ICCJ. Decizia nr. 5654/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5654/2013
Dosar nr. 42420/3/2011
Şedinţa publică din 5 decembrie 2013
Deliberând, în condiţiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de faţă:
Prin cererea înregistrată la data de 25 mai 2011, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, reclamanta S.M. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând obligarea pârâtului la plata preţului de piaţă al apartamentului nr. 1 situat la parterul imobilului din str. D.L., Bucureşti, şi la plata cheltuielilor de judecată.
Prin Sentinţa civilă nr. 783 din 04 aprilie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis cererea formulată de reclamanta S.M. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice; a obligat pârâtul la plata sumei de 150.313 euro, echivalent în RON la cursul Băncii Naţionale a României din ziua plăţii, reprezentând preţul de piaţă al imobilului situat în Bucureşti, str. D.L., către reclamantă; a obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 800 RON către reclamantă.
La data de 26 septembrie 2012, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a declarat apel împotriva acestei sentinţe.
Prin Decizia civilă nr. 67A din 7 martie 2013 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins ca nefondat apelul, reţinând următoarele:
Intimata reclamantă a formulat cererea de chemare în judecată în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, pârât care a fost astfel menţionat inclusiv în cadrul încheierilor de şedinţă din dosarul de fond, menţionarea Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice în cadrul sentinţei reprezentând de fapt, o evidentă eroare materială care poate fi îndreptată prin intermediul căilor speciale prevăzute de legea procesual civilă.
În privinţa criticilor legate de faptul că pârâtul nu a fost parte a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, dar şi ca urmare a neincidenţei prevederilor art. 50 din Legea nr. 10/2001, întrucât nu este întrunită cerinţa declarării nulităţii contractului printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, Curtea a reţinut că acestea sunt nefondate. Contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, au o situaţie specială, ele neconstituind pentru unitatea deţinătoare, în speţă SC H.N. SA, o expresie a libertăţii contractuale, ci executarea unei obligaţii legale exprese, cea corelativă dreptului chiriaşului de a cumpăra, drept prevăzut de art. 9 alin. (1) din acest act normativ. Faptul că unităţile deţinătoare acţionau ca mandatari fără reprezentare ai vânzătorului rezultă şi din împrejurarea că sumele încasate din aceste vânzări nu intrau în patrimoniul lor, ci într-un fond extrabugetar la dispoziţia Ministerului Finanţelor, constituit prin dispoziţiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.
Tocmai de aceea, prin art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 în forma în vigoare, deci ulterior modificării prin Legea nr. 1/2009, s-a stabilit că restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările şi completările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, respectiv a preţului de piaţă al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, se face în ambele cazuri, de către Ministerul Finanţelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Prin urmare, s-a reţinut că cel chemat să răspundă în calitate de pârât, pentru despăgubirile reprezentând preţul de piaţă al imobilului, este într-adevăr, pârâtul Ministerul Finanţelor Publice şi nu partea contractantă.
Sub un al doilea aspect, în privinţa motivului secund de apel al pârâtului, Curtea a apreciat că aceste texte de lege ilustrate - art. 50 şi 501 din Legea nr. 10/2001 modificată şi completată - sunt incidente şi în situaţia în care contractul încheiat de foştii chiriaşi nu a fost anulat, ci numai în urma comparării de titluri, a fost considerat mai puţin preferabil. În acest scop, normele juridice în discuţie nu fac referire la "anularea" acestor contracte, ci la "desfiinţarea" lor, concept juridic care include orice situaţie care le lipseşte de efecte juridice, concluzie stabilită potrivit rezultatului metodelor de interpretare gramaticală, dar şi sistematică a acestor dispoziţii legale.
Curtea a reţinut şi că prin Sentinţa civilă nr. 4366 din 29 septembrie 2003, pronunţată de Judecătoria sectorului 5 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1095 din 11 mai 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin care s-a finalizat litigiul privind şi pe reclamanta intimată din prezenta cauză, s-a tranşat în mod expres problema de drept privind modul de încheiere a contractului de către reclamantă, prin prisma dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.
Astfel, instanţa respectivă, învestită cu o cerere de constatare a nulităţii contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, a reţinut în hotărârea sa respectarea prevederilor acestei legi.
Întrucât aceste considerente expuse explicitează dispozitivul respectivei hotărâri de respingere a cererii de constatare a nulităţii absolute, în lipsa lor neputând fi pronunţată respectiva soluţie, Curtea a constatat că ele beneficiază de putere de lucru judecat în prezentul litigiu, în condiţiile în care intimata a fost parte şi în cauza anterioară.
