ICCJ. Decizia nr. 5646/2013. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5646/2013
Dosar nr. 6248/3/2008
Şedinţa publică din 5 decembrie 2013
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti la data de 06 iulie 2007, reclamanţii N.A., N.D. şi S.E.E. au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, solicitând instanţei să dispună obligarea pârâtului să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, sector 1, compus din teren în suprafaţă de 230 mp şi construcţiile existente pe acesta.
În motivarea cererii, s-a arătat că reclamanţii sunt moştenitorii legali şi testamentari ai autoarei N.S., că soţul acesteia a cumpărat terenul de la adresa de mai sus în anul 1939, iar ulterior a edificat o construcţie pe acel teren, că, în anul 1950, imobilul în litigiu a trecut în stăpânirea statului în mod abuziv, în baza Decretului nr. 92/1950, că preluarea de către stat s-a făcut fără titlu valabil şi că se impune, în urma comparării titlurilor de proprietate ale reclamanţilor şi pârâtului, a se da câştig de cauză celor dintâi, care au dobândit bunul de la un autor al cărui drept este preferabil.
Prin sentinţa civilă nr. 423 din 15 ianuarie 2008, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cererii în favoarea Tribunalului Bucureşti, raportat la valoarea declarată a imobilului.
La data de 15 aprilie 2008, acţiunea a fost precizată în sensul că se solicită compararea titlurilor reclamanţilor în contradictoriu şi cu pârâţii S.S., P.F.T.I. şi P.C.E., care au cumpărat imobilul în litigiu conform contractelor de vânzare - cumpărare din 1996 încheiate cu Primăria Municipiului Bucureşti prin mandatar SC H.N SA.
Prin sentinţa civilă nr. 715 din 19 mai 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis excepţia inadmisibilităţii şi a respins acţiunea ca inadmisibilă.
Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut că acţiunea în revendicare este formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 de moştenitorii fostului proprietar al imobilului naţionalizat fără titlu în baza Decretului nr. 92/1950, împotriva cumpărătorilor în temeiul Legii nr. 112/1995 şi împotriva Municipiului Bucureşti.
Cu privire la contractele de vânzare - cumpărare indicate mai sus, reclamanţii nu au solicitat declararea nulităţii absolute.
Prin Dispoziţia Primarului General al Municipiului Bucureşti din 17 iunie 1996 a fost anulată Dispoziţia din 09 martie 1995, prin care s-a dispus restituirea în natură a imobilului în cauză către N.S., autoarea reclamanţilor, ca urmare a Deciziei civile nr. 115 din 17 ianuarie 1996 a Curţii Supreme de Justiţie, ce a casat sentinţa civilă nr. 432/1994 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti şi Decizia civilă nr. 2074/1994 a Tribunalului Bucureşti.
Instanţa a constatat că nici reclamanţii şi nici autorul lor nu au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru acest imobil.
Astfel, tribunalul a apreciat că acţiunea în revendicare formulată este inadmisibilă, inclusiv în ipoteza în care aceasta este îndreptată împotriva cumpărătorului în temeiul Legii nr. 112/1995, faţă de dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, din care rezultă neîndoielnic că, pentru valorificarea dreptului de proprietate asupra unui imobil preluat de stat fără titlu, singura cale este cea dată de legea specială.
Tribunalul a reţinut şi că nu există o încălcare a dreptului de acces la o instanţă, astfel cum acesta este recunoscut prin art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, şi nici a art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie. De asemenea, că Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este în acelaşi sens, un alt argument fiind necesitatea protejării securităţii raporturilor juridice.
Reclamanţii au declarat apel, admis de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia civilă nr. 639 din 30 noiembrie 2009, instanţă care a desfiinţat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 1381 din 17 februarie 2011 a respins, ca nefondate, recursurile declarate în cauză de pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General, P.C.E., S.S. şi P.F.T.I. (a cărui calitate procesuală a fost preluată de P.C.E.), reţinând că atât timp cât reclamanţii au susţinut că au un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, că respingerea cererii în temeiul excepţiei de inadmisibilitate reprezintă o încălcare a art. 6 din aceeaşi convenţie şi că valorificarea dreptului lor de proprietate nu este una efectivă în procedura oferită de legea specială internă, invocând în acest sens jurisprudenţa C.E.D.O., în mod corect instanţa de apel a făcut aplicarea deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 şi a stabilit că reclamanţilor trebuie să li se asigure accesul la justiţie, dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.
