ICCJ. Decizia nr. 5623/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5623/2013
Dosar nr. 4353/2/2012
Şedinţa publică din 4 decembrie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 28 februarie 2007 pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. 7233/3/2007, reclamanta C.C.I. a Municipiului Bucureşti (în continuare C.C.I.B.) a chemat în judecată pe pârâta SC R.G. SA, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să o oblige pe pârâtă să îi lase în deplină proprietate şi posesie imobilul (format din construcţie şi teren), situat în Bucureşti, sector 3; de asemenea, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că prin actul de vânzare-cumpărare din 21 decembrie 1943 a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în prezent în Bucureşti, sector 3, în suprafaţă totală de 1.880 mp, drept de proprietate care a fost transcris în C.F. Prin Decretul nr. 74/1949, patrimoniul C.C.I.B., din care făcea parte şi imobilul sus-menţionat, a fost naţionalizat, revenind fostului Minister al Comerţului şi Administraţiei.
Prin Decizia nr. 1158 din 2 noiembrie 2000, devenită irevocabilă, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis acţiunea formulată de C.C.I.B. în contradictoriu cu Statul Român, reprezentat prin M.F.P. şi SC S. SA, obligându-i pe aceştia să lase reclamantei în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în sector 3, compus din două clădiri şi teren în suprafaţă de 1.880 mp, cât a rezultat în urma măsurătorilor. La data de 27 martie 2006, între reprezentanţii C.C.I.B. şi cei al Primăriei Sectorului 3 Bucureşti, a fost încheiat Protocolul de predare-primire a imobilului menţionat mai sus.
Însă, cu ocazia punerii în executare a hotărârii judecătoreşti de restituire, s-a constatat că, pentru o parte de imobil, respectiv un corp de clădire şi o suprafaţă de teren de 623 mp, SC R.G. SA pretinde un drept de proprietate în baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate din data de 9 septembrie 1993, terenul şi corpul de clădire fiind în posesia acesteia.
A mai arătat reclamanta că are calitatea de proprietar neposesor şi că, aşa cum s-a statuat în mod irevocabil prin Decizia nr. 3108 din 28 aprilie 2004, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. 4722/2001 (prin care a devenit irevocabilă Decizia nr. 1158 din 2 noiembrie 2000 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin care s-a dispus restituirea către C.C.I.B. a întregului imobil situat la adresa menţionată), a deţinut dreptul de proprietate asupra acestui imobil în mod constant, de la momentul dobândirii sale în anul 1943, până în prezent.
Pentru a ajunge la această concluzie, instanţa supremă a reţinut în mod irevocabil faptul că imobilul a trecut în proprietatea statului fără titlu valabil, motiv pentru care statul român nu putea avea o altă calitate decât aceea de detentor precar.
Reclamanta a susţinut că deţine un titlu de proprietate asupra terenului şi construcţiilor, în vreme ce SC R.G. SA, deţine un titlu numai asupra terenului, nu şi asupra corpului de clădire, titlul de proprietate exhibat de către pârâtă fiind reprezentat de certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor emis de Ministerul Industriilor din data de 9 septembrie 1993, care se referă exclusiv la suprafaţa de teren de 623 mp.
Cu referire la calitatea procesuală activă, reclamanta a arătat că este succesoarea C.C.M.B. înfiinţată în anul 1868 ca o asociaţie a comercianţilor din Bucureşti şi proprietara de drept a imobilului care face obiectul prezentului litigiu.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile Constituţiei României, republicată, C. civ., C. proc. civ. şi H.G. nr. 834/1991.
La data de 12 aprilie 2007, pârâta a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, iar la 13 aprilie 2007 reclamanta a formulat, în temeiul art. 132 C. proc. civ., o cerere modificatoare, solicitând introducerea în cauză în calitate de pârâtă a SC R.H. SA.
La data de 7 septembrie 2007, această pârâtă a formulat întâmpinare prin care invocat excepţia de nelegalitate a art. 2 alin. (2) şi art. 3 din H.G. nr. 709 din 12 iulie 2005 şi excepţia lipsei calităţii procesuale active; pe fond, pârâta a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.
Cu referire la susţinerea reclamantei în sensul că a deţinut în mod continuu imobilul revendicat, de la dobândirea lui, în anul 1943 şi până în prezent, a arătat că această este nefondată, întrucât imobilul a fost preluat în proprietatea statului cu titlu valabil, în baza Decretului nr. 74/1949.
De asemenea, pârâta a invocat inopozabilitatea Deciziei nr. 1158 din 2 noiembrie 2002 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin care s-a admis acţiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu Statul Român prin M.F.P. şi SC S. SA şi au fost obligaţi pârâţii să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul din, sector 3.
La aceeaşi dată, pârâta SC R.H. SA a formulat cerere de chemare în garanţie a A.V.A.S. şi a S.I.F. M. SA pentru ca în cazul în care s-ar admite acţiunea principală şi ar fi obligată să-i lase reclamantei în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, sector 3, să fie obligate, în solidar, la plata sumei de 1.000.000 euro, echivalent în lei la cursul B.N.R. din ziua plăţii, cu titlu de daune, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii de chemare în garanţie a arătat că, în baza contractelor de vânzare-cumpărare de acţiuni din 10 februarie 1995, încheiate cu F.P.S. şi din 14 februarie 1995 încheiat cu F.P.P. IV M., Asociaţia Salariaţilor şi membrilor conducerii pentru privatizarea SC C. SA, persoană juridică de drept privat, a cumpărat acţiunile emise de stat, repartizate la cele două fonduri, ca urmare a înfiinţării, în baza H.G. nr. 1213/1990 şi H.G. nr. 215/1990, a SC C. SA.
La data de 28 septembrie 2007, chemata în garanţie S.I.F. M. SA a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în garanţie.
Pe fond, a arătat că problema retrocedărilor de orice natură a fost reglementată prin Legea nr. 99/1999, în art. 324 din cap. V1: „Situaţia unor imobile deţine de societăţile comerciale care face obiectul privatizării".
In drept, au fost invocate dispoziţiile art. 60 - 61 şi art. 115-118 din C. proc. civ. art. 3 şi art. 32 indice 4 din Legea nr. 99/1999, art. 20 din Legea nr. 15/1990.
La data de 26 octombrie 2007 a formulat întâmpinare şi chemata în garanţie A.V.A.S., solicitând, în principal, respingerea acţiunii în revendicare, ca nefondată, şi a cererii de chemare în garanţie, ca rămasă fără obiect, iar, în subsidiar, respingerea faţă de aceasta a cererii de chemare în garanţie.
La data de 2 noiembrie 2007 a formulat cerere de intervenţie în interes propriu A.A.H. SA care a fost respinsă de instanţă pentru considerentele expuse în încheierea de şedinţă de la acea dată.
