ICCJ. Decizia nr. 5553/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs

Decizii civile ICCJ 2013

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 5553/2013

Dosar nr. 2029/1/2013

Şedinţa publică din 2 decembrie 2013

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată formulată la 4 mai 2008, reclamanţii G.D. şi G.I.D. au solicitat – cu evocarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 – obligarea pârâţilor Statului Român, Consiliul Local Eforie, Primarul Oraşului Eforie şi Oraşul Eforie la contravaloarea terenului în suprafaţă de 300 mp (parcela 21 din parcelarea T.T.) în temeiul art. 480 C. civ. şi al dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 şi respectiv art. 1 din Protocolul 1 Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, apreciind că nerestituirea terenului în absenţa oricăror despăgubiri, reprezintă o ingerinţă în dreptul reclamanţilor cu privire la bunul arătat.

S-a arătat că reclamanţii au adresat notificare Primarului Oraşului Eforie pentru acest imobil ce a aparţinut autoarei lor, B.M., iar prin dispoziţia nr. 610/2002 a fost respinsă cererea de restituire în natură, constatându-se că această măsură reparatorie este imposibilă. Autoritatea locală a propus însă plata echivalentului bănesc de 15.000 dolari S.U.A. (25 dolari S.U.A./mp).

Reclamanţii au contestat această dispoziţie, întrucât au apreciat că este posibilă măsura prevalentă a atribuirii unui bun în compensare, iar prin sentinţa civilă nr. 1464 din 12 decembrie 2003 a Tribunalului Constanţa a fost admisă contestaţia, dispunându-se conform solicitării lor atribuirea în compensare a unei suprafeţe de teren de 300 mp, cu caracteristici similare terenului situat în Eforie Sud, fostul lot 21. Soluţia a rămas irevocabilă.

În procedura executării acestei hotărâri, prin Hotărârea de Consiliu Local al oraşului Eforie nr. 430 din 29 noiembrie 2006 s-a dispus atribuirea către reclamanţi a unui teren în compensare (loturile 30 şi 31 din parcelarea PUZ – cartier de locuinţe), însă actul administrativ a fost contestat în procedura prevăzută de Legea nr. 554/2004 şi anulat conform sentinţei civile nr. 712 din 28 februarie 2008 a Tribunalului Constanţa - Secţia contencios administrativ şi fiscal (dosar nr. 4620/118/2007), pe considerentul că terenul conferit în compensare nu are caracteristici similare celui imposibil a fi atribuit în natură. Soluţia a rămas irevocabilă.

Reclamanţii din prezenta cauză au susţinut că, din moment ce titlul lor nu a fost pus în executare până la momentul sesizării instanţei, le este încălcat dreptul de proprietate şi este adusă atingere principiilor ce decurg din art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, existând premisele transformării creanţei de restituire într-una în despăgubire, impusă deopotrivă statului şi autorităţilor locale culpabile. Temeiul de drept invocat de reclamanţi vizează dispoziţiile art. 480 C. civ., ale Legii nr. 10/2001 şi respectiv dispoziţiile art. 1 din Protocolul 1 Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel prin sentinţa civilă nr. 1009 din 9 octombrie 2009 a Tribunalului Constanţa s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Oraşului Eforie, Consiliului Local şi Primarului oraşului Eforie, şi pe cale de consecinţă s-a admis acţiunea reclamanţilor,fiind obligaţi pârâţii la plata echivalentului în lei, la data plăţii, a sumei de 90.000 euro cu titlul de despăgubiri.

Prima instanţă a evaluat situaţia de fapt din perspectiva jurisprudenţei C.E.D.O. (cauza Dumitrescu C. României, 2008; cauza Viaşu c. României 2008) şi a apreciat că prejudiciul pentru lipsa oricărei despăgubiri trebuie să se raporteze la valoarea de circulaţie stabilită pentru terenul imposibil a fi restituit în natură în cauza de contencios administrativ – respectiv, 90.000 euro în evaluarea expertizei B.

Prin decizia civilă nr. 381/C din 28 septembrie 2011 a Curţii de Apel Constanţa au fost admise apelurile formulate de pârâţi, fiind schimbată în parte hotărârea primei instanţe şi stabilindu-se că reclamanţii sunt îndreptăţiţi la despăgubiri conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, Primarul Oraşului Eforie a fost obligat să înainteze propunere de despăgubiri către Comisia Centrală, potrivit legii speciale.