Instanţa de recurs a mai reţinut, raportat la considerentele din Decizia nr. 33/2008 deduse din jurisprudenţa europeană, că exigenţele art. 1 din Protocolul nr. 1 şi principiul securităţii raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât şi în cel al cumpărătorului de bună-credinţă şi că în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absenţa unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă şi concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adiţional la Convenţie, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituţia României, prioritatea normei din Convenţie, care, fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, aşa cum se stabileşte prin art. 11 alin. (2) din Legea fundamentală. Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanţe între legea internă şi Convenţie, trebuie să se verifice pe fond dacă şi pârâtul în acţiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenţiei - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranţă legitimă în acelaşi sens, dedusă din dispoziţiile legii speciale, unită cu o jurisprudenţă constantă pe acest aspect - dacă acţiunea în revendicare împotriva terţului dobânditor de bună-credinţă poate fi admisă fără despăgubirea terţului la valoarea actuală de circulaţie a imobilului etc.
Înalta Curte a constatat că toate aceste aspecte nu au fost clarificate de prima instanţă, neanalizându-se în ce măsură, faţă de soluţiile pronunţate în litigiul anterior purtat de reclamanţi, concretizate în sentinţa civilă nr. 4322 din 27 aprilie 1994 a Judecătoriei sector 1 Bucureşti, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 2074 din 02 decembrie 1994 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, şi în Decizia nr. 115 din 17 ianuarie 1996 a Curţii Supreme de Justiţie pronunţată în soluţionarea recursului în anulare, reclamanţii au un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 adiţional la C.E.D.O. Tot astfel, instanţa nu a analizat dacă, la rândul lor, pârâţii - cumpărători ai apartamentelor în temeiul unor contracte de vânzare - cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 şi a căror anulare nu a fost solicitată de reclamanţi, nu sunt, la rândul lor, titularii unui bun în temeiul aceleiaşi norme europene.
În rejudecare, prin sentinţa civilă nr. 713 din 12 aprilie 2012, îndreptată prin încheierea din camera de consiliu din data de 18 mai 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active, precum şi acţiunea, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî în acest mod, instanţa de fond a reţinut, în ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active, că reclamanţii sunt moştenitorii lui N.S. (potrivit certificatului de moştenitor din 17 noiembrie 1998), căsătorită cu N.T., fostul proprietar al imobilului. Acesta a decedat, soţia supravieţuitoare având calitatea de moştenitor, calitate în care a efectuat demersul pentru redobândirea imobilului naţionalizat.
Tribunalul a apreciat că şi în lipsa unui certificat de moştenitor de pe urma defunctului N.T., din actele dosarului rezultă că N.S. a fost soţia acestuia şi, în această calitate, a promovat atât o acţiune în revendicare în 1994, dar şi cererea de despăgubiri în temeiul Legii nr. 112/1995.
Pe fondul cauzei s-a constatat că reclamanţii au formulat cererea de faţă abia în anul 2007, că nu au solicitat constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare opuse de pârâţii persoane fizice în termenul de 18 luni prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel că titlurile celor din urmă s-au consolidat prin trecerea timpului.
Tribunalul a apreciat că şi în ipoteza în care reclamanţii au obţinut anterior câştig de cauză într-o primă acţiune în revendicare, întrucât hotărârea a fost anulată, aceştia aveau obligaţia de a uza de procedurile prevăzute de lege pentru restituirea imobilelor preluate abuziv, respectiv Legea nr. 10/2001. Astfel, reclamanţii aveau posibilitatea de a formula notificare, însă din actele dosarului nu rezultă efectuarea acestui demers.
Chiar dacă s-ar proceda la compararea titlurilor părţilor, din perspectiva dreptului comun invocat de reclamanţi, pârâţii au câştig de cauză întrucât în privinţa acestora operează principiul proprietarului aparent - imobilul s-a dobândit printr-un act juridic cu titlu oneros, pârâţii fiind de bună-credinţă şi împărtăşind o eroare comună şi invincibilă cu privire la calitatea de proprietar a Statului Român.
