ICCJ. Decizia nr. 5624/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5624/2013
Dosar nr. 1520/1/2013
Şedinţa publică din 4 decembrie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. 11598/118/2008 pe rolul Tribunalului Constanţa la data de 23 decembrie 2008, reclamantul T.H. a solicitat, în temeiul dispoziţiilor art. 21 din Constituţie, art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 480 - 481 C. civ., în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Constanţa, prin primar, A.D. şi A.V., să se constate nevalabilitatea titlului statului de preluare a imobilului situat în Constanţa, str. A.S.; să se dispună anularea Deciziei nr. 277 din 31 iulie 1982 emisă de Comitetul executiv al Sfatului popular al judeţului Constanţa; să se dispună obligarea pârâţilor la lăsarea în deplina proprietate şi liniştită posesie asupra imobilului ca efect al admiterii acţiunii în revendicare, prin comparare de titluri; obligarea pârâţilor, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată.
În motivare, reclamantul a arătat că imobilul în discuţie a aparţinut părinţilor săi, T.N. şi T.O. (fiind unicul moştenitor acceptant) şi a fost preluat de stat prin Decizia nr. 277/1982 a Sfatului popular al judeţului Constanţa, emisă în baza Decretului nr. 223/1974, iar ulterior a fost vândut foştilor chiriaşi A.D. şi V. prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 26879 din 13 septembrie 1996.
A mai arătat reclamantul că autoarea sa, T.N., a formulat, în mod repetat, către Primăria Constanţa, cereri de restituire a imobilului, respectiv, în baza Legii nr. 112/1995 - cererea nr. 21452/1996 rămasă nesoluţionată; în baza Legii nr. 10/2001 - notificarea nr. 110 din 20 iunie 2001, de asemenea nesoluţionată, iar neacordarea niciunei măsuri reparatorii într-un interval de timp atât de mare echivalează cu refuzul de restituire a bunului şi constituie o violare continuă a dreptului de proprietate încălcat, care impune protecţia acestui drept pe calea unei acţiuni în revendicare prin compararea titlurilor.
Prin cererea precizatoare formulată, reclamantul a solicitat introducerea în cauză şi a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a Consiliului judeţean Constanţa, în capătul de cerere privind constatarea nevalabilităţii titlului statului şi anularea deciziei de preluare, alături de ceilalţi pârâţi menţionaţi în acţiunea introductivă.
Prin încheierea de şedinţă din 16 decembrie 2009 tribunalul a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor A. şi Municipiul Constanţa în capătul de cerere privind constatarea nevalabilităţii titlului statului şi anularea Deciziei nr. 77/1982; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Constanţa, prin primar, în cererea privind revendicarea construcţiei; a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Statul Român şi Consiliul judeţean Constanţa în capătul de cerere privind constatarea nevalabilităţii titlului statului şi anularea Deciziei nr. 77/1982; a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor A. în cererea privind revendicarea terenului aferent construcţiei, pentru considerentele expuse pe larg în încheierea menţionată.
Prin Sentinţa civilă nr. 1619 din 13 octombrie 2010 Tribunalul Constanţa a admis în parte acţiunea; a constatat nevalabilitatea titlului statului de preluare a imobilului situat în Constanţa, str. A.S.; a dispus anularea Deciziei nr. 277 din 31 iulie 1982 emisă de Comitetul executiv al fostului Sfat popular al judeţului Constanţa, în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi Consiliul judeţean Constanţa; a respins acest capăt de cerere faţă de pârâţii Municipiul Constanţa, prin primar, A.D. şi A.V., ca fiind formulat împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins, ca nefondată, cererea în revendicarea construcţiei, în contradictoriu cu pârâţii A.D. şi A.V. şi ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă faţă de Municipiul Constanţa, prin primar; a respins, ca nefondată, cererea în revendicarea terenului situat la aceeaşi adresă, în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Constanţa, prin primar, A.D. şi A.V.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că decizia de preluare a imobilului de la reclamanţi, emisă în temeiul Decretului nr. 223/1974, este nelegală, pe de o parte pentru că actul normativ menţionat era contrar dispoziţiilor art. 12 şi 36 din Constituţia din 1968, în vigoare la acea dată şi dispoziţiilor art. 481 C. civ., care ocroteau proprietatea privată şi admiteau exproprierea doar pentru lucrări de interes obştesc (de utilitate publică) şi după plata unei juste despăgubiri, iar pe de altă parte, pentru că Decretul nr. 223/1974 a fost aplicat retroactiv în cazul reclamanţilor, aceştia plecând din ţară în anul 1969.
S-a mai reţinut că decizia de preluare nu a fost comunicată la adresa imobilului în discuţie, indiferent de faptul că proprietarii se mai aflau sau nu în ţară, fiind încălcate dispoziţiile art. 4 din Decretul nr. 223/1974. A constatat instanţa, în aceste circumstanţe, că statul nu deţine un titlu valabil, Decizia nr. 577/1982 fiind declarată nulă.
Instanţa de fond a mai reţinut că pârâţii A.D. şi V., locuind în imobil din anul 1983, au cumpărat apartamentul îndeplinind condiţiile cerute de Legea nr. 112/1995 şi sunt cumpărători de bună-credinţă.
Făcând trimitere la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aplicând şi dispoziţiile art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, act normativ considerat incident în cauză, tribunalul a stabilit că nu mai este posibilă restituirea în natură a imobilului dobândit de pârâţii A. cu bună-credinţă, situaţie în care reclamantul este îndreptăţit să obţină despăgubiri de la stat la valoarea de circulaţie a bunului înstrăinat. Instanţa a reţinut însă că reclamantul nu a dorit să cheme statul în judecată în cererea de revendicare, motiv pentru care a respins această cerere.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel atât reclamantul T.H., cât şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, iar pârâţii A.D. şi A.V. au declarat apel împotriva încheierii din 16 decembrie 2009.
Reclamantul T.H. a arătat că, prin aplicarea dispoziţiilor art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 1/2009, act normativ intervenit în cursul procesului, instanţa de fond a încălcat principiul neretroactivităţii legii civile, în textul iniţial al legii nefiind exclusă posibilitatea restituirii terenului ce depăşea suprafaţa aferentă construcţiei vândute în baza Legii nr. 112/1995. Instanţa era datoare să aplice principiul constituţional care stabileşte că legea dispune numai pentru viitor, dar şi principiul "tempus regit actum", situaţie în care litigiul trebuia soluţionat potrivit regimului juridic existent la data introducerii acţiunii, iar nu conform dispoziţiilor unei legi care a intrat în vigoare pe parcursul litigiului.
Instanţa de fond a aplicat nelegal dispoziţiile art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 şi printr-o interpretare greşită a dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 şi a Normelor de aplicare aprobate prin H.G. nr. 20/1996, instanţa neindicând în considerentele hotărârii care sunt normele din lege care permit cumpărătorilor dobândirea dreptului de proprietate asupra terenului aferent construcţiei. Apreciază că o astfel de "reglementare" este conţinută numai de art. 37 din H.G. nr. 20/1996, aceasta fiind o normă de aplicare a legii care nu poate să acorde mai multe drepturi decât legea, potrivit principiului ierarhiei actelor normative. Instanţa trebuia să înlăture de la aplicare aceste acte normative dacă în temeiul lor a considerat că pârâţii deţin un titlu deoarece ele încalcă art. 1 alin. (1) şi (2) din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, deoarece prin privarea de proprietate prevăzută de lege nu se urmăreşte o cauză de utilitate publică şi nici respectarea unui raport de proporţionalitate între mijloacele folosite în scopul vizat şi justul echilibru între exigenţele interesului general şi imperativele respectării dreptului fundamental la proprietate al individului.
Instanţa de fond trebuia să aprecieze că titlul pârâtului este viciat şi nepreferabil în acţiunea de comparare a titlurilor, iar nu să acorde nelegal şi netemeinic protecţie proprietăţii cumpărătorului. La data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 terenul se afla în proprietatea statului, astfel că s-a recunoscut dreptul persoanei îndreptăţite să solicite restituirea acestui bun. Prin această lege a fost reconfirmat dreptul de proprietate al reclamantului asupra terenului, iar prin Legea nr. 1/2009 a fost încălcat "un drept câştigat". În acest caz instanţa trebuia să înlăture ori să ignore legile interne care încalcă pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte şi să aplice normele din reglementarea internaţională mai favorabilă.
Constatând în speţă nevalabilitatea titlului statului, instanţa trebuia să reţină că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 1 alin. (4) şi art. 12 din H.G. nr. 20/1996, care consacră recunoaşterea dreptului de proprietate al reclamantului şi nu să considere, nelegal, că pârâţii persoane fizice deţin un titlu de proprietate asupra bunului în litigiu.
Instanţa de fond a refuzat să aplice regula comparării de titluri specifică acţiunii în revendicare, folosind un argument fără logică şi fără să explice care ar fi autorul comun al titlurilor părţilor. Arată că părţile nu au avut un autor comun astfel că instanţa trebuia să compare titlurile şi să dea eficienţă titlului mai bine caracterizat, respectiv, celui care era fondat pe o transmitere legală a dreptului de proprietate de la un adevărat proprietar.
Instanţa trebuia să admită acţiunea în raport de argumentele de practică previzibilă ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi aminteşte Deciziile nr. 5676/2005 şi nr. 6188/2005 pronunţate de această instanţă, iar nu să dea efecte hotărârii Curţii Europene pronunţată în cauza Raicu contra României, deoarece această hotărâre are caracter singular în materia apărării dreptului de proprietate încălcat de statul comunist şi a avut în vedere o altă situaţie de fapt decât cea din litigiu, în cauză fiind incidente principiile consacrate prin hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauzele Stoian ş.a. vs. România, Păduraru c. România, Porţeanu c. România.
Instanţa nu a ţinut seama că autoarea reclamantului formulase o cerere în baza Legii nr. 112/1995, înregistrată sub nr. 21452/1996 şi nesoluţionată până în prezent, aspect în raport de care trebuia analizată buna-credinţă a pârâţilor cumpărători şi preferabilitatea titlului reclamantului.