În apel s-a avut în vedere că pentru plata despăgubirilor băneşti stabilite în cadrul procedurilor de restituire a imobilelor preluate abuziv de stat a fost instituit un sistem unitar prin procedura consacrată de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, derogatorie de la dreptul comun.

Că aşa cum s-a arătat în jurisprudenţa C.E.D.O. şi chiar în hotărârea pilot din 2010 în cauza M. Atanasiu ş.a. contra României, în situaţia unor modificări fundamentale ale sistemului unei ţări, precum cele pe care le reprezintă tranziţia de la un regim totalitar la o formă democratică de guvernare şi reforma structurii politice, juridice şi economice a statului, adoptarea unor legi economice şi sociale pe scară largă în materie de restituire de proprietăţi, nu poate asigura o dreptate completă în faţa varietăţii de situaţii în care se află numeroasele persoane în cauză. De aceea, cum art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează un drept la o compensaţie integrală în orice circumstanţe, o compensaţie parţială justificată de obiective legitime „de utilitate publică”, precum cele care urmăresc măsuri de reformă economică sau de dreptate socială putând milita pentru o rambursare mai mică decât valoarea de piaţă integrală.

Instanţa de apel a arătat că aplicarea acestor principii la situaţia concretă a reclamanţilor impune concluzia că acordarea de despăgubiri în temeiul legii speciale în locul despăgubirilor băneşti nu constituie o nouă nedreptate disproporţionată, în condiţiile în care este justificată de reforma radicală a sistemului politic şi economic din România şi de situaţia finanţelor ţării.

Prin decizia civilă nr. 5390 din 18 septembrie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia I civilă a fost admis recursul reclamanţilor, s-a casat decizia Curţii de Apel, cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

Astfel prin decizia de casare s-a statuat că finalitatea urmărită de reclamanţi prin promovarea acţiunii a fost aceea de a-i obliga pe pârâţi la contravaloarea terenului imposibil de restituit în natură şi nu modalitatea în care se impune a fi reparat prejudiciul cauzat reclamanţilor prin lipsirea acestora de suprafaţa de 300 mp ce formează lotul nr 21 din parcelarea T.T. şi pentru care prima instanţă a dispus efectuarea unei expertize tehnice, necontestată de reclamanţi.

S-a mai reţinut că instanţa de apel a constatat că reclamanţii sunt îndreptăţiţi la despăgubiri conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, pentru terenul în suprafaţă de 300 mp, lot 21 din parcelarea T.T., deşi aveau o hotărâre irevocabilă în acest sens, respectiv sentinţa civilă nr. 1464 din 12 decembrie 2003, şi că procedând în acest mod instanţa de apel a schimbat în mod nejustificat şi nelegal obiectul cererii deduse judecăţii încălcând astfel dispoziţiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., potrivit cărora în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii.

Instanţa de casare a mai statuat că obiectul acţiunii îl constituie transformarea dreptului acordat la compensare, în natură, obţinut pe calea Legii nr. 10/2001, într-un drept de creanţă şi că trimiterea spre rejudecare se impunea pentru soluţionarea apelurilor în raport de obiectul cererii de chemare în judecată.

În rejudecare prin decizia nr. 17 din 25 februarie 2013 a Curţii de Apel Constanţa s-au admis apelurile, s-a schimbat în tot hotărârea instanţei de fond în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român şi respingerii acţiunii faţă de acesta ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, fiind respinsă acţiunea reclamantei împotriva pârâţilor oraşul Eforie, Consiliul local şi Primarul oraşului Eforie, ca nefondată.

Astfel instanţa în rejudecare a reţinut următoarele:

Potrivit art. 1073 C. civ. creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligaţiei, dreptul la dezdăunare născându-se în ipoteza imposibilităţii executării ei.

Doctrina consfinţeşte aşadar, în acord cu voinţa legiuitorului, că executarea obligaţiei prin echivalent constituie o excepţie de la regula executării în natură, cele două modalităţi de îndeplinire a obligaţiei nefiind conjuncte sau alternative, dacă titlul nu le conferă această calitate.

