ICCJ. Decizia nr. 5495/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5495/2013
Dosar nr. 48001/3/2011
Şedinţa publică din 27 noiembrie 2013
Deliberând asupra cauzei civile de faţă reţine următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1289 din 08 iunie 2012, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a civilă în dosarul nr. 48001/3/2011, a fost admisă excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată formulate de reclamanţii C.S., G.Z.E., I.R.E. şi M.C.M., în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, şi Municipiul Bucureşti, reprezentat prin Primarul General, prin care s-a solicitat constatarea nevalabilităţii titlului statului de preluare a terenului în suprafaţă de 135 mp situat în Bucureşti, şi obligarea pârâţilor să lase în deplină proprietate şi posesie terenul sus-menţionat; în consecinţă, a fost respinsă cererea de chemare în judecată, ca inadmisibilă.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că imobilul situat în Bucureşti, str. Berzei compus din teren în suprafaţă de 135 mp şi construcţie, a fost proprietatea autoarei reclamanţilor, M.E.G., căsătorita B., conform actului dotal şi procesului verbal de carte funciară; în luna septembrie 1944, constatându-se că imobilul a fost distrus de bombardamentul din 24-25 august 1944 şi a devenit nelocuibil, s-a procedat la scăderea rolului fiscal. Prin Decretul nr. 236 din 04 iulie 1983 imobilul situat în Str. Berzei a trecut în proprietatea statului, în vederea demolării.
Tribunalul a constatat că reclamanţii au făcut dovada că sunt moştenitorii defunctei B.E.M., conform certificatelor de moştenitor emis de BNP F.I.M. şi emis de BNP N.A.N.
Analizând incidenţa în speţă a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, tribunalul a reţinut că potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, fac obiectul acestei legi imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum şi cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechiziţiilor şi nerestituite. Potrivit art. 2 alin. (1) lit. i) din acelaşi act normativ, în sensul acestei legi, prin imobile preluate în mod abuziv se înţeleg orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data preluării, precum şi cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziţie ale organelor locale ale puterii sau ale administraţiei de stat.
Tribunalul a apreciat că imobilului în litigiu îi sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 având în vedere că, astfel cum rezultă din Hotărârea nr. 12 din 07 martie 2011 a Subcomisiei locale pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor de pe lângă Consiliul Local al Sectorului 1 Bucureşti, acesta nu este supus regimului juridic reglementat de Legea nr. 18/1991, a fondului funciar. S-a reţinut, de asemenea, că se solicită restituirea unui imobil preluat în temeiul unui decret de expropriere, ceea ce atrage incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, respectiv că imobilul face obiectul unei legi speciale de reparaţie.
În consecinţă, tribunalul a reţinut că devin aplicabile dispoziţiile art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora nedepunerea notificării în termenul prevăzut de lege atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii sau prin echivalent, şi dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, care prevăd că bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie, ceea ce atrage inadmisibilitatea formulării unei acţiuni întemeiate pe dispoziţiile art. 480 C. civ. şi pe dispoziţiile legii speciale ale Legii nr. 10/2001, atâta vreme cât reclamanţii nu au dovedit că au urmat procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001.
A mai arătat tribunalul că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acţiunea în revendicare a imobilelor pe care le vizează nu mai este admisibilă pe calea dreptului comun, persoanele îndreptăţite fiind ţinute să urmeze procedura stabilită de legea specială iar o acţiune fondată pe dispoziţiile noii legi este condiţionată de parcurgerea unei proceduri administrative obligatorii, prealabile sesizării instanţei judecătoreşti, în sensul că declanşarea procedurii are loc, în conformitate cu prevederile art. 21 şi următoarele din Legea nr. 10/2001, pe calea unei notificări adresate de persoana îndreptăţită, persoanei juridice deţinătoare.
Tribunalul a apreciat că singura posibilitate pentru valorificarea dreptului de proprietate cu privire la care reclamanţii susţin că le-au fost încălcat de către stat îl reprezenta formularea unei notificări în temeiul Legii nr. 10/2001; or, reclamanţii nu au uzat de procedura Legii nr. 10/2001, care ar fi putut conduce atât la o reparaţie efectivă prin restituirea în natură cât şi la posibilitatea de a se analiza dreptul la despăgubiri băneşti pentru terenul care nu poate fi restituit în natură.