Instanţa de fond a respins, nelegal, acţiunea în revendicare, după ce a constatat că reclamantul a fost privat de dreptul de proprietate şi că statul nu are un titlu valabil asupra bunului, reţinând în schimb că reclamantul este îndreptăţit să obţină de la stat valoarea de circulaţie a imobilului înstrăinat, fără să arate în ce mod ar fi putut fi despăgubit reclamantul. Consideră că Statul Român nu avea calitate procesuală în acţiunea în revendicare deoarece nu este posesor al bunului revendicat, iar procedurile în care a acţionat reclamantul, prevăzute prin Legea nr. 112/1995 şi Legea nr. 10/2001, nu pot asigura o indemnizare a reclamantului într-un cuantum şi termen rezonabil pentru că mecanismul de despăgubire nu constituie alternative viabile de indemnizare a reclamantului.
Instanţa de fond a respins greşit, ca nedovedit, capătul de cerere privind acordarea cheltuielilor de judecată, deoarece prin concluziile scrise reclamantul a precizat că aceste cheltuieli vor fi solicitate pe cale separată; susţine că astfel a fost încălcat principiul disponibilităţii. De asemenea, instanţa a obligat greşit reclamantul la cheltuieli de judecată către Municipiul Constanţa.
Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a arătat că instanţa de fond a respins greşit excepţia lipsei calităţii procesuale pasive deoarece, în raport de obiectul cererii, respectiv, anularea Deciziei nr. 277/1982 emisă de Comitetul executiv al fostului Sfat Popular al judeţului Constanţa, statul nu are calitatea de pârât, acesta nefiind răspunzător pentru obligaţiile organelor şi instituţiilor statului, dacă acestea sunt persoane juridice (art. 25 şi 37 din Decretul nr. 31/1954).
Pârâtul a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii formulate în temeiul art. 480 şi 481 C. civ. întrucât după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, act normativ care reglementează o procedură specială de restituire a imobilelor preluate abuziv de către stat, acţiunea în revendicare pe calea dreptului comun nu mai este admisibilă, în acest sens statuând şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 pronunţată în recurs în interesul legii.
Pârâţii A.D. şi A.V. au arătat că instanţa a soluţionat greşit excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată în raport de dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, întrucât, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, procedură pe care reclamantul a folosit-o pentru formularea notificării, acţiunea în revendicarea nu mai este admisibilă pe calea dreptului comun, persoanele îndreptăţite fiind ţinute să urmeze procedura stabilită de legea specială. Susţin că în acest sens este şi Decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul dat în interesul legii, chestiunea admisibilităţii acţiunii în revendicare vizând atât situaţia în care s-a declanşat procedura administrativă, cât şi situaţia în care această procedură nu este finalizată la data sesizării instanţei.
Acţiunea era inadmisibilă şi în raport de dispoziţiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, potrivit cu care dacă imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor legale, măsurile reparatorii se stabilesc numai prin echivalent şi că prin folosirea legii speciale de restituire, Legea nr. 10/2001, nu se încalcă dispoziţiile art. 6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Invocă aplicabilitatea principiului specialia generalibus derogant, intrarea în vigoare a legii speciale excluzând aplicarea dreptului comun.
Prin Decizia civilă nr. 373 din 21 septembrie 2011, Curtea de Apel Constanţa a respins apelurile pârâţilor; a admis apelul reclamantului; a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a obligat Municipiul Constanţa, prin primar, să înainteze propunerea de despăgubiri conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru imobilul din Constanţa, str. A.S., ce nu mai poate fi restituit în natură; a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.
Referitor la excepţia inadmisibilităţii acţiunii reclamantului, instanţa de apel a constatat că aceasta a fost corect soluţionată, reţinând că, pentru restituirea imobilului în litigiu, situat în Constanţa, str. A.S., autoarea reclamantului, T.N., a deschis procedura administrativă reglementată de Legea nr. 10/2001 prin notificarea înregistrată sub nr. 110 din 20 august 200, notificare care nu a fost soluţionată până la data declanşării prezentei acţiuni în justiţie şi nici până la data soluţionării în apel a cererii reclamantului.
Constatând refuzul nejustificat al unităţii administrativ-teritoriale, Municipiul Constanţa, de a soluţiona în termen legal notificarea sa, reclamantul s-a adresat instanţei de judecată, ca aceasta să se pronunţe cu privire la temeinicia pretenţiilor sale, respectiv, restituirea în natură a imobilului, înstrăinat pârâţilor A. în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 26879 din 13 septembrie 1996, încheiat în baza Legii nr. 112/1995.
S-a apreciat că şi în condiţiile în care reclamantul a intitulat acţiunea "revendicare", indicând ca temei în drept dispoziţiile art. 480 şi 481 C. civ., art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului şi solicitând compararea titlurilor părţilor, instanţa nu poate considera inadmisibilă acţiunea de restituire, ignorând notificarea formulată în procedura administrativă formulată conform Legii nr. 10/2001.
S-a considerat că soluţia corespunde celor statuate în mod obligatoriu prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007 pronunţată de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care a decis că, în lipsa unui răspuns din partea autorităţii administrative învestite cu soluţionarea notificării, instanţele sunt abilitate să statueze în locul lor asupra fondului cererilor şi să dispună, dacă este cazul, restituirea bunurilor. Respingerea ca inadmisibilă a acţiunii în restituire formulată de reclamant, aşa cum solicită apelanţii pârâţi, în condiţiile în care reclamantul şi-a îndeplinit obligaţiile ce-i reveneau potrivit legilor speciale (Legea nr. 112/1995, Legea nr. 10/2001), notificând în termen autorităţile administrative pentru restituirea imobilului, în lipsa răspunsului acestor autorităţi timp de peste 10 ani, l-ar face pe reclamant să sufere o sarcină excesivă şi disproporţionată, care ar aduce atingere substanţei înseşi a dreptului său de acces la o instanţă, cu consecinţa încălcării art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Instanţa a reţinut şi că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, noţiunea de "bun" în sensul art. l din Protocolul 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului poate desemna atât "bunuri actuale", cât şi valori patrimoniale, inclusiv, în anumite situaţii bine definite, creanţe al căror titular demonstrează că au un temei suficient în legislaţia naţională şi în baza cărora reclamantul poate pretinde că are cel puţin o "speranţă legitimă" de a redobândi efectiv dreptul de proprietate (Cauza Viaşu c. România, hotărârea din 9 decembrie 2008).
S-a constatat că în speţă, prima instanţă a stabilit că imobilul ce a aparţinut autorului reclamantului a fost preluat abuziv, în temeiul unui act normativ - Decretul nr. 223/1974 - care încălca dispoziţiile Constituţiei în vigoare la momentul emiterii lui, dar şi normele legale superioare potrivit ierarhiei actelor normative, respectiv, dispoziţiile care reglementau proprietatea în Codul civil. Această parte a soluţiei pronunţată de prima instanţă nu a făcut obiectul criticilor în apelul pârâţilor, astfel că, sub acest aspect, soluţia are putere de lucru judecat, situaţie care, combinată cu nefinalizarea procedurii de notificare din culpa autorităţilor administrative, conduce la concluzia că reclamantul poate pretinde că are cel puţin o "speranţă legitimă" de a redobândi efectiv dreptul de proprietate.
În ce priveşte comportamentul organelor administrative implicate în desfăşurarea procedurii Legii nr. 10/2001, care nu şi-au îndeplinit obligaţia de a pronunţa o decizie în termenul legal de 60 de zile, acesta a pus sub semnul îndoielii eficienţa mecanismului administrativ reglementat de Legea nr. 10/2001, situaţie în care nu se poate interzice accesul reclamantului la instanţă pentru a analiza şi cenzura comportamentul autorităţilor statului şi pentru a se sancţiona lentoarea de care acestea au dat dovadă în soluţionarea pretenţiilor sale.
Referitor la apelul formulat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, instanţa de apel a reţinut că, având în vedere că Statul Român, prin actele normative adoptate a dispus de aceste bunuri în întregul lor, atât cu privire la construcţii cât şi cu privire la terenul aferent acestora, înseamnă că acesta este răspunzător pentru prejudiciul cauzat reclamantului prin preluarea abuzivă a bunului şi apoi transmiterea lui, prin act normativ către Municipiul Constanţa şi ulterior, către cumpărătorii A.
Referitor la apelul reclamantului, instanţa de apel a reţinut că acesta este întemeiat doar în ceea ce priveşte "despăgubirea" datorată pentru privarea abuzivă de proprietate.
Referitor la critica privind încălcarea de către instanţa de fond a principiului neretroactivităţii legii civile şi la critica privind aplicarea greşită a dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 şi a Normelor de aplicare aprobate prin H.G. nr. 20/1996, instanţa de apel a apreciat că acestea sunt nefondate.
Astfel, instanţa de fond a făcut trimitere la dispoziţiile art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, aşa cum au fost modificate prin Legea nr. 1/2009, dar şi la dispoziţiile Legii nr. 112/1995, pentru a justifica respingerea cererii de restituire în natură a terenului solicitat de reclamant prin acţiune. Instanţa de fond a arătat în considerentele hotărârii de ce apreciază că dispoziţiile legii speciale sunt aplicabile şi în acţiunea în revendicare promovată de reclamant, folosind ca argument în respingerea cererii de restituire în natură faptul că terenul solicitat este aferent construcţiei înstrăinate potrivit Legii nr. 112/1995 către pârâţii A., situaţie în care terenul nu poate fi considerat liber pentru a putea fi restituit către reclamant.
Instanţa de fond nu a decis în sensul constatării unui drept de proprietate asupra terenului în favoarea pârâţilor cumpărători A. şi de aceea nu a făcut nicio trimitere la vreo normă metodologică de aplicare a Legii nr. 112/1995 care, aşa cum susţine reclamantul, ar stabili mai multe drepturi decât legea însăşi. Din această perspectivă, critica din apelul reclamantului care se referă la interpretarea şi aplicarea greşită a Legii nr. 112/1995 şi a Normelor metodologice aprobate prin H.G. nr. 20/1996 nu prezintă relevanţă, fiind fără obiect.
