ICCJ. Decizia nr. 5655/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5655/2013
Dosar nr. 7775/2/2012
Şedinţa publică din 5 decembrie 2013
Deliberând, în condiţiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursurilor de faţă;
Prin cererea înregistrată la 9 iulie 2008 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, reclamanta T.J. a formulat în contradictoriu cu pârâta Primăria municipiului Bucureşti prin primar general contestaţie împotriva Dispoziţiei din 10 iunie 2008 emisă de primarul general, solicitând restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 200 mp situat în Bucureşti, str. A., sector 1, iar în situaţia în care restituirea în natură nu este posibilă, să i se acorde măsuri reparatorii prin echivalent.
La data de 21 ianuarie 2009, reclamanta a formulat cerere completatoare, prin care a arătat că înţelege să cheme în judecată şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, pentru un capăt distinct de cerere având ca obiect constatarea nevalabilităţii titlului pârâtelor cu privire la imobilul în litigiu.
La termenul din 19 februarie 2009 a fost încuviinţată în principiu cererea de intervenţie în interes propriu formulată de numita V.O., aceasta având, alături de reclamantă, calitatea de moştenitoare a autorului comun, fostul proprietar.
După un prim ciclu procesual, în rejudecare cauza a fost înregistrată la data de 20 octombrie 2010 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. 26669/3/2008.
Prin Sentinţa civilă nr. 313 din 13 februarie 2012 Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins ca neîntemeiate excepţiile invocate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, a admis acţiunea şi cererea de intervenţie principală, a constatat nevalabilitatea titlului statului cu privire la imobilul situat în Bucureşti, str. A., sector 1, preluat conform Decretului nr. 74/1980 şi a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata despăgubirilor în sumă de 805.535 RON în favoarea reclamantei şi a intervenientei, pentru imobilul ce nu mai poate fi restituit în natură.
Din această sumă s-a dedus valoarea actualizată a despăgubirilor de 500 RON primite de autorul reclamantei la nivelul anului 1981 pentru teren.
În temeiul art. 274 C. proc. civ., pârâtul a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă, constând în onorariile experţilor.
Împotriva acestei sentinţe au formulat apel Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Municipiul Bucureşti prin Primarul General.
Prin Decizia civilă nr. 92A din 1 aprilie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, au fost admise apelurile, a fost schimbată în parte sentinţa civilă apelată în sensul că a fost respinsă acţiunea formulată de reclamanta T.J. şi cererea de intervenţie principală formulată în nume propriu de V.O. ca nefondate, a fost înlăturată obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată. S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.
Pentru a decide astfel, curtea de apel a reţinut că intimata T.J. a formulat contestaţie la Dispoziţia din 10 iunie 2008 a Primarului General al Primăriei Municipiului Bucureşti, pentru suprafaţa de 100 mp din Bucureşti, str. A., sector 1 întemeiată pe Legea nr. 10/2001 şi care a fost respinsă prin Sentinţa civilă nr. 476 din 3 aprilie 2009.
Curtea de Apel Bucureşti prin Decizia nr. 558/A din 5 noiembrie 2009, constatată că este vorba de o acţiune în revendicare şi pretenţii şi casează cauza cu trimitere spre rejudecare.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 3849 din 8 iunie 2010, respinge recursul împotriva deciziei Curţii de apel menţionate mai sus.
Reluând judecata după casare, tribunalul reţine pe de o parte nevalabilitatea titlului statului, iar pe de altă parte stabileşte despăgubiri la suma de 805.535 RON (din care scad cei 500 RON primiţi la expropriere) în baza unei expertize, despăgubiri la valoarea de circulaţie.
Tot probatoriul s-a făcut în temeiul Legii nr. 10/2001, deşi atât Curtea de Apel Bucureşti, cât şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie au stabilit că ne aflăm în cazul unei acţiuni în revendicare.
Or, sub acest aspect nu s-au făcut probatorii şi nu a fost stabilit dacă exproprierea s-a făcut cu respectarea legii, mai ales că s-a primit un preţ (la acea dată, tot pe criteriul valoric) şi nu s-a arătat convingerea că nu este o justă şi integrală acoperire a prejudiciului.
Aşa fiind, motivele de apel a ambelor apelante sunt admisibile numai în acest sens.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs atât reclamanta, cât şi intervenienta.
Deşi părţile au depus două cereri separate de recurs, motivele invocate sunt identice.