S-a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 persoana îndreptăţită avea obligaţia de a formula notificare în termen de 6 luni de la data intrării a legii, iar nerespectarea acestei obligaţii are ca sancţiune, conform art. 22 alin. (5) din acelaşi act normativ, pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent. Or, în cauză, reclamanţii nu au dovedit că au formulat vreo cerere de restituire/notificare în temeiul legii speciale, astfel că au pierdut dreptul de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau în echivalent, inclusiv dreptul de a solicita în mod direct despăgubiri băneşti.
Tribunalul a apreciat că nu se poate vorbi de o încălcare a dispoziţiilor art. 21 din Constituţia României ori a dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din CEDO având în vedere, pe de o parte, că procedura instituită de Legea nr. 10/2001 nu este una jurisdicţională, ci administrativă, entitatea investită cu soluţionarea notificărilor neavând caracterul de instanţă independentă şi imparţială în sensul art. 6 alin. (1) din CEDO, iar, pe de altă parte, că dreptul de acces la un tribunalul nu este un drept absolut, ci este compatibil cu limitări, ceea ce înseamnă că legislaţia internă poate să prevadă obligativitatea parcurgerii unei proceduri prealabile atunci când se urmăreşte apărarea unui drept civil.
Condiţia esenţială care se cere este aceea ca soluţia pronunţată în procedura prealabilă să poată fi atacată în faţa unei instanţe judecătoreşti care îndeplineşte condiţia de tribunalul independent şi imparţial şi care are competenţă deplină de a verifica decizia administrativă. Or, în cauza de faţă, reclamanţii aveau o astfel de cale deoarece art. 26 din Legea nr. 10/2001 le dădea posibilitatea de a contesta în faţa secţiei civile a tribunalului, dispoziţia emisă.
Pe de altă parte limitarea dreptului la acces la un tribunal poate fi dispusă doar în cazul în care neîndeplinirea condiţiei parcurgerii procedurii prealabile este imputabilă reclamanţilor. Or, în speţa de faţă, reclamanţii nu au dovedit că au formulat notificare ori că au fost împiedicaţi să facă acest lucru în termenul prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001, (care de altfel a fost prelungit în mod succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001 şi prin O.U.G. nr. 145/2001), din motive care exclud culpa lor. În consecinţă tribunalul a constatat că neformularea notificării nu poate fi pusă decât pe seama lipsei de diligenţă a reclamanţilor.
A mai reţinut tribunalul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 33 din 09 iunie 2008, pronunţată în soluţionarea recursului în interesul legii, a stabilit că persoanele cărora le sunt aplicabile prevederile Legii nr. 10/2001, nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ.
Prin decizia civilă nr. 116A din 27 martie 2013, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanţii-reclamanţi C.S., G.Z.E., I.R.E. şi M.C.M., împotriva sentinţei civile nr. 1239 din 08 iunie 2012 pronunţate de Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV-a civilă.
Pentru a pronunţa această decizie, curtea de apel a reţinut că imobilul teren în suprafaţă de 135 mp, a aparţinut numitei B.E.M. şi a fost expropriat prin Decretul nr. 236 din 04 iulie 1983, în vederea demolării construcţiei care fusese bombardată în anul 1944; conform relaţiilor furnizate de Direcţia de Impozite şi Taxe Locale Sector 1 Bucureşti, imobilul situat în str. Berzei.
Faţă de dispoziţiile art. 1 şi 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001, instanţa de apel a concluzionat că imobilul situat în str. Berzei este supus regimului de restituire prevăzut de Legea nr. 10/2001.
Primul motiv de apel, prin care s-a susţinut că imobilul intră sub incidenţa Legii nr. 18/1991, iar nu a Legii nr. 10/2001 cu motivarea că reclamanţii au beneficiat de reconstituirea unui teren în suprafaţă de 368 mp la nr. 105 din str. Berzei, teren care ar forma un întreg cu cel solicitat în cauza de faţă, a fost găsit nefondat, arătându-se că la data la care apelanţii-reclamanţi susţin că li s-a reconstituit dreptul de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991, asupra imobilului, nu fusese adoptată Legea nr. 10/2001; or, odată cu adoptarea Legii nr. 10/2001, imobilul a primit regimul juridic de restituire prevăzut de această lege.
Susţinerea potrivit cu care cele două imobile ar fi format un singur „trup” nu a fost primită, reţinându-se că imobilul avea deschisă o carte funciară proprie.
Cu privire la cel de-al doilea motiv de apel s-a arătat că este nefondat deoarece, potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi privată, bunurile preluate de stat fără titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţii.