Prin sentinţa civilă nr. 1391 din 09 noiembrie 2007, pronunţată de Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, în Dosarul nr. 7233/3/2007, a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale active şi, în consecinţă, a fost respinsă acţiunea formulată de reclamanta C.C.I.M.B., în contradictoriu cu pârâta SC R.H. SA, ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă; cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta SC R.H. SA, în contradictoriu cu chematele în garanţie A.V.A.S. şi a S.I.F. M. SA, a fost respinsă ca rămasă fără interes.
Apelul declarat împotriva acestei sentinţe de apelanta-reclamantă a fost respins, ca nefondat, prin Decizia civilă nr. 781 din 31 octombrie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
În această fază procesuală s-a luat act de modificarea denumirii intimatei-pârâte din SC R.H. SA în SC R.G. SA, în temeiul încheierii din 04 martie 2008, pronunţate de Tribunalul bucureşti în Dosarul nr. 88377/2008 şi a certificatului de înregistrare menţiuni eliberat la data de 26 martie 2008 de O.R.C. de pe lângă Tribunalul Bucureşti.
Prin Decizia civilă nr. 2552 din 27 aprilie 2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi proprietate intelectuală, a fost admis recursul declarat de reclamanta C.C.I. a Municipiului Bucureşti împotriva deciziei Curţii de Apel Bucureşti; în consecinţă, a fost casată decizia recurată, a fost admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei civile nr. 1391 din 9 noiembrie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, care a fost desfiinţată şi s-a dispus trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleaşi instanţe.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de recurs a reţinut că în considerentele Deciziei nr. 3108 din 28 aprilie 2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă, s-a statuat, cu putere de lucru judecat, că imobilul situat în Bucureşti, sector 3 „a intrat în mod legal în patrimoniul C.C.I.M.B. şi, ulterior, a fost preluat abuziv de stat în temeiul Decretului nr. 74/1949".
În aceleaşi considerente, se vorbeşte despre actul prin care reclamanta din acel litigiu - C.C.I. a României - a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului din, sector 3, respectiv, contractul de vânzare-cumpărare din 21 decembrie 1943. Or, în temeiul acestui contract, a cumpărat C.C.I. din Bucureşti, iar nu C.C.I. a României.
Mai mult, faptul că reclamanta din prezentul litigiu, şi nu C.C.I. a României, este recunoscută drept proprietară a imobilului ce a format obiectul dosarului finalizat prin Decizia nr. 3108/2004, rezultă şi din protocolul de predare-primire a acestui imobil, încheiat între Consiliul Local Sector 3 Bucureşti şi C.C.I.M.B.
Pe de altă parte, prin Decizia nr. 4388 din 5 mai 2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a stabilit, pornind tot de la nesocotirea Deciziei nr. 3108/2004, faptul că se impune admiterea recursului declarat de C.C.I. a României şi a Municipiului Bucureşti şi continuat de C.C.I.M.B., întrucât în mod nelegal instanţele inferioare consideraseră că această parte nu are calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001.
Împrejurarea că prin H.G. nr. 1187 din 4 octombrie 2007 a fost abrogat art. 2 din H.G. nr. 709/2005 privind recunoaşterea înfiinţării C.C.I.M.B., nu poate conduce la concluzia lipsei de calitate procesuală a reclamantei în acţiunea în revendicare a imobilului în litigiu, câtă vreme acest imobil nu a fost dobândit în temeiul Statutului Camerei adoptat de Adunarea generală a comercianţilor din 15 aprilie 2005. Prin Decretul nr. 74/1949 au fost desfiinţate camerele de comerţ şi industrie, cu excepţia C.C.I. Bucureşti, parte în contractul de vânzare-cumpărare din 21 decembrie 1943. Or, din succesiunea actelor normative adoptate în privinţa acestei persoane juridice rezultă că reclamanta este continuatoarea C.C.I.M.B., înfiinţată în anul 1868.
Cauza a fost astfel înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, spre rejudecare, la data de 20 mai 2010, sub nr. 7233/3/2007.
Prin sentinţa civilă nr. 1723 din 12 octombrie 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins acţiunea principală formulată de reclamanta C.C.I., în contradictoriu cu pârâta SC R.G. SA, ca neîntemeiată; cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtă împotriva chematelor în garanţie A.V.A.S., şi S.I.F. M. SA, a fost respinsă, ca rămasă fără obiect.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 1158 din 2 noiembrie 2000 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, rămasă definitivă şi irevocabilă, a fost admisă acţiunea în revendicare formulată de reclamanta C.C.I. a României împotriva pârâţilor Statul Român, reprezentat de M.F.P., şi SC S. SA, dispunându-se obligarea pârâţilor să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie reclamantei imobilul situat în Bucureşti, sector 2 compus din două clădiri şi teren în suprafaţă de 1.880 mp.
În considerentele acestei decizii s-a reţinut că reclamanta a făcut dovada că imobilul pe care îl revendică a trecut în proprietatea statului fără titlu şi pe cale de consecinţă şi a detenţiei precare pe care acesta a exercitat-o asupra imobilului, astfel că titlul de proprietate al reclamantei este mai bine caracterizat, motiv pentru care a fost apreciat ca având preferinţă în cadrul acţiunii în revendicare. De asemenea, s-a mai reţinut că reclamanta a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat (teren şi construcţie) prin actul de vânzare cumpărare autentificat din 1943 precum şi a împrejurării că a fost deposedată abuziv prin Decretul nr. 74/1949.
Sub aspectul modalităţii de preluare a acestui bun în proprietatea statului, s-a apreciat că Statul Român l-a deţinut fără un titlu valabil, măsura trecerii în proprietatea acestuia realizându-se în contradicţie flagrantă cu dispoziţiile art. 480-481 C. civ., astfel că şi transmisiunile ulterioare ale bunului către alte persoane juridice sunt afectate de acest viciu.
Prin urmare, faţă de considerentele avute în vedere de instanţă la momentul soluţionării anterioarei acţiuni în revendicare, prin sentinţa civilă nr. 1158 din 2 noiembrie 2000 şi care se impun cu putere de lucru judecat dar şi dezlegările obligatorii în privinţa legitimării procesuale active a reclamantei, ale instanţei de recurs cuprinse în Decizia nr. 2552 din 27 aprilie 2010, obligatorii, conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ., tribunalul a apreciat că reclamanta a făcut dovada calităţii sale procesuale în cauză.
Prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din 09 septembrie 1993 eliberat de Ministerul Industriilor, a fost trecută în proprietatea pârâtei (la acel moment SC C. SA) suprafaţa de teren de 645,42 mp şi patru corpuri de clădire aflate pe acesta, dreptul de proprietate al pârâtei fiind intabulat în C.F. a localităţii Bucureşti - sector 3, la data de 15 decembrie 2000.
Pe baza raportului de expertiză tehnică topografică efectuat în cauză de expert C.V., tribunalul a reţinut că în suprafaţa de teren ce face obiect al certificatului de atestare a dreptului de proprietate anterior menţionat este inclusă şi suprafaţa de teren de 1.880 mp restituită conform sentinţei civile nr. 1158 din 2 noiembrie 2000 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Tribunalul a procedat la compararea titlurilor exhibate de fiecare dintre acestea, care provin de la autori diferiţi, reţinând că analiza drepturilor autorilor părţilor nu poate fi realizată fără a se avea în vedere sentinţa civilă nr. 1158 din 2 noiembrie 2000 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, faptul că titlul de proprietate invocat de pârâtă nu a fost contestat şi principiul respectării securităţii circuitului civil. Aşa fiind, în cauza dedusă judecăţii, tribunalul a constatat că atât reclamanta, cât şi pârâta deţin fiecare un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În ceea ce o priveşte pe reclamantă prima instanţă a reţinut că aceasta se prevalează de un bun, întrucât printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, respectiv sentinţa civilă nr. 1158 din 2 noiembrie 2000 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, devenită irevocabilă, dreptul său de proprietate a fost confirmat, dispunându-se restituirea imobilului în sarcina pârâţilor din acea cauză, Statul Român, reprezentat de M.F.P. şi SC S. SA.
Referitor la pârâta SC R.H. SA (fostă SC C. SA) tribunalul a constatat că şi aceasta beneficiază de un bun, de o speranţă legitimă de a-l păstra în sensul avut în vedere de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, care rezultă din faptul că valabilitatea titlului său de proprietate, reprezentat de certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din 09 septembrie 1993 eliberat de Ministerul Industriilor, nu a fost pusă în discuţie, acest titlu nefiind contestat.
Tribunalul a apreciat că are preferinţă titlul exhibat de pârâtă, întrucât, în circumstanţele concrete ale speţei, lipsirea acesteia de dreptul de proprietate ar veni în contradicţie cu imperativul respectării principiului securităţii raporturilor juridice.
În ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtă, tribunalul a avut în vedere că potrivit disp. art. 60 alin. (1) C. proc. civ., partea poate să cheme în garanţie o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul când ar cădea în pretenţiuni cu o cerere în garanţie sau în despăgubire . Cum cererea de chemare în judecată formulată împotriva pârâtei a fost respinsă, ca neîntemeiată, tribunalul a apreciat că cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtă a rămas fără obiect.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta C.C.I.M.B., solicitând schimbarea în tot a hotărârii apelate, iar pe fond admiterea acţiunii, astfel cum a fost formulată.
Intimata pârâtă SC R.G. SA a formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului formulat de C.C.I.M.B., ca nefondat.
Prin Decizia civilă nr. 389/ A din 01 noiembrie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă Camera de Comerţ şi Industrie a Municipiului Bucureşti, împotriva sentinţei civile nr. 1723 din 12 octombrie 2011, pronunţată de Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata pârâtă SC R.G. SA şi cu intimaţii-chemaţi în garanţie A.V.A.S. şi S.I.F. M. SA, reţinând următoarele:
În lipsa unei reglementări exprese în C. civ. a acţiunii în revendicare, practica judecătorească şi doctrina juridică au cristalizat o teorie a revendicării în criterii precise, aplicate în mod constant şi unitar. Tribunalul, în cauza de faţă, reţinând că imobilul în litigiu este un imobil preluat de stat în perioada regimului politic comunist, în mod corect a avut în vedere la pronunţarea soluţiei împrejurările în care părţile s-ar putea prevala de un „bun” în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului - aplicarea regulilor de comparare şi preferabilitate a titlurilor exhibate de reclamantă şi pârâtă, specifice dreptului comun, neputându-se realiza cu ignorarea acestor situaţii aparte şi a consecinţelor lor juridice derivate din preluarea abuzivă de către statul român a unor imobile aparţinând particularilor între 6 martie 1945 şi 22 decembrie 1989.
Pe de altă parte, trebuie reţinut că prezenta acţiune în revendicare privind un imobil preluat abuziv a fost promovată la data de 28 februarie 2007, moment la care era în vigoare o lege specială de reparaţie, respectiv, Legea nr. 10/2001.
În legătură cu raportul dintre această reglementare şi dreptul comun, prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, s-a statuat că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ., căci ar însemna să se încalce principiul specialia generalibus derogant.
Prin aceeaşi decizie în interesul legii mai sus arătată, Înalta Curte a sesizat însă faptul că în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absenţa unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă şi concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adiţional la Convenţie, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituţia României, prioritatea normei din Convenţie, care, fiind ratificată prin Legea nr. 33/1994, face parte din dreptul intern, aşa cum se stabileşte prin art. 11 alin. (2) din Legea fundamentală.
Înalta Curte a reţinut astfel că nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.
În conformitate cu considerentele aceleiaşi Decizii nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, instanţele sesizate cu asemenea litigii urmează a avea în vedere, „în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia europeană a drepturilor omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice” - Curtea reţinând deci că nu mai poate reprezenta criteriu de analiză al acţiunii în revendicare promovate în speţă compararea titlurilor din perspectiva regulilor clasice prevăzute de art. 480 C. civ.
Cercetând în acest context în ce măsură părţile puteau invoca împrejurarea că deţin un bun actual în sensul Articolului 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţie, trebuie să se ţină seama că p rincipiul în acest domeniu, astfel cum se desprinde din jurisprudenţa Curţii Europene este acela că speranţa de a vedea renăscută supravieţuirea unui vechi drept de proprietate care este de mult timp imposibil de exercitat în mod efectiv nu poate fi considerată ca un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
De altfel, instanţa europeană a considerat că, în măsura în care cel interesat nu îndeplineşte condiţiile esenţiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului sub regimul politic anterior, există o diferenţă evidentă între „simpla speranţă de restituire”, oricât ar fi ea de îndreptăţită din punct de vedere moral, şi o „speranţă legitimă”, de natură mult mai concretă, bazată pe o dispoziţie legală sau pe o decizie judiciară (Hotărârea în cauza Kopecky contra Slovaciei din 28 septembrie 2004).
În consecinţă, instanţa de apel a înlăturat susţinerea apelantei-reclamante referitoare la faptul că, prin specificul speţei, tribunalul ar fi trebuit să pornească în analiza sa de legalitate de la existenţa dreptului de proprietate în patrimoniul C.C.I.M.B. în mod continuu, de la data dobândirii acestuia, în anul 1943.