Atât în jurisprudenţă cât şi în literatura juridică s-a statuat asupra faptului că nici un debitor nu se va putea sustrage de la obligaţia ce îi incumbă, oferind creditorului, contrar voinţei acestuia, echivalentul a ceea ce are de executat.

Tot doctrina arată că despăgubirile pe care le-ar putea pretinde creditorul în caz de neexecutare trebuie raportate la disp. art. 1082 C. civ. (respectiv, dovada unui prejudiciu ca urmare a faptei ilicite a debitorului), executarea indirectă, prin echivalent, a obligaţiilor fiind însă subsidiară atât executării directe, cât şi eventualelor despăgubiri ce ar putea fi pretinse în caz de neexecutare culpabilă.

Pornind de la aceste consideraţii preliminare, instanţa a reţinut că în cauză primarul a propus, prin dispoziţia nr. 610 din 22 august 2002, acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri cuantificate la 25 dolari S.U.A./mp, în considerarea imposibilităţii atribuirii în natură a imobilului ce a aparţinut autoarei reclamanţilor (lotul 21 din planul de parcelare T.T., în suprafaţă de 300 mp, situat în Eforie Sud).

Persoanele îndreptăţite nu au contestat împrejurarea că bunul pentru care s-a depus notificarea nu este susceptibil de restituire în natură, însă au refuzat soluţia prefigurată prin dispoziţia Primarului, contestând-o în instanţă şi solicitând atribuirea unui teren în compensare. Prin sentinţa civilă nr. 1464 din 12 decembrie 2003 a Tribunalului Constanţa, pronunţată în dosarul nr. 4579/2002, această pretenţie a fost admisă, reţinându-se în considerente că autorităţile pârâte sunt de acord să acorde teren în compensare, după inventarierea terenurilor rămase disponibile.

Rămânând irevocabilă, această statuare a impus autorităţilor locale obligaţia executării întocmai a dispozitivului hotărârii, prin atribuirea către reclamanţi a unei suprafeţe de teren în compensare, cu caracteristici similare terenului imposibil a fi restituit în natură.

Prin urmare,instanţa a reţinut că titlul executoriu nu a stabilit o obligaţie de executare alternativă, în acord cu prevederile art. 1 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, ci dimpotrivă, una clară de realizare a dreptului prin echivalent, apreciată prin hotărârea irevocabilă, ca fiind posibil de executat.

Această hotărâre, intrată în puterea lucrului judecat, a fost pronunţată aşadar în considerarea dreptului de opţiune conferit de art. 1 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 persoanei îndreptăţite cât priveşte alegerea modalităţii de reparaţie, anume, compensarea prin bunuri şi servicii în echivalent valoric ori despăgubiri băneşti.

Hotărârea a tranşat modalitatea de obţinere de către reclamanţi a unei satisfacţii echitabile în procedura legii speciale, lămurind că executarea prin echivalent este posibilă în acest caz, dar ţinând efectiv de finalizarea operaţiunilor de identificare, inventariere şi evaluare a bunurilor ce ar putea face obiectul compensării.

Astfel fiind, jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a relevat că, într-o atare situaţie, debitorul obligaţiei de a da nu se poate sustrage de la executare prin manevre care implică faptul personal, prin înlocuirea dispozitivului hotărârii ce se execută cu o nouă decizie a autorităţii locale care nu îşi găseşte fundamentul în titlu; că în raport de dispoziţiile art. 3711C. proc. civ., debitorul unei asemenea obligaţii este răspunzător de asigurarea mijloacelor necesare punerii în executare a titlului.

S-a reţinut astfel că, dacă debitorului nu îi este deschisă posibilitatea modificării unilaterale a obligaţiei statuate prin titlul executoriu, în realitate nici creditorul nu va putea pretinde debitorului său echivalentul obligaţiei neexecutate, atunci când este posibil ca ea să fie îndeplinită întocmai titlului.

A pretinde, pe raţiuni legate de oportunitate şi de beneficiu financiar, echivalentul valoric al bunului după ce în prealabil s-a contestat în instanţă aceeaşi măsură propusă de unitatea deţinătoare, înseamnă o nesocotire – de această dată – de către creditor, a naturii obligaţiei impuse debitorului său, ceea ce legea nu permite.