Cum bunul face obiectul Legii nr. 10/2001 acţiunea în revendicare de drept comun este inadmisibilă, în condiţiile în care nu a fost formulată notificarea prevăzută de acest act normativ şi aceasta deoarece nerespectarea termenului de depunere a notificării stinge dreptul de a solicita în instanţă măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, conform art. 22 alin. (5).
Al treilea motiv de apel, care a fost dezvoltat în sensul admiterii cererii în revendicare a terenului în suprafaţă de 135 mp, a fost găsit nefondat, reţinându-se că nu se poate dispune obligarea pârâţilor la restituirea terenului în temeiul dreptului comun în condiţiile în care a existat o cale specială, dar care a fost urmată tardiv.
De asemenea, au fost găsite nefondate motivele de apel care au vizat respingerea capătului de cerere de acordare de despăgubiri băneşti, arătându-se că, şi în cazul despăgubirilor este aplicabilă Legea nr. 10/2001, astfel că nici despăgubirile nu pot fi cerute în temeiul dreptului comun dacă imobilul este imposibil de restituit în natură.
Împotriva acestei decizi au declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., reclamanţii C.S., G.Z.E., I.R.E. şi M.C.M.
În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au arătat că instanţa a interpretat greşit conţinutul procesului-verbal de carte funciară al imobilului situat în str. Berzei, (aflat la fila 10 din dosarul primei instanţe), ignorând voinţa exprimată de părţile actului dotal autentificat sub nr. 19323 din 7 iulie 1931 de fostul Tribunal Ilfov - Secţia notariat.
Astfel, actul dotal sus-menţionat cuprindea o clauză conform căreia imobil constituit dotă va fi supus regimului dotal legal pe care ambii viitori soţi îl adoptă, cu precizarea că "imobilul constituit dotă nu va putea fi vândut schimbat sau ipotecat în nici un caz şi pentru niciun fel de motiv, nici chiar pentru cele arătate în art. 1253 C. civ.”.
Aceştia au susţinut că autoarea lor, M.E.G., devenită B. după căsătorie, avea interdicţie de a înstrăina, schimba sau ipoteca imobilul primit dotă şi pentru ipoteza în care „acel imobil se stăpâneşte în indiviziune cu alţii şi este recunoscut că nu se poate împărţi”, aceasta precizare fiind suficientă şi necesară pentru a se înţelege intenţia clară avută de părţile actului dotal în sensul ca imobilul primit dotă, situat în str. Berzei, să rămână în continuare în aceeaşi situaţie de fapt în care se găsea înainte de încheierea actului dotal din 1930, respectiv să constituie un singur trup cu imobilul din str. Berzei.
În opinia recurenţilor-reclamanţi, acesta este motivul pentru care, în anul 1983, la data emiterii Decretului de expropriere, pe strada Berzei figurează un singur imobil, având numărul poştal, sector 1, atât în tabelul în care sunt menţionaţi proprietarii ale căror imobile au fost expropriate în vederea extinderii pieţei agroalimentare I.P., cât şi în planul, anexă a decretului, unde imobilele de la numerele poştale erau încadrate într-un singur contur în interiorul căruia se regăsesc numerele 5 şi 6, respectiv numerele din tabelul cuprinzând proprietarii expropriaţi de la poziţiile 5 şi 6. În acelaşi sens sunt şi menţiunile din documentaţia privitoare la inventarul tehnic al imobilului din str. Berzei nr, întocmit în noiembrie 1982 - documentaţie cunoscută ca Fişa I.T.I.
Au concluzionat recurenţii că dintotdeauna, pe strada Berzei a existat un singur trup de teren pe care au fost construite două corpuri de clădire.
Printr-o altă critică, recurenţii-reclamanţi au susţinut că decizia recurată a fost dată cu încălcarea, respectiv aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, întrucât regimul juridic al imobilului în litigiu este cel reglementat de Legea nr. 18/991.
Pornind de la clauza contractuală din actul dotal mai sus menţionat, care făcea trimitere la art. 1253 C. civ. de la 1864, şi care, în opinia recurenţilor, probează că imobilele situate pe str. Berzei formează un întreg, şi de la împrejurarea că asupra porţiunii de teren individualizată ca fiind situată în str. Berzei, a fost reconstituit dreptul de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991, recurenţii au solicitat să se constate că, pe cale de consecinţă, porţiunea de teren individualizată ca fiind situată în str. Berzei are, de asemenea, regimul juridic reglementat de Legea nr. 18/1991.
