ICCJ. Decizia nr. 5621/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5621/2013
Dosar nr. 3540/30/2007
Şedinţa publică din 4 decembrie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş sub nr. 3540/30/2007, la data de 03 mai 2007, contestatorul L.C. a chemat în judecată intimaţii Primarul Municipiului Timişoara, Primăria Municipiului Timişoara, Comisia pentru aplicarea Legii nr. 10/2001 de pe lângă Primăria Municipiului Timişoara, Direcţia Patrimoniu - Serviciul Administrate Spaţii, din cadrul Primăriei Timişoara, Direcţia de Urbanism din cadrul Primăriei Municipiului Timişoara, Prefectura Judeţului Timiş, Prefectul Judeţului Timiş şi Comisia pentru aplicarea Legii nr. 10/2001 de pe lângă Prefectura Judeţului Timiş, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa în cauză să se dispună anularea dispoziţiei nr. 1051 din 19 martie 2007 emisă de Primarul Municipiului Timişoara.
În motivarea contestaţiei s-a arătat că prin această dispoziţie s-a respins cererea de restituire în natură sau de acordare de măsuri reparatorii în echivalent în natură pentru imobilul teren în suprafaţă de 305 mp, situat în Timişoara str. H. nr. 6, înscris în CF nr. X Timişoara, nr. top. X1, transcris în CF nr. Y Timişoara, nr. top. Y1 şi s-a propus acordarea de despăgubiri în condiţiile art. 16 Titlul VII din Legea nr. 247/2005 şi transmiterea dosarului Secretariatului Comisiei Centrale pentru acordarea despăgubirilor.
În cazul în care nu mai este posibilă restituirea în natură pe acelaşi amplasament, reclamantul solicită atribuirea unui teren în compensaţie, aflat în imediata apropriere, învecinat suprafeţei de 295 mp ce i-a fost restituită prin Decizia civilă nr. 19 din 08 iunie 1995 a Curţii de Apel Timişoara, pe strada H. colţ cu strada L., teren liber de orice construcţii.
Instituţia Prefectului Judeţului Timiş a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea contestaţiei invocând lipsa calităţii sale procesuale pasive raportat la obiectul cauzei de faţă.
Municipiul Timişoara prin Primar a formulat întâmpinare solicitând respingerea contestaţiei ca netemeinică şi nelegală.
Prin Sentinţa civilă nr. 1965 din 21 aprilie 2008, pronunţată de Tribunalul Timiş a fost respinsă contestaţia formulată de contestatorul L.C., împotriva intimatului Primarul Municipiului Timişoara, reţinându-se în considerentele hotărârii că imobilul înscris în situat în Timişoara, str.H., nr. 6, înscris în CF X Timişoara, nr. top X1, transcris din CF Y Timişoara, nr. top Y1, compus din grădină în suprafaţă de 305 mp cu casă, a fost proprietatea numitului L.V., autorul contestatorului.
La data de 28 mai 1984, imobilul a devenit proprietatea contestatorului, prin moştenire, astfel cum atestă cartea funciară aflată la dosar.
În acelaşi an, la data de 05 decembrie, imobilul a trecut cu plată în proprietatea statului român prin expropriere, în temeiul Decretului de expropriere nr. 2/1984.
Prin Decizia civilă nr. 19 din 08 iunie 1995, Curtea de Apel Timişoara a restituit contestatorului, reclamant în acel dosar, doar suprafaţa de 295 mp din imobilul în litigiu pe motiv că restul de 305 mp (revendicat în dosarul de faţă) este afectat de utilităţi.
Prin notificarea nr. 858 din 14 august 2001, contestatorul a solicitat, în temeiul Legii nr. 10/2001, restituirea în echivalent în natură a terenului în suprafaţă de 305 mp. Prin dispoziţia nr. 1051 din 19 martie 2007 emisă de intimat a fost respinsă cererea de restituire în natură sau de acordare de măsuri reparatorii în echivalent în natură şi s-a propus acordarea de despăgubiri în condiţiile art. 16 Titlul VII din Legea nr. 10/2001, cu consecinţa trimiterii dosarului la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor. În considerentele acestei dispoziţii s-a reţinut imposibilitatea restituirii în natură a terenului solicitat sau acordarea unui alt teren ca echivalent în natură, motivat prin aceea că terenul revendicat este ocupat cu trotuarul str.H., str. L. şi este afectat de reţelele R., A., D.N. SA, E.B. SA şi C. SA.
Împrejurarea că, într-adevăr, terenul în suprafaţă de 305 mp revendicat în natură de contestator, este ocupat de utilităţi publice, fiind realizat deci scopul exproprierii, rezultă din considerentele Deciziei civile nr. 19 din 08 iunie 1995 a Curţii de Apel Timişoara, adresele nr. DO6X1004881 din 01 septembrie 2003 a Direcţiei de Urbanism din cadrul Primăriei Timişoara şi nr. 1145/6 din 14 decembrie 2005 a Serviciul Banca de Date Urbane din cadrul Primăriei Timişoara, ultimele două înscrisuri făcând referire la avizul unic pentru reţele existente nr. 1803/XI.2005, planul de situaţie eliberat de Serviciul Banca de Date Urbane precum şi la procesul-verbal privind starea de fapt a imobilului. Toate aceste înscrisuri atestă faptul că terenul de 305 mp nu poate fi restituit în natură, fiind ocupat cu trotuarul str. H., str. L. şi fiind afectat de reţelele R., A., D.N. SA, E.B. SA şi C. SA.
Prin urmare, instanţa de fond a apreciat că soluţia de respingere a cererii de restituire în natură a terenului solicitat de contestator este pe deplin justificată.
Observând că prin actul învestitor de instanţă, s-a contestat modalitatea de despăgubire oferită de intimat, în temeiul art. 11 din Legea nr. 10/2001 cu referire la art. 8 din aceeaşi lege, la termenul de judecată din 15 octombrie 2007, instanţa a pus în vedere reprezentantei intimatului să depună la dosar procesul-verbal prin care s-a afişat tabelul cu bunurile disponibile oferite în echivalent în perioada de referinţă.
Din cuprinsul acestui proces-verbal, rezultă că pentru perioada de referinţă, Primăria Timişoara nu a deţinut bunuri disponibile sau serviciu care puteau fi acordate în compensare.
Prevalându-se de principiul restituirii în natură consacrat de Legea nr. 10/2001, în dosarul de faţă, contestatorul a solicitat să i se atribuie în natură alte terenuri aflate în imediata apropriere a fostului său teren, respectiv, terenul înscris în CF Z Timişoara care ar fi liber şi ca atare, ar putea fi restituit în natură ca echivalent.
În acest scop, la cererea instanţei, intimatul a depus adresa nr. SC2007-848 din 09 ianuarie 2008 emisă de Primăria Timişoara - Direcţia Urbanism, Serviciul Banca de Date Urbană din care rezultă că terenul de sub nr. top Z1/1/1 înscris în CF Z Timişoara nu este inclus în inventarul domeniului public al Municipiului Timişoara dar, potrivit adresei nr. 493 din 15 aprilie 2008 a Direcţiei Patrimoniu, planurilor de situaţie şi adresei nr. 848 din 21 martie 2008, pe această parcelă se află o baterie de garaje iar celelalte parcele înscrise în aceeaşi carte funciară au fost revendicate în temeiul Legii nr. 10/2001.
Cum aceste înscrisuri au dovedit că parcelele solicitate în natură drept compensaţie pentru terenul preluat sunt, fie ocupate de baterii de garaje, fie sunt revendicate în temeiul Legii nr. 10/2001, s-a considerat că singura măsura reparatorie la care este îndreptăţit contestatorul este cea acordată prin dispoziţia contestată, respectiv, acordarea de despăgubiri în condiţiile art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Împotriva hotărârii instanţei de fond, contestatorul L.C. a declarat apel, solicitând schimbarea sentinţei civile şi pe fond, admiterea contestaţiei, anularea Dispoziţiei 1051 din 19 martie 2007 emisă de Primarul Municipiului Timişoara şi pe fond, restituirea în natură, prin compensare, a terenului înscris în CF Z, aflat în imediata apropiere cu cel revendicat.
Reclamantul L.C. a decedat în cursul soluţionării apelului, respectiv la 2 mai 2009, fiind introdusă în cauză, în calitate de unică moştenitoare - fiică, D.M.
Cauza a fost suspendată la termenul de judecată din 20 noiembrie 2008, în baza art. 242 pct. 1 C. proc. civ., fiind repusă pe rol la 13 noiembrie 2009 şi suspendată, ulterior, la data de 17 decembrie 2009, în temeiul dispoziţiilor art. 244 pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a Dosarului nr. 1881/30/2009 al Tribunalului Timiş în care reclamanta D.M. a solicitat obligarea Primarului să înscrie în tabelul bunurilor disponibile pentru despăgubirea în natură, a terenului înscris în CF Z Timişoara, nr. top Z1, în suprafaţă de 1411 mp, proprietatea Statului Român şi neatribuit altor persoane.
Cauza a fost repusă pe rol în baza cererii formulate în acest sens de reclamantă, la 28 ianuarie 2013, fiind depuse Sentinţa civilă nr. 4548/PI din 05 octombrie 2011 a Tribunalului Timiş, Decizia civilă nr. 61 din 20 martie 2012 a Curţii de Apel Timişoara şi listare portal Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosar nr. 1881.1/30/2009, rămas definitiv şi irevocabil.
Prin Decizia civilă nr. 21 din 14 februarie 2013 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă, a fost admis apelul declarat de reclamantul L.C., decedat, cu moştenitor legal în persoana numitei D.M., în contradictoriu cu pârâţii intimaţi Primarul Municipiului Timişoara, Primăria Municipiului Timişoara, Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 10/2001 de pe lângă Primăria Municipiului Timişoara, Direcţia Patrimoniu - Serviciul Administrare Spaţii din cadrul Primăriei Timişoara, Direcţia de Urbanism din cadrul Primăriei Municipiului Timişoara, Prefectura Judeţului Timiş, Prefectul Judeţului Timiş, Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 10/2001 de pe lângă Prefectura Judeţului Timiş, schimbată sentinţa civilă apelată în sensul că a fost admisă contestaţia împotriva Dispoziţiei nr. 1051 din 19 martie 2007 emisă de Primarul Municipiului Timişoara, anulată Dispoziţia nr. 1051 din 19 martie 2007 şi s-a dispus atribuirea către reclamant, în proprietate, prin compensare, a terenului în suprafaţă de 305 mp, nr. top Z1/1/1/4, din CF Z Timişoara.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Reclamantul L.C. a solicitat în temeiul Legii nr. 10/2001, restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii în echivalent în natură, pentru imobilul-teren în suprafaţă de 305 mp, situat în Timişoara, str. H. nr. 6, înscris în CF nr. X Timişoara nr. top X1.
Întrucât terenul sus-menţionat nu poate fi restituit în natură, fiind afectat de reţele de utilitate publică şi trotuarul de acces pentru str. H., Primarul Municipiului Timişoara a făcut propunere de acordare de despăgubiri în condiţiile art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, precizând că nu deţine alte bunuri ce pot fi atribuite reclamantului, ca măsură reparatorie în compensare.
S-a apreciat că scopul Legii nr. 10/2001 a fost acela de a institui măsuri reparatorii în interesul proprietarilor ale căror imobile au fost preluate în mod abuziv, nu numai prin restituirea în natură a acestora, ci şi prin stabilirea de măsuri reparatorii prin echivalent.
Art. 1 alin. (1) al legii reparatorii instituie regula restituirii în natură a imobilelor preluate abuziv, excepţiile de la regula generală fiind de strictă interpretare şi aplicare.
Aceste dispoziţii legale se coroborează cu prevederile art. 7 alin. (2) ale Legii nr. 10/2001, conform cărora, dacă restituirea în natură este posibilă, persoana îndreptăţită nu poate opta pentru măsuri reparatorii prin echivalent, decât în cazurile expres prevăzute de lege.
Din modul de redactare al art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care prevede că "în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă, se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent", rezultă că, în cazul tuturor imobilelor preluate abuziv, se impune repararea prejudiciului cauzat, fie în natură, fie prin acordarea despăgubirilor, reprezentând echivalentul preţului real al imobilelor preluate.
În speţa dedusă judecăţii, Curtea de apel a reţinut că, deşi reclamantul a identificat şi a adus la cunoştinţa Primarului Municipiului Timişoara - ca entitate legal învestită cu soluţionarea notificării, existenţa unui teren situat pe str. H., colţ cu str. L. (actuala S.), liber în sensul legii, ce-i poate fi atribuit în compensare pentru terenul revendicat, pârâtul s-a opus acestei solicitări, invocând pe de o parte, împrejurarea că acest teren este revendicat de alte persoane, iar pe de altă parte, că el nu este inclus în tabelul cu bunurile disponibile, acesta fiind atributul exclusiv al entităţii învestită cu soluţionarea notificării.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş sub nr. 221/30/2009, autorul reclamantei a solicitat instanţei să dispusă obligarea Primarului Municipiului Timişoara să treacă în tabelul bunurilor disponibile pentru despăgubiri în natură, terenul înscris în CF Z Timişoara, nr. top Z1 în suprafaţă de 1411 mp, situat în Timişoara, str. I.I.B., care este proprietatea Statului Român şi nu a fost atribuit până la acea dată altor persoane.
Prin Sentinţa civilă nr. 4548 din 05 octombrie 2011 pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosarul nr. 1881.1/30/2009, s-a dispus obligarea Consiliului Local al Municipiului Timişoara şi Primarului Municipiului Timişoara la efectuarea operaţiunii de dezmembrare a terenului înscris în CF Z Timişoara nr. top Z1/1/1 conform propunerilor din raportul de expertiză tehnică întocmit de expert tehnic judiciar ing. A.C., raport ce face parte integrantă din prezenta hotărâre, în parcelele cu nr. top Z1/1/1/1 în suprafaţă de 8916 mp, Z1/1/1/2 în suprafaţă de 449 mp, Z1/1/1/3 în suprafaţă de 919 mp şi Z1/1/1/4 în suprafaţă de 305 mp.
Au fost obligaţi pârâţii să treacă parcela cu nr. top Z1/1/1/4 în suprafaţă de 305 mp în tabelul bunurilor disponibile pentru acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent prin compensare cu alte bunuri sau servicii conform Legii nr. 10/2001.
Această hotărâre a rămas definitivă prin respingerea apelului declarat de pârâţi, conform Deciziei civile nr. 61/A din 20 martie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, şi irevocabilă, prin respingerea recursului declarat de pârâţi, conform Deciziei civile nr. 247/R din 24 ianuarie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în Dosar nr. 4171/1/2012.
În considerentele hotărârii judecătoreşti sus-menţionate, relativ la terenul solicitat de reclamantă a fi înscris în tabelul bunurilor disponibile, s-a reţinut cu putere de lucru judecat că terenul identificat de reclamantă, situat în Timişoara, la intersecţia str. H. cu str. L., nr. top Z1/1/1/4, în suprafaţă de 305 mp (rezultată în urma dezmembrării parcelei iniţiale nr. top Z1/1/1), este liber de sarcini şi alte grevaţiuni.
Reţine instanţa de apel că alegerea măsurilor reparatorii pentru imobilele care intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, nu reprezintă o opţiune nici pentru parte şi nici pentru entitatea deţinătoare, ci se supune regulilor impuse prin dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 10/2001. Astfel, regula în materie o constituie restituirea în natură şi subsecvent reparaţia prin echivalent care constă în compensare cu alte bunuri ori servicii cu acordul persoanei îndreptăţite sau despăgubiri în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, respectiv Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
În aceste condiţii, acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent depinde de situaţia juridică prezentă a imobilului solicitat a fi restituit în compensare şi de posibilitatea concretă de a da eficienţă acestei solicitări.
În raport de această situaţie de fapt şi de drept, având în vedere probele administrate în cauză de părţi, hotărârea judecătorească irevocabilă pronunţată în demersul judiciar iniţiat de reclamantă pentru dovedirea existenţei terenului indicat şi solicitat a fi atribuit în natură, în compensare, şi nu în ultimul rând, dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului ce garantează dreptul la un proces echitabil, instanta de apel a constatat că apelul reclamantei este întemeiat şi a dispus atribuirea, în proprietate, prin compensare, terenului în suprafaţă de 305 mp, nr. top Z1/1/1/4, din CF Z Timişoara.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs Statul Român prin Consiliul Local al Municipiului Timişoara, Primarul Municipiului Timişoara şi Municipiul Timişoara prin Primar, solicitând casarea dosarului cu trimitere spre rejudecare, în vederea stabilirii cadrului procesual corect, iar în subsidiar modificarea hotărârii recurate, în sensul respingerii apelului cu consecinţa menţinerii Sentinţei civile nr. 1965 din 21 aprilie 2008 a Tribunalului Timiş, respectiv a Dispoziţiei Primarului Municipiului Timişoara nr. 1051 din 19 martie 2007, pentru următoarele motive întemeiate pe disp. art. 304 pct. 4. 5, 7 şi 9 C. proc. civ.
Consideră că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală deoarece se întemeiază pe o interpretare şi aplicare greşită a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei de faţă.
În primul rând învederează instanţei de recurs faptul că nu a fost stabilit în mod corect cadrul procesual pentru soluţionarea prezentului litigiu având în vedere faptul că terenul acordat în compensare, de către instanţa de judecată, în apel, este, conform cărţii funciare, în proprietatea Statului Român fără a se arăta că ar fi în administrarea Municipiului Timişoara, sens în care consideră că în prezentul litigiu ar fi trebuit să figureze ca şi parte şi Ministerul Finanţelor Publice în reprezentarea Stalului Român.
Având în vedere acest aspect, consideră că se impune casarea hotărârii judecătoreşti atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Timiş în vederea împrocesării proprietarului de drept al terenului acordat în compensare adică a Statului Român prin Ministerului Finanţelor Publice.
Arată faptul că parcela de teren solicitată în compensare este revendicată în temeiul Legii nr. 10/2001 în mai multe litigii aflate pe rolul instanţelor de judecată, părţi din ea fiind retrocedate. Astfel parcelele cu top. Z1/1/1/2 şi Z1/1/1/3, au fost retrocedate în temeiul Legii nr. 10/2001.
În Dosar nr. 3761/30/2008 se solicită restituirea în natură a suprafeţei de 1525 mp, de pe terenul cu nr. top. Z1/1/1. Dosarul este în prezent suspendat pe rolul Tribunalului Timiş. În Dosar nr. 4615/59/2004 aflat pe rolul Tribunalului Timiş cu termen la 26 aprilie 2013 se solicită acordarea în compensare a terenului cu nr. top. Z1.
Cu privire la acordarea în compensare a terenului cu nr. top. Z1/1/1/4, precizează faptul că, instanţele de judecată au dispus înscrierea acestuia pe lista de terenuri ce pot fi acordate în compensare în temeiul Legii nr. 10/2001, însă acestea nu au dispus acordarea acestui teren către reclamant, Comisia fiind singura în măsură să dispună cu privire la terenuri pe care le poate acorda în compensare.
În mod corect din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, instanţa de fond a apreciat faptul că respectivele înscrisuri au dovedit că parcelele solicitate în natură drept compensaţie pentru terenul în litigiu sunt, fie ocupate de baterii de garaje, fie sunt revendicate în temeiul Legii nr. 10/2001, iar singura măsura reparatorie la care este îndreptăţit contestatorul este cea acordată prin dispoziţia atacată, respectiv, despăgubiri în condiţiile art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Având în vedere aceste considerente, solicită respingerea cererii reclamantului de acordare a unui teren în compensare.
De asemenea, solicită a se avea în vedere şi procesul-verbal de afişare cu nr. SC2007-5317 din 06 martie 2007 precum şi anunţul cu acelaşi nr. prin care se atestă faptul că nu există teren pe raza Municipiului Timişoara pentru acordare în compensare.
Menţionează recurenţii că nu deţin bunuri disponibile sau servicii care pot fi acordate în compensare, iar prezenţa mandatarului reclamantei la şedinţa Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001 nu ar fi determinat acordarea de bunuri şi servicii cu valoare echivalentă în compensare. De asemenea, precizează faptul că acordarea de măsuri reparatorii prin compensare cu alte bunuri sau servicii este atributul exclusiv al entităţii investite cu soluţionarea dosarului administrativ, instanţa de judecată nefiind competentă în acest sens.
În situaţia în care instanţa de judecată consideră că se impune acordarea terenului solicitat în compensare, arata că, potrivit Normelor de Aplicare a Legii nr. 10/2001, revendicatorul este obligat să restituie sumele primite ca despăgubire de la Statul Român la momentul exproprierii, sens în care solicită completarea dispozitivului hotărârii atacate în sensul obligării reclamantei să restituie sumele primite cu titlu de despăgubire, actualizate cu indicele de inflaţie, conform prevederilor legale imperative în materie.
La termenul de judecată din data de 4 decembrie 2013, instanţa de recurs a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a recurentului Statul Român, prin Consiliul Local al Municipiului Timişoara, care nu a avut calitatea de parte în dosar.
Analizând decizia recurată prin prisma criticilor invocate, Înalta Curte reţine următoarele:
În ceea ce priveşte excepţia invocată din oficiu, Înalta Curte reţine că recurentul Statul Român, prin Consiliul Local al Municipiului Timişoara nu a figurat în calitate de parte la judecata în fond şi apel a cauzei, astfel că această persoană este terţ faţă de raportul juridic de drept procesual dedus judecăţii în prezenta cauză. În consecinţă, persoana juridică menţionată nu are nici calitatea procesuală activă de a promova recurs, motiv pentru care recursul declarat va fi respins ca fiind formulat de o persoană fără calitate procesuală activă.
Verificând recursul declarat de ceilalţi pârâţi, Înalta Curte constată că recurenţii nu au încadrat fiecare critică în motivele de recurs indicate, instanţa de recurs urmând să analizeze motivele de recurs prin prisma cazurilor reglementate de art. 304 pct. 4,5 şi 9 C. proc. civ.
Motivul prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu a fost dezvoltat faptic, nefiind precizat ce aspect nu a fost motivat de către instanţa de apel sau care sunt motivele contradictorii sau străine de natura pricinii care se regasesc în considerentele deciziei recurate.
În ceea ce priveşte prima critică referitoare la stabilirea cadrului procesual, aceasta poate fi încadrată în dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. însă este nefondată în condiţiile în care cadrul procesual este stabilit, conform principiului disponibilităţii, de către părţi in limine litis în faţa primei instanţe şi nu din oficiu. Dacă reclamantul nu a înţeles să cheme în judecată Statul român prin Ministerul Finanţelor, nici pârâţii nu au indicat instanţei de fond, ca titular al dreptului, un alt proprietar al parcelei asupra căreia poartă litigiul vizând atribuirea ei în compensare, culpa aparţinându-le în exclusivitate. Prin urmare nu se poate reţine ca un caz de nulitate a hotărârii faptul că instanţa din oficiu nu a lărgit cadrul procesual în vederea judecării cauzei în contradictoriu cu o terţă persoană.
Pe de alta parte, având în vedere apartenenţa terenului la domeniul privat al unităţii administrativ teritoriale, Primarul Mun. Timişoara este reprezentantul unităţii şi poate dispune de bun în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
În ceea ce priveşte motivul prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ., acesta a fost invocat în raport cu susţinerea recurenţilor privind depăşirea atribuţiilor instanţei de judecată care a procedat la atribuirea prin compensare a unui alt teren, recurenţii susţinând că acesta este atributul exclusiv al entităţii învestite cu soluţionarea dosarului administrativ. Această critică va fi analizată şi prin prisma disp. art. 304 pct. 9 C. proc. civ., constituind o problemă de interpretare şi aplicare a Legii nr. 10/2001.
Referitor la nesocotirea de către instanţa de apel a împrejurării că acordarea de despăgubiri constând în alte bunuri sau servicii este lăsată de lege exclusiv la latitudinea unităţii deţinătoare, care şi-a exprimat poziţia în ceea ce priveşte inexistenţa unor bunuri disponibile, Înalta Curte apreciază că recurenţii sunt cei care au procedat la o eronată interpretare a Legii nr. 10/2001, instanţa de apel aplicând, în limitele competenţei sale jurisdicţionale, în mod judicios dispoziţiile legale incidente.
Astfel, contrar susţinerilor recurenţilor, această formă de reparaţie în echivalent, prin acordarea de despăgubiri constând în alte bunuri sau servicii, este obligatorie pentru unitatea deţinătoare, în cazul în care există bunuri disponibile, susceptibile de atribuire către cel interesat. Compensarea ca măsură reparatorie, operează în temeiul legii speciale de reparaţie, Legea nr. 10/2001, neputând fi asimilată altor obligaţii din dreptul comun.
Reparaţia în echivalent sub forma despăgubirilor acordate în condiţiile legii speciale de stabilire şi acordare a acestora, respectiv ale Titlului VII din Legea nr. 247/2005, are un caracter subsidiar atribuirii de bunuri sau servicii în compensare.
Aceasta rezultă atât din interpretarea gramaticală a dispoziţiilor art. 1 alin. (2) şi art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în forma aplicabilă la momentul constituirii situaţiei juridice, care plasează reparaţia prin despăgubiri ulterior celei prin compensare, dar şi din însuşi scopul legiuitorului, care a urmărit, pe cât posibil, reparaţia în natură pentru cel deposedat abuziv în perioada regimului politic trecut, iar, în cazul în care nu este posibilă, atribuirea de bunuri în compensare. O asemenea formă de reparaţie în echivalent, prin efectele produse, şi anume stabilirea dreptului de proprietate cu toate atributele specifice, în favoarea persoanei îndreptăţite, este comparabilă cu restituirea în natură a bunului preluat şi permite o mai bună şi rapidă reparaţie către fostul proprietar, decât cea sub forma despăgubirilor potrivit Titlului VII.
Pe de altă parte, nu se poate aprecia că reparaţia prin atribuirea de bunuri în compensare poate fi lăsată la aprecierea exclusivă a unităţii deţinătoare, în condiţiile în care instanţa de judecată are posibilitatea, cum a şi făcut în privinţa terenului în litigiu, să cenzureze un eventual abuz de drept din partea unităţii deţinătoare, de a nu declara anumite bunuri ca fiind disponibile, pentru a le exclude de la atribuirea în compensare către cei interesaţi. În cadrul procedurii judiciare, instanţa are plenitudine de jurisdicţie, potrivit interpretării date prin Decizia în interesul Legii nr. XX/2007, fiind abilitată, conform art. 26 din Legea nr. 10/2001, în forma actuală (art. 24 în forma de la data intrării în vigoare), să analizeze cererea reclamantului sub toate aspectele de legalitate şi temeinicie, inclusiv în ceea ce priveşte categoria măsurilor reparatorii ce i se cuvin, măsură ce se înscrie în sfera ei de competenţă şi nu reprezintă o ingerinţă în atribuţiile organelor administrative.
Potrivit art. 1 alin. (5) din legea specială, în forma actuală, primarii sau, după caz, conducătorii entităţilor învestite cu soluţionarea notificărilor au obligaţia să afişeze lunar, în termen de cel mult 10 zile calendaristice calculate de la sfârşitul lunii precedente, un tabel care să cuprindă bunurile disponibile şi/sau, după caz, serviciile care pot fi acordate în compensare.
În cazul în care deţinătorul imobilului pretinde că nu are bunuri disponibile pentru a fi acordate în compensare, astfel cum au declarat pârâţii, este fără dubiu că reclamanta are posibilitatea de a individualiza, în mod concret, bunuri cu privire la care consideră că pot fi acordate în compensare. Fiind partea care a optat pentru această formă de reparaţie, este persoană interesată în probarea existenţei unor bunuri disponibile în patrimoniul deţinătorului imobilului ce nu poate fi restituit în natură, ceea ce, în speţă, reclamanta a şi făcut.
În ipoteza în care notificatorul optează pentru o anumită formă de reparaţie, care este şi posibilă potrivit legii şi nu există niciun impediment la acordarea acesteia, refuzul pârâţilor în acest sens îmbracă forma unui abuz de drept.
În consecinţă, nu se poate reţine că, procedând la verificarea susţinerilor reclamantei în legătură cu bunul solicitat în compensare şi, în final, la atribuirea lui către această parte, instanţa de apel ar fi încălcat dreptul de dispoziţie al pârâţilor, limitele competenţei sale, precum şi dispoziţiile art. 26 şi art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, cu atât mai mult cu cât bunul a fost declarat disponibil şi inclus pe lista respectivă în baza unei hotărâri judecătoreşti pronunţată la sesizarea acesteia.
Prin urmare, Municipiul, în calitate de unitate deţinătoare, are, potrivit legii, o obligaţie legală imperativă de a atribui în compensaţie cu bunul ce nu poate fi restituit în natură, un alt bun din domeniul său privat, această obligaţie legiferată de stat intrând în marja de apreciere ce revine acestuia cu privire la adoptarea legislaţiei speciale de reparaţii şi a condiţiilor concrete în care aceste reparaţii se pot realiza. De altfel, această obligaţie, vizând imobilul în litigiu, a fost stipulată expres în sarcina sa, prin hotărâre judecătorească, astfel că pârâţii nu mai pot invoca nici dreptul exclusiv şi nici împrejurarea că terenul nu ar fi disponibil.
Nici faptul că prin hotărârea pronunţată în litigiul având ca obiect obligarea de înscriere a terenului pe lista terenurilor disponibile nu a fost nominalizat reclamantul sau succesoarea lui ca beneficiar al atribuirii în compensare, nu reprezintă un argument pentru înlăturarea lor de la beneficiul atribuirii în compensare, dat fiind considerentele expuse anterior din care rezultă ca reclamantul şi-a exercitat drepturile recunoscute de Legea nr. 10/2001 în limitele lor interne, atitudinea unităţii destinatare fiind cea care a fost sancţionată pentru abuzul de drept.
În ceea ce priveşte simpla afirmaţie a recurenţilor, nesusţinută prin probe administrate în cauză, în sensul că terenul atribuit în compensare ar face parte dintr-un lot cu privire la care s-au formulat acţiuni în revendicare, cereri de restituire în baza Legii nr. 10/2001 în natură sau în compensare, care s-ar subsuma împrejurării că nu este un teren disponibil, instanţa de recurs apreciază că aceste apărări nu pot fi reţinute întrucât contravin celor statuate cu putere de lucru judecat în litigiul în care s-a constatat că terenul este disponibil pentru a fi atribuit în compensare, situaţia de fapt şi juridică a terenului fiind lămurită în acel litigiu.
Solicitarea recurenţilor de completare a dispozitivului cu obligarea reclamantului la restituirea despăgubirilor primite de autorul său la data exproprierii terenului, nu poate fi analizată în recurs, fiind o cerere nouă ce nu ţine de fondul dreptului dedus judecăţii ci de punerea în aplicare a deciziei instanţei de atribuire a terenului în compensare.
Faţă de toate aceste considerente, reţinând legalitatea deciziei pronunţată de instanţa de apel, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâţii Primarul Municipiului Timişoara şi Primăria Municipiului Timişoara ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de recurentul Statul Român, prin Consiliul Local al Municipiului Timişoara, împotriva Deciziei nr. 21 din 14 februarie 2013 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă, ca fiind formulat de o persoană fără calitate procesuală activă.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii Primarul Municipiului Timişoara şi Primăria Municipiului Timişoara, împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 4 decembrie 2013.
Procesat de GGC - GV
| ← ICCJ. Decizia nr. 5654/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5622/2013. Civil → |
|---|