În cauză, aşa cum s-a arătat şi în decizia de casare nr. 5390 din 18 septembrie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, reclamanţii au sesizat tribunalul cu o cerere vizând obligarea pârâţilor la contravaloarea terenului imposibil de restituit în natură, nu despăgubiri pentru perioada îndelungată de neexecutare şi cuantificate prin raportare la pierderile suportate în acest sens.

Or, în aceste condiţii, (aşa cum a arătat instanţa supremă) trimiterea la Titlul VII al Legii nr. 247/2005 viza o altă modalitate de executare decât cea dispusă irevocabil prin sentinţa civilă nr. 1464 din 12 decembrie 2003 a Tribunalului Constanţa, care nu respecta nici principiul disponibilităţii consacrat prin art. 129 alin. (6) C. proc. civ. şi nici puterea lucrului judecat derivând din titlul neexecutat.

Cum, în rejudecare s-a dovedit, prin probele administrate, că Oraşul Eforie are bunuri imobile ce ar putea fi atribuite în echivalent (adresele 737 din 09 ianuarie 2013 şi nr. 7001 din 22 ianuarie 2013), este fără dubiu că executarea întocmai a titlului este posibilă, reclamanţii urmând să conteste, în procedurile legale, o eventuală îndeplinire a obligaţiei neconformă titlului.

Nu vor putea, însă, aşa cum au solicitat în cauză, obligarea directă a Oraşului Eforie, Primarului şi Consiliului Local la plata contravalorii terenului imposibil a fi restituit în natură – ipoteză posibilă până la modificarea Legii nr. 10/2001 prin Titlul I al Legii nr. 247/2005, pusă în practică prin dispoziţia nr. 610/2002, dar înlăturată irevocabil prin sentinţa nr. 1464/2003 a Tribunalului Constanţa.

În raport de toate aceste considerente, instanţa de apel a reţinut că soluţia pronunţată în primă instanţă nu este în acord cu dispoziţiile legale enunţate.

Este real că printr-o serie de hotărâri pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a apreciat că întârzierea deliberată a autorităţilor în a pune în executare titlul face derizorie garanţia unui proces echitabil pentru justiţiabilul ce aşteaptă o satisfacţie în procesul judiciar. Aceeaşi viziune se regăseşte şi în jurisprudenţa naţională, etapa executării fiind privită ca parte integrantă a procesului civil, cu toate garanţiile procesuale ce decurg din aceasta.

În cauză, însă, reclamanţii nu au pretins despăgubiri pentru neîndeplinirea exactă a obligaţiei statuate prin titlu, deşi există o jurisprudenţă constantă şi relevantă în acest sens, prin hotărâri irevocabile pronunţate inclusiv de către instanţa supremă. S-a reţinut astfel că intimaţii au cerut direct schimbarea naturii obligaţiei şi plata unei sume de 90.000 euro rezultată din hotărârea pronunţată în contencios administrativ la 28 februarie 2008, alegând prin urmare în mod unilateral o altă modalitate de punere în aplicare a titlului, precum şi cuantumul despăgubirii, stabilit în raport de o anume circumstanţă temporală.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanţii G.D. şi G.I.D.

Criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează următoarele aspecte de nelegalitate prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.

Astfel se susţine că instanţa de apel nu s-a pronunţat cu privire la motivele de apel decât parţial, fără a face referire la temeiurile de drept invocate şi la obiectul dedus judecăţii, astfel cum a fost identificat şi stabilit prin decizia de casare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, susţinându-se astfel încălcarea dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ.

Se susţine astfel că, în condiţiile în care terenul este imposibil de restituit, imposibilitate ce există şi în ce priveşte măsura compensării, s-a apreciat greşit că ar exista posibilitatea executării hotărârii prin acordarea unui teren în compensare.

Din această perspectivă se învederează că cererea lor de obligare a pârâţilor la contravaloarea terenului este admisibilă, sens în care se invocată jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, pe care instanţa de apel ar fi ignorat-o.