Aşadar, buna-credinţă a părţilor la momentul cumpărării reprezintă un fapt juridic creator al unui drept de proprietate valabil, acesta fiind sensul dispoziţiilor art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Pârâţii deţin un „bun” în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, întrucât titlul lor de proprietate nu a fost atacat.
Reclamanţii N.A., N.D. şi S.E.E. au formulat apel, criticând sentinţa instanţei de fond pentru nelegalitate.
Au susţinut că soluţia respingerii acţiunii în revendicare pentru nerespectarea procedurilor stabilite prin Legea nr. 10/2001 contravine practicii instanţelor de control judiciar, jurisprudenţei C.E.D.O., dar şi prevederilor dreptului intern şi aduce atingeri dreptului reclamanţilor de acces la un tribunal imparţial, în sensul că încalcă art. 6 din Convenţie care garantează dreptul la un proces echitabil, precum şi art. 1 din Protocolul Adiţional la Convenţie cu privire la respectarea bunurilor dobândite legal (de exemplu, Hotărârea din 12 octombrie 2010, definitivă, în cauza Stoian împotriva României, în care situaţia este identică cu cea care formează obiectul prezentului dosar).
Citând jurisprudenţa C.E.D.O. în materie, reclamanţii au arătat că prin admiterea recursului în anulare - cale extraordinară de atac - şi anularea unei hotărâri definitive, Curtea Suprema de Justiţie, în cazul de faţă, a încălcat principiul securităţii raporturilor juridice şi, prin aceasta, dreptul reclamanţilor la un proces echitabil.
Apelanţii au mai arătat că în mod greşit instanţa de fond, după casare, a considerat că şi în situaţia în care s-ar proceda la compararea titlurilor părţilor, pârâţii ar avea câştig de cauză, deoarece prin aceasta se încalcă jurisprudenţa C.E.D.O., cât şi prevederile dreptului intern.
Curtea Europeană a afirmat deja în numeroase cauze că lipsirea de dreptul de proprietate cu privire la bunurile vândute de către stat unor terţi, combinată cu absenţa prelungită a dreptului la indemnizare la nivelul valorii bunurilor este incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1. Or, în prezent, nu există în dreptul intern o cale de atac eficace susceptibilă a oferi reclamanţilor o indemnizare pentru această lipsire de proprietate a lor.
Instanţa de fond nu a făcut referire la titlul iniţial al reclamanţilor din anul 1937 şi nici la faptul că aceştia au redobândit imobilul în litigiu printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, desfiinţată ulterior printr-o hotărâre a Curţii Supreme de Justiţie, cu încălcarea principiului securităţii raporturilor juridice.
Prin aceasta, instanţa de fond a făcut o interpretare greşită a Deciziei nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, întrucât trebuia să observe că există neconcordanţe între legea internă şi Convenţie şi să verifice cauza pe fond, dând preferinţă titlului mai vechi, respectiv titlului reclamanţilor.
Prin Decizia civilă nr. 160/ A din 29 aprilie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanţii-reclamanţi N.A., N.D. şi S.E.E.
În considerentele hotărârii, Curtea a reţinut, raportându-se la Decizia nr. 33/2008 pronunţată în recursul în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, că instanţa de fond, deşi în mod corect a reţinut ca premisă principiile statuate prin această decizie, nu a făcut aplicarea lor corectă, limitându-se să amintească că prin respectiva hotărâre instanţa supremă a stabilit că trebuie acordată prioritate Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, în conflictul dintre aceasta şi legea specială internă.
Or, această problemă de drept tranşată în recursul în interesul legii nu este aplicabilă în cauză, deoarece speţa nu ridică problema preferabilităţii reglementării internaţionale în faţa legii interne speciale, decât în măsura în care reclamantul s-ar putea prevala de un bun care să nu mai facă necesară recurgerea la procedura legii speciale şi astfel să nu mai fie în discuţie raportul dintre norma generală şi cea specială.
În cauză, reclamanţii au promovat o acţiune civilă, întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, prin care au solicitat, pe calea comparării titlurilor de proprietate, constatarea că titlul acestora este mai caracterizat.