Astfel, recurentele au solicitat în principal casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecarea apelurilor, iar în subsidiar modificarea deciziei civile recurate în sensul respingerii ca nefondate a apelurilor formulate de pârâţi, cu consecinţa menţinerii sentinţei instanţei de fond.
În dezvoltarea motivelor de recurs reclamanta şi intervenienta au susţinut că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, caz de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Considerentele deciziei instanţei de apel sunt cel puţin insuficiente, dacă nu chiar lipsesc cu desăvârşire, pentru a justifica formarea convingerii instanţei de apel asupra apelurilor formulate. Aceasta echivalează cu o necercetare a fondului de către instanţa de apel, situaţie ce atrage casarea deciziei recurate şi prin raportare la dispoziţiile art. 312 alin. (3) C. proc. civ.
Recurentele au invocat şi lipsa de temei legal a hotărârii pronunţate în apel, ca urmare a încălcării de către instanţă a obligaţiei legale de motivare în drept a deciziei pronunţate, obligaţie prevăzută de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
O altă critică promovată prin motivele de recurs a fost subsumată dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinându-se că hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, dat fiind faptul că reclamanta şi intervenienta sunt moştenitoarele proprietarului imobilului care a fost preluat de Statul Român fără titlu valabil, că nevalabilitatea acestui titlu are drept consecinţă faptul că deţin un bun în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, cu toate consecinţele ce decurg de aici, inclusiv posibilitatea revendicării acestuia potrivit dreptului comun, că imobilul nu poate fi restituit în natură şi că, pentru acest motiv, se impune obligarea Statului Român la plata despăgubirilor constând în contravaloarea imobilului din care se vor deduce despăgubirile achitate autorului recurentelor.
Analizând recursurile în limitele criticilor formulate, ce pot fi circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acestea sunt fondate, urmând a fi admise, pentru considerentele ce succed :
Potrivit dispoziţiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.
Aceste argumente trebuie să se raporteze, pe de o parte, la susţinerile şi apărările făcute de părţi, iar pe de altă parte la dispoziţiile legale aplicabile.
Obligaţia judecătorului de a demonstra în scris de ce s-a oprit la soluţia dată, pentru ce a admis susţinerile unei părţi şi le-a înlăturat pe ale celeilalte, de ce a aplicat o normă de drept sau i-a dat o anumită interpretare este o obligaţie esenţială.
Motivarea se face în concret, simpla afirmaţie că un fapt rezultă din probele dosarului, fără a analiza aceste probe, constituind, în realitate, o nemotivare.
Nerespectarea obligaţiei de motivare conduce la pronunţarea unei hotărâri nelegale, ce se impune a fi desfiinţată.
Simplul fapt că instanţa de apel a reamintit hotărârile adoptate în speţă în ciclurile procesuale anterioare şi a redat argumentele pe care aceste hotărâri s-au întemeiat, nu putea să o scutească de obligaţia de a examina în concret problemele ridicate în apel, cu atât mai mult cu cât instanţele ale căror hotărâri au fost rezumate de curtea de apel au ajuns la concluzii radical diferite.
Instanţa de apel nu numai că a nu a răspuns criticilor formulate de pârâţi, ori argumentelor aduse de reclamantă prin întâmpinare, dar printr-o singură frază, insuficient de clară, a adoptat o soluţie radical diferită de cea din sentinţa instanţei de fond, respingând acţiunea introductivă fără nicio motivare.
O astfel de hotărâre face imposibilă exercitarea controlului judiciar de către instanţa de recurs, în sensul că nu poate fi analizată în niciun mod legalitatea deciziei recurate. Nemotivarea hotărârii echivalează cu necercetarea fondului pricinii.
Mai mult, în această situaţie, nu se poate stabili dacă cererile formulate de reclamantă şi de intervenientă au fost examinate în mod echitabil, cu respectarea drepturilor prevăzute de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. În acest sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 28 aprilie 2005 în cauza Albina împotriva României, M. Of. nr. 1049/25 noiembrie 2005).
Pentru toate aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile declarate de reclamanta T.J. şi de intervenienta în nume propriu V.O., va casa decizia atacată şi va trimite cauza spre rejudecarea apelurilor aceleiaşi instanţe.
Faţă de această împrejurare, Înalta Curte nu va mai fi analiza celelalte motive de recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de reclamanta T.J. şi de intervenienta în nume propriu V.O. împotriva Deciziei civile nr. 92A din 01 aprilie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează decizia atacată şi trimite cauza pentru rejudecarea apelurilor la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 decembrie 2013.
Procesat de GGC - AS
| ← ICCJ. Decizia nr. 5653/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5704/2013. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