A reţinut, de asemenea, curtea de apel că prin sentinţa civilă nr. 1158 din 2 noiembrie 2000, rămasă definitivă în anul 2001 (prin Decizia civilă nr. 375 din 25 iunie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă) şi, ulterior, irevocabilă (prin Decizia civilă nr. 3108 din 28 aprilie 2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă), Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis acţiunea formulată de reclamanta din speţă, formulată în contradictoriu cu Statul Român, reprezentat prin M.F.P., şi SC S. SA, obligându-i pe aceştia să îi lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în, sector 3, compus din două clădiri şi teren în suprafaţă de 1.880 mp.
În considerentele acestei hotărâri judecătoreşti s-a reţinut că Statul Român a preluat şi a deţinut respectivul imobil fără titlu valabil, fiind combătute apărările intimatei-pârâte care a susţinut că Decretul nr. 74/1949, justifica preluarea imobilului de către stat.
Referitor la inopozabilitatea acestei decizii, invocată de pârâtă, curtea de apel a apreciat că, deşi o asemenea hotărâre judecătorească produce efecte, fără îndoială, numai între părţile litigante, modificând doar situaţia juridică dintre acestea prin aplicarea unor norme legale în raport de împrejurările de fapt existente, fără a da naştere la drepturi sau obligaţii în beneficiul sau în sarcina terţilor care nu au fost atraşi în proces, hotărârea poate fi totuşi invocată ca mijloc de dovadă, iar ceea ce se invocă într-o acţiune în revendicare de drept comun, cum este acţiunea de faţă, nu este caracterul absolut al titlului ci prezumţia de proprietate decurgând din existenţa sa.
În plus, efectul pozitiv al acestei hotărârii definitive şi irevocabile - în sensul că ce s-a tranşat deja jurisdicţional reprezintă realitatea raportului de drept adus în faţa instanţei - se impune noii situaţii litigioase deduse judecăţii, aspectul nevalabilităţii titlului statului intrând în puterea lucrului judecat, cum corect a reţinut şi prima instanţă.
Analizând relevanţa hotărârii prin prisma jurisprudenţei C.E.D.O., s-a arătat că, pentru a exista o protecţie a unui drept subiectiv al persoanei îndreptăţite în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţie, este necesar, să fie vorba de un bun actual al acesteia, aflat în patrimoniul său, calitatea de titular al dreptului fiindu-i recunoscută printr-o hotărâre judecătorească sau pe calea unor măsuri legislative de restituire, concretizând în patrimoniul părţii, existenţa unei speranţe legitime de redobândire a bunului în materialitatea sa.
Cu referire la acest aspect, în Hotărârea pilot pronunţată în cauza Atanasiu şi alţii contra României din 12 octombrie 2010, Curtea Europeană a reţinut că (…) un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la „bunurile” sale în sensul acestei prevederi. Noţiunea de „bunuri” poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin „o speranţă legitimă” de a obţine beneficiul efectiv al unui drept de proprietate. (…) existenţa unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. În acest context, refuzul administraţiei de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerinţă în dreptul la respectarea bunurilor, care ţine de prima frază a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
Prin urmare, în raport de această sentinţă, rămasă definitivă în anul 2001, apelanta-reclamantă are un bun, situaţie în care poate pretinde protecţia dreptului său de proprietate şi valorificarea lui inclusiv prin intermediul prezentei acţiuni.
Curtea de apel a apreciat că sunt neîntemeiate criticile apelantei vizând modul în care tribunalul a analizat titlul invocat de intimata-pârâtă asupra imobilului revendicat - teren în suprafaţă de 645 mp şi construcţii - astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză tehnică topografie întocmit de expert C.V., respectiv prin raportul de expertiză tehnică construcţii întocmit de expert I.N., imobil inclus în cel care a fost restituit reclamantei prin hotărârea judecătorească mai sus menţionată.
Astfel, în mod corect tribunalul a reţinut existenţa unui titlu de proprietate al intimatei-pârâte asupra imobilului, având în vedere că, potrivit Legii nr. 15/1990, bunurile fostei unităţi economice de stat au trecut ope legis în proprietatea SC C. SA, actualmente SC R.G. SA, urmare reorganizării fostei unităţi de stat şi înfiinţării societăţii comerciale pe acţiuni, conform H.G. nr. 1213 din 20 decembrie 1990., situaţie în care toate activele (bunurile) fostei unităţi de stat au intrat în proprietatea SC C. SA (care a preluat atât activul, cât şi pasivul fostei unităţi de stat).
Conform art. 645 C. civ., legea este unul din modurile de dobândire a dreptului de proprietate, iar, potrivit art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, societăţile comerciale constituite prin reorganizarea fostelor unităţi economice de stat sunt proprietare asupra bunurilor din patrimoniul lor, dacă acestea nu le-au fost atribuite cu alt titlu.
Prin urmare, intrarea în vigoare a acestui ultim act normativ a avut drept consecinţă încetarea dreptului de administrare operativă al fostelor unităţi economice de stat şi naşterea dreptului de proprietate al societăţii comerciale asupra bunurilor aflate în patrimoniul lor. În acest mod, dreptul de proprietate socialistă de stat (care avea un regim preferenţial faţă de proprietatea privată, şi anume era insesizabil, imprescriptibil şi opozabil oricui, chiar în afara înscrierii în cartea funciară) a fost cesionat de stat în favoarea societăţilor comerciale, care au devenit subiecte de drept privat, dobândind un drept de proprietate privată - această transmitere operând cu titlu oneros, întrucât statul a devenit titular al acţiunilor/părţilor sociale ale societăţii.
Potrivit prevederilor H.G. nr. 834/1991, eliberarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate este condiţionată de faptul deţinerii în folosinţă a terenurilor în patrimoniul societăţilor comerciale cu capital de stat la data înfiinţării acestora, în măsura în care le sunt necesare desfăşurării activităţii conform obiectului de activitate - aceste norme neimpunând ca terenul reclamat să fie în proprietatea intimatei-pârâte care a solicitat eliberarea certificatului de atestare din 9 septembrie 1993, ci să fi fost deţinut de aceasta.
Curtea de apel a reţinut că acest titlu nu a fost contestat în termenul impus de legea contenciosului administrativ, în condiţiile în care dreptul de proprietate al pârâtei a fost intabulat în C.F. a localităţii Bucureşti - sector 3, la data de 15 decembrie 2000, astfel cum rezultă din cuprinsul încheierii din 2000 a Biroului de C.F., iar, potrivit dispoziţiilor art. 25 alin. (1) din Legea nr. 7/1996 privind cadastrul funciar şi publicitatea imobiliară, înscrierile în cartea funciară îşi vor produce efectele de opozabilitate faţă de terţi de la data înregistrării cererii. Prin urmare, prin efectul transcrierii efectuate, anterior rămânerii definitive a sentinţei civile nr. 1158 din 2 noiembrie 2000 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, certificatul de atestare a dreptului de proprietate contestat a devenit opozabil erga omnes.