Conform principiilor ce se degajă din jurisprudenţa C.E.D.O., cu referire şi recenta cauză Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, s-a constatat că reclamanţii nu deţin un bun şi un drept la restituirea în natură, astfel cum pretind pe calea acţiunii în revendicare, ci au un drept de creanţă (dreptul la despăgubiri) stabilit în procedura Legii nr. 10/2001 şi de natură să excludă incidenţa dreptului comun care să permită promovarea cu succes a acţiunii în revendicare.
Pe de altă parte, pârâţii persoane fizice justifică un titlu de proprietate, consolidat prin neatacarea contractului de vânzare-cumpărare încheiat, titlu şi drept ce pot fi astfel opuse oricărei persoane, inclusiv fostului proprietar. Faptul că legea specială a instituit un termen în care să fie contestată valabilitatea unor asemenea contracte corespunde nevoii de securitate şi stabilitate a raporturilor juridice, imperativ ce se degajă şi din jurisprudenţa C.E.D.O.
Instanţa de apel a considerat că nu poate fi reţinută ca argument în favoarea deţinerii unui bun de către reclamanţi împrejurarea conform căreia promovarea recursului în anulare şi anularea hotărârii irevocabile prin care s-a admis iniţial acţiunea în revendicare reprezintă o încălcare a principiului securităţii raporturilor juridice civile din perspectiva jurisprudenţei C.E.D.O., întrucât, deşi corectă, această ultimă hotărâre judecătorească se bucură de putere de lucru judecat şi nu a fost desfiinţată până în prezent.
Pe de altă parte, la dosar se află cererea formulată de reclamanţi cu privire la acordarea diferenţelor de despăgubiri băneşti pentru imobilul în litigiu, cerere ce este adresată Primăriei Municipiului Bucureşti şi este întemeiată pe pct. 43 din Legea nr. 247/2005, Titlul I. Ca urmare, nu se poate susţine că, în prezent, nu există în dreptul intern o cale efectivă pentru satisfacerea dreptului de creanţă pe care îl deţin reclamanţii.
Împotriva deciziei de mai sus au declarat recurs, în termen legal, reclamanţii, criticând-o potrivit dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor formulate, reclamanţii au susţinut că instanţa de apel nu a ţinut cont de hotărârile pronunţată în primul ciclu procesual.
De asemenea, au arătat că în mod greşit curtea a constatat că aceştia nu ar deţine un bun şi un drept la restituirea în natură, ci doar un drept de creanţă stabilit în procedura Legii nr. 10/2001, de natură să excludă incidenţa dreptului comun care să permită promovarea cu succes a acţiunii în revendicare.
Din actele dosarului rezultă că autoarea reclamanţilor a redobândit imobilul prin sentinţa civilă nr. 4322/1994 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, rămasă definitivă prin respingerea recursului declarat de C.L.M. Bucureşti prin Decizia civilă nr. 2074/1994 a Tribunalului Bucureşti.
Curtea Supremă de Justiţie, prin Decizia nr. 115/1996 pronunţată în urma recursului în anulare declarat de Procurorul General, a casat hotărârile menţionate mai sus şi a respins acţiunea formulată de autoarea Niga Sanda, pentru aplicarea greşită a legii.
Această ultimă decizie a Curţii Supreme de Justiţie a fost calificată de C.E.D.O., într-o altă speţă asemănătoare (cauza Stoian împotriva României), ca o decizie care a încălcat grav siguranţa raporturilor juridice şi care nu poate fi de ajuns pentru a legitima privarea de un bun dobândit în mod legal în urma unui litigiu civil soluţionat definitiv, în ciuda marjei de apreciere de care dispune statul în materie.
Instanţa de control european a analizat mai multe cauze ce ridicau probleme similare cu cea de faţă şi a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţie, din cauza repunerii în discuţie a unei soluţii date în mod definitiv într-un litigiu şi din pricina privării reclamanţilor de bunurile de care beneficiau la finalul procedurii, în urma unui recurs în anulare (cauzele Brumărescu, Blidaru şi Stoian împotriva României).
În speţă, aşadar, autoarea reclamanţilor, în urma sentinţei civile nr. 4322/1994 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă, a dobândit un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţie.