O altă critică vizează neexaminarea motivului de apel cu privire la cuantumul despăgubirii acordate, cu atât mai mult cu cât pârâţii oraşul Eforie, Consiliul local Eforie şi Primarul oraşului, au fost de acord cu valoarea stabilită de instanţa de fond în baza unei expertize efectuate în alt proces, respectiv cu valoarea de 90.000 euro.

Reclamanţii au mai arătat că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că Statul Român nu are calitatea procesuală pasivă, în condiţiile în care speţa nu se încadrează în ipotezele avute în vedere de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 dată în recurs în interesul legii de Secţiile Unite.

Din perspectiva celor expuse, reclamanţii solicită în principal modificarea soluţiei pronunţate de instanţa de apel în sensul respingerii apelurilor declarate şi pe cale de consecinţă menţinerea soluţiei instanţei de fond.

În subsidiar, reclamanţii solicită modificarea sentinţei tribunalului numai cu privire la cuantumul sumei la care urmează să fie obligaţi pârâţii, respectiv 87.600 euro, aşa cum a fost stabilită de expertiza efectuată de S.T.

Reclamanţii mai solicită ca în măsura în măsura care instanţa va reţine că Statul Român nu are calitate procesuală pasivă şi se va menţine soluţia instanţei de apel cu privire la această pârâtă, să se dispună modificarea hotărârii instanţei de apel în sensul respingerii apelului declarat de Primarul oraşului Eforie, oraşul Eforie şi Consiliul local Eforie.

Examinând hotărârea instanţei de apel prin prisma motivelor de recurs invocate şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Prin decizia de casare nr. 5390 din 18 septembrie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a reţinut că prin acţiunea introductivă de instanţă din 4 mai 2009, reclamanţii au solicitat obligarea pârâţilor la contravaloarea terenului ce se dovedeşte a fi imposibil de restituit în compensare şi că în drept reclamanţii au invocat dispoziţiile art. 480 C. civ., dispoziţiile Legii nr 10/2001 şi încălcarea art. 1 din Protocolul I adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel prin decizia de casare s-a statuat ( cu putere obligatorie pentru instanţă în rejudecare în condiţiile art. 315 C. proc. civ.), că finalitatea urmărită de reclamanţi prin promovarea acţiunii a fost aceea de a-i obliga pe pârâţi la contravaloarea terenului imposibil de restituit în natură şi nu modalitatea în care se impune a fi reparat prejudiciul cauzat reclamanţilor prin lipsirea acestora de suprafaţa de 300 mp ce formează lotul nr. 21 din parcelarea T.T.

S-a mai reţinut că instanţa de apel a constatat că reclamanţii sunt îndreptăţiţi la despăgubiri conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, pentru terenul în suprafaţă de 300 mp, lot 21 din parcelarea T.T., deşi aveau o hotărâre irevocabilă în acest sens, respectiv sentinţa civilă nr. 1464 din 12 decembrie 2003 şi că procedând în acest mod, instanţa de apel a schimbat în mod nejustificat şi nelegal obiectul cererii deduse judecăţii încălcând astfel dispoziţiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., potrivit cărora în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii.

Instanţa de casare a mai statuat că obiectul acţiunii îl constituie transformarea dreptului acordat la compensare, în natură, obţinut pe calea Legii nr .10/2001, într-un drept de creanţă.

Faţă de dispoziţiile obligatorii ale deciziei de casare, este de reţinut că obiectul acţiunii formulate de reclamanţi îl constituie plata contravalorii imobilului imposibil de restituit în natură, iar temeiul de drept al acţiunii îl constituie dispoziţiile art. 480 C. civ., temei invocat în acţiunea introductivă, or, în aceste limite instanţa de apel a examinat cauza în rejudecare, conformându-se deciziei de casare, motiv pentru care sunt nefondate susţinerile recurenţilor legate de încălcarea dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ.

De asemenea faţă de obiectul dedus judecăţii şi în raport cu temeiul de drept invocat de reclamanţi (art. 480 C. civ.) este de reţinut că problema de drept care se pune în prezenta cauză, este aceea dacă există posibilitatea de a se cere despăgubiri în justiţie pe calea dreptului comun, în alte condiţii şi în baza altor temeiuri de drept decât cele deschise de legea specială.