A subliniat instanţa de apel că, în sistemul actual al cărţilor funciare (sistemul publicităţii materiale) este garantată atât existenţa, cât şi valabilitatea drepturilor reale înscrise în folosul terţilor dobânditori, dacă aceştia sunt de bună-credinţă (prezumţie care nu a fost înlăturată de apelantă), respectiv dacă în momentul dobândirii dreptului nu a fost înscrisă în cartea funciară vreo acţiune prin care se contestă cuprinsul ei sau dacă nu a cunoscut, pe altă cale, această inexactitate (conform art. 33-34 din Legea nr. 7/1996).
În aceste condiţii, în mod judicios a reţinut tribunalul că şi intimata-pârâtă deţine un „bun”, asupra căruia exercită şi posesia concretizată material, situaţie în care prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O. şi principiul securităţii raporturilor juridice trebuie respectate şi în cazul pârâtei; prin urmare, aceasta din urmă nu poate fi lipsită de proprietate decât pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege.
Referitor la criteriile de preferabilitate pe care instanţa de fond putea să le aibă în vedere la pronunţarea soluţiei, curtea de apel a reţinut că şi prin decizia de recurs în interesul legii mai sus arătată, s-a statuat că instanţele de judecată, „din cauza inconsecvenţei şi deficienţelor legislative, precum şi a eventualelor litigii anterior soluţionate”, pot fi puse în situaţia ca ambele părţi să beneficieze de un bun în sensul C.E.D.O. şi, respectiv, „de a da preferabilitate unuia în detrimentul celuilalt, cu observarea, în acelaşi timp, a principiului securităţii raporturilor juridice”; „soluţia ar avea efectul privării uneia dintre părţi de un bun în sensul Convenţiei, ceea ce va însemna ca nu statul să suporte consecinţele adoptării unor norme legale neconforme cu Convenţia, ci un particular”.
Prin urmare, curtea de apel a reţinut că, raportându-se la consecinţele insecurităţii raporturilor juridice, tribunalul a pronunţat o soluţie legală, având în vedere condiţiile în care părţile au dobândit imobilul disputat şi modul în care fiecare dintre acestea au înţeles să facă cunoscut terţilor acest aspect prin intermediul cărţii funciare, apelanta-reclamantă putând să facă toate demersurile necesare recunoaşterii şi păstrării imobilului în patrimoniul său, contestând eventual valabilitatea titlului invocat de partea adversă, odată ce acesta a fost adus la cunoştinţă în mod public.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termenul prevăzut de lege, recurenta-reclamantă C.C.I.M.B., solicitând admiterea recursului, modificarea, în tot, a deciziei recurate, iar pe fond, admiterea cererii de chemare în judecată.
În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat următoarele:
I. Instanţa de apel a înlăturat în mod nelegal susţinerile sale conform cărora tribunalul ar fi trebuit să pornească în analiza sa de legalitate de la existenţa dreptului de proprietate în patrimoniul C.C.I.M.B. în mod continuu de la data dobândirii acestuia în anul 1943.
Pentru a înlătura aceste susţineri, instanţa de apel a arătat că acţiunea în revendicare promovată în anul 2007 ar fi trebuit promovată în raport de dispoziţiile legii speciale de reparaţie, Legea nr. 10/2001.
De asemenea, s-a reţinut că imobilul în litigiu fiind preluat de stat în perioada regimului comunist, instanţa de fond, a avut în mod corect în vedere împrejurarea că părţile s-ar putea prevala de un bun în sensul Convenţiei Europene a Dreptului Omului, aplicarea regulilor de comparare şi preferabilitate a titlurilor exhibate de părţi, specifice dreptului comun, neputându-se realiza cu ignorarea situaţiilor aparte reglementate de Legea nr. 10/2001.
Pentru aceste considerente, instanţa de apel a apreciat că tribunalul nu avea căderea de a face analiza de la momentul la care a intrat imobilul în patrimoniul C.C.I.M.B. respectiv din anul 1943 şi, pe cale de consecinţă, a înlăturat acest motiv de apel ca fiind nefondat.
Recurenta-reclamantă a susţinut că această soluţie este rezultatul greşitei aplicări a legii; cum instanţa de fond a fost investită în soluţionarea unei acţiuni în revendicare întemeiate pe dispoziţiile art. 480 C. civ., aceasta trebuia soluţionată din perspectiva dreptului comun, nu al Legii nr. 10/2001.
Aceasta a invocat soluţii de speţă pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, făcând trimitere la Decizia nr. 5658 pronunţată la data de 30 iunie 2011 în Dosarul nr. 43642/3/2007, în care s-a statuat că “în măsura în care pretenţiile cu privire la cererea de chemare în judecată n-au fost întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, iar instanţa s-a pronunţat asupra aplicării în cauză a prevederilor acestei, instanţa a încălcat principiul disponibilităţii rezultat din prevederile art. 293 raportat la art. 129 alin. (6) C. proc. civ., având obligaţia să se pronunţe pe temeiul juridic invocat de parte, prin compararea titlurilor”.
Prin urmare, plecând de la o ipoteză eronată, instanţa de apel a înlăturat în mod nelegal susţinerile conform cărora, faţă de specificul cauzei, instanţa de fond era ţinută la o analiză de legalitate care ar fi trebuit să pornească de existenta dreptului de proprietate în patrimoniul C.C.I.M.B.
A mai arătat recurenta-reclamantă că decretul de preluare invocat în apărare de către intimata-pârâtă este în vădită neconcordanţă cu Constituţia din anul 1948, în vigoare la momentul preluării, respectiv contravenea dispoziţiilor art. 8, 10 şi 11 din această lege fundamentală.
Recurenta-reclamantă a susţinut că faţă de dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, preluarea imobilului de către stat nu poate fi considerată ca fiind făcută cu titlu valabil, deoarece nu a fost făcută cu respectarea cumulativă a Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării de către stat şi că deţine un bun în sensul art. 1 din Primul Protocolul Adiţional la Convenţie.
Astfel, în Decizia nr. 1158/02/2000, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, devenită irevocabilă, s-a reţinut că: "Reclamanta a făcut dovada că imobilul ce-l revendică a trecut în proprietatea statului fără titlu şi pe cale de consecinţă şi a detenţiei precare pe care Statul a exercitat-o asupra acesteia astfel că titlul de proprietate al acesteia este mai bine caracterizat şi mai solid, motiv pentru care urmează a i se da eficienţă în prezenta acţiune în revendicare."