Aşadar, în litigiul prealabil, s-a statuat irevocabil şi expres asupra împrejurării că la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, au fost respectate prevederile Legii nr. 112/1995, fapt care determină prin întrunirea cerinţei legale cu caracter de premisă a art. 50 alin. (21) şi (3) şi art. 501din Legea nr. 10/2001, caracterul fondat al pretenţiei de acordare a preţului de piaţă al imobilului.
Sub acelaşi aspect, mai trebuie realizată şi precizarea că în cadrul respectivului litigiu anterior, a fost analizată valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare în raport de prevederile Legii nr. 112/1995 şi în raport de cerinţa existenţei unui titlu valabil al statului asupra imobilului în litigiu, element care însă, evaluat de instanţa respectivă de apel, nu a determinat schimbarea soluţiei de respingere a cererii de nulitate (dosar fond).
Instanţa de apel a respins şi critica privind modalitatea de evaluare, constatând că reducerea invocată de către apelant, de circa 30%, nu este argumentată în niciun fel, astfel încât procentul respectiv nu poate fi preferat în dauna celui de 20%, fundamentat potrivit celor expuse anterior, de către expert, în lucrarea sa.
Suma despăgubirilor a fost stabilită în mod legal, de către instanţa de fond, în temeiul criteriilor legal evocate, astfel încât solicitarea apelantului de a se avea în vedere criterii de echitate sau principiul echităţii sau cel al neîmbogăţirii fără justă cauză, este neîntemeiată, dată fiind preexistenţa unei norme legale speciale în acest sens.
Motivul de apel arondat neconvenţionalităţii prevederilor ilustrate ale Legii nr. 10/20012 în raport de dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, este de asemenea, neîntemeiat, atât timp cât în primul rând, acest instrument juridic - al neconvenţionalităţii, este pus la îndemâna particularilor şi nu a autorităţilor statale, debitoare ale obligaţiilor derivând din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel încât doar aceştia se pot prevala de o eventuală neconformitate.
Toate argumentele apelantului se grefează pe o ipoteză eronată, respectiv aceea a neconfirmării titlului intimatei în justiţie. Or, astfel cum s-a evocat la punctele anterioare, intimata beneficiază de o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care s-a respins cererea de constatare a nulităţii contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, astfel încât considerentele instanţei de contencios european menţionate în cadrul apelului declarat, îi sunt aplicabile acesteia.
Nu în ultimul rând, sub acelaşi aspect, Curtea a observat că principiul îmbogăţirii fără justă cauză invocat de apelant, ar fi putut deveni incident analizei prezente, doar în lipsa unui temei legal permisiv. Or, art. 50 şi 501din Legea nr. 10/2001 constituie un astfel de temei, astfel încât opţiunea legiuitorului (nedeclarată neconstituţională până în prezent, inclusiv din perspectiva principiului constituţional invocat, al egalităţii persoanelor) nu poate fi apreciată ca generând îmbogăţirea nejustificată a unora dintre beneficiarii normei juridice.
Curtea a respins şi motivul de apel aferent cheltuielilor de judecată, reţinând că apelantul s-a aflat în culpă procesuală la fond.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală a Finanţelor Publice a municipiului Bucureşti şi Ministerul Finanţelor Publice, solicitând modificarea deciziei atacate în sensul respingerii acţiunii introductive. Au invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs au susţinut că instanţa de apel a încălcat principiul dreptului la apărare, deoarece la termenul la care a avut loc judecata cauzei, deşi pârâtul a solicitat efectuarea unei noi expertize evaluatorii, instanţa a respins proba, fără a avea în vedere importanţa acesteia în faza procesuală în care a fost solicitată.
De asemenea, au susţinut că în cauză Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice nu are legitimare procesuală pasivă deoarece nu a fost parte la încheierea contractului, că deposedarea reclamanţilor de imobil întruneşte condiţiile unei tulburări de drept prin fapta unui terţ, de natură a angaja răspunderea contractuală pentru evicţiune totală a vânzătorului, respectiv Primăria municipiului Bucureşti, în temeiul dispoziţiilor art. 1337 C. civ., că prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt norme cu caracter procesual, care să acorde calitate procesuală pasivă Ministerului Finanţelor Publice.
De asemenea, au susţinut că în cauză nu este îndeplinită condiţia desfiinţării contractului de vânzare-cumpărare prin hotărâre judecătorească.
În subsidiar, au susţinut că hotărârea instanţei de apel este criticabilă în ceea ce priveşte acordarea preţului de piaţă, faţă de faptul că reclamanţii nu au depus diligenţe minime, cu ocazia încheierii contractului de vânzare-cumpărare, pentru cunoaşterea titlului în baza căruia imobilul a trecut în proprietatea statului, ceea ce echivalează cu nerespectarea Legii nr. 112/1995 şi invocarea propriei turpitudini.