Or, această problemă a fost dezlegată prin Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Secţiile Unite dată în recurs în interesul legii, obligatorie pentru instanţă potrivit art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.

Prin decizia sus evocată s-a stabilit că sunt inadmisibile acţiunile în acordarea despăgubirilor băneşti pentru imobilele preluate în mod abuziv, şi imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005 îndreptate direct împotriva Statului Român, întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, ale art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie, şi respectiv ale art. 13 din Convenţie.

S-a reţinut astfel că raţionamentul în justificarea acestei soluţii este identic cu cel cuprins în Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Secţiile Unite.

Prin această decizie a fost analizată admisibilitatea acţiunilor în revendicare întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

În cauză se analizează posibilitatea pe care o au persoanele îndreptăţite de a beneficia de despăgubiri în alte condiţii şi în altă procedură decât cea instituită de legea specială. Este aşadar evidentă similitudinea problemei de drept în discuţie, singura deosebire constând în privinţa măsurii reparatorii solicitate.

Prin decizia sus evocată s-a stabilit că, în virtutea principiului „specialia generalibus derogant”, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acest fapt nu este prevăzut expres în legea specială, şi că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Prin urmare, câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii persoana îndreptăţită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri, nu se poate susţine, fără a încălca principiul „specialia generalibus derogant,” că dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială.

În ceea ce priveşte concordanţa dintre legea specială şi Convenţia europeană, s-a constatat că jurisprudenţa C.E.D.O. lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenţiei adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviinţă pentru restituirea proprietăţilor preluate de stat sau acordarea de despăgubiri. Astfel, în Cauza Păduraru împotriva României s-a reţinut că art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenţiei.

Dacă Convenţia nu impune statelor obligaţia de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o soluţie de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate şi coerenţă rezonabile, pentru a se evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică şi incertitudinea pentru subiecţii de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluţii.

Incertitudinea (fie legislativă, administrativă, fie provenind din practicile aplicate de autorităţi) este un factor important ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia poziţia statului, care are datoria de a se dota cu un arsenal juridic adecvat şi suficient pentru a respecta asigurarea obligaţiilor pozitive ce îi revin.

Or, în această materie statul a decis că restituirea în natură şi acordarea măsurilor reparatorii au loc în condiţiile impuse de Legea nr. 10/2001 şi de Legea nr. 247/2005.

Prin Legea nr. 247/2005 au fost aduse o serie de modificări de substanţă Legii nr. 10/2001, în special în ceea ce priveşte natura măsurilor reparatorii ce se cuvin persoanei îndreptăţite şi procedura de stabilire şi acordare a acestora.

Astfel, potrivit art. 1 pct. 1 referitor la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit acestei legi cu soluţionarea notificării, cu acordul persoanei îndreptăţite sau despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. Stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (6) şi (7) din titlul VII al Legii nr. 247/2005, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.

În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor acordate, acesta poate face obiectul de analiză al instanţei de contencios administrativ doar după ce despăgubirile au fost stabilite prin decizie de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor.

Cu privire la acest aspect trebuie subliniat că parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de C.E.D.O. ale dreptului de acces la o instanţă, aspect reamintit în hotărârea - pilot pronunţată în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României (paragraful 115).

Prin urmare, exigenţele coerenţei şi certitudinii statuate de CEDO în jurisprudenţă, că în ceea ce priveşte adoptarea măsurilor respective pentru bunurile preluate în mod abuziv, impun autorităţilor statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru restituirea în natură, sau aplicarea de măsuri reparatorii.

Astfel, raportat la considerentele Deciziei nr. 27 din 14 noiembrie 2011 dată în recurs în interesul legii, faţă de aplicarea cu prioritate a legii speciale în concurs cu dreptul comun, conform principiului „specialia generalibus derogant”, în condiţiile în care imobilul din litigiu face parte din categoria imobilelor ce cad sub incidenţa Legii nr. 10/2001, iar acţiunea a fost introdusă după intrarea în vigoare a acestei legi, reclamanţii nu au posibilitatea folosirii căii de drept comun pentru obţinerea de despăgubiri băneşti pentru imobilul ce intră sub incidenţa legii noi.