Cu referire la faptul că la 29 mai 1946 au fost încheiate procese-verbale distincte de carte funciara pentru imobilele de la cele două numere poştale, recurenţii au arătat că nu prezintă relevanţă în privinţa stăpânirii de fapt exercitate asupra imobilelor. Mai mult, împrejurarea că cele două procese-verbele au acelaşi număr de carte funciară - 73794/1940 - este o dovadă în plus că imobilele au fost stăpânite în fapt ca un tot unitar.
S-a susţinut că, pornind de la greşita apreciere a situaţiei de fapt, instanţele de fond şi apel au aplicat greşit dispoziţiile legale aplicabile în speţă; de asemenea, este greşită concluzia instanţei de apel în sensul că regimul juridic al imobilului din str. Berzei este diferit de cel al imobilului din str. Berzei şi aceasta deoarece, data la care a fost reconstituit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în str. Berzei, este anterioară adoptării Legii nr. 10/2001.
Au arătat recurenţii că art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 exclude de la aplicarea prevederilor acestui act normativ imobilele care fac obiectul Legii nr. 18/1991, astfel că instanţa de apel a pronunţat decizia recurată cu încălcarea, respectiv aplicarea greşită a acestor prevederi din Legea nr. 10/2001; faţă de împrejurarea că reconstituirea făcută în baza Legii nr. 18/1991 a fost parţială (pentru 366 m.p. consideraţi ca reprezentând imobilul din str. Berzei, din totalul suprafeţei de cca. 500 m.p, expropriate prin Decretul nr. 236/1983), din care 362 m.p. aparţinând moştenitorilor defunctului G.E.A. şi 128 m.p. aparţinând moştenitorilor defunctei B.E. nu este inadmisibilă cererea formulată pe calea dreptului comun, prin care s-a solicitat restituirea imobilului din str. Berzei.
În opinia recurenţilor-reclamanţi, în măsura în care nu este posibilă restituirea în natura a restului de imobil expropriat în 1983, acţiunea în revendicare se converteşte într-o pretenţie de despăgubire bănească, urmându-se acelaşi raţionament/principiu care a fost avut în vedere şi în situaţiile la care face referire Decizia nr. 33/2008 dată în recurs în interesul legii de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1)-(3) C. proc. civ., recurenţii au solicitat admiterea recursului, modificarea, în tot, a deciziei instanţei de apel în sensul admiterii apelului, schimbării în tot a sentinţei în sensul admiterii cererii de chemare în judecata aşa cum a fost formulată.
Cererea de recurs este scutită de plata taxei judiciare de timbru, în temeiul dispoziţiilor art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, iar conform dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din O.G. nr. 32/1995, este scutită şi de timbru judiciar.
Intimaţii-pârâţi, legal citaţi, nu formulat întâmpinare, astfel că nu au învederat instanţei apărările lor.
În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, înscrisurile de la dosar şi dispoziţiile legale incidente în speţă, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat şi urmează să-l respingă pentru următoarele considerente:
Prin primul motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au susţinut, cu referire la acest motiv de recurs, că instanţa a interpretat greşit conţinutul procesului-verbal de carte funciară al imobilului situat în str. Berzei, (aflat la fila 10 din dosarul primei instanţe), ignorând voinţa exprimată de părţile actului dotal autentificat la 7 iulie 1931 de fostul Tribunal Ilfov - Secţia notariat.
Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. permite invocarea criticilor de nelegalitate care privesc încălcarea principiului înscris în art. 969 alin. (1) C. civ. de la 1864, conform căruia convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante.
Acest motiv de recurs nu poate fi invocat însă atunci când se critică, precum în litigiul pendinte, nu greşita interpretare a unui act juridic (de exemplu, a actului dotal) ci interpretarea de către instanţă a probelor, şi anume, a înscrisurilor doveditoare ale dreptului de proprietate cu referire la individualizarea bunului.
Prin urmare, instanţele nu au fost învestite cu o cerere de interpretare a clauzelor unui act juridic ci cu o cerere de constatare a dreptului de proprietate asupra imobilului compus din 135 mp teren situat în Bucureşti, str. Berzei şi de revendicare a acestuia, iar în subsidiar, de acordare de despăgubiri la nivelul preţului de piaţă al bunului.
