ICCJ. Decizia nr. 5632/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5632/2013
Dosar nr. 6983/1/2002
Şedinţa publică din 4 decembrie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 10 octombrie 1994 pe rolul Judecătoriei Sector 1 Bucureşti sub nr. 12892/1994, reclamanţii M.V. şi M.D. au solicitat, în temeiul art. 480 C. civ., în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului Bucureşti, restituirea imobilului situat în Bucureşti, Bv. P. nr. X (fost str. A.C. nr. X), format din teren în suprafaţă de 384 mp + garaj.
Prin Sentinţa civilă nr. 21165 din 22 decembrie 1998, pronunţată de Judecătoria Sector 1 Bucureşti în Dosar nr. 12892/1994, s-a respins acţiunea, ca fiind introdusă de persoane fără calitate procesuală activă.
Prin Decizia civilă nr. 2276/A din 20 septembrie 1999 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă în Dosar nr. 1998/1999, s-a admis excepţia necompetenţei materiale; s-a admis apelul reclamanţilor împotriva sentinţei mai sus menţionate, în contradictoriu cu pârâţii CGMB şi RA L. (introdusă în cauză, la cererea reclamanţilor, prin Încheierea din 24 septembrie 1996); s-a desfiinţat sentinţa şi s-a reţinut cauza pentru judecare de către această instanţă, fixându-se termen de judecată la 11 octombrie 1999.
Prin Decizia nr. 1400 din 29 noiembrie 1999 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă în Dosar nr. 5207/1999 s-a admis acţiunea astfel cum a fost formulată, fiind obligaţi pârâţii Consiliul Local al Municipiului Bucureşti şi RA L. să lase în deplină proprietate către reclamanţi imobilul în litigiu; s-a dispus judecarea pe cale separată a cererii reconvenţionale şi de intervenţie formulate de către pârâta RA L. Bucureşti.
Prin Decizia nr. 394 din 30 iunie 2000 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în Dosar nr. 1092/2000 s-a respins apelul declarat de RA L. împotriva hotărârii anterior menţionate.
Prin Decizia nr. 1901 din 3 aprilie 2001 pronunţată de ICCJ în Dosar nr. 5525/2000 s-au admis recursurile declarate de Municipiul Bucureşti, prin primar general şi RA L. împotriva deciziei de mai sus, care a fost casată iar cauza trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Prin Decizia civilă nr. 268 din 18 iunie 2002 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în Dosar nr. 4137/2001 s-au respins, ca nefondate, apelurile declarate de Municipiul Bucureşti, prin primar general şi RAAPPS (prin O.G. nr. 32/2002 s-a desfiinţat RA L., fiind introdusă în cauză în locul acesteia RAAPPS prin Încheierea din 30 aprilie 2002) împotriva Sentinţei civile nr. 1400/29 noiembrie 1999 a Tribunalului Bucureşti.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs Municipiul Bucureşti, prin primar general, precum şi Regia Autonomă „Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat”.
Recurentul-pârât Municipiul Bucureşti, prin primar, a arătat că imobilul în litigiu a intrat în proprietatea statului cu titlu valabil, prin efectul legii, respectiv, în temeiul Decretelor nr. 11/1951 şi nr. 218/1960, conforme normelor constituţionale de la acea dată.
Referitor la normele internaţionale în materie ratificate de România, în condiţiile în care nu se prevedea expres prioritatea acestora asupra legislaţiei interne şi nici nu exista un mecanism de obligare a statelor semnatare la respectarea clauzelor, titlul statului nu poate fi analizat din perspectiva acestora.
În atare situaţie nu există identitate între titularul dreptului real pretins şi persoana ce are calitate procesuală activă în cauză, astfel încât acţiunea în revendicare nu întruneşte condiţiile prevăzute de art. 480 C. civ.
Recurenta Regia Autonomă „Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat” a formulat următoarele critici:
I. Instanţa de apel a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti (art. 304 pct. 4 C. proc. civ.), în sensul că a ignorat că imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului prin Decretul nr. 712/1966, se află în domeniul privat al acestuia şi administrarea pârâtei conform legii, iar de la data contractului de vânzare-cumpărare ce a stat la baza admiterii acţiunii - 18 aprilie 1940 - au fost adoptate acte normative ce nu pot fi anulate de autoritatea judecătorească.
II. Hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată cu interpretarea şi aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), în sensul că reclamanţii nu au făcut dovada că au acceptat moştenirea, nu au făcut dovada cetăţeniei române, imobilul a intrat în proprietatea statului cu titlu valabil, face obiectul unui contract de închiriere între regie şi Ambasada Regatului Norvegiei la Bucureşti, având destinaţia de reşedinţă, iar potrivit art. 22 pct. 1 - 3 din Convenţia de la Viena din 15 aprilie 1961 ratificată de România, „localurile misiunii sunt inviolabile”.