Este adevărat că imobilul în litigiu, în urma deciziei Curţii Supreme de Justiţie mai sus amintite, a reintrat în proprietatea statului şi că statul a stabilit despăgubiri pentru acest imobil, dar aceste despăgubiri calculate pentru două imobile de lux, între care şi cel de faţă, de aproximativ 20.000 dolari, nu au fost acordate, autoarea reclamanţilor contestând cuantumul lor.
După decesul acesteia, reclamanţii, în calitate de moştenitori, au solicitat recalcularea despăgubirilor în conformitate cu noile dispoziţii legale - Legea nr. 247/2005 şi, cu toate insistenţele, nu au primit nici până în prezent vreun răspuns.
Conform practicii C.E.D.O., lipsirea de dreptul de proprietate cu privire la bunurile vândute de către stat unor terţi, combinate cu absenţa prelungită a dreptului la indemnizare la nivelul valorii bunurilor este incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1. Aşa cum s-a dovedit şi în cazul reclamanţilor, nu există în România în dreptul intern o cale de atac eficace susceptibilă a oferi acestora o indemnizare pentru lipsirea de proprietatea lor.
Recurenţii au susţinut şi că instanţa de apel a făcut o interpretare greşită a Deciziei nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, întrucât trebuia să observe că există neconcordanţe între legea internă şi Convenţie, dând astfel preferinţă titlului mai vechi, respectiv titlului reclamanţilor. În cauză, curtea nici nu a făcut referire la titlul iniţial al reclamanţilor din anul 1937 şi nici la faptul că aceştia au redobândit imobilul în litigiu printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, desfiinţată ulterior cu încălcarea principiului securităţii raporturilor juridice.
Pe de altă parte, nu se poate pune problema despăgubirilor în speţă atât timp cât ele nu au fost acordate şi nu au fost stabilite corect, iar notificările şi adresele către organele competente au rămas fără răspuns. În plus, nu se poate aprecia că titlurile pârâţilor persoane fizice s-au consolidat prin neatacarea contractelor de vânzare-cumpărare în termenele stabilite de Legea nr. 10/2001, cât timp Primăria Municipiului Bucureşti nu le-a adus reclamanţilor la cunoştinţă că imobilul a fost vândut (acest lucru reclamanţii l-au aflat în timpul procesului, motiv pentru care au solicitat introducerea în cauză a acestor persoane), iar toate discuţiile se purtau în legătură cu cuantumul despăgubirilor.
Recurenţii au mai arătat că imobilul din Bucureşti, a fost restituit în urma notificărilor formulate în conformitate cu Legea nr. 10/2001, notificări care priveau şi imobilul de faţă, din Bucureşti.
Intimaţii nu au formulat întâmpinare.
Examinând recursul formulat, în raport de criticile menţionate, Înalta Curte apreciază că acesta este fondat pentru următoarele considerente:
Recurenţii au susţinut, în primul rând, că instanţa de apel ar fi nesocotit dispoziţiile din hotărârile pronunţate în primul ciclu procesual, respectiv Decizia civilă nr. 639 din 30 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, şi Decizia nr. 1381 din 17 februarie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. se referă doar la obligativitatea hotărârii din recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe, şi nu au în vedere îngrădirea atribuţiilor judecătorilor de fond prin măsurile impuse prin hotărârea din apel, în speţă de Curtea de Apel Bucureşti.
În cauză, prin Decizia civilă nr. 639 din 30 noiembrie 2009, instanţa de apel, în primul ciclu procesual, a admis apelul declarat de reclamanţi, a desfiinţat sentinţa primei instanţe, pronunţată cu privire la excepţia inadmisibilităţii acţiunii, şi a trimis cauza spre rejudecare.
Ulterior, instanţa de control judiciar a constatat că în mod corect instanţa de apel a făcut aplicarea deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 şi a stabilit că reclamanţilor trebuie să li se asigure accesul la justiţie, doar că aceeaşi instanţă nu a analizat, în raport de soluţiile pronunţate în litigiul anterior purtat de reclamanţi, concretizate în sentinţa civilă nr. 4322 din 27 aprilie 1994 a Judecătoriei sector 1 Bucureşti, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 2074 din 02 decembrie 1994 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, şi în Decizia nr. 115 din 17 ianuarie 1996 a Curţii Supreme de Justiţie pronunţată în soluţionarea recursului în anulare, dacă aceştia au un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 adiţional la C.E.D.O. ori dacă, la rândul lor, pârâţii - cumpărători ai apartamentelor în temeiul unor contracte de vânzare - cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 şi a căror anulare nu a fost solicitată de reclamanţi, nu sunt, la rândul lor, titularii unui bun în temeiul aceleiaşi norme europene.