Prin urmare, printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, pronunţată în contradictoriu cu Statul Român, s-a statuat că asupra întregului imobil situat în municipiul Bucureşti, strada Hristo Botev nr. 21, sector 3, inclusiv asupra corpului de clădire ocupat de pârât SC R.G. SA, acesta nu a exercitat decât o detenţie precară, neavând niciodată titlu valabil.
A susţinut recurenta-reclamantă că întrucât are un bun şi în sensul art. 1 Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, se impunea recunoaşterea, în condiţiile art. 480 C. civ. a preferabilităţii titlului său ca fiind cel originar şi mai bine caracterizat.
Printr-o altă critică, recurenta a arătat că instanţa de apel, a înlăturat în mod neîntemeiat criticile pe care le-a adus modului în care instanţa de fond a analizat titlul invocat de pârâtă asupra imobilului revendicat.
Astfel, în mod greşit instanţa de apel a apreciat că în temeiul Legii nr. 15/1990, SC R.G. SA are un titlu de proprietate asupra imobilului revendicat, întrucât prin Legea nr. 15/1990 nu se realizează nici un transfer de proprietate de la o persoană la alta, actul normativ find adoptat în vederea reorganizării proprietăţii de stat în forme de proprietate specifice unei societăţi democratice şi cu o economie de piaţă; unităţile economice de stat s-au reorganizat sub formă de regii autonome sau societăţi comerciale, având iniţial drept unic asociat statul (până la privatizare) şi au dobândit în patrimoniul bunurile fostei întreprinderi supusă procesului de reorganizare.
Prin H.G. nr. 824/1991 s-a reglementat metodologia de stabilire şi evaluare a terenurilor care fac parte din patrimoniul societăţilor comerciale, în final, de eliberare a certificatelor de atestare a drepturilor de proprietate.
A arătat recurenta că, pe baza interpretării coroborate a dispoziţiilor sus-menţionate, în mod eronat a reţinut instanţa de apel că intimata-pârâtă a făcut dovada existenţei unui drept de proprietate asupra imobilului revendicat, referindu-se la Certificatul de atestare din 09 septembrie 1993.
Astfel, nu s-a stabilit un raport juridic care să facă transmisibilă proprietatea asupra terenului fiind de asemenea un act administrativ unilateral emis în executarea unor dispoziţii legale anume H.G. nr. 834/1991; documentul la care se face trimitere de către instanţă luat în considerare la pronunţarea hotărârii este un act unul pur declarativ.
În plus, certificatul de atestare a dreptului de proprietate nu vizează construcţia, ci exclusiv terenul, şi nu poate constitui titlu de proprietate în condiţiile legale pentru ca nu reprezintă titlu translativ de proprietate în sensul art. 1897 şi 1895 C. civ.
A susţinut recurenta-reclamantă că toate actele emise în procedura Legii nr. 15/1990 sunt acte de punere în executare a unor dispoziţii legale emise de organele administraţiei publice cu efect declarativ; în măsura în care s-ar avea în vedere patrimoniul însuşi al societăţii ale cărei acţiuni au fost vândute, titularul patrimoniului a rămas acelaşi, deci nu suntem în prezenta unui act translativ de proprietate de la un subiect la altul care să aibă ca obiect acest patrimoniu.
În opinia recurentei, în materia revendicării imobiliare, o relevanţă deosebită prezintă titlul de proprietate care este mai vechi şi care provine de la proprietarul originar. Chiar şi în ipoteza în care s-ar reţine că buna-credinţă prezintă relevanţă, în speţă nu se poate aprecia că statul a fost de bună-credinţă, în sensul dispoziţiilor art. 1898 C. civ.; statul nu poate beneficia de prezumţia de bună credinţă instituită de art. 1899 alin. (2) C. civ. iar pârâta Romaqua Group nu se poate prevala de la buna-credinţă care se pretinde că ar fi existat în momentul transmiterii proprietăţii.
Prin ultima critică de recurs s-a arătat că instanţa de apel a înlăturat în mod nelegal apărările reclamantei prin care a susţinut că, soluţia tribunalului, prin care a fost acordată preferabilitate titlului exhibat de intimata-pârâtă este greşită.
Recurenta-reclamantă a arătat că prin invocarea acestui motiv de apel, a criticat soluţia instanţei de fond, care a apreciat că se impune da preferabilitate titlului exhibat de pârâta Romaqua, cu motivarea că lipsirea acesteia de dreptul de proprietate ar veni în contradicţie cu imperativul respectării principiului securităţii raporturilor juridice.
Instanţa de apel a înlăturat acest motiv, reţinând că prin Decizia nr. 33/2008, pronunţată în recurs în interesul legii, s-a statuat că instanţele de judecată “din cauza inconsecvenţei şi deficitelor legislative, precum şi a eventualelor litigii anterior soluţionate” pot fi puse în situaţia ca ambele părţi să beneficieze de un bun în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi respectiv de a da preferabilitate unuia, în detrimentul celuilalt, cu observarea în acelaşi timp a principiului securităţii raporturilor juridice dar şi că “soluţia ar avea efectul privării uneia dintre părţi de un bun în sensul convenţiei, ceea ce va însemna că nu statul să suporte consecinţele adoptării unor norme legale neconforme cu Convenţia, ci un particular”.
Curtea de apel a reţinut legalitatea hotărârii pronunţate de instanţa de fond având ca element determinant în accepţiunea sa modalitatea în care C.C.I.M.B. şi SC R. SA au dobândit imobilul revendicat şi modul în care fiecare a făcut cunoscut terţilor acest aspect.
Recurenta-reclamantă a susţinut că soluţia este greşită întrucât instanţa ar fi trebuit sa procedeze la analiza concretă a celor două titluri exhibate de părţi şi să reţină că titlul său de proprietate este mai bine caracterizat şi are preferabilitate faţă de cel opus de pârâtă.
S-a mai arătat că întrucât recurenta C.C.I.M.B. are un bun în sensul art. 1 Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în conflictul cu intimata-pârâtă, se impune recunoaşterea preferabilităţii titlului său.
De altfel, în jurisprudenţa C.E.D.O., s-a statuat că vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terţi, chiar şi atunci când este anterioară confirmării în justiţie, în mod definitiv a dreptului, constituie o privaţiune contrară art. 1 Protocolul 1.
Prin urmare, intimata-pârâtă nu poate pretinde că i s-ar fi transmis un drept de proprietate câtă vreme autorul său, Statul Român, a avut doar calitatea de detentor precar, iar titlul C.C.I.M.B. beneficiază de protecţia conferită de art. 1 Protocolul 1 Adiţional la Convenţie.