Recurenţii-reclamanţi înţeleg să probeze dreptul lor de proprietate cu înscrisurile sus-menţionate, ceea ce conferă acestora calitatea de mijloace de probă, însă motivul de recurs reglementat de dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu include în sfera sa modul de interpretare, de către instanţele de fond şi apel, a probelor administrate în cauză.
În consecinţă, sunt lipsite de relevanţă dispoziţiile art. 1253 C. civ. de la 1864, în vigoare la data întocmirii actului dotal şi excede controlului de legalitate în această fază procesuală interpretarea probatoriului şi stabilirea situaţiei de fapt, inclusiv sub aspectul individualizării bunului menţionat în cererea de chemare în judecată.
Sub un alt aspect, Înalta Curte reţine că situaţia de fapt a fost stabilită de instanţele de fond şi apel, iar susţinerile recurenţilor-reclamanţi cu privire la exercitarea stăpânirii de fapt, anterior preluării bunului, nu sunt de natură să justifice verificări suplimentare sub acest aspect, de vreme ce imobilele din str. Berzei, sector 1 Bucureşti sunt înregistrate distinct în cartea funciară şi în evidenţele fiscale, au numere poştale diferite, iar imobilul a făcut obiectul unei cereri distincte de restituire în temeiul altui act normativ.
Şi motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin care s-a susţinut că decizia recurată a fost dată cu nerespectarea dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, întrucât imobilul face obiectul Legii nr. 18/1991, este nefondat.
Astfel, recurenţii-reclamanţi au susţinut în dezvoltarea acestui motiv de recurs că imobilele din str. Berzei, sector 1 Bucureşti reprezintă un singur bun şi întrucât imobilul a fost restituit în temeiul Legii nr. 18/1991, şi trebuie restituit, ca efect al acţiunii în revendicare de drept comun, în considerarea aceluiaşi act normativ.
Aceste susţineri, care vin în contradicţie cu situaţia de fapt reţinută în cauză în sensul existenţei a două imobile distincte, sunt nefondate şi ignoră împrejurarea că însuşi actul normativ invocat prevedea la rându-i o procedură administrativă, fiind de asemenea o lege specială de reparaţie. Prin urmare, şi în procedura reglementată de legea fondului funciar, trebuia depusă o cerere în termenul prevăzut de art. 9 din acest act normativ.
Înalta Curte reţine şi împrejurarea că atât autoarea recurenţilor, cât şi aceştia, au formulat cereri în temeiul legii fondului funciar însă au fost respinse, ca nefăcând obiectul acestui act normativ (prin raportare la modul de trecere în proprietatea statului), respectiv ca tardiv formulată.
Cu referire la acest aspect se reţine că reprezentantul convenţional al recurenţilor a declarat în şedinţa publică de la 27 noiembrie 2013 că Hotărârea nr. 12 din 07 martie 2011, emisă de Subcomisia Locală pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor de pe lângă Consiliul Local al Sectorului 1 Bucureşti, nu a fost comunicată acestora. Cu toate acestea, această hotărâre, aflată în extras la filele 28-29 din dosarul primei instanţe, a fost depus la dosar odată cu cererea de chemare în judecată, chiar de către reclamanţi.
Pe de altă parte, regimul juridic al bunului în litigiu se analizează, aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, prin raportare la dispoziţiile legale în vigoare la momentul formulării cererii de chemare în judecată. În mod corect s-a reţinut că faţă de data şi modalitatea de preluare, imobilul situat în str. Berzei, Bucureşti, face obiectul Legii nr. 10/2001, conform art. 1 şi 2 lit. h) din acest act normativ.
Cu referire la susţinerile expuse de reprezentantul recurenţilor-reclamanţi, cu prilejul dezbaterii recursului, în sensul că aceştia ar fi fost în imposibilitate să urmeze procedura Legii nr. 10/2001, deoarece la data dezbaterii succesiunii, anul 2007, termenul de depunere a notificării era împlinit, instanţa reţine că obiectul recursului îl reprezintă hotărârea dată în apel; or, cu prilejul cercetării legalităţii unei hotărâri judecătoreşti nu pot fi reţinute elemente noi pe care părţile nu le-au supus dezbaterilor în apel, cu atât mai mult cu cât prima instanţă a reţinut lipsa de diligenţă a reclamanţilor şi respectiv a unor împrejurări de natură a-i împiedica să uzeze de dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii C.S., G.Z.E., I.R.E. şi M.C.M. împotriva deciziei nr. 116A din 27 martie 2013, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 noiembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5468/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5523/2013. Civil. Acordare personalitate... → |
|---|