Faţă de îndrumările date de instanţa de casare, instanţa de trimitere a constatat, în aplicarea deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, că şi în ipoteza în care reclamanţii au obţinut anterior câştig de cauză într-o primă acţiune în revendicare, întrucât hotărârea a fost anulată aceştia aveau obligaţia de a uza de procedurile prevăzute de Legea nr. 10/2001 pentru restituirea imobilelor preluate abuziv, însă nu au urmat această cale. Totodată, instanţa a reţinut că şi dacă s-ar proceda la compararea titlurilor părţilor, din perspectiva dreptului comun, pârâţii au câştig de cauză, în privinţa acestora operând principiul proprietarului aparent; pârâţii deţin un bun în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, întrucât titlul lor de proprietate nu a fost atacat (sentinţa civilă nr. 713 din 12 aprilie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă).
În apel, Curtea de Apel Bucureşti a considerat că promovarea recursului în anulare şi anularea hotărârii irevocabile, prin care a fost admisă iniţial acţiunea în revendicare formulată de reclamanţi, nu constituie o încălcare a principiului securităţii raporturilor juridice civile din perspectiva jurisprudenţei C.E.D.O., astfel că reclamanţi nu deţin un bun, ci doar un drept de creanţă (drept la despăgubiri) stabilit în procedura Legii nr. 10/2001 şi de natură să excludă incidenţa dreptului comun care să permită promovarea cu succes a acţiunii în revendicare. Pe de altă parte, pârâţii persoane fizice justifică un titlu de proprietate, consolidat prin neatacarea contractului de vânzare-cumpărare în procedura Legii nr. 10/2001(Decizia civilă nr. 160/ A din 29 aprilie 2013).
În consecinţă, Înalta Curte constată că în rejudecare instanţele de fond s-au preocupat a verifica dacă reclamanţii au un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 adiţional la C.E.D.O. ori dacă, la rândul lor, pârâţii - cumpărători ai apartamentelor în temeiul unor contracte de vânzare - cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, nu sunt, la rândul lor, titularii unui bun în temeiul aceleiaşi norme europene, conform îndrumărilor obligatorii ale instanţei de recurs, procedând astfel în sensul şi în limitele stabilite prin hotărârea instanţei superioare.
Prin urmare, nemulţumirea recurenţilor în legătură cu soluţia adoptată în interpretarea noţiunii de bun nu poate fi analizată din perspectiva încălcării dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., pentru considerentele deja expuse, urmând însă a se verifica această critică pe fondul recursului.
Cât priveşte compararea titlurilor exhibate de către părţi, se constată că, potrivit Deciziei nr. 33/2008, astfel cum a făcut trimitere la aceasta şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul soluţionat prin Decizia nr. 1381 din 17 februarie 2011, „nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie. Este însă necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia europeană a drepturilor omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice.”
Astfel, Înalta Curte va analiza, în concret, în cele ce urmează, în ce măsura fiecare dintre părţi se prevalează de un bun în sensul Convenţiei, urmând să tranşeze conflictul dintre cele două drepturi de proprietate egal protejate de Convenţie din prisma criteriilor şi standardului convenţional de protecţie instituit de art. 1 din Primul Protocol adiţional.
După cum rezultă din jurisprudenţa C.E.D.O. formată în interpretarea şi aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O., chiar în cauzele privind România soluţionate de instanţa europeană, un bun există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului (Hotărârea din 12 octombrie 2010 pronunţată în cauza Atanasiu ş.a. contra României, paragrafe 140 şi 143).
Or, asemenea hotărâre judecătorească există, reprezentată fiind de sentinţa civilă nr. 4322 din 27 aprilie 1994 a Judecătoriei sector 1 Bucureşti, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 2074 din 02 decembrie 1994 pronunţată de Tribunalul Bucureşti. secţia a III-a civilă, prin care s-a dispus obligarea Consiliului Local al Municipiului Bucureşti şi a SC H.N. SA de a-i lăsa autoarei N.S., în calitate de moştenitoare a fostului proprietar N.T., în deplină proprietate şi paşnică folosinţă imobilul din Bucureşti, sector 1.