Recurenta-reclamantă a concluzionat că soluţionarea acţiunii în revendicare trebuia făcută în condiţiile art. 480 C. civ. şi că Decizia nr. 1158/02/2000, pronunţată Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, (care prezintă o relevanţă deosebită întrucât face dovada recunoaşterii unui drept de proprietate al C.C.I.M.B. asupra imobilului de la adresa din Mun. Bucureşti, sector 3) este opozabilă intimatei-pârâte Romaqua, ca fiind un titlu mai bine caracterizat, căruia instanţa trebuie să îi dea preferabilitate.
Intimata-pârâtă SC R.G. SA nu a depus întâmpinare dar prin concluziile orale, puse cu prilejul dezbaterilor şi scrise, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
Intimata-chemată în garanţie S.I.F. M. SA a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia de netimbrare a recursului această intimată a invocat o serie de excepţii exclusiv cu referire cererea de chemare în garanţie, pentru ipoteza admiterii recursului.
Excepţia de netimbrare a recursului nu a fost motivată; instanţa reţine că în sarcina recurentei-reclamante a fost stabilită obligaţia de plată a taxei judiciare de timbru în cuantum de 16.514,79 lei, care prin încheierea de şedinţă de la 27 noiembrie 2013 a fost eşalonată în patru rate lunare, prima în cuatum de 4.514,79 lei iar următoarele trei în cuatum de 4.000 lei fiecare, urmând a fi achitate începând cu luna decembrie 2013, încasarea taxei eşalonate urmând procedura de executare a creanţelor bugetare.
În şedinţa publică de la 04 decembrie 2013 recurenta a făcut dovada achitării primei rate.
În consecinţă, excepţia de netimbrare a recursului nu este fondată.
Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, înscrisurile de la dosar şi dispoziţiile legale incidente în speţă, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, astfel că va fi respins pentru considerentele ce succed.
Cât priveşte acţiunea în revendicare, Înalta Curte constată că în mod corect instanţele de fond şi apel au reţinut că analiza acestei cereri urmează să aibă în vedere efectele legii speciale - Legea nr. 10/2001, care reglementează modalitate concretă de reparare a prejudiciului creat prin preluarea abuzivă de către stat a unor imobile în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, chiar dacă reclamanta şi-a întemeiat cererea pe normele de drept comun, solicitând să se dea preferinţă titlului cel mai bine caracterizat, precum şi Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Faţă de situaţia juridică a imobilului revendicat, Curtea are în vedere faptul că problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială, şi C. civ., ca lege generală, precum şi cea a raportului dintre legea internă şi Convenţia europeană a drepturilor omului, ratificată prin Legea nr. 30/1994 au fost rezolvate prin Decizia în interesul Legii nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin aceasta fiind obligatorie pentru instanţa de recurs, conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ. (spre deosebire de deciziile de speţă invocate de recurentă, care nu sunt izvor de drept).
Cu privire la problema existenţei unei opţiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referinţă, Legea nr. 10/2001, şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, şi anume C. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că: „De principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ. Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acţiuni în revendicare având în vedere regula electa una via şi principiul securităţii raporturilor juridice consacrat în jurisprudenţa C.E.D.O. (Cauza Brumărescu contra României - 1997 ş.a.)”.
În susţinerea acestei soluţii, instanţa supremă a arătat: „Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate susţine că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta. Legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât şi la cele preluate fără titlu valabil (art. 2), precum şi la relaţia dintre persoanele îndreptăţite la măsuri reparatorii şi subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiţii expres prevăzute [art. 18 lit. c), art. 29], aşa încât argumentul unor instanţe în sensul că nu ar exista o suprapunere în ceea ce priveşte câmpul de reglementare al celor două acte normative nu poate fi primit”.
De altfel, un alt punct de vedere nu poate fi reţinut, deoarece ignoră principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială şi legea generală - specialia generalibus derogant - şi care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială.
Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, intră sub incidenţa acestei legi imobilele preluate în mod abuziv de organizaţiile cooperatiste sau de orice persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum şi cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechiziţiilor şi nerestituite.
Pentru a exista concurs între legea specială şi legea generală este necesar să se stabilească dacă bunul face obiectul Legii nr. 10/2001, iar, pentru a se putea reţine că regimul juridic al unui bun este cel prevăzut de norma specială, trebuie să se stabilească data preluării şi modul în care a fost preluat.
Imobilul situat în Bucureşti, sector 2 compus din clădiri şi teren în suprafaţă de 1.880 mp care face obiectul cererii de chemare în judecată a fost preluat de stat în temeiul Decretului nr. 74/1949.
Prin urmare, obiectul acţiunii în revendicare îl reprezintă un imobil ce făcea obiectul Legii nr. 10/2001, aspect reţinut, de altfel, şi prin decizia recurată.
Trebuie avut în vedere şi faptul că a refuza reclamantei calea dreptului comun de realizare a dreptului său ar însemna a încălca dreptul acestuia la liberul acces la justiţie, protejat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Curtea mai reţine că prin aceeaşi decizie în interesul legii, Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie a urmărit să rezolve şi problema dacă prioritatea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului poate fi dată şi în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv dacă o astfel de acţiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenţie legislativă, neconvenţionalitatea unor dispoziţii ale legii speciale.
Prin urmare, în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absenţa unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă şi concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adiţional la Convenţie, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituţia României, prioritatea normei convenţionale, astfel cum stabileşte art. 11 alin. (2) din legea fundamentală.
Prin problematizarea priorităţii Convenţiei, în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, şi prin evaluarea măsurii în care o astfel de acţiune poate constitui un remediu efectiv, în sensul art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prin care instanţa internă să poată înlătura neconvenţionalitatea unor dispoziţii ale Legii nr. 10/2001, ca lege specială, instanţa supremă a dat eficienţă principiului subsidiarităţii, care rezultă din coroborarea dispoziţiilor art. 1, 13 şi 35 din Convenţie, conform căruia instanţele naţionale sunt primele chemate să interpreteze şi să aplice dispoziţiile convenţionale, acestea fiind cel mai bine plasate pentru a aplica şi interpreta dreptul intern, prin raportare la Convenţie, judecătorul naţional fiind „primul judecător” sau „judecătorul de drept comun al Convenţiei”.
Astfel, consecventă principiului stabilit în considerentele şi dispozitivul Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008, conform căruia, nu există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, şi anume C. civ., întrucât s-ar încălca principiul „specialia generalibus derogant”, instanţa supremă nu exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, chiar în condiţiile existenţei legii speciale, Legea nr. 10/2001, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala de un „bun”, ca noţiune autonomă în sensul art. 1 din Primul Protocol Adiţional, astfel încât este necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice.
