. 10/2001 aveau pe rolul instanţelor o acţiune în revendicare, acţiune ce a fost suspendată la cererea acestora, conform art. 47 din Legea nr. 10/2001.
Cum drepturile pretinse de reclamanţi asupra imobilului au fost realizate integral în procedura Legii nr. 10/2001, nu mai este posibilă restituirea acestuia în natură, în prezenta acţiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun, întrucât s-ar aduce atingere principiului electa una via, conform căruia, odată aleasă o cale, nu se mai admite utilizarea alteia pentru recunoaşterea aceluiaşi drept.
Principiul enunţat are la bază necesitatea preîntâmpinării obţinerii unei duble reparaţii, prin folosirea căilor defipte de lege, ipoteză regăsită ca atare în speţă, pentru că legiuitorul a recunoscut titularilor dreptul de proprietate asupra imobilelor intrate în proprietatea statului în intervalul 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, atât posibilitatea continuării acţiunilor în revendicare întemeiate pe dispoziţiilor dreptului comun, cât şi pe aceea a recurgerii la procedura specială de restituire instituită de prevederile Legii nr. 10/2001.
În calitate de titulari ai dreptului de proprietate reclamanţii au ales calea de realizare a dreptului lor, optând pentru suspendarea acţiunii în revendicare promovată la data de 3 decembrie 1997 şi parcurgerea procedurii legii speciale - Legea nr. 10/2001, în cadrul căreia li s-a recunoscut dreptul şi li s-au acordat măsurile reparatorii cuvenite.
Aşa fiind, nu mai pot reveni asupra deciziei anterioare şi să utilizeze cealaltă cale oferită de lege (acţiunea în revendicare), indiferent de natura reparaţiei acordate, o asemenea posibilitate existând doar în ipoteza refuzului soluţionării notificării prin care s-a solicitat acordarea măsurilor reparatorii.
Faţă de aceste împrejurări, dând eficienţă juridică soluţiei pronunţate în acel litigiu, instanţa de recurs nu mai poate trece la analiza criticilor de nelegalitate şi netemeinicie ale deciziei apelate, întrucât acestea au fost rezolvate cu putere de lucru judecat în litigiul ce a ţinut în loc judecarea celui pendinte.
Întrucât imobilul solicitat a fi revendicat nu mai există în forma în care fusese deţinut de foştii proprietari iar pentru moştenitorii acestuia prejudiciul patrimonial suferit prin deposedarea abuzivă de bun a fost acoperit prin recunoaşterea unui drept de creanţă reprezentând despăgubiri băneşti echivalente cu valoarea imobilului, Înalta Curte apreciază că recursul reclamanţilor nu poate fi întemeiat pe niciunul din motivele de recurs dezvoltate de aceştia, cauza fiind soluţionată pe fondul ei în procedura specială a Legii nr. 10/2001.
În consecinţă, faţă de aceste considerente, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii C.F., C.O. (în prezent decedată - continuat de moştenitorii acesteia ceilalţi recurenţi), O.M. şi V.D. împotriva Deciziei nr. 571 A din 6 octombrie 2000 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 noiembrie 2013.
Procesat de GGC - CL
| ← ICCJ. Decizia nr. 5357/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5360/2013. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