Întrucât în mod irevocabil instanţele de judecată au statuat asupra restituirii imobilului în litigiu, dreptul de proprietate pe care reclamanţii îl exhibă în temeiul acestor hotărâri judecătoreşti constituie un bun actual în sensul art. 1 din Primul Protocol Adiţional.
Împrejurarea că sentinţa de mai sus a fost casată prin Decizia nr. 115 din 17 ianuarie 1996 a Curţii Supreme de Justiţie, pronunţată într-un recurs în anulare declarat de procurorul general, cu consecinţa respingerii cererii în revendicare, nu infirmă constatarea existenţei unui bun în patrimoniul reclamanţilor, ca succesori ai defunctei N.S., dimpotrivă, întăreşte această concluzie, prin prisma jurisprudenţei constante a C.E.D.O. privind înţelesul şi conţinutul noţiunii de bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 în situaţii identice celor din prezenta cauză.
Faptul că, ulterior, cu încălcarea art. 6 şi art. 1 din Primul Protocol adiţional, s-a ajuns la desfiinţarea unei hotărâri irevocabile care beneficia de autoritatea de lucru judecat şi la pronunţarea unei soluţii contrare celor reţinute anterior de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în mod definitiv şi irevocabil nu poate avea drept consecinţă, în opinia Înaltei Curţii, lipsirea reclamanţilor de efectele pe care acea decizie le-a produs mai ales în planul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
În hotărârea din data de 28 octombrie 1999 pronunţată în cauza Brumărescu împotriva României (publicată în M. Of. nr. 414/2000), s-a apreciat că hotărârea Curţii Supreme de Justiţie pronunţată asupra unui recurs în anulare, prin care s-a anulat o hotărâre judecătorească definitivă, prin care imobilul îi fusese atribuit proprietarului deposedat de stat anterior anului 1989, hotărâre ce fusese deja executată - reclamantul fiind recunoscut de către stat drept proprietar al imobilului pentru o perioadă de 2 ani - constituie atât o lipsire de proprietate, ce nu a fost justificată de o cauză de utilitate publică şi nici nu a fost însoţită de despăgubiri corespunzătoare, cât şi o afectare a principiului securităţii raporturilor juridice.
Un raţionament asemănător a fost făcut de către instanţa europeană chiar în situaţia unui cumpărător în baza Legii nr. 112/1995, al cărui drept de proprietate fusese recunoscut irevocabil de instanţele judecătoreşti, care îi reţinuseră buna-credinţă în cumpărarea bunului, de care, însă, a fost deposedat ulterior, printr-o decizie a Curţii Supreme de Justiţie în urma exercitării recursului în anulare (Hotărârea din 19 octombrie 2006 pronunţată în cauza Raicu contra României, publicată în M. Of. nr. 597/2007).
În aceste condiţii, reclamanţii din prezenta cauză au un bun în sensul Convenţiei, de care au fost lipsiţi prin anularea hotărârii judecătoreşti definitive şi irevocabile, iar privarea de bun nu poate fi compensată decât prin restituirea în natură a bunului, în cadrul procesual creat prin cererea în revendicare, pentru argumentele ce se succed.
În privinţa titlurilor de proprietate opuse de pârâţi, Înalta Curte reţine că sunt reprezentate de contractele de vânzare cumpărare din 1996 încheiate cu Primăria Municipiului Bucureşti prin mandatar SC H.N. SA, care se bucură de prezumţia de validitate şi legalitate, nefiind desfiinţate prin nicio cerere de chemare în judecată.
Imobilul în litigiu a fost dobândit de pârâţii persoane fizice prin acte juridice cu titlu oneros, buna lor credinţă la data încheierii convenţiilor de vânzare cumpărare cu statul nefiind contestată de reclamanţii. Drept consecinţă, faptul juridic menţionat este creator al unui drept de proprietate valabil, acesta fiind sensul dispoziţiilor art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Prin urmare, şi pârâţii deţin un bun în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, întrucât titlul lor de proprietate nu a fost atacat.