Au înţeles să critice hotărârea pronunţată în apel şi sub aspectul obligării pârâtului la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2000 RON, cuantum ce nu este rezonabil în funcţie de complexitatea dosarului, dar şi în raport de împrejurarea că nu a fost de rea-credinţă, nu s-a făcut vinovat de declanşarea litigiului şi nu poate fi sancţionat procedural prin obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
Analizând recursul în limitele criticilor formulate, ce pot fi circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce succed:
Critica privind încălcarea principiului dreptului la apărare nu poate fi primită.
Respingerea unei cereri de probatorii, motivat, indiferent de importanţa pe care o acordă acestei probe partea care o solicită, nu poate echivala cu încălcarea dreptului său la apărare. Admiterea sau respingerea unei cereri constituie elemente ale dreptului de apreciere al instanţei. Numai în situaţia în care dezlegarea dată unei cereri nu ar fi însoţită de motivare, ori ar fi vădit abuzivă s-ar putea pune problema încălcării dreptului la apărare al părţii. În situaţia în care instanţa de control constată că dezlegarea dată de instanţă încalcă dispoziţii legale, ori nu permite stabilirea pe deplin a situaţiei de fapt, are posibilitatea fie de a administra acea probă, fie de a trimite cauza spre rejudecare în vederea completării probatoriului, ceea ce se circumscrie, însă, tot dreptului de apreciere al instanţei.
În speţă, curtea de apel a respins cererea de efectuare a unei expertize de evaluare a bunului în litigiu potrivit criteriilor de drept comun, cu motivarea că dispoziţiile art. 50 şi 501 din Legea nr. 10/2001 stabilesc un algoritm juridic de calcul diferit de cel de drept comun, astfel încât proba nu este utilă soluţionării cauzei.
Nu în ultimul rând, Înalta Curte observă că pârâtul nu a făcut niciun fel de obiecţiune la raportul de expertiză depus la instanţa de fond, nu a propus obiective proprii şi nici nu a solicitat o contraexpertiză în condiţiile art. 212 alin. (2) C. proc. civ.
Pentru aceste argumente, Înalta Curte reţine că dreptul la apărare al pârâtului nu a fost încălcat.
Cu privire la cel de-al doilea motiv de recurs, Înalta Curte constată că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice a fost corect soluţionată de instanţele de fond şi apel.
Deşi susţinerea acestuia că este terţ faţă de contractul de vânzare-cumpărare nr. 41030/1996, încheiat între reclamantă şi Primăria municipiului Bucureşti prin mandatar SC C. SA este reală, acest fapt nu determină efectele juridice pe care recurentul le pretinde.
Obligaţia de restituire a preţului către proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate în temeiul Legii nr. 112/2005, au fost desfiinţate nu este un efect al contractului, ci o obligaţie ce decurge din lege.
Art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 stabileşte obligaţia Ministerului Finanţelor Publice de a restitui preţul actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate fie cu eludarea, fie cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
În acelaşi timp, art. 20 alin. (21) din Legea nr. 10/2001 defineşte noţiunea de desfiinţare a contractului, dându-i un sens mai larg decât lipsirea de efecte a actului juridic ca urmare a declarării nulităţii acestuia, în acelaşi cadru fiind inclusă, prin voinţa legiuitorului şi ineficacitatea actului juridic ca titlu de proprietate asupra imobilului, intervenită în urma admiterii unei acţiuni în revendicare îndreptată împotriva chiriaşului-cumpărător al bunului, în condiţiile Legii nr. 112/1995.
Aceste dispoziţii legale au un caracter special, derogator de la dispoziţiile dreptului comun pe care le invocă recurentul-pârât, instituind un caz special de răspundere din care rezultă calitatea procesuală pasivă unică a Ministerului Finanţelor Publice în litigiile decurgând din restituirea preţului.
Obligaţia de răspundere pentru evicţiune a vânzătorului, aşa cum este ea stabilită de dispoziţiile art. 1337 şi următoarele C. civ., este absorbită în această ipoteză de obligaţia Ministerului Finanţelor Publice, în calitate de reprezentant al Statului Român, de a restitui preţul către chiriaşul evins de un terţ - fost proprietar al imobilului în cauză.
Condiţiile speciale instituite de Legea nr. 112/1995 cu privire la modalitatea de încheiere a contractelor de vânzare-cumpărare a imobilelor ce nu se restituie în natură foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora, potrivit art. 9 alin. (1), precum şi cu privire la constituirea fondului extrabugetar la dispoziţia Ministerului Finanţelor Publice, conform art. 13 alin. (6) lit. a), justifică adoptarea unei dispoziţii legale derogatorii de la dreptul comun, de natură a înlătura prejudiciul suferit de acei chiriaşi ce nu se mai pot bucura de efectele contractului încheiat.
Obligaţia instituită de art. 50 alin. (3) din Legea nr. nr. 10/2001 este independentă de vreo culpă a debitorului obligat prin lege la restituire, astfel încât nici această critică promovată de recurent nu poate fi reţinută.
Nici critica referitoare la greşita obligare a pârâtului la plata preţului de circulaţie al apartamentului de care a fost deposedată reclamanta, nu poate fi primită.
Pentru a se decide dacă într-o asemenea speţă instanţa va dispune restituirea preţului de circulaţie, ori restituirea preţului actualizat, trebuie stabilită buna sau reaua credinţă a chiriaşului-cumpărător la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, faţă de împrejurarea că dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 obligă instanţa să distingă între o desfiinţare a contractului ca urmare a eludării prevederilor Legii nr. 112/1995 şi o desfiinţare a actului încheiat cu respectarea acestor dispoziţii legale.
În cauza pendinte buna-credinţă a intimatei-reclamante a fost stabilită în mod irevocabil prin Sentinţa civilă nr. 4366 din 29 septembrie 2003 a Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti, rămasă irevocabilă prin respingerea apelului şi recursului (Decizia nr. 1095 din 11 mai 2006 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă - dosar fond). Astfel, acţiunea reclamanţilor R.M. şi P.R. în contradictoriu cu pârâţii S.M., Municipiul Bucureşti prin primar general şi SC C. SA având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, a fost respinsă cu motivarea că acest contract s-a realizat cu perfecta convingere a respectării dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, deci cu totală bună-credinţă din partea ambelor părţi contractante.
Considerentele unei hotărâri irevocabile se bucură de autoritate de lucru judecat, atâta vreme cât soluţia ce se regăseşte în dispozitivul hotărârii se sprijină în mod necesar pe acestea şi nu poate fi înţeleasă fără a se face apel la motive, în care se află tocmai raţiunile de drept sau de fapt ale adoptării ei.
Doctrina şi jurisprudenţa au stabilit chiar că există interes în exercitarea căii de atac împotriva considerentelor unei hotărâri judecătoreşti, atunci când acestea conţin rezolvarea de fond a unor chestiuni litigioase.
Faptul că soluţia asupra unei asemenea chestiuni este conţinută în considerente, iar nu în dispozitiv, nu se poate constitui într-un argument valabil pentru contestarea autorităţii de lucru judecat a unor astfel de motive. Ceea ce trebuie să intereseze în principal, nu este locul situării soluţiei, ci faptul că asupra unei chestiuni controversate în proces, în urma dezbaterii contradictorii a părţilor, s-a dat o rezolvare.
În raport de aceste argumente, Înalta Curte constată că Sentinţa civilă nr. 4366 din 29 septembrie 2003 are putere de lucru judecat cu privire la constatarea bunei-credinţe a cumpărătoarei la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
Autoritatea de lucru judecat cunoaşte două manifestări care se transpun în forma efectului negativ, apt să oprească o a doua judecată şi respectiv, a efectului pozitiv al lucrului judecat, de natură să demonstreze o anumită situaţie în legătură cu raporturile juridice dintre părţi.
Efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat presupune că cele tranşate jurisdicţional se impun în judecata ulterioară fără posibilitatea pentru parte de a pretinde contrariul sau pentru instanţă de a stabili în mod diferit faţă de instanţa anterioară.
Ca urmare, chestiunea bunei-credinţe a cumpărătoarei la încheierea contractului de vânzare-cumpărare fiind tranşată irevocabil prin sentinţa amintită, ea nu mai poate face obiectul analizei în recursul promovat de pârâţi.
Pe cale de consecinţă, în mod corect instanţa de apel a reţinut incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 50 alin. (21) din Legea nr. 10/2001, care îndreptăţesc pe chiriaşa cumpărătoare la restituirea preţului de piaţă al imobilului.
Cât priveşte ultima critică, referitoare la greşita obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, nejustificat de mari în raport de obiectul dosarului, Înalta Curte o va respinge ca nefondată. Prin decizia recurată curtea de apel a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., ţinând seama de munca efectivă a avocatului şi de complexitatea redusă a cauzei. Nu se poate reţine că recurentul-pârât nu s-ar afla în culpă procesuală, din moment ce a fost obligat prin hotărâre judecătorească la îndeplinirea unei prestaţii.
Pentru toate aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâţi, cu consecinţa menţinerii hotărârii pronunţate în apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală a Finanţelor Publice a municipiului Bucureşti şi Ministerul Finanţelor Publice împotriva Deciziei civile nr. 67A din 07 martie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 05 decembrie 2013.
Procesat de GGC - GV
| ← ICCJ. Decizia nr. 5656/2013. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5621/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