De asemenea, lipsită de relevanţă pentru dezlegarea dată acţiunii reclamantului a fost considerată şi critica ce vizează aplicarea retroactivă a Legii nr. 1/2009. Chiar în condiţiile în care normele introduse prin această lege, care au avut ca efect modificarea art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, sunt considerate norme de drept material, nu se poate reţine că instanţa de fond a dispus aplicarea lor retroactivă acţiunii formulate de reclamant, pe de o parte, pentru că norma invocată a intrat în vigoare anterior soluţionării notificării de restituire, pe de altă parte, pentru că prin această normă nu se realizează decât o consacrare "in terminis" a regulii desprinse din ansamblul Legii nr. 10/2001, respectiv, că restituirea în natură se poate face numai pentru bunurile considerate libere potrivit legii şi pentru că argumentul sprijinit de instanţa de fond pe temeiul art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 era în sensul imposibilităţii de restituire a terenului către reclamant din cauza afectării acestui teren de construcţiile înstrăinate chiriaşilor cumpărători A.
Nefondate au fost apreciate şi susţinerile din apel ale reclamantului privind încălcarea, de către instanţa de fond, a regulilor aplicabile procedurii de comparare de titluri specifice acţiunii în revendicare.
Aceasta, întrucât reclamantul nu a contestat, printr-o acţiune formulată anterior promovării prezentei cereri, în termenul de prescripţie de un an prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, validitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în septembrie 1996 între pârâţii Municipiul Constanţa şi familia A., iar prin cererea de chemare în judecată reclamantul nu a contestat încheierea cu bună-credinţă a contractului de către cumpărători. În aceste condiţii, dreptul de proprietate al pârâţilor cumpărători a fost consolidat, pârâţii deţinând, de asemenea, "un bun", ocrotit în egală măsură prin prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Faţă de împrejurarea că art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 nu a fost declarat neconstituţional, iar acţiunea în revendicare se află în curs de judecată, s-a apreciat că pârâtul cumpărător de bună-credinţă al imobilului poate opune cu succes această apărare, întemeiată pe dispoziţiile legale menţionate, întrucât este vorba de norme referitoare la organizarea proprietăţii şi a drepturilor reale care sunt considerate de ordine publică (mai ales că, în speţă, acţiunea în restituire a fost formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001).
Dacă s-ar considera că, indiferent de circumstanţele concrete, dobânditorul imobilului trebuie deposedat de bun pentru ca acesta să poată fi restituit în natură fostului proprietar, ar însemna să se accepte ca diminuarea vechilor atingeri ale proprietăţii să creeze noi prejudicii, disproporţionate, în sarcina dobânditorului actual, ceea ce nu poate fi acceptat câtă vreme titlul de proprietate al subdobânditorului de bună-credinţă este, la rândul său, protejat prin art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Referitor la lipsa unei indemnizări a reclamantului pentru privarea sa de proprietate, instanţa de apel a constatat că această critică este fondată, reţinând că acesta a învestit instanţa de judecată cu o acţiune în restituirea în natură imobilului, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 şi 481 C. civ., dar în acelaşi timp a urmat şi procedura Legii nr. 10/2001, în vederea restituirii aceluiaşi imobil. Or, în contextul în care nu a primit niciun răspuns într-un interval de 10 ani de la data notificării, s-a adresat instanţei de judecată, pentru realizarea dreptului său şi sancţionarea Statului, care, prin autorităţile sale publice, nu a reacţionat în timp util pentru repararea prejudiciului reclamantului, cauzat prin privarea autorilor săi de proprietate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
S-a apreciat că finalitatea urmărită de reclamant în ambele proceduri a fost aceea de a redobândi bunul preluat de la autorii săi, în natură, fără ca acesta să fi refuzat, în mod categoric, obţinerea de despăgubiri echivalente, în situaţia în care bunul nu mai poate fi restituit astfel.
Sub acest aspect, s-a constatat că în mod judicios tribunalul a reţinut că restituirea în natură a imobilului notificat nu mai este posibilă, însă soluţia de respingere a restituirii în modalitatea despăgubirii prin echivalent din cauza neparticipării statului în calitate de pârât în cererea de restituire este contrară prin dispoziţiile legii speciale - Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
Trimiterea la procedura legilor speciale de reparaţie pentru obţinerea echivalentului valoric al bunurilor reclamantului este în concordanţă cu practica Curţii Europene a Drepturilor Omului care, în cauza Ivo Bartonek şi Marcela Bartonkova contra Republicii Cehe (nr. 15573/2004 şi nr. 13803/2005 din 3 iunie 2008) a statuat că "nu se poate reproşa instanţei că a acordat prevalenţă legii speciale de restituire faţă de dispoziţiile generale ale C. civ., chiar dacă petiţionarul pretindea un drept de proprietate".
S-a reţinut însă, că pentru plata despăgubirilor băneşti stabilită în cadrul procedurilor de restituire a imobilelor preluate abuziv de stat a fost reglementat un sistem unitar de evaluare şi acordare prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005, încercându-se astfel, crearea unui cadru unic - legal şi instituţional - în care să se soluţioneze toate situaţiile în care imobilele confiscate de stat nu mai puteau fi restituite în natură, stabilindu-se o procedură administrativă de despăgubire comună tuturor bunurilor imobile revendicate.
Reţinând că însăşi Curtea Europeană a considerat Legea nr. 247/2005 drept un act de aplicabilitate generală tuturor imobilelor revendicate, s-a considerat că acordarea despăgubirilor în temeiul Legii nr. 247/2005 este o măsură corespunzătoare dreptului de proprietate ce a aparţinut autorilor reclamantului.
În consecinţă, reţinând aplicabilitatea în cauză a Titlului VII din Legea nr. 247/2005, instanţa de apel a dispus ca Municipiul Constanţa, în calitatea sa de unitate deţinătoare, să înainteze propunere de despăgubire a reclamantului pentru imobilul care nu mai poate fi restituit în natură.
Împotriva deciziei au declarat recurs reclamantul T.H. şi pârâţii A.D., A.V., Municipiul Constanţa, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
Reclamantul T.H. a susţinut nelegalitatea deciziei, precum şi a încheierii din 18 mai 2011 (prin care instanţa de apel a respins solicitarea de sesizare a instanţei de contencios administrativ cu excepţia de nelegalitate a art. 37 din H.G. nr. 20/1996) sub următoarele aspecte:
- Instanţa a acordat altceva decât s-a cerut (art. 304 pct. 6 C. proc. civ.), având în vedere că reclamantul a învestit-o cu o cerere în revendicare prin comparare de titluri întemeiată pe art. 480 C. civ., solicitând pronunţarea asupra respectării dreptului său de proprietate, ceea ce implica stabilirea unei "obligaţii de a da". În schimb, instanţa de apel s-a pronunţat în sensul stabilirii unei "obligaţii de a face" în sarcina pârâtului Municipiul Constanţa.
O astfel de modificare a cererii de chemare în judecată este incompatibilă cu respectarea principiului disponibilităţii procesuale, instanţa modificând petitul cererii reclamantului şi acordând ceea ce nu s-a cerut.
- Hotărârea este lipsită de temei legal (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) întrucât, prin menţinerea soluţiei asupra capătului de cerere privind revendicarea terenului, a fost încălcat principiul neretroactivităţii legii civile, respectiv, a art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 introdus prin Legea nr. 1/2009 - deoarece, în forma iniţială, actul normativ nu excludea restituirea terenului ce depăşea suprafaţa aferentă construcţiei vândute conform Legii nr. 112/1995.
- În mod greşit a fost respinsă excepţia de nelegalitate a art. 37 din H.G. nr. 20/1996 în raport cu Legea nr. 112/1995.
Astfel, Legea nr. 112/1995 nu a prevăzut nicăieri că se poate cumpăra sau dobândi prin efectul legii dreptul de proprietate asupra terenului aferent. O asemenea reglementare conţine doar norma de aplicare a legii, care nu poate să acorde mai multe drepturi decât legea, potrivit principiului ierarhiei actelor normative.
- Hotărârea este nelegală şi din perspectiva respingerii motivului de apel prin care s-a invocat un refuz de examinare şi aplicare a regulilor care guvernează acţiunea în revendicare, consacrate de practică şi doctrină, reguli care se constituie în practica previzibilă circumscrisă principiului dreptului la un proces echitabil.
Fără să examineze aceste critici, instanţa s-a pronunţat acordând de fapt, ceea ce nu s-a cerut.
Trebuia să se observe că, neexistând un autor comun al părţilor, dreptul reclamantului este preferabil, în timp ce pretinsul drept de proprietate al pârâţilor nu are nicio bază legală.
- Instanţa de apel nu a ţinut seama de practica previzibilă a Înaltei Curţi în materia Decretului nr. 223/1974, care este în sensul admiterii acţiunii reclamantului şi pe altă parte, în mod nelegal a reţinut efectul unei decizii a Curţii Europene (cauza Raicu împotriva României) care are la bază o cu totul altă situaţie de fapt şi de drept decât cea din speţă, ignorând în schimb, alte hotărâri ale instanţei europene (cauza Păduraru c. României, Porţeanu c. României, Străin c. României, Sebastian Taub c. României).
Soluţia "compensatorie" oferită de instanţa de apel revendicării prin comparare - obligarea municipiului să facă propuneri de despăgubiri - nu reprezintă o reparare a dreptului de proprietate încălcat, compatibilă cu exigenţele Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Pârâţii A.D. şi A.V. au arătat că decizia este nelegală în ce priveşte modul de soluţionare a excepţiei de inadmisibilitate a acţiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în condiţiile urmării procedurii speciale reglementate de Legea nr. 10/2001, fiind încălcate astfel dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 precum şi efectele obligatorii ale Deciziei în interesul legii nr. 33/2008.
S-a arătat că, faţă de dispoziţiile menţionate, ale art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, la care reclamantul a apelat, transmiţând notificare, acţiunea în revendicare de drept comun este inadmisibilă.
Acest aspect a fost de altfel tranşat prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008, obligatorie pentru instanţe şi părţi, decizie care a statuat şi asupra faptului că prin instituirea unei proceduri speciale nu este încălcat dreptul la un proces echitabil.
De asemenea, potrivit art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, dacă imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor legale, măsurii reparatorii se stabilesc numai în echivalent.
În ce priveşte invocarea şi aplicarea cu prioritate a normelor convenţionale, aceasta se poate realiza în cadrul unei acţiuni în revendicare de drept comun numai în măsura în care nu s-ar aduce atingere altui drept de proprietate ori stabilităţii raporturilor juridice. Or, în speţă, pârâţii deţin un astfel de drept de proprietate, dobândit legal, contractul lor nefiind desfiinţat.
Instanţa de apel nu a adus argumente care să răspundă criticilor efectiv formulate cu privire la considerentele care au determinat tribunalul, ca instanţă de fond, să respingă excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare ci dimpotrivă, a dat o soluţie care să rezolve cererea de restituire, indiferent de temeiul de lege invocat de reclamant, prin abordarea cauzei atât din punct de vedere al dreptului comun cât şi din perspectiva legii speciale.
Pârâtul Municipiul Constanţa, prin primar, a arătat că instanţa a transformat acţiunea în revendicare formulată pe calea dreptului comun, într-una întemeiată pe Legea nr. 10/2001, fără a pune acest lucru în discuţia părţilor (art. 304 pct. 8 C. proc. civ.).
Acţiunea în revendicare trebuia considerată inadmisibilă, atâta timp cât există o lege specială reparatorie, Legea nr. 10/2001 (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
Acţiunea în revendicare promovată este şi nefondată, având în vedere că actul normativ (Decretul nr. 223/1974) pe temeiul căruia s-a făcut preluarea a fost valabil până în anul 1990.
Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a arătat că în mod greşit a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acestei părţi, având în vedere obiectul judecăţii reprezentat de revendicarea unui imobil ce a trecut în proprietatea statului prin decizie a Comitetului executiv al Sfatului popular şi faptul că Statul nu poate fi obligat într-un asemenea raport juridic.
A mai arătat că este greşită soluţia dată excepţiei de inadmisibilitate a acţiunii, în condiţiile în care temeiul juridic al acesteia a fost reprezentat de art. 180, 481 C. civ., deşi pentru restituirea imobilelor preluate abuziv de către stat s-a prevăzut o procedură specială instituită prin Legea nr. 10/2001.
Prin Decizia civilă nr. 5440 din 19 septembrie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursurile declarate împotriva hotărârii instanţei de apel şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe; a respins recursul declarat de reclamant împotriva încheierii de şedinţă de judecată din 18 mai 2011.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa supremă a reţinut că reclamantul a formulat o acţiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun şi că instanţa a greşit, pronunţându-se pe altceva decât s-a cerut, ignorând temeiul juridic al cererii şi încălcând, astfel, principiul disponibilităţii, întrucât, prin ambele proceduri, se tindea către restituirea în natură a bunului, iar nu la acordarea de despăgubiri.
Constatând imposibilitatea restituirii în natură a imobilului preluat abuziv, instanţa de apel a oferit soluţia reparării prejudiciului prin echivalent, conform legii speciale de reparaţie, încălcând formele procedurale ale desfăşurării judecăţii, respectiv, a principiul disponibilităţii, contradictorialităţii şi al respectării dreptului la apărare, întrucât judecata s-a făcut pe aspecte ce nu au fost supuse dezbaterii.
Soluţionarea excepţiei de inadmisibilitate a acţiunii în revendicare s-a făcut de către instanţa de apel în referire la iniţierea, de către reclamant, a prevederii Legii nr. 10/2001 şi a împrejurării că această notificare nu a fost soluţionată.
În concluzie, instanţa de apel a apreciat că este vorba de o acţiune întemeiată pe dispoziţiile legii speciale de reparaţie, că unitatea deţinătoare nu a soluţionat notificarea formulată şi, constatând lipsa răspunsului la notificare ca un refuz nejustificat, reclamantul s-a adresat instanţei de judecată pentru soluţionarea cererii sale de restituire în natură a imobilului, întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005.
Instanţa de apel, procedând astfel, a pronunţat o soluţie nelegală, acordând altceva decât s-a cerut, a încălcat principiul disponibilităţii, a dreptului la apărare şi al contradictorialităţii, fapt ce a impus casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
La reluarea judecăţii, instanţa superioară a dispus ca instanţa de apel să aibă în vedere că reclamantul a promovat o acţiune în revendicare de drept comun, astfel încât va verifica dacă acesta deţine un titlu de proprietate şi beneficiază de un "bun" în sensul convenţiei, a cărui realizare şi protecţie să o poată obţine pe calea acţiunii promovate.
Pentru determinarea existenţei bunului în patrimoniul reclamantului se va analiza susţinerea acestuia potrivit căreia dreptul i-a fost confirmat prin hotărârea de primă instanţă pronunţată în prezenta cauză şi pe de ală parte, accepţiunea dată noţiunii de bun prin Hotărârea pilot pronunţată de Curtea Europeană în cauza Atanasiu împotriva României.
Totodată se va ţine seama şi de evoluţia jurisprudenţei instanţei europene.
De asemenea instanţa de apel va da rezolvare şi problemei referitoare la admisibilitatea acţiunii în revendicare de drept comun, avându-se în vedere şi considerentele Deciziei în interesul legii nr. 33/2008.
S-a mai reţinut că pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice justifică legitimarea procesuală în prezenta cauză şi vor avea în vedere şi celelalte critici referitoare la fondul cauzei, susţinute de pârâţii persoane fizice care au susţinut că acţiunea în revendicare este nefondată, faţă de împrejurarea că titlul lor este valabil şi nu a fost contestat în temeiul prevăzut de art. 46 din Legea nr. 10/2001.
Prin Decizia civilă nr. 147/C din 17 decembrie 2012 pronunţată în rejudecare, Curtea de Apel Constanţa a admis apelul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, împotriva Sentinţei civile nr. 1619 din 13 octombrie 2010 a Tribunalului Constanţa şi apelul pârâţilor A.D. şi A.V. împotriva încheierii din 16 decembrie 2009; a schimbat în tot încheierea şi în parte sentinţa civilă apelate, în sensul că a admis excepţia inadmisibilităţii cererii reclamantului şi a respins, ca inadmisibilă, acţiunea în revendicare faţă de pârâţii A. şi Statul român; a menţinut restul dispoziţiilor, cât priveşte nevalabilitatea titlului statului, anularea Deciziei nr. 277/1982 şi respingerea cererii faţă de Municipiul Constanţa, precum şi de obligare a reclamantului la cheltuieli de judecată faţă de Municipiul Constanţa; a respins, ca nefondat, apelul reclamantului.
Referitor la admisibilitatea acţiunii în revendicare, instanţa de apel a reţinut că prin Decizia nr. 33/2008 pronunţată în recurs în interesul legii, s-a stabilit că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, cu privire la acţiunile întemeiate pe dreptul comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea celei speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă aceasta nu este prevăzut în legea specială.
Prin decizia amintită, Înalta Curte a observat că în cadrul unei acţiuni în revendicare este posibil ca ambele părţi să se prevaleze de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, instanţele fiind puse în postura de a da preferabilitate unui titlu în defavoarea celuilalt, cu observarea principiului securităţii raporturilor juridice.
Se observă, aşadar, că instanţa de apel nu a făcut aplicarea principiilor statuate de Înalta Curte prin Decizia nr. 33/2008, conform cărora trebuie acordată prioritate Convenţiei, în conflictul dintre aceasta şi legea specială internă.
Or, această problemă de drept tranşată prin decizia pronunţată în recurs în interesul legii nu este aplicabilă în cauză, deoarece speţa nu ridică problema preferabilităţii reglementării internaţionale în faţa legii interne speciale, decât în măsura în care reclamantul s-ar putea prevala de un bun care să nu mai facă necesară recurgerea la procedura legii speciale şi astfel să nu mai fie în discuţie raportul dintre norma generală şi cea specială.
În cauză, reclamantul a promovat o acţiune civilă, întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, prin care a solicitat, pe calea comparării titlurilor, constatarea că titlul său de proprietate este mai caracterizat, aceasta după ce, recurgând la procedura legii speciale, a solicitat conform notificării formulate înregistrată sub nr. 110/2001, măsuri reparatorii conform legii speciale pentru imobilul în litigiu, notificare care nu a fost soluţionată.
Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului este extrem de nuanţată şi a cunoscut evoluţii cu fiecare cauză pronunţată, în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărui caz, iar în recenta cauză Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, Curtea a constatat că o hotărâre prin care s-a constatat nelegalitatea naţionalizării nu constituie titlu executoriu pentru restituirea unui imobil.
În acest sens, instanţa de apel a constatat că reclamantul nu deţine un bun şi un drept la restituirea în natură, astfel cum pretinde pe calea acţiunii în revendicare, ci are un drept de creanţă (dreptul la despăgubiri) stabilit în procedura Legii nr. 10/2001, de natură să excludă incidenţa dreptului comun care să permită promovarea cu succes a acţiunii în revendicare.
Prin urmare acţiunea în revendicare formulată de reclamant este inadmisibilă.
Referitor la preferabilitatea titlului persoanelor fizice, susţinute de către pârâţi şi reaua-credinţă susţinută de către reclamant, instanţa de apel a constatat că pârâţii persoane fizice justifică un titlu de proprietate consolidat prin neatacarea contractului încheiat înăuntrul termenului prevăzut de lege, titlu şi drept ce pot fi astfel opuse oricărei persoane, inclusiv fostului proprietar.
Faptul că legea specială a instituit un termen în care să fie contestată valabilitatea unor asemenea contracte corespunde nevoii de securitate şi stabilitate a raporturilor juridice imperative ce se degajă şi din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
De altfel, Legea nr. 112/1995 a permis înstrăinarea imobilelor preluate de stat cu titlul şi analiza sintagmei "imobil preluat de stat cu titlu" trebuie făcută raportat la legislaţia aplicabilă la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, după regula tempus regit actum.
Mai mult, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, respective, 13 septembrie 1996, nu exista nicio hotărâre care să stabilească că imobilul a trecut în proprietatea statului fără titlu valabil, şi, în consecinţă, erau aplicabile dispoziţiile Legii nr. 112/1995, potrivit cărora imobilele preluate în baza Decretului nr. 223/1974 erau considerate ca fiind preluate cu titlu.
În atare situaţie, stabilitatea şi echilibrul social stabileşte că drepturile dobândite de persoanele fizice sub imperiul unor legi să nu poată fi schimbate prin aplicarea unor legi ulterioare, altfel s-ar instaura incertitudinea şi nimeni nu ar mai fi sigur de drepturile ce i-au fost definitiv stabilite.
La analiza preferabilităţii titlurilor de proprietate ale reclamantului şi pârâţilor, criteriul de analiză nu îl reprezintă compararea potrivit regulilor clasice, ci atitudinea subiectivă a subdobânditorului cu titlul oneros al bunului.
În favoarea apelanţilor pârâţi, persoane fizice operează şi principiul aparenţei de drept, dreptul acestora de proprietate fiind preferabil oricărui drept de aceeaşi natură, ce poartă asupra aceluiaşi subiect.
Pârâţii A.D. şi A.V. au fost de bună-credinţă la încheierea actului de vânzare-cumpărare fiind convinşi că statul este proprietarul locuinţei în litigiu şi cumpărarea apartamentului era o operaţiune care respectă pe deplin dispoziţiile legale.
Împrejurarea că reclamantul a stat în pasivitate până în anul 2008, revendicând imobilul în litigiu la 12 ani după vânzarea apartamentului, de către stat, către pârâţii A.D. şi A.V., dovedeşte că nu a existat nicio îndoială asupra calităţii de proprietar a statului şi din toate demersurile făcute de cumpărători, înainte de încheierea contractului de vânzare-cumpărare, a rezultat că locuinţa pe care o ocupau nu era litigioasă şi putea fi achiziţionată în temeiul Legii nr. 112/1995.
Principiul ocrotirii bunei-credinţe şi-a găsit consacrarea legislativă în art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, fiind impus şi de împrejurarea că în această materie eroarea comună cu privire la concordanţa dintre aparenţă şi realitate şi-a avut suportul în cadrul legislativ în vigoare la acel moment, care confirmă cu forţa unei prezumţii juri et de jure că proprietarul aparent, statul, este adevăratul proprietar.
Astfel, valabilitatea titlului de proprietate al pârâţilor A. nu mai poate fi contestată, bucurându-se de o prezumţie absolută, avându-se în vedere că imobilul în litigiu face parte din categoria celor preluate abuziv de către stat, în conformitate cu art. 45 din Legea nr. 10/2001, dreptul de a cere aplicarea sancţiunii de drept civil a nulităţii s-a prescris ca urmare a neexercitării lui în termenul de 1 an, astfel cum s-a prelungit prin O.U.G. nr. 109/2005 şi 195/2007.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., reclamantul T.H., formulând următoarele critici:
I. Prin admiterea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 329 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ. şi o greşită interpretare a efectelor Deciziei în interesul legii nr. 33/2008 (pct. 1, 1.1 din motivele de recurs).
În acest sens, recurentul-reclamant arată că prin soluţia adoptată, instanţa de apel nu a verificat, in concreto, efectivitatea căii prevăzute de legea specială, în funcţie de care să se poată verifica dacă în prezenta cauză este incidentă sau nu situaţia de excepţie prevăzută de decizia în interesul legii ce a reglementat admisibilitatea acţiunii în revendicare.
Indemnizaţia ce ar fi putut fi obţinută de către reclamant în baza Legii nr. 10/2001 este ipotetică şi iluzorie, iar O.U.G. nr. 62/2010, O.U.G. nr. 4/2012 aprobată prin Legea nr. 117/2012 prin care a fost suspendată emiterea titlurilor de despăgubire, a titlurilor de conversie, precum şi procedurile privind evaluarea imobilelor pentru care se acordă despăgubiri, prevăzute de titlul VII din Legea nr. 247/2005 până la 15 mai 2013 sunt dovezi certe a faptului că mecanismul de despăgubire prevăzut ca alternativă a restituirii în natură nu funcţionează într-o formă care să satisfacă exigenţele art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană.
În atare situaţie, rezultă că instanţa de apel nu s-a conformat, în realitate, indicaţiilor deciziei de casare ce impuneau o astfel de analiză, şi nici dispoziţiilor Deciziei în interesul legii nr. 33/2008 sub aspectul verificării, în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, dacă procedura legii speciale este una efectivă, întrucât în lipsa unei asemenea efectivităţi a procedurii legii speciale, revendicarea este pe deplin admisibilă.
II. Instanţa de apel a dat o interpretare greşită efectelor hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului care clarifică noţiunea de "bun", încălcând astfel indicaţiile deciziei de casare şi dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. (pct. 2, 2.1, 2.2 din motivele de recurs).
În acest sens, recurentul-reclamant arată că, urmare a existenţei Sentinţei civile nr. 1619 din 13 octombrie 2010 a Tribunalului Constanţa prin care s-a constatat nevalabilitatea titlului statului şi a fost anulată decizia de preluare (rămasă irevocabilă prin neapelare), dreptul acestuia asupra bunului a fost confirmat, sens în care reclamantul are "un bun actual" în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, o interpretare contrară fiind de natură a încălca efectele autorităţii de lucru judecat, incompatibilă cu noţiunea de proces echitabil.
Pe de altă parte, instanţa de apel nu a analizat existenţa unui "bun" în patrimoniul reclamantului în raport de o altă statuare a cauzei Atanasiu, respectiv, aceea privind marja de apreciere a magistratului intern în analiza acestei noţiuni, în condiţiile în care, în materia decretului nr. 223/1974, exista, la data introducerii acţiunii, o jurisprudenţă relevantă şi previzibilă, conform căreia în ipoteza anulării deciziei de preluare, consecinţa directă este revenirea părţilor la situaţia anterioară, raţionament în urma căruia se impunea admiterea acţiunii în revendicare.
III. Instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra criticii reclamantului privind efectul hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului în această materie (cauza Stoian c. României, cauza Păduraru c. României, cauza Porţeanu c. României, cauza Sebastian Taub c. României), având în vedere că ipotezele premise erau similare cu cele din prezenta cauză, respectiv, aplicarea acestor hotărâri conducea la confirmarea "existenţei unui bun actual" în patrimoniul reclamantului, având drept urmare admiterea acţiunii în revendicare (pct. 3.1 din motivele de recurs).
În acest fel, instanţa de apel a încălcat jurisdicţia europeană, conform căreia dreptul Statului de a reglementa propriile legi, în virtutea marjei de apreciere de care dispune şi a principiului suveranităţii, trebuie subordonat garanţiilor speciale inerente dreptului la un proces echitabil, în absenţa cărora Convenţia ar deveni un instrument teoretic şi iluzoriu.
IV. Instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra efectelor relei-credinţe a pârâţilor A. la data cumpărării imobilului în litigiu, raportat la anumite elemente concrete, şi anume(pct. 3.2, 3.2.1, 3.2.2, 3.2.3 din motivele de recurs):
- împrejurarea că prin cererea înregistrată sub nr. 21452/1996, rămasă nesoluţionată până în prezent, autoarea reclamantului a solicitat restituirea imobilului în baza Legii nr. 112/1995, act normativ ce nu prevedea că este permisă vânzarea mai înainte de soluţionarea unei astfel de cereri;
- aplicabilitatea dispoziţiilor art. 1 din H.G. nr. 20/1996, modificată prin H.G. nr. 11/1997 republicată, potrivit cărora locuinţele preluate de stat cu nerespectarea prevederilor legale în vigoare la data respectivă sau care au intrat în posesia acestuia în lipsa unei reglementări care să constituie temei juridic al dreptului de proprietate, sunt considerate trecute fără titlu în posesia acestuia şi nu intră sub incidenţa Legii nr. 112/1995 [alin. (4)], sens în care aceste imobile pot face obiectul cererilor de restituire sau de acordare a despăgubirilor potrivit dreptului comun [alin. (5)];
- aplicabilitatea dispoziţiilor art. 12 din H.G. nr. 20/1996 republicată, potrivit cărora contractelor de vânzare-cumpărare la care se referă art. 9 din lege le sunt aplicabile dispoziţiile legale privind nulitatea actelor juridice dacă au ca obiect imobilele menţionate la art. 1 alin. (4). Or, în cauză, sunt incidente dispoziţiile art. 1 alin. (4) din norme, situaţie confirmată şi prin admiterea capătului de cerere privind constatarea nevalabilităţii titlului statului inclusiv în prezenta cauză;
- aplicabilitatea art. 45 din Legea nr. 10/2001 care, în alin. (1) prevede că "actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile care cad sub incidenţa prevederilor prezentei legi, sunt valabile dacă au fost încheiate cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării", iar în alin. (2) prevede că "actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, considerate astfel anterior intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998, cu modificările şi completările ulterioare, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credinţă".
Având în vedere că la data cumpărării pârâţii cunoşteau modalitatea de preluare a bunului (prin Decretul nr. 223/1974), iar împrejurarea că în acea cerere se face menţiunea că "proprietarul ar fi fost despăgubit" nu are nicio valoare juridică, întrucât la momentul cumpărării nu a fost întocmit niciun referat care să confirme această susţinere, iar din adresele de la dosar fond se infirmă că autorii reclamantului ar fi încasat vreo despăgubire, aceştia nu se pot prevala de buna-credinţă în dobândirea bunului.
În atare situaţie, aşa-zisa consolidare a contractului de vânzare-cumpărare prin neatacare nu are niciun suport legal în condiţiile în care acesta s-a încheiat anterior soluţionării cererii de restituire formulate de autoarea reclamantului în temeiul Legii nr. 112/1995.
V. Încălcarea principiului primordialităţii Convenţiei Europene a Drepturilor Omului ca normă mai favorabilă decât legea internă, prin efectul constatării, ca inadmisibilă, a acţiunii în revendicare (pct. 4, 4.1, 4.2.1, 4.2.2,, 4.3, 4.3.1, 4.3.2, 4.3.1.1, 4.3.1.2, 4.3.1.3, 4.4, 4.5 din motivele de recurs).
În cadrul acestei critici recurentul-reclamant arată că instanţa de apel a refuzat să facă o astfel de analiză, apreciind că ar fi necesară "doar dacă reclamantul s-ar prevala de un bun care să nu mai facă necesară recurgerea la procedura legii speciale", în condiţiile în care, aşa cum deja s-a arătat, acesta avea un astfel de bun, iar respingerea ca inadmisibilă a acţiunii în revendicare nu se poate dispune pe considerentul existenţei Legii nr. 10/2001 ori a Legii nr. 213/1998, deoarece o astfel de abordare ar echivala cu o denegare de dreptate.
Recurentul-reclamant mai arată că prevalenţa normelor Convenţiei în raport de dreptul intern se stabileşte prin analiza concursului dintre legile interne şi reglementările internaţionale, modul de soluţionare al acestui concurs fiind dat prin art. 20 din Constituţia României, în favoarea legii mai favorabile, care, în speţă, în mod evident, este Convenţia Europeană.
Recurentul-reclamant învederează criteriile pe baza cărora se poate stabili caracterul mai favorabil al dispoziţiilor Convenţiei, respectiv, criteriul duratei termenului de prescripţie a acţiunii (extrem de restrictiv şi în contradicţie cu principiile Convenţiei, astfel cum este reglementat de legile speciale de reparaţie interne), precum şi criteriul finalităţii şi duratei procedurii sub aspectul obţinerii respectării dreptului încălcat sau al unei indemnizaţii corespunzătoare valorii bunului (sub acest aspect legile interne reglementează o procedură îndelungată şi ineficientă, care încalcă termenul rezonabil şi dreptul la un proces echitabil).
Recurentul-reclamant mai arată că admisibilitatea revendicării este impusă de aplicarea directă şi imediată în dreptul intern a dispoziţiilor Curţii Europene a Drepturilor Omului, în vederea asigurării şi respectării unor drepturi fundamentale prevăzute atât de Constituţie, cât şi de Convenţia Europeană, respectiv, dreptul de acces la instanţă ca şi componentă a dreptului la un proces echitabil, dreptul la nediscriminare prevăzut de art. 14 din Convenţie.
Sub aspectul dreptului de acces la instanţă, recurentul-reclamant arată că acesta este limitat de anumite dispoziţii cuprinse în legile interne de reparaţie, şi anume, art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 ce prevede posibilitatea de revendicare a bunurilor preluate în mod abuziv "dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie"; art. 46 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 conform căruia "persoana îndreptăţită are obligaţia de a urma calea prevăzută de prezenta lege (...)".
Pe de altă parte, invocarea Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sub aspectele care prevăd aplicarea cu prioritate a legii speciale nu conduce la aplicabilitatea sa obligatorie, întrucât potrivit art. 21 din Constituţie "nici o lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiţiei pentru apărarea intereselor sale legitime".
Interdicţia de acces direct instituită prin legile speciale impune analizarea acesteia, pentru a verifica dacă limitarea este una justificată, respectiv, limitările să nu restrângă accesul în asemenea măsură încât dreptul să fie atins în chiar substanţa sa; limitarea să aibă un scop legitim; să existe un raport de proporţionalitate între limitarea accesului şi garantarea dreptului de acces şi cel la respectarea proprietăţii (care sunt respectate prin respingerea excepţiei şi declararea ca admisibilă a acţiunii).
Sub aspectul dreptului la nediscriminare, recurentul-reclamant arată că dacă s-ar considera că acţiunea în revendicare este inadmisibilă, s-ar ajunge ca în materia apărării dreptului de proprietate să se realizeze un regim discriminatoriu în raport de persoana care încalcă dreptul de proprietate. Astfel, încălcarea dreptului de proprietate de către o persoană fizică presupune procedura dreptului comun - art. 480 C. civ., care conferă celui vătămat posibilitatea de a se adresa direct instanţei judecătoreşti pentru a obţine recunoaşterea dreptului său în mod necircumstanţiat şi nelimitat în timp, corespunzător recunoaşterii caracterului imprescriptibil al acţiunii în revendicare. Încălcarea dreptului de proprietate de către stat însă impune obligativitatea acţiunii doar pe calea legii speciale, adică prin notificarea restituirii bunului în cadrul procedurii administrative a Legii nr. 10/2001 în intervalul limitat prevăzut de aceasta. Un astfel de regim favorizant al statului este nejustificat, în condiţiile în care are chiar obligaţia constituţională de a garanta proprietatea, neexistând vreo justificare a încălcării raportului de proporţionalitate admis de Convenţie.
Soluţionarea cauzei prin admiterea excepţiei de inadmisibilitate este contrară şi dispoziţiilor art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană, echivalând cu anihilarea nejustificată a caracterului absolut, exclusiv şi perpetuu al dreptului de proprietate, cu consecinţa pierderii beneficiului imprescriptibilităţii, ca atribut esenţial al acţiunii în revendicare.
În acest sens, recurentul-reclamant arată că respingerea, ca inadmisibilă, a acţiunii în revendicare afectează substanţa dreptului de proprietate al acestuia, nefiind respectat un raport de proporţionalitate între scopul urmărit (respectarea dreptului de proprietate încălcat) şi mijlocul procedural ales (trimiterea exclusivă la Legea nr. 10/2001).
În cauzele Străin c. României, Davidescu c. României etc., s-a reţinut că "vânzarea de către stat a bunului altuia unor terţi de bună-credinţă, chiar şi atunci când este anterioară confirmării în justiţie în mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia, coroborată cu lipsa totală de despăgubiri, reprezintă o privare de proprietate contrară art. 1 al Protocolului nr. 1.", iar în cauza Atanasiu, Curtea Europeană a reţinut că "trebuie să existe un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit prin orice măsură aplicată de stat, inclusiv măsurile care privează o persoană de proprietatea sa".
În absenţa unui acord al autorilor reclamantului privind preluarea imobilului şi a oricărei forme de dezdăunare din partea autorităţilor, intrarea imobilului în detenţia Statului nu este validă, iar recurentul-reclamant, în calitate de succesor al defuncţilor T.N. şi T.O., rămâne proprietar al imobilului, cu atât mai mult cu cât titlul său de proprietate, contractul de vânzare-cumpărare nr. 738 din 03 octombrie 1951 nu a fost anulat pe cale judiciară.
Decizia în interesul legii nr. 33/2008 recunoaşte legitimitatea şi admisibilitatea revendicării atunci când normele de drept aplicabile în cauză sunt incompatibile ori contrare prevederilor Convenţiei Europene, aşa cum este cazul în speţă.
Constatarea nevalabilităţii titlului statului şi anularea, pe cale judecătorească, a deciziei de preluare nr. 277/1982, confirmă încă o dată că reclamantul este titularul unui "bun actual" în sensul Convenţiei, iar în aceste condiţii revendicarea nu poate fi respinsă, ca inadmisibilă, întrucât ar însemna lipsirea de finalitate a efectului deciziei de anulare menţionate şi, pe cale de consecinţă, nerespectarea dreptului la un proces echitabil din perspectiva art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a practicii Curţii Europene sub acest aspect.
VI. Prin aplicarea în cauză a dispoziţiilor Legii nr. 1/2009, respectiv, a dispoziţiilor art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, introdus prin Legea nr. 1/2009, instanţa de apel a încălcat principiul neretroactivităţii legii civile consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţia României (pct. 5 din motivele de recurs).
În susţinerea acestui motiv de recurs, recurentul-reclamant arată că aplicarea unei dispoziţii legale intervenite în cursul soluţionării procesului, acţiunea fiind introdusă în anul 2008, încalcă principiul neretroactivităţii legii civile şi principiul "tempus regit actum", cu atât mai mult cu cât Legea nr. 1/2009 nu cuprinde dispoziţii tranzitorii şi nu conferă caracter retroactiv Legii nr. 10/2001 pe care o modifică.
VII. Instanţa de apel nu a motivat respingerea criticii privind aplicarea nelegală şi interpretarea greşită a Legii nr. 112/1995 (pct. 6 din motivele de recurs), în sensul că s-a limitat la a reţine, generic, că "(...) cu privire la terenul aferent au un drept de proprietate ope legis pârâţii cumpărători ai construcţiei, conform dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 (...)", motivare ce nu se raportează în concret la dispoziţiile legale ce reglementau dobândirea dreptului de proprietate asupra terenului aferent apartamentului cumpărat în temeiul acestui act normativ.
Recurentul-reclamant arată că sub acest aspect erau relevante dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 112/1995, conform cărora "suprafeţele de teren preluate de stat sau de alte persoane juridice, aflate la date de 22 decembrie 1989 în posesia acestora şi care depăşesc suprafaţa aferentă construcţiilor, rămân în proprietatea statului".
Instanţa de fond a reţinut, în mod nelegal, că dreptul de proprietate al pârâţilor asupra terenului revendicat este izvorât chiar din Legea nr. 112/1995, întrucât în contractul de vânzare-cumpărare nr. 26978 din 13 septembrie 1998 invocat ca titlu de către pârâţi nu se face referire la o suprafaţă de teren dobândită în proprietate, ci doar la dobândirea unui drept de folosinţă asupra terenului aferent locuinţei în suprafaţă de 126,18 mp.
Dacă "titlul" opus de pârâţi ar fi fost Legea nr. 112/1995 sau Norma din H.G. nr. 20/1996, atunci instanţa trebuia să înlăture de la aplicare aceste acte normative, ca fiind contrare cu dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi 2 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.
VIII. Hotărârea instanţei de apel este nelegală şi din perspectiva refuzului aplicării regulilor comparării de titluri specifice acţiunii în revendicare, fiind încălcat, astfel, dreptul la un proces echitabil (ultimul punct din motivele de recurs).
În acest sens, recurentul-reclamant arată că instanţa trebuia să procedeze la compararea titlurilor şi să dea eficienţă celui mai bine caracterizat, provenind de la un verus dominus, şi anume, acela al reclamantului.
Recursul este nefondat, pentru următoarele argumente:
Prin motivele de recurs deduse judecăţii, recurentul-reclamant critică modalitatea de interpretare şi aplicare, de către instanţa de apel, a Deciziei în interesul legii nr. 33/2008, a Cauzei Atanasiu, a noţiunii de "bun" astfel cum a fost consacrată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin această hotărâre-pilot, susţinând că nu s-a dat eficienţă altor hotărâri ale instanţei europene în materie invocate de către reclamant, că s-a încălcat principiul primordialităţii Convenţiei ca normă mai favorabilă decât cea internă (prin constatarea acţiunii ca inadmisibilă) şi principiul neretroactivităţii (prin aplicarea în cauză a dispoziţiilor art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 introduse prin Legea nr. 1/2009), concluzionând că în mod greşit nu s-a procedat la compararea clasică de titluri specifică acţiunii în revendicare de drept comun.
Recurentul-reclamant mai arată că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra efectelor unor hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie anterioare Cauzei Atanasiu, că nu s-a pronunţat asupra relei-credinţe a pârâţilor A. la momentul dobândirii bunului în litigiu, cu referire la o serie de aspecte dezvoltate pe larg în memoriul de recurs (împrejurarea că cererea de restituire a reclamantului întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 112/1995 a rămas nesoluţionată până în prezent, ceea ce făcea imposibilă înstrăinarea bunului; aplicabilitatea unor dispoziţii legale din legile speciale incidente cauzei - art. 1 şi 12 din H.G. nr. 20/1996, art. 45 din Legea nr. 10/2001) şi că, de asemenea, nu s-a pronunţat asupra criticii privind greşita aplicare a Legii nr. 112/1995 [cu referire la art. 26 alin. (3)[.
Criticile recurentului-reclamant nu pot fi însă primite, pentru următoarele considerente:
I. Referitor la excepţia de inadmisibilitate a acţiunii, la modalitatea de interpretare şi aplicare a Deciziei în interesul legii nr. 33/2008 şi la noţiunea de "bun" astfel cum este definită în prezent de Cauza Atanasiu, Înalta Curte constată următoarele:
Deşi respingerea acţiunii de către instanţa de apel a fost urmare a admiterii excepţiei inadmisibilităţii, din considerentele hotărârii rezultă că instanţa de apel nu a calificat de plano, acţiunea ca fiind inadmisibilă doar ca un fine de neprimire, pentru motivul că nu s-a uzat de prevederile legii speciale, ci a procedat la o analiză a fondului pricinii, verificând dacă reclamantul deţine un bun în patrimoniul său, dacă acţiunea tinde sau nu la încălcarea unui alt drept de proprietate, precum şi respectarea principiului securităţii raporturilor juridice civile. Prin urmare, nu se poate reţine, aşa cum a apreciat recurentul, că instanţa de apel s-ar face vinovată de denegare de dreptate, în condiţiile în care aceasta a tratat inadmisibilitatea ca o condiţie de fond a acţiunii şi a analizat titlurile deţinute de ambele părţi, operaţiune specifică unei comparări de titluri, dându-se eficienţă, în acord cu îndrumările hotărârii de casare, Deciziei în interesul legii nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte, Secţii Unite şi jurisprudenţei actuale a Curţii Europene.
Soluţia pronunţată de instanţa de fond nu este de natură a încălca nici normele europene privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, aşa cum critică reclamantul, întrucât, aşa cum aceasta a dezvoltat raţionamentul judiciar, chestiunile vizând stabilirea preferabilităţii unuia sau altuia dintre titlurile părţilor a căror comparaţie s-a solicitat, aprecierile privind consolidarea şi validarea contractului de vânzare-cumpărare în detrimentul fostului proprietar în condiţiile în care reclamantul nu se poate prevala de existenţa unei hotărâri de constatare a nulităţii acestui contract, verificarea încălcării principiului securităţii juridice, ţin toate de fondul pretenţiilor, iar nu de admisibilitatea demersului judiciar.
De asemenea s-a analizat dacă reclamantul deţine un bun în sensul convenţiei, pentru a invoca aplicarea cu prioritate a normelor acesteia ce garantează şi ocrotesc dreptul de proprietate.
Prin Decizia nr. 33/2008 dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţii Unite, s-a stabilit împrejurarea că acţiunea în revendicare prin care se urmăreşte redobândirea unui imobil preluat de stat în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, introdusă după intrarea în vigoare a acestei legi, trebuie să fie soluţionată, în egală măsură, prin compararea titlurilor, însă, în aplicarea criteriilor de comparare nu se poate face abstracţie de existenţa legii speciale care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite. În soluţionarea acţiunii trebuie să se determine care este partea ce poate fi considerată că are un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Este necontestat că acţiunea reclamantului are ca obiect revendicarea unui imobil, care a fost preluat de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, adică în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001 şi că a fost introdusă după intrarea în vigoare a acestei legi.
Nicio persoană nu se mai poate legitima ca titular al dreptului de proprietate într-o acţiune promovată ulterior datei de 14 februarie 2001 şi fondată pe dreptul comun (art. 480 C. civ.), pentru bunul pretins a fi fost preluat abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă nu i-a fost recunoscut anterior un "bun" în sensul dat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, ori nu poate invoca existenţa unei speranţe legitime în legătură cu acesta.
Or, cum corect a reţinut instanţa de apel, reclamantul nu avea un bun în sensul arătat, după cum nu avea nici "o speranţă legitimă" în legătură cu recunoaşterea dreptului invocat. Astfel, reclamantul nu deţine o hotărâre judecătorească anterioară prin care să i se fi confirmat în justiţie dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, aşa încât nu deţine un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie şi al jurisprudenţei Curţii pe acest aspect, începând cu cauza Brumărescu contra României.
Fiind vorba de un imobil trecut în patrimoniul statului în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, în mod corect instanţa de apel a apreciat că sunt incidente în cauză şi dispoziţiile acestei legi speciale de reparaţie, neputând ignora efectele create prin aplicarea legii speciale.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că exigenţele art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 şi principiul securităţii raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât şi în cel al cumpărătorului de bună-credinţă şi că prin restituirea bunurilor preluate de către stat trebuie să fie evitată crearea unei nedreptăţi mai mari decât aceea prin care s-a dispus confiscarea bunului.
Ideea reţinută în jurisprudenţa instanţei de contencios european este aceea că încercarea instanţelor de atenuare a consecinţelor anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de fostul regim comunist nu trebuie să creeze noi neajunsuri disproporţionate, iar persoanele care şi-au dobândit cu bună-credinţă bunurile nu trebuie să fie aduse în situaţia de a suporta ponderea responsabilităţii statului care a confiscat în trecut aceste bunuri (a se vedea cauza Pincova şi Pinc contra Republicii Cehe, cauza Raicu c. României).
Decizia nr. 33/2008 dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în interesul legii a fost interpretată şi aplicată corect la circumstanţele cauzei de către instanţa de apel, în sensul că, în ipoteza concursului între legea specială şi cea generală, acest act normativ consacră prioritatea acţiunii în revendicare de drept comun numai în măsura în care nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice, situaţie care însă nu se regăseşte în speţă.
Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare a imobilelor naţionalizate şi, fără să diminueze accesul la justiţie, cum greşit susţine recurentul-reclamant, a perfecţionat sistemul reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.
Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acţiunii în revendicarea bunului litigios, afară de cazul când acesta a fost cumpărat cu bună-credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 de către chiriaşi.
Soluţia se impune justificat şi de faptul că referitor la exerciţiul aceluiaşi drept nu se poate accepta existenţa unui tratament juridic discriminatoriu şi inegal cu privire la aceeaşi categorie de persoane care se adresează justiţiei şi care invocă împrejurări de fapt şi de drept similare, urmărind acelaşi scop, respectiv, retrocedarea unor bunuri.
Cu alte cuvinte, nu este de admis ca în cadrul aceleiaşi categorii de persoane, anume aceea a proprietarilor deposedaţi abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, unii să îşi poată valorifica drepturile numai în cadrul legii speciale de reparaţie, iar alţii să poată acţiona în justiţie pe cale separată, nelimitat şi în acelaşi scop, de a obţine retrocedarea bunului, fapt contrar principiului stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice.
În speţă, reclamantul nu se găseşte în niciuna din situaţiile de excepţie ce ar justifica posibilitatea de a recurge la acţiunea în revendicare, întrucât, contrar susţinerilor şi a trimiterilor pe care acesta le face la jurisprudenţa comunitară în materie, pentru a fi titularul unui bun actual în sensul jurisprudenţei recente a instanţei de contencios european, este necesar ca printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele să fi recunoscut părţii calitatea de proprietar, iar în dispozitivul hotărârii să fi dispus în mod expres restituirea bunului (cauza Atanasiu c. României).
În jurisprudenţa actuală a Curţii Europene, s-a procedat la o schimbare în raţionamentul construit pe tiparul cauzei Păduraru contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele Străin şi Porţeanu, pe care Curtea le-a aplicat constant, fără nicio abatere, în practica ulterioară, în ceea ce priveşte conţinutul conceptual al noţiunii de "bun".
Astfel, dacă în practica anterioară, simpla pronunţare a unei hotărâri judecătoreşti, chiar dacă aceasta nu avea caracter definitiv, prin care se constata nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate, apreciindu-se totodată că reclamanţii au chiar un "bun actual", în măsura în care vânzarea unor apartamente din imobil s-a realizat ulterior, ori doar un "interes patrimonial" de a obţine restituirea în natură, cu aceeaşi valoare ca şi un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 în cazurile în care vânzarea a operat înainte de pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti (cauza Păduraru, parag. 83-87; cauza Porţeanu, parag. 339), în cauza Atanasiu şi alţii contra României - hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 778/22.11.2010, s-a arătat că un "bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului (parag. 140 şi 143).
Faţă de aceste statuări ale Curţii Europene, instanţa de apel în mod corect a reţinut că, întrucât reclamantului nu i s-a recunoscut anterior, printr-o hotărâre judecătorească sau decizie administrativă definitivă, dreptul la restituirea imobilului în litigiu, acesta nu beneficiază de un "bun" în sensul Convenţiei şi, ca atare, nu poate invoca protecţia documentului european în favoarea sa.
Prin hotărârea-pilot pronunţată în cauza Atanasiu şi alţii contra României, instanţa europeană nu mai acordă simplei constatări a nevalabilităţii titlului statului relevanţa urmărită de reclamant. Urmare a hotărârii Curţii Europene din cauza Atanasiu, circumstanţele factuale de natura celor din speţă nu permit recunoaşterea unui drept la restituire, ci doar a unui drept de creanţă valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001. Acest drept la despăgubire a fost recunoscut independent de nefuncţionarea Fondului Proprietatea, ce reprezenta, până la acel moment, un element esenţial în recunoaşterea dreptului la restituire.
Reclamantul nu are niciun act al autorităţii publice sau hotărâre judecătorească care să îi recunoască dreptul de proprietate asupra imobilului, a cărei protecţie să o invoce în prezenta cauză, aspectul intrat în puterea lucrului judecat referitor la constatarea nevalabilităţii titlului statului, fiind irelevant în contextul dat, atâta vreme cât nu a fost urmat de o restituire expresă a bunului revendicat ori de o hotărâre prin care să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare al pârâţilor.
În atare situaţie, în soluţionarea prezentei acţiuni în revendicare, nu au relevanţă nici consideraţiile reclamantului legate de modalitatea de încheiere a contractului de vânzare-cumpărare al pârâţilor, de buna sau reaua-credinţă a acestora la încheierea contractului, de respectarea sau nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, întrucât vizează valabilitatea, respectiv, nulitatea, actului de înstrăinare, aspect ce nu mai poate face obiectul judecăţii la acest moment, atâta timp cât contractul de vânzare-cumpărare nu a fost declarat nul prin hotărâre judecătorească în termenul prevăzut de lege.
Prin urmare, aceste critici, împreună cu toate argumentele şi dizertaţiile subsumate lor, nu mai pot fi avute în vedere în actuala configuraţie juridică a cauzei, fiind străine de problema de drept dedusă judecăţii.
Pe de altă parte, în contextul în care prin cererea de chemare în judecată acesta a solicitat restituirea în natură a bunului în temeiul dreptului comun, instanţei de apel nu-i revenea obligaţia de a aprecia asupra efectivităţii căii prevăzute de legea specială, întrucât nu se poate invoca ineficienţa unei legi, atâta timp cât nu a fost promovată calea prevăzută de acea lege.
II. În ce priveşte invocarea, de către recurentul-reclamant, a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului anterioare hotărârii-pilot din cauza Atanasiu şi alţii contra României, aşa cum s-a arătat şi în considerentele anterioare, aceasta nu mai este relevantă în aprecierea privării de proprietate din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, în condiţiile în care conţinutul conceptual al noţiunii de bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie a fost redefinit de Curtea Europeană în hotărârea-pilot pronunţată la data de 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 778/22.11.2010.
Dată fiind importanţa deosebită a hotărârii-pilot din perspectiva procedurii declanşate în vederea schimbării esenţiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această hotărâre nu poate fi ignorată de instanţele naţionale, impunându-se a fi aplicată şi în cauzele pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, conform celor anterior expuse.
III. Criticile potrivit cărora, în soluţionarea pe fond a acţiunii în revendicare pendinte, curtea de apel trebuia să aplice criteriile clasice de comparare a titlurilor părţilor, consacrate de doctrină şi jurisprudenţă în aplicarea art. 480 C. civ., nu sunt întemeiate.
După cum s-a arătat, Legea nr. 10/2001 nu închide în toate situaţiile calea acţiunii în revendicare la instanţa de judecată, cum este şi cazul în speţă, numai că în soluţionarea unei asemenea acţiuni, promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu se poate face abstracţie de regulile de drept substanţial din această lege. Mai precis, soluţionarea unei acţiuni în revendicare formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu urmează regulile clasice ale comparării titlurilor de proprietate ale părţilor, aşa cum aceste reguli au fost stabilite în doctrina şi jurisprudenţa anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, în aplicarea art. 480 C. civ., ci se va realiza în raport de prevederile de drept substanţial ale legii speciale de reparaţie, în aplicarea principiului "specialia generalibus derogant", precum şi cu respectarea celorlalte criterii prevăzute în Decizia în interesul legii nr. 33/2008, sens în care corect a procedat, în cauză, instanţa de apel.
IV. Referitor la greşita neaplicare prioritară a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului în detrimentul legislaţiei naţionale, respectiv, a Legii nr. 10/2001, susţinerile recurentului-reclamant sunt neîntemeiate.
Este adevărat că art. 20 alin. (2) din Constituţia României consacră, în domeniul drepturilor fundamentale ale omului, în cazul neconcordanţei între documentele internaţionale şi dreptul intern, prioritatea normelor internaţionale, cu excepţia situaţiei în care legea română conţine dispoziţii mai favorabile.
De asemenea, prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008 s-a statuat cu putere obligatorie pentru instanţe că, "În cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv, Legea nr. 10/2001, şi Convenţia europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securităţii raporturilor juridice."
În speţă, însă, aşa cum a constatat şi instanţa de apel, nu se pune problema conflictului între legea naţională, respectiv, Legea nr. 10/2001, şi dreptul european - art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, şi, ca atare, nici a încălcării art. 20 alin. (2) din Constituţie sau a Deciziei în interesul legii nr. 33/2008, ca urmare a neacordării priorităţii dispoziţiilor Convenţiei.
Aceasta deoarece, pentru a putea invoca garanţiile prevăzute de art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie, respectiv, conflictul dintre legea naţională şi dreptul european, reclamantul ar trebui să aibă un "bun" în sensul textului convenţional menţionat, ceea ce nu este cazul, aşa cum deja s-a arătat. Altfel spus, analiza conflictului dintre legea internă şi Convenţia europeană a drepturilor omului, pe care o invocă recurentul-reclamant, este întotdeauna subsecventă constatării existenţei unui "bun" în patrimoniul celui care invocă prioritatea Convenţiei, condiţie neîndeplinită în speţă.
Referindu-se la prioritatea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, recurentul-reclamant a invocat încălcarea dispoziţiilor art. 6, precum şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la convenţie, critică care însă nu poate fi primită.
Existenţa Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenţie în situaţia în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este una efectivă.
Recurentul-reclamant nu se poate prevala de motivul nefuncţionalităţii legii speciale pentru a justifica solicitarea bunului în litigiu pe altă cale, în afara procedurii şi a termenelor prevăzute de legea specială, singura care reglementează regimul juridic al bunului revendicat.
Pe de altă parte, soluţia pronunţată de instanţa de apel nu consacră "un regim discriminatoriu în raport de persoana care realizează dreptul de proprietate", în condiţiile în care statul român şi-a propus să acorde măsuri reparatorii pentru imobilele preluate în regimul trecut, în condiţiile unei legi speciale (Legea nr. 10/2001), de al cărui mecanism reclamantul nu a uzat.
V. Referitor la încălcarea principiului neretroactivităţii prin aplicarea în cauză a dispoziţiilor art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, introduse prin Legea nr. 1/2009, ulterioară promovării cererii introductive de instanţă, asupra dreptului de proprietate privind terenul aferent apartamentului nici această critică nu poate fi primită.
Soluţionarea cauzei prin prisma Deciziei în interesul legii nr. 33/2008 şi a Hotărârii Pilot Atanasiu, cu luarea în considerare a tuturor argumentelor expuse în această abordare, a făcut inutilă analiza incidenţei dispoziţiilor legale la care face referire recurentul-reclamant, în lipsa demersurilor de restituire ce puteau fi promovate în baza legii speciale ori de respectare a termenelor corespunzătoare acesteia, conform considerentelor expuse pe larg în paragrafele anterioare.
Pe de altă parte, chiar dacă cererea de chemare în judecată a fost introdusă la nivelul anului 2008, în cauză nu a fost pronunţată o hotărâre definitivă decât abia la 17 decembrie 2012, respectiv, decizia instanţei de apel recurată în prezenta cale de atac, astfel încât atât actele normative la care face referire recurentul-reclamant, cât şi cele la care s-a raportat efectiv instanţa, pentru a analiza situaţii juridice în curs de constituire, atunci când a soluţionat cauza, pot fi şi sunt aplicabile, principiul neretroactivităţii nefiind încălcat.
VI. Referitor la reaua-credinţă a chiriaşilor cumpărători (pârâţii A.) la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995, cenzurarea acestor aspecte se putea face numai în cadrul acţiunii în nulitate promovată în termenul de prescripţie prevăzut de legea specială. Cât timp reclamantul nu a atacat titlul pârâţilor în termenul special de prescripţie, valabilitatea acestuia nu mai poate fi pusă în discuţie, sens în care instanţa de apel s-a pronunţat asupra aspectelor de drept ce au făcut obiectul cauzei, în limite impuse de către decizia de casare.
Împrejurarea că, în motivare, instanţa de apel a făcut trimitere la "atitudinea subiectivă a subdobânditorilor" şi la "principiul aparenţei în drept" reprezintă o prezumţie pe care a aplicat-o în constatarea preferabilităţii titlului pârâţilor, rezultată din aprecierea că valabilitatea titlului de proprietate al pârâţilor A. nu mai poate fi contestată.
VII. Referitor la critica potrivit căreia instanţa de apel nu s-ar fi pronunţat asupra unor probleme deduse judecăţii, ori s-ar fi pronunţat în mod generic, făcând, astfel, incident motivul de recurs reglementat de dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., nici aceasta nu poate fi primită.
Potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă "motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".
În speţa de faţă, se constată că hotărârea recurată îndeplineşte cerinţele impuse de dispoziţiile art. 261 alin. (5) C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a expus în mod corespunzător argumentele ce au determinat formarea convingerii sale şi a răspuns tuturor chestiunilor deduse judecăţii prin intermediul motivelor de apel formulate de către reclamant, conform recomandărilor primite prin decizia de casare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Faptul însă că instanţa, prin soluţia pronunţată, a concluzionat contrar solicitărilor reclamantului, ori că nu a făcut referire expresă la jurisprudenţa anume indicată de acesta, nu semnifică nici o nepronunţare asupra criticilor formulate şi nici o deficienţă de motivare, sens în care un asemenea motiv de nelegalitate nu se susţine.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, şi făcând aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurentul-reclamant la plata, către intimatul-pârât Municipiul Constanţa, prin primar, a sumei de 345 RON cheltuieli de judecată solicitate şi dovedite de către pârât, reprezentând onorariu de avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul T.H., împotriva Deciziei nr. 147/C din 17 decembrie 2012 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă.
Obligă pe recurent la plata, către pârâtul Municipiul Constanţa, prin primar, la plata sumei de 345 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 4 decembrie 2013.
Procesat de GGC - GV
| ← ICCJ. Decizia nr. 5622/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5625/2013. Civil → |
|---|