În acest context, Înalta Curte, fâcând aplicarea Deciziei nr. 33/2008, respectiv a jurisprudenţei actuale a C.E.D.O., apreciază că restituirea în natură se impune drept unică măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin vânzarea imobilului reclamanţilor către chiriaşii cumpărători pârâţi S.S., P.F.T.I. şi P.C.E., vânzare ce reprezintă o ingerinţă în dreptul de proprietate al recurenţilor, ingerinţă lipsită de bază legală, constatare ce interesează cererea în revendicare prin prisma argumentelor din prezenta hotărâre.
C.E.D.O. a statuat că, în ipoteza în care pârâtul din acţiunea în revendicare deţine un bun în sensul Convenţiei, respectiv un contract de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, neanulat, acesta are posibilitatea dezdăunării sale integrale, proporţionale, prin efectul exercitării acţiunii în evicţiune, evicţiune intervenită, în speţă, ca urmare a admiterii prezentei cererii în revendicare, neexercitarea acesteia constituind un caz de neepuizare a căilor de atac interne, în sensul art. 35 din Convenţie, ca o condiţie de a te plânge Curţii pentru o pretinsă încălcare a dreptului de proprietate (a se vedea cauza Tudor şi Tudor contra României: referitor la pretinsa încălcare a articolului 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie).
Analizând doctrina şi jurisprudenţa interne în materie, Curtea Europeană a reţinut, în cauza menţionată, caracterul concret, eficient şi accesibil al acţiunii în garanţie pentru evicţiune. De menţionat că instanţa de contencios european a avut în vedere implicit atât sistemul reparator instituit de legea specială, cât şi dreptul comun, constatând că persoana interesată poate obţine cel puţin preţul plătit reactualizat sau chiar o despăgubire la valoarea de piaţă, dar şi plata îmbunătăţirilor aduse bunului. Curtea a făcut distincţie între prezenta cauză şi cauza Pincova şi Pinc împotriva Republicii Cehia, în care fusese restituit doar preţul plătit, apreciind că despăgubirile acordate de statul român sunt semnificativ mai mari), astfel încât privarea de proprietate pe care o suportă terţul de bună-credinţă, aflat în posesia unui bun, în sensul Convenţiei, va putea fi acoperită în mod proporţional.
Aşadar, pârâţii au la dispoziţie şi prevederile Legii nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 1/2009 referitoare la posibilitatea obţinerii preţului de piaţă al apartamentului, dispoziţii legale care asigură o posibilitate efectivă de reparare a prejudiciului suferit.
Împrejurarea că recurenţii ar avea posibilitatea să-şi valorifice dreptul invocat în conformitate cu Legea nr. 10/2001, să obţină astfel valoarea de piaţă corespunzătoare a imobilului, stabilită conform standardelor internaţionale de evaluare, nu se constituie într-un argument de natură a atrage respingerea pretenţiilor lor, în lipsa unor măsuri cu caracter concret, eficient şi accesibil în legislaţia internă ce ar fi putut fi acordate până la acest moment.
Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte apreciază că hotărârea instanţei de apel este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii în materie, astfel încât, conform art. 304 pct. 9 C. proc. civ. raportat la dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul declarat de N.A., N.D. şi S.E.E. împotriva Deciziei civile nr. 160/ A din 29 aprilie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, va modifica decizia atacată, în sensul că, potrivit art. 296 C. proc. civ., va admite apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei civile nr. 713 din 12 aprilie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, va schimba în parte sentinţa şi va admite acţiunea în revendicare formulată de aceştia împotriva pârâţilor, va obliga pârâţii să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în sector 1 Bucureşti, compus din teren şi construcţie.
Vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei privind respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanţii N.A., N.D. şi S.E.E. împotriva Deciziei civile nr. 160/ A din 29 aprilie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Modifică decizia atacată, în sensul că admite apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei civile nr. 713 din 12 aprilie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Schimbă în parte sentinţa, în sensul că admite acţiunea formulată de reclamanţii N.A., N.D. şi S.E.E. împotriva pârâţilor Municipiul Bucureşti prin Primar General, S.S., P.F.T.I. şi P.C.E.
Obligă pârâţii să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în sector 1 Bucureşti, compus din teren şi construcţie.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 decembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5763/2013. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5653/2013. Civil → |
|---|