De asemenea, potrivit art. 16 al Legii nr. 10/2001, în situaţia imobilelor ocupate de misiuni diplomatice, oficii consulare, precum şi de personalul de rang diplomatic, necesare activităţilor de interes public, foştilor proprietari li se acordă măsuri reparatorii prin echivalent.
Înalta Curte constată perimat recursul, în considerarea următoarelor argumente:
Recursurile declarate de Municipiul Bucureşti, prin primar, şi Regia Autonomă Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat împotriva Deciziei civile nr. 268 din 18 iunie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă au fost înregistrate pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală la data de 29 octombrie 2002, judecata cauzei fiind suspendată la data de 14 ianuarie 2004, în temeiul art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, dată de la care nici una din părţi nu a mai efectuat vreun act de procedură, lăsând în nelucrare pricina care, din oficiu, a fost repusă pe rol în vederea verificării subzistenţei temeiurilor măsurii suspendării, la data de 23 octombrie 2013, părţile fiind legal citate pentru termenul din 4 decembrie 2013.
Suspendarea cauzei a fost determinată de cererea formulată de reclamanţi în temeiul dispoziţiilor legale mai sus arătate, în vederea soluţionării Notificării nr. 10913 din 7 noiembrie 2001, având ca obiect imobilul în litigiu.
Din verificările efectuate, a rezultat că această notificare a fost soluţionată, de către RAAPPS prin Decizia nr. 72 din 24 februarie 2004, reclamanţii intrând în posesia bunului revendicat, conform procesului-verbal de punere în posesie din 12 martie 2004, ataşat în copie la dosarul cauzei.
Potrivit art. 248 alin. (1) C. proc. civ., incident în cauză, „orice cerere de chemare în judecată, contestaţie, apel, recurs, revizuire şi orice altă cerere de reformare sau de revocare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din vina părţii mai mult de un an”.
Perimării i s-a atribuit o natură juridică mixtă, în sensul că reprezintă atât o sancţiune procedurală pentru nerespectarea termenului prevăzut de lege, cât şi o prezumţie de desistare, dedusă din faptul nestăruinţei vreme îndelungată în judecată.
Reglementată ca o excepţie de procedură, în strânsă legătură cu respectarea regulilor privind judecata, excepţia de perimare este peremptorie, întrucât scopul admiterii sale este stingerea procesului în faza în care acesta se află şi este absolută, întrucât este reglementată de norme imperative, fiind prevăzută în interesul părţilor dar şi în interesul unei bune administrări a actului de justiţie.
Pentru a interveni însă perimarea, este necesar să se constate că lăsarea în nelucrare a procesului se datorează culpei părţii, ce nu a acţionat în acest scop, deşi avea posibilitatea să o facă, existând în acest sens o prezumţie simplă de culpă, dedusă din lipsa de stăruinţă în judecată în intervalul de timp reglementat de lege.
Suspendarea judecăţii întemeiată pe dispoziţiile art. 47 din Legea nr. 10/2001, şi-a produs efecte până când Decizia nr. 72 din 24 februarie 2004 emisă în aplicarea acestei legi a rămas irevocabilă, nefiind contestată de partea îndreptăţită la restituire. De la acest moment, suspendarea încetează, iar termenul de perimare îşi reia cursul său firesc.
Părţile implicate în judecarea procesului aveau obligaţia, în termenul de un an prevăzut de art. 248 alin. (1) C. proc. civ., de a încunoştinţa instanţa despre rămânerea irevocabilă a deciziei prin care a fost soluţionată, pe cale administrativă, cererea de restituire în natură a imobilului.
În speţă, însă, de la data dispariţiei cauzei de suspendare, respectiv 14 februarie 2004 şi până la data repunerii pe rol din oficiu şi anume 23 octombrie 2013, nici una din părţi nu a întrerupt cursul suspendării, învederând instanţei faptul că motivele pentru care s-a dispus suspendarea nu mai subzistă, astfel că recursul a fost lăsat, din culpa părţii, în nelucrare mai mult de un an de la încetarea cauzei de suspendare.
Cum perimarea este o sancţiune care operează de drept şi stinge procesul început, nu mai pot fi analizate concluziile recurentei care, vizând situaţia de fapt, a solicitat respingerea cererii introductive de instanţă ca rămasă fără obiect.
Faţă de cele ce preced, în baza art. 248 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte va constata perimate recursurile.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Constată perimate recursurile declarate de pârâţii Municipiul Bucureşti, prin primar general, şi Regia Autonomă - Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat, împotriva Deciziei nr. 268 din 18 iunie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 decembrie 2013.
Procesat de GGC - LM
| ← ICCJ. Decizia nr. 5631/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5633/2013. Civil → |
|---|