Din această perspectivă şi raportat la problema de drept ce se pune în cauză, faţă de obiectul dedus judecăţii, sunt nefondate criticile legate de examinarea doar parţială a motivelor de apel.

Nefondate sunt şi criticile legate de ignorarea jurisprudenţei CEDO în materie, raportat tot la Decizia nr. 27/2011 dată în recurs în interesul legii de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Astfel în considerentele deciziei sus evocate au fost reţinute următoarele:

„De fapt cauza care a antrenat constatarea numeroaselor violări ale dreptului garantat de art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie, anterior hotărârii – pilot pronunţate în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României rezidă din faptul că Statul Român nu a pus la punct un mecanism apt să asigure despăgubirea persoanelor îndreptăţite într-un termen rezonabil, deoarece CEDO nu a constatat că soluţiile legislative adoptate sunt inadecvate, ci doar faptul că Fondul Proprietatea instituit prin Legea nr. 247/2005 nu este funcţional.

Cu atât mai mult nu se poate vorbi de o încălcare sau ignorare a jurisprudenţei CEDO după pronunţarea hotărârii pilot în cauza Maria Atanasiu împotriva României, din moment ce Statul Român a fost obligat ca în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanţei europene, să ia măsurile care să garanteze prestaţia efectivă a dispoziţiilor enunţate de art. 6 paragraful 1 şi respectiv art. 1 din Protocolul 1 Adiţional la Convenţie, în contextul tuturor cauzelor similare, cu prezenta cauză, conform principiilor consacrate de Convenţie.

În hotărârea – pilot sus evocată, CEDO a statuat (în paragraful 233) că „statului pârât trebuie să i se lase o marjă largă de apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de proprietate din ţară şi pentru punerea lor în aplicare şi că „punerea în balanţă a dispoziţiilor cauzei şi a câştigurilor şi pierderilor diferitelor persoane afectate de procesul de transformare a economiei şi a sistemului juridic al statului constituie un exerciţiu de o dificultate deosebită presupunând intervenţia diverselor autorităţi interne”.

De altfel, chiar dacă, în situaţia existenţei unei decizii sau a unei dispoziţii administrative, ori a unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, prin care s-a stabilit dreptul de despăgubiri, părţile se pot prevala de existenţa „unui bun” în sensul Convenţiei, garanţiile oferite de art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie, trebuie să fie funcţionale în cadrul procedurii de executare a „valorii patrimoniale” astfel stabilite.

Or, este de reţinut că mecanismul eficient de protecţie a drepturilor garantate de art. 6 din Convenţie şi de art. 1 din Primul Protocol adiţional, la care se referă Curtea Europeană a Drepturilor Omului în hotărârea pilot sus evocată, presupune tocmai stabilirea unei sistem eficient şi previzibil de executare într-un timp rezonabil a deciziilor şi dispoziţiilor administrative sau a hotărârilor judecătoreşti irevocabile”.

Din perspectiva celor expuse, în condiţiile în care imobilul din litigiu face parte din categoria imobilelor ce cad sub incidenţa Legii nr. 10/2001, iar acţiunea a fost introdusă după intrarea în vigoare a acestei legi, este de reţinut că procedura legii speciale de reparaţie, este obligatoriu de urmat în ce priveşte obţinerea măsurilor reparatorii, motiv pentru care reclamanţii nu îşi pot valorifica pretenţiile referitor la imobilul din litigiu, pe calea dreptului comun.

Ca atare, acţiunea în despăgubiri băneşti promovată pe calea dreptului comun, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, este inadmisibilă, potrivit statuărilor obligatorii din Decizia nr. 27/2001 dată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Secţiile Unite.

Din perspectiva celor expuse, a obligativităţii statuărilor din decizia sus evocată dată în recurs în interesul legii, raportat la obiectul dedus judecăţii şi la temeiul de drept invocat art. 480 C. civ., celelalte critici nu se mai impun a fi analizate.

Astfel nefiind incidente dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii G.D. şi G.I.D. împotriva deciziei civile nr. 17 C din 25 februarie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, Secţia I Civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 decembrie 2013.

← ICCJ. Decizia nr. 5527/2013. Civil. Expropriere. Recurs  ICCJ. Decizia nr. 5554/2013. Civil. Expropriere. Recurs →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 5553/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs