ICCJ. Decizia nr. 5622/2013. Civil

Decizii civile ICCJ 2013

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 5622/2013

Dosar nr. 26684/3/2008*

Şedinţa publică din 4 decembrie 2013

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 8 iulie 2008, sub nr. 26684/3/2008, reclamanţii L.N. şi L.A. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Primăria Municipiului Bucureşti, prin Primarul General, Statul Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor şi SC F. SA, ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să fie obligaţi pârâţii, în solidar, la plata contravalorii de circulaţie (estimată provizoriu la suma de 550.000 RON), de la momentul pronunţării hotărârii în cauză, a apartamentului nr. 2 situat, la etajul 2, sc. 1 a imobilului din Bucureşti, str. M.V., ce face obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. J85 din 30 septembrie 1996 şi a cărui nulitate a fost, în mod irevocabil, constatată prin Decizia civilă nr. 861 din 19 mai 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. 10545/300/2006; obligarea în solidar a pârâţilor la plata despăgubirilor pentru cheltuielile privind îmbunătăţirile necesare, utile şi voluptorii efectuate de reclamanţi cu privire la imobil, cu cheltuieli de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe prev. art. 1337 şi urm. C. civ., Legea nr. 112/1995, art. 35 şi urm. din Normele Metodologice instituite prin H.G. nr. 20/1996.

Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, motivat de faptul că nu a fost parte la contractul de vânzare cumpărare încheiat, iar răspunderea pentru evicţiune revine în totalitate pârâtei Primăria Municipiului Bucureşti; pe fond s-a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

La data de 3 martie 2009, reclamanţii au depus la dosar o cerere precizatoare, prin care au înţeles să majoreze pretenţiile la suma de 806.901 RON, echivalentul în RON al sumei de 205.292 euro, reprezentând valoarea de circulaţie a imobilului, conform expertizei efectuate în cauză.

Prin Sentinţa civilă nr. 547 din 13 aprilie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului SC F. SA şi a respins cererea formulată în contradictoriu cu aceşti pârâţi ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins cererea formulată în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului Bucureşti, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că reclamanţii au dedus judecăţii raportul obligaţional născut din contractul de vânzare-cumpărare a imobilului în litigiu, raport în care s-ar regăsi obligaţia de garanţie pentru evicţiune şi dreptul corelativ al subiectului activ al acestui raport, de a fi despăgubit.

Pornind de la conţinutul reglementării de drept comun, potrivit căreia într-o cerere de chemare în judecată, întemeiată pe garanţia contra evicţiunii, calitate procesuală pasivă are numai vânzătorul şi succesorii săi universali ori cu titlu universal, calitate care, în prezenta cauză corespunde doar Primăriei Municipiului Bucureşti, s-a apreciat că nici Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi nici SC F. SA - mandatar cu drept de reprezentare al vânzătorului în contractul de vânzare-cumpărare, nu justifică în cauză legitimare procesuală pasivă.

De asemenea, s-a arătat că dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care stabilesc că restituirea preţului actualizat pentru contractele declarate nule se face de Ministerul Finanţelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul Legii nr. 112/1995, nu au semnificaţia unei norme speciale, derogatorii de la dreptul comun, prin care este schimbat debitorul obligaţiei de garanţie, ci constituie o reglementare a cărei menire este de a arăta sursa din care preţurile plătite vor fi restituite.

Pe fondul cererii, tribunalul a reţinut că obligaţia de garanţie pentru evicţiune, astfel cum este ea reglementată în cuprinsul art. 1337 şi urm. C. civ., reprezintă un efect al contractului de vânzare-cumpărare, şi, deci, pentru antrenarea sa, prima condiţie care trebuie îndeplinită se referă la existenţa unui contract valabil încheiat.

Or, în speţă, tocmai această primă condiţie nu este îndeplinită întrucât contractul de vânzare-cumpărare, ce a stat la baza achiziţionării de către reclamanţi a imobilului arătat prin cerere, a fost declarat nul. Cu alte cuvinte, o hotărâre prin care un contract de vânzare-cumpărare este declarat nul, nu poate fi apreciată niciodată ca o tulburare de drept în evicţiune, ci dimpotrivă, constituie o împrejurare care exclude cu desăvârşire angajarea răspunderii vânzătorului, rezultată din obligaţia de garanţie pentru evicţiune.

Apelul declarat de reclamanţi împotriva acestei sentinţe a fost admis prin Decizia civilă nr. 258A din 13 aprilie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, pe care a desfiinţat-o în parte, a admis excepţia autorităţii de lucru judecat în raport de Sentinţa civilă nr. 9647/2006 a Judecătoriei sector 2 Bucureşti, privind capătul 1 de cerere, având ca obiect plata contravalorii de circulaţie, în contradictoriu cu Primăria Municipiului Bucureşti, prin Primarul general, şi a respins acest capăt de cerere, în consecinţă, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor şi a trimis cauza spre rejudecarea primului capăt de cerere în contradictoriu cu Statul român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor şi a capătului 2 de cerere, în contradictoriu cu Statul român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor şi Primăria Municipiului Bucureşti, prin Primarul General. Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

Pentru a se pronunţa în acest sens, instanţa de apel a avut în vedere că prin Sentinţa civilă nr. 9647 din 11 decembrie 2006 pronunţată de Judecătoria sector 2 Bucureşti a fost soluţionată atât cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta B.A.C., cât şi cererea de chemare în garanţie formulată de pârâţii L.N. şi L.A. împotriva Primăriei municipiului Bucureşti.

Această cerere a avut ca obiect restituirea către pârâţii L. a preţului apartamentului, în valoare reactualizată la data restituirii efective, restituirea spezelor contractului de vânzare-cumpărare şi plata diferenţei de valoare dintre valoarea de piaţă a locuinţei la data evicţiunii şi suma restituită cu titlu de preţ reactualizat, fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 1337 - 1341, 1344, 1350 şi 1351 C. civ.

Prin Sentinţa civilă nr. 9647 din 11 decembrie 2006, Judecătoria sector 2 a respins cererea de restituire a preţului actualizat, ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsită de calitate procesuală pasivă, reţinând că, prin dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, s-a instituit ex lege, un raport juridic substanţial dar şi procesual între fostul cumpărător şi Ministerul Finanţelor Publice, plata preţului actualizat fiind suportată exclusiv de către acesta, ca reprezentant al statului în litigiile patrimoniale, cu excluderea la plata unor atare despăgubiri a vânzătorului Primăria Municipiului Bucureşti. Aceeaşi instanţă a respins şi capătul de cerere vizând plata diferenţei de valoare, formulată în contradictoriu cu primăria Municipiului Bucureşti, ca fiind inadmisibil.

Între cererea de chemare în garanţie ce a făcut obiectul acelei judecăţi şi acţiunea de faţă a reclamanţilor, instanţa de apel a regăsit întrunită tripla identitate de părţi, obiect şi cauză, observând că în ambele litigii aceştia şi-au întemeiat pretenţiile pe dispoziţiile C. civ. care reglementează răspunderea vânzătorului pentru evicţiune şi că valoarea de circulaţie solicitată în prezenta cauză cuprinde atât preţul actualizat al vânzării, cât şi excedentele valorii în timpul evicţiunii.

Soluţionarea primei cereri prin admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Primăriei Municipiului Bucureşti nu deschide calea reclamanţilor la o nouă acţiune, în contradictoriu cu aceeaşi parte, pentru formularea aceloraşi pretenţii, întrucât nu poate fi lipsită de efectele lucrului judecat hotărârea anterioară, iar o constatare făcută prin hotărâre judecătorească definitivă nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre, tocmai în scopul de a se realiza o administrare uniformă a justiţiei.

În ceea ce priveşte calitatea procesuală pasivă, Curtea a reţinut că dispoziţiile art. 50 (fost 51) alin. (3) din Legea nr. 10/2001 (introdus prin O.U.G. nr. 184 din 12 decembrie 2002), republicată în urma modificărilor şi completărilor aduse prin Legea nr. 247/2005, în vigoare la data promovării cererii de chemare în judecată, reglementează modalitatea de restituire a preţului plătit în baza unor astfel de contracte şi fondul din care se face plata, acesta fiind fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Prin urmare, normele cuprinse în art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 au caracter special faţă de normele de drept comun, din aceste dispoziţii legale rezultând că Ministerul Finanţelor Publice este cel care are calitate procesuală pasivă în cauză pentru a restitui preţul plătit de către apelanţii reclamanţi, în calitate de cumpărători, prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 şi desfiinţat prin Decizia civilă nr. 861 din 19 mai 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti.

Faţă de obiectul cererii de chemare în judecată, instanţa de apel a apreciat că s-a reţinut în mod greşit lipsa calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice, ca reprezentant legal al Statului Român şi, având în vedere că instanţa de fond nu a analizat fondul cererii de chemare în judecată, urmează ca în rejudecare să stabilească, în contradictoriu cu acest pârât, dacă în speţă sunt incidente dispoziţiile art. 1344 C.civ. sau cele ale art. 50 din Legea nr. 10/2001 şi, în raport de norma de drept aplicabilă pretenţiilor apelanţilor-reclamanţi, va stabili dacă sunt îndreptăţiţi la despăgubiri constând în preţul actualizat şi excedentul de valoare sau nu.

În ceea ce priveşte calitatea procesuală pasivă a Municipiului Bucureşti prin Primarul General, instanţa de apel a apreciat că aceasta decurge din prevederile art. 48 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, care prevede două categorii alternative de debitori ai obligaţiei de despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilului cu destinaţia de locuinţă prin îmbunătăţirile necesare şi utile, opţiunea de alegere aparţinând creditorului.

Întrucât nici acest capăt de cerere nu a fost cercetat de către instanţa de fond, instanţa de apel a dispus ca judecarea capătului 2 de cerere să aibă loc în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, şi prin Primăria Municipiului Bucureşti prin Primarul General.

Recursurile declarate de reclamanţi şi pârâtul Statul român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, împotriva acestei decizii au fost respinse ca nefondate prin Decizia civilă nr. 4579 din 27 mai 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În considerentele deciziei pronunţate, Înalta Curte a reţinut că în mod corect a fost constatată de către instanţa de apel autoritatea de lucru judecat a Sentinţei civile nr. 9647 din 11 decembrie 2006 a Judecătoriei sector 6, respectiv a soluţiei date cererii de chemare în garanţie din acel proces, în raport cu cel dintâi capăt al acţiunii prezente, formulate de reclamanţi, între cele două cauze regăsindu-se tripla identitate de părţi, obiect şi cauză.

Având în vedere că reclamanţii nu au formulat critici în legătură cu calificarea juridică a primului capăt de cerere, sub aspectul temeiului de drept atribuit de instanţa de apel, art. 50 din Legea nr. 10/2001, şi nici pe calitatea procesuală pasivă a pârâtului Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, în această cerere, urmează ca, în rejudecare, cererea să fie analizată conform aspectelor dezlegate de instanţa de apel.

De asemenea, cu ocazia examinării recursului declarat de pârâtul Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, instanţa de recurs a reţinut că nici acest recurent nu a criticat temeiul juridic al pretenţiilor reclamanţilor, astfel cum a fost stabilit de către instanţa de apel, în baza rolului său activ şi în raport de finalitatea urmărită de reclamanţi, ca fiind reprezentat de dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001. S-a reţinut, de asemenea, că, în raport de temeiul de drept reprezentat de dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, este corectă dezlegarea dată de instanţa de apel problemei calităţii procesuale pasive a acestui pârât.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalul Bucureşti la data de 23 februarie 2012, sub nr. 26684/3/2008*.

În rejudecare, prin Sentinţa civilă nr. 1764 din 28 septembrie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins cererea de chemare în judecată ca nefondată.

Pentru a se pronunţa în acest mod, s-a reţinut că temeiul juridic al capătului cererii de chemare în judecată, referitor la valoarea de circulaţie, a fost stabilit de instanţa de recurs ca fiind reprezentat de dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001.

Întrucât contractul de vânzare-cumpărare, în temeiul căruia reclamanţii au achiziţionat apartamentul a cărui proprietate au pierdut-o ulterior, nu a fost încheiat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, fiind constatat nul prin Sentinţa civilă nr. 9647 din 11 decembrie 2006 a Judecătoriei sector 2, rămasă irevocabilă, prima instanţă a reţinut neîndeplinirea dispoziţiilor art. 50 alin. (21) din Legea nr. 10/2001 şi, deci, neîndreptăţirea reclamanţilor de a obţine valoarea de circulaţie a imobilului ce le-a aparţinut.

În ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect contravaloarea îmbunătăţirilor, considerând că instanţa de apel a lăsat la latitudinea instanţei de fond stabilirea normei juridice care reglementează raporturile dintre părţi, şi având în vedere principiul disponibilităţii, ca şi faptul că reclamanţii au întemeiat acest capăt de cerere pe prev. referitoare la instituţia evicţiunii, tribunalul l-a soluţionat prin raportare la prevederile legale care reglementau evicţiunea în vechiul C. civ.

Pentru a reţine incidenţa evicţiunii rezultată din fapta unui terţ, este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: 1. să fie vorba despre o tulburare de drept; 2. cauza evicţiunii să fie anterioară vânzării; 3. cauza evicţiunii să nu fi fost cunoscută de către cumpărător.

Luând în considerare acest aspect, tribunalul a respins ca neîntemeiat capătul de cerere întemeiat pe instituţia evicţiunii, întrucât a considerat că cea de a treia condiţie nu este îndeplinită în cauză, aspect dedus din faptul că a fost reţinută reaua-credinţă evidentă a reclamanţilor la încheierea contractului de vânzare cumpărare, care cunoşteau, anterior încheierii contractului a cărui nulitate s-a constatat, cauzele care au condus la constatarea nulităţii.

Apelul declarat de reclamanţi împotriva acestei sentinţe a fost respins, ca nefondat, prin Decizia civilă nr. 161A din 29 aprilie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Considerentele care au stat la baza pronunţării acestei decizii au avut în vedere dezlegările regăsite în decizia instanţei de recurs, din primul ciclu procesual al cauzei, ce a respins, ca nefondate, recursurile declarate şi prin care s-a reţinut necriticarea de către niciunul dintre recurenţi a temeiului juridic atribuit cererii de chemare în judecată, de către instanţa de apel, fapt ce a condus la consecinţa rejudecării cauzei în acest cadru procesual.

Or, prima instanţă a respectat întocmai dispoziţiile deciziei de casare, obligatorii asupra problemelor de drept dezlegate, conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ., şi a soluţionat în mod legal capătul de cerere vizând valoarea de circulaţie a imobilului în litigiu, motiv pentru care criticile formulate de apelanţii reclamanţi referitoare la incidenţa dispoziţiilor art. 1337 şi urm. C. civ. au fost considerate străine cauzei.

În ceea ce priveşte îmbunătăţirile necesare, utile şi voluptorii efectuate de reclamanţi la imobil, s-a arătat că acestea sunt incluse în valoarea de circulaţie a bunului şi, din acest motiv, nu se poate aplica un regim juridic diferit acestor îmbunătăţiri, de vreme ce s-a stabilit că primul petit al acţiunii este întemeiat pe dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, iar instanţa de apel, în decizia de trimitere spre rejudecare (irevocabilă), a statuat asupra incidenţei reglementării speciale cuprinsă în prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Existând o reglementare specială atât pentru restituirea preţului de piaţă, cât şi pentru restituirea sporului de valoare prin îmbunătăţirile necesare şi utile, respectiv dispoziţiile art. 48 alin. (2), ce arată că obligaţia de despăgubire pentru îmbunătăţiri revine persoanei îndreptăţite, instanţa de apel a apreciat că şi acest capăt de cerere, contrar criticilor formulate de apelanţi şi celor reţinute de instanţa de fond, trebuie soluţionat prin prisma dispoziţiilor art. 48 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată.

Fiind în discuţie valoarea de circulaţie a imobilului, respectiva valoare nu poate fi supusă unor norme juridice diferite, respectiv pentru o componentă să fie aplicabilă legea specială, iar pentru o altă parte a valorii, normele ale dreptului comun.

Deşi soluţia adoptată de instanţa de fond pe acest capăt de cerere este corectă, argumentele nu pot fi întemeiate pe dispoziţiile art. 1337 şi urm. C. civ., ci tot pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, respectiv pe dispoziţiile art. 501 alin. (1) rap. la dispoziţiile art. 48 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată.

De vreme ce contractul de vânzare-cumpărare pentru imobilul în discuţie a fost constatat nul întrucât a fost încheiat cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, potrivit celor reţinute prin Sentinţa civilă nr. 9647 din 11 decembrie 2006 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, irevocabilă, s-a considerat că reclamanţii au dreptul numai la preţul actualizat al imobilului, conform dispoziţiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, capătul de cerere vizând despăgubirile pentru îmbunătăţirile necesare, utile şi voluptorii fiind neîntemeiat.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamanţii L.N. şi L.A.

În motivarea recursului declarat, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanţii au formulat următoarele critici de nelegalitate a hotărârii atacate:

- în mod greşit, atât instanţa de fond, cât şi cea de apel, au reţinut că în speţă sunt incidente dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, articol ce a fost introdus de legiuitor la data de 3 februarie 2009, ulterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare şi formulării prezentei acţiuni (la 8 iulie 2008).

În dezvoltarea acestei critici, recurenţii-reclamanţi au arătat că dreptul lor de a solicita obligarea pârâţilor la repararea prejudiciului produs, ca urmare a evicţiunii totale produse prin constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 1337 şi urm. C. civ., dispoziţii care erau în vigoare la momentul perfectării acordului de voinţe cu privire la transferul dreptului de proprietate asupra imobilului.

Acest text de lege nu face nicio distincţie în privinţa obligaţiei de garanţie a vânzătorului pentru evicţiune, între situaţia în care se dispune anularea titlului cumpărătorului sau se constată nulitatea absolută a acestuia.

În virtutea principiului "tempus regit actum" consacrat prin dispoziţiile art. 15 din Constituţie şi art. 1 din C. civ., dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001 nu puteau fi aplicate prezentului litigiu, fiind de principiu că efectele unui act juridic sunt cele reglementate de normele în vigoare la momentul încheierii sale, atât condiţiile pentru angajarea răspunderii vânzătorului pentru evicţiune, cât şi dreptul la acţiune pentru obligarea acestuia la repararea prejudiciului produs, ca urmare a evicţiunii, fiind supuse legislaţiei în vigoare la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

Interpretarea contrară reţinută de instanţa de apel a condus la aplicarea retroactivă a dispoziţiilor introduse în Legea nr. 10/2001, ca urmare a modificărilor survenite după adoptarea Legii nr. 1/2009.

Dispoziţiile Legii nr. 1/2009, prin care s-a modificat regimul juridic al obligaţiei de garanţie a vânzătorului în privinţa imobilelor dobândite în baza Legii nr. 112/1995, nu au caracterul unor norme de procedură, pentru a fi de imediată aplicare, ci vizează aspecte de drept substanţial, ce produc efecte doar pentru viitor, neputând retroactiva. Această modificare reprezintă o situaţie imprevizibilă pentru părţi în raport cu momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, astfel că nu ar putea să influenţeze modul în care pârâţii trebuie să răspundă pentru evicţiune.

- Aplicând dispoziţiile art. 1337 din C. civ., instanţa de apel ar fi putut constata că în cauză erau îndeplinite condiţiile cumulative pentru a opera obligaţia vânzătorului de garanţie pentru evicţiune.

Astfel, se regăsea condiţia privitoare la existenţa unei tulburări de drept, prin pronunţarea Deciziei civile nr. 861 din 19 mai 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, aceea privitoare la anterioritatea cauzei evicţiunii în raport cu încheierea contractului de vânzare-cumpărare, întrucât SC F. SA avea cunoştinţă despre existenţa notificărilor formulate de succesoarele foştilor proprietari în temeiul Legii nr. 112/1995 şi Legii nr. 10/2001, dar şi condiţia privitoare la necunoaşterea de către reclamanţi, în calitate de cumpărători, a cauzei evicţiunii, deoarece au întreprins toate demersurile în vederea cunoaşterii situaţiei juridice a bunului, anterior cumpărării acestuia, acţionând cu bună-credinţă şi fiind ferm convinşi că au dobândit bunul de la adevăratul proprietar.

În virtutea obligaţiei de garanţie, reclamanţii erau îndreptăţiţi să fie despăgubiţi în conţinutul prevăzut de dispoziţiile art. 1341 şi 1344 C. civ. cuvenindu-li-se din partea vânzătorului de rea-credinţă atât valoarea de circulaţie a imobilului (ce include preţul actualizat şi sporul de valoare dobândit de bun între momentul prezent şi cel al încheierii contractului de vânzare-cumpărare), cât şi cheltuielile necesare, utile şi voluptorii, conform art. 1345 - 1346 C. civ..

Niciunul dintre intimaţi nu a formulat întâmpinare, iar în recurs nu au fost administrator probe suplimentare.

Analizând criticile de recurs formulate, Înalta Curte apreciază că recursul declarat este nefondat.

Critica recurenţilor privitoare la greşita aplicare în cauză a dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001, republicată, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 1/2009, şi rezolvarea pretenţiilor lor în raport de aceste dispoziţii legale, este nefondată, după cum în mod corect a stabilit, de altfel, şi instanţa de apel.

Sub acest aspect, instanţa de recurs reţine că, într-adevăr, cererea de chemare în judecată cu care reclamanţii s-au adresat instanţelor în prezenta cauză, a fost înregistrată pe rolul acestora la data de 8 iulie 2008 şi a fost întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun în materie de evicţiune, respectiv dispoziţiile art. 1337 - 1346 din C. civ.

Soluţia dată cererii de chemare în judecată, în primă instanţă, în cel dintâi ciclu procesual al cauzei, a ţinut seama de temeiurile juridice pe care reclamanţii şi-au sprijinit pretenţiile, astfel încât cererea îndreptată împotriva pârâţilor Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi SC F. SA, a fost respinsă ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă (niciunul dintre aceştia nefiind vânzătorii în contractul de vânzare-cumpărare încheiat), iar aceea îndreptată împotriva Primăriei Municipiului Bucureşti (vânzătorul), ca neîntemeiată, pentru argumentul inexistenţei temeiului garanţiei pentru evicţiune, respectiv un contract valabil încheiat, întrucât contractul deţinut de reclamanţi fusese constatat nul într-o procedură judiciară anterioară.

Prin Decizia de apel nr. 258A din 13 aprilie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost admis apelul declarat de reclamanţi împotriva hotărârii de primă instanţă şi, făcându-se aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 1/2009, de modificare şi completare a Legii nr. 10/2001 [respectiv prevederilor art. 50 alin. (21) şi art. 50 alin. (3)], s-a apreciat că "Ministerul Finanţelor Publice este cel care are calitatea procesuală pasivă în cauză pentru a restitui atât preţul plătit de către recurenţii-reclamanţi, în calitate de cumpărători, prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, cât şi valoarea de circulaţie a imobilului".

Prin urmare, a fost respinsă ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, reţinută de prima instanţă şi, observându-se că aceasta nu a cercetat pe fond nici pretenţia reclamanţilor de plată a îmbunătăţirilor necesare, utile şi voluptorii aduse apartamentului a cărui proprietate au pierdut-o, a desfiinţat în parte sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecarea primului capăt de cerere al acţiunii, în contradictoriu cu Statul român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, şi a capătului 2 din acţiune, în contradictoriu cu Statul român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, şi Primăria Municipiului Bucureşti, calitatea procesuală a acestora fiind reţinută în temeiul dispoziţiilor art. 48 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Recursurile declarate atât de reclamanţi, cât şi de pârâtul Statul român, prin M.F.P., împotriva acestei decizii au fost respinse ca nefondate prin Decizia nr. 4579 din 27 mai 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care a reţinut, cu referire punctuală la fiecare din recursurile celor două părţi, că nu au criticat calificarea juridică, din perspectiva temeiului juridic al pretenţiei reclamanţilor, astfel cum a fost stabilit de către instanţa de apel, ca fiind reprezentat de dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, astfel că în rejudecare, cererea va fi analizată conform aspectelor dezlegate de instanţa de apel.

Prin urmare, cu referire la critica actuală a recurenţilor- reclamanţi, vizând inaplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor Legii nr. 1/2009, de modificare şi completare a Legii nr. 10/2001, şi greşita soluţionare a litigiului în raport de aceste dispoziţii legale, de către instanţa de fond şi cea de apel, în rejudecare, Înalta Curte reţine că dispoziţiilor criticate li s-a făcut aplicarea în cauza pendinte încă de la momentul pronunţării Deciziei de desfiinţate nr. 258A din 13 aprilie 2010, în primul ciclu procesual al litigiului, când s-a reţinut calitatea procesuală a Ministerului Finanţelor Publice.

Aşadar, o critică în sensul inaplicabilităţii acestor norme litigiului de faţă, în considerarea temeiului juridic al pretenţiilor indicat de reclamanţi, ca fiind cel în vigoare atât la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, cât şi la data promovării cererii de chemare în judecată, se putea dovedi utilă şi, în tot cazul, actuală, la momentul declarării recursului împotriva acestei hotărâri judecătoreşti, a instanţei de apel din primul ciclu procesual al cauzei.

Or, decizia ce a soluţionat acest recurs declarat de reclamanţi a semnalat lipsa unei atare critici, condiţii în care a stabilit că, în rejudecare, cererea va fi analizată conform aspectelor dezlegate de instanţa de apel, lucru care s-a şi întâmplat. Astfel, în rejudecarea cauzei, atât tribunalul cât şi curtea de apel, au avut în vedere că analiza fondului cauzei trebuie realizată prin raportare la aspectele stabilite de instanţele de control judiciar, în primul ciclu procesual al cauzei, respectiv că temeiul juridic al capătului cererii de chemare în judecată referitor la valoarea de circulaţie a fost stabilit ca fiind reprezentat de dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, astfel încât, aplicând conţinutul acestor norme la cazul dedus judecăţii, au apreciat că reclamanţii nu întrunesc condiţiile legii speciale de a obţine valoarea de piaţă a apartamentului 2 din imobilul situat în str. M.V. întrucât, cu putere de lucru judecat, s-a stabilit prin Sentinţa civilă nr. 9647 din 11 decembrie 2006, rămasă definitivă şi irevocabilă, că actul de vânzare-cumpărare a acestuia a fost încheiat cu încălcarea Legii nr. 112/1995 şi cu rea-credinţă din partea cumpărătorilor.

Invocarea la acest moment a încălcării regulii tempus regit actum şi a necesităţii judecării litigiului în raport de dispoziţiile de drept comun din materia evicţiunii, reprezentate de prevederile art. 1337 şi urm. C. civ., respectiv a inaplicabilităţii în cauză a dispoziţiilor Legii nr. 1/2009, este inaptă să producă consecinţe juridice în cauză, dat fiind caracterul obligatoriu, conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ., al dezlegărilor date prin decizia de desfiinţare a instanţei de apel, menţinută prin decizia instanţei de recurs, în primul ciclu procesual al cauzei, hotărâre ce nu ar mai putea fi atacată la acest moment nici pe cale directă (reclamanţii epuizând calea de atac a recursului împotriva acesteia) dar, cu atât mai puţin, pe calea indirectă, deghizată, a recursului la Decizia nr. 161A din 29 aprilie 2013.

Separat de aceste considerente de ordin procedural, Înalta Curte mai reţine că această critică este şi nefondată şi sub un alt aspect, având în vedere că Legea nr. 10/2001, în forma sa iniţială, a suferit mai multe modificări consistente, atât în planul dispoziţiilor sale de ordin procedural, cât şi al acelora de ordin material (spre exemplu, prin Legea nr. 247/2005, Legea nr. 1/2009), iar jurisprudenţa constantă a instanţelor, inclusiv a instanţei supreme, a fost în sensul aplicării lor imediate în toate cazurile care, la data apariţiei modificărilor, nu fuseseră încă soluţionate de o manieră definitivă (fie printr-o dispoziţie a entităţii notificate necontestată, fie printr-o hotărâre judecătorească definitivă).

Or, dispoziţiile Legii nr. 1/2009 au intrat în vigoare încă din februarie 2009, în timp ce hotărârea de primă instanţă în această cauză a fost pronunţată la 13 aprilie 2009, conţinând deja referiri la modificările legislative regăsite în Legea nr. 1/2009, pe care însă tribunalul nu le-a aplicat litigiului întrucât l-a soluţionat în raport de temeiurile de drept indicate de reclamanţi, care erau cele ale dreptului comun.

Cât priveşte cel de-al doilea capăt al acţiunii reclamanţilor, referitor la plata îmbunătăţirilor necesare, utile şi voluptorii aduse apartamentului de către aceştia, se reţine că recurenţii se află într-o situaţie identică pretenţiilor din primul capăt al acţiunii, din punct de vedere al cadrului procesual întrucât, deşi aceştia au indicat ca temei de drept dispoziţiile art. 1345 - 1346 C. civ., instanţa de apel ce a pronunţat Decizia civilă nr. 258A din 13 aprilie 2010 a dispus ca rejudecarea acestor pretenţii să se realizeze în contradictoriu cu Statul român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor şi Primăria Municipiului Bucureşti, a căror calitate procesuală pasivă decurge din prevederile art. 48 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Nici reţinerea incidenţei acestui temei de drept nu a fost criticată de reclamanţi prin recursul declarat împotriva Deciziei civile nr. 258A din 13 aprilie 2010.

În rejudecarea cauzei după desfiinţare, tribunalul a interpretat considerentele deciziei de apel nr. 258A din 13 aprilie 2010 ca lăsându-i libertatea de a determina norma juridică ce reglementează raporturile dintre părţi, şi, drept urmare, pornind de la temeiul juridic al acestor pretenţii indicat de reclamanţi, a dat eficienţă principiului disponibilităţii şi a judecat acest capăt de cerere în raport de dispoziţiile C. civ. (dreptul comun) ce reglementează evicţiunea, ale cărei condiţii nu le-a găsit întrunite în situaţia juridică a reclamanţilor (dată fiind calitatea lor de cumpărători de rea-credinţă la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, reţinută prin Sentinţa nr. 9647 din 11 decembrie 2006 Judecătoriei sectorului 2, Bucureşti).

Spre deosebire de aceasta, instanţa de apel a cărei hotărâre a fost atacată, a considerat că, similar modului în care a fost tratat cel dintâi capăt al acţiunii reclamanţilor (prin aplicarea legii speciale) şi pornind de la dezlegările de principiu ale Deciziei de desfiinţare nr. 258A din 13 aprilie 2010, care se impun a fi aplicate unitar cauzei, şi cel de-al doilea capăt al acţiunii reclamanţilor trebuie soluţionat tot prin prisma reglementării speciale, respectiv a dispoziţiilor art. 48 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată.

Făcând aplicare acestora, ca şi dispoziţiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, instanţa de apel a apreciat că, faţă de dezlegările obligatorii ale Sentinţei civile nr. 9647 din 11 decembrie 2006 a Judecătoriei sectorului 2, Bucureşti, rămasă irevocabilă, reclamanţii nu sunt îndreptăţiţi a obţine despăgubirile necesare, utile şi voluptorii aduse apartamentului a cărui proprietate au pierdut-o, tot astfel cum nu sunt îndreptăţiţi să beneficieze de valoarea de circulaţie a aceluiaşi bun, îmbunătăţirile respective fiind incluse în valoarea de circulaţie a imobilului.

Înalta Curte reţine însă că modul în care instanţa de apel a interpretat şi aplicat aceste dispoziţii legale nu a făcut obiect de critică prin recursul supus analizei, recurenţii-reclamanţi rezumându-se să reitereze în legătură cu aceste pretenţii ale cererii lor, necritic, conţinutul prevederilor art. 1345, 1346 C. civ. şi să afirme că în cauză sunt întrunite condiţiile răspunderii vânzătorului (care, în speţă, a fost Primăria Municipiului Bucureşti, faţă de care, în mod definitiv şi irevocabil, prin Decizia nr. 258A din 13 aprilie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, menţinută în recurs, a fost respinsă prezenta acţiune prin reţinerea autorităţii de lucru judecat a Sentinţei civile nr. 9647/2006 a Judecătoriei sectorului 2, Bucureşti) pentru evicţiune, prin raportare la prevederile art. 1337 şi urm. C. civ.

Având în vedere această împrejurare, dar şi în considerarea tuturor celorlalte argumente reţinute anterior, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii L.N. şi L.A. împotriva Deciziei nr. 161 A din 29 aprilie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 4 decembrie 2013.

Procesat de GGC - GV

← ICCJ. Decizia nr. 5621/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs  ICCJ. Decizia nr. 5624/2013. Civil. Revendicare imobiliară.... →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 5622/2013. Civil