În acest context, principala modificare pe care decizia de recurs în interesul legii o aduce în soluţionarea acţiunilor în revendicare întemeiate pe dreptul comun este deplasarea analizei pe care instanţele naţionale o realizau din perspectiva dreptului intern a comparării titlurilor de proprietate exhibate de părţile aflate în conflict, întemeiată pe criteriile jurisprudenţiale (titlul mai vechi şi mai bine caracterizat), spre o analiză întemeiată pe dispoziţiile convenţionale, în special cele ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dar nu mai puţin pe articolul 6 din Convenţie, care impune verificarea existenţei unui „bun” sau a unei „speranţe legitime” în patrimoniul părţilor, ca noţiuni autonome, a stabilirii ingerinţei în dreptul de proprietate al părţilor şi a condiţiilor în care această ingerinţă este una legitimă, respectiv aceasta este prevăzută de o lege accesibilă şi previzibilă, a intervenit pentru o cauză de utilitate publică şi cu respectarea principiului proporţionalităţii.
Tot astfel, este important de subliniat că, prin statuarea de către instanţa supremă a necesităţii analizei, în funcţie de circumstanţele concrete, particulare ale fiecărei acţiuni, inclusiv din perspectiva incidenţei dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, se dă expresie deplinei jurisdicţii a unei instanţe independente şi imparţiale, care să stabilească asupra drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil, ce formează obiectul de aplicabilitate al unui proces echitabil în materie civilă şi constituie garanţia dreptului de acces la un tribunal, componenta materială a dreptului la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În Cauza Păduraru contra României, C.E.D.O. a reţinut, reafirmându-se, de fapt, opinia exprimată în Cauza Kopecky contra Slovaciei, urm[toarele: „Convenţia nu impune statelor contractante nicio obligaţie specifică de reparare a nedreptăţilor sau prejudiciilor cauzate înainte ca ele să fi ratificat Convenţia. Art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenţia” (…), iar „deşi Convenţia nu impune statelor obligaţia de a restitui bunurile confiscate şi cu atât mai puţin de a dispune de ele conform atributelor dreptului de proprietate, odată ce a fost adoptată o soluţie de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate şi o coerenţă rezonabile pentru a evita pe cât posibil insecuritatea juridică pentru subiecţii de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluţii”.
Aşadar, numai în procedura Legii nr. 10/2001 intervine recunoaşterea explicită şi retroactivă a vechiului drept al reclamantei, nefiind vorba de un nou drept, iar această recunoaştere este determinantă în a aprecia în ce măsură această cale specială este sau nu una efectivă, ca atare, pentru a stabili dacă, în absenţa unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă şi concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adiţional la Convenţie, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituţia României, prioritatea normei din Convenţie, care, fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern.
Pe de altă parte, conform jurisprudenţei C.E.D.O., un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la „bunurile” sale în sensul acestei prevederi. Noţiunea „bunuri” poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin o „speranţă legitimă” de a obţine beneficiul efectiv al unui drept de proprietate (Gratzinger şi Gratzingerova împotriva Republicii Cehe).
Art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o obligaţie generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenţia (Jantner împotriva Slovaciei, nr. 39.050/97, § 34, 4 martie 2003). În schimb, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenţia, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislaţie care prevede restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislaţie generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condiţiile de restituire (Kopecký împotriva Slovaciei [M.C.], nr. 44.912/98, § 35, C.E.D.O. 2004-IX).
Dacă interesul patrimonial în cauză are natura juridică a unei creanţe, el nu poate fi considerat o „valoare patrimonială” decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu atunci când este confirmat printr-o jurisprudenţă bine stabilită a instanţelor (Kopecký, § 52).
C.E.D.O. consacră o deosebită importanţă momentului de la care persoana care s-a prevalat de legile de reparaţie devine titularul unui drept la restituirea bunului sau la despăgubire.
Astfel, Curţii i-a fost suficient să constate, în cauza Maria Atanasiu contra României, ţinând cont de sensul autonom al noţiunii „bunuri” şi de criteriile reţinute în jurisprudenţa sa, că existenţa unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. În acest context, refuzul administraţiei de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerinţă în dreptul la respectarea bunurilor, care ţine de prima frază a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie (a se vedea, mutatis mutandis, Păduraru, §§ 65 şi 75).
Curtea a mai constatat că, de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000 şi nr. 10/2001 şi mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri.
Prin urmare, transformarea într-o „valoare patrimonială”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a nelegalităţii preluării este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.
În speţă, recurenta-reclamantă deţine o hotărâre judecătorească irevocabilă, respectiv sentinţa civilă nr. 1158 din 02 noiembrie 2000, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în contradictoriu cu Statul Român, reprezentat de M.F.P. şi SC S. SA, prin care s-a constatat că statul a preluat şi a deţinut imobilul situat în Bucureşti, sector 3, compus din 1.880 mp teren şi două clădiri, fără titlu valabil (cu referire la Decretul nr. 74/1949).
Aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de apel, deşi această hotărâre nu poate da naştere la obligaţii în sarcina intimatei-pârâte SC R.G. SA, ea nu poate fi ignorată întrucât conţine o dezlegare obligatorie referitoare la nevalabilitatea titlului statului (de la care intimata-pârâtă a dobândit imobilul în litigiu) şi instituie o prezumţie de proprietate în favoarea reclamantei.
În consecinţă, recurenta-reclamantă deţine un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
În egală măsură însă şi intimata-pârâtă SC R.G. SA deţine un bun respectiv certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 09 septembrie 1993.
Criticile recurentei privitoare la nevalabilitatea titlului de proprietate exhibat de intimata-pârâtă nu sunt fondate.
În mod corect instanţa de apel a reţinut că legea este un mod de dobândire a dreptului de proprietate şi că în această modalitate s-a constituit dreptul de proprietate al intimatei-pârâte.
Faţă de considerente deja expuse referitoare la raportul dintre legea specială şi legea generală şi la criteriile care trebuie avute în vedere la acordarea preferabilităţii unui titlu din perspectiva Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, atunci când ambele părţi deţin un bun, Înalta Curte reţine că sunt nefondate criticile prin care s-a susţinut lipsa unui titlu valavil al intimatei-pârâte, şi în consecinţă lipsa unui bun de care aceasta să se prevaleze.
Astfel în mod judicios instanţa de apel a subliniat caracterul constitutiv de drepturi al dispoziţiilor Legii nr. 15/1990, împrejurarea că titlul de proprietate constând în certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 09 septembrie 1993 nu a fost contestat în termenul prevăzut de legea contenciosului administrativ precum şi efectul înscrierii în cartea funciară al dreptului de proprietate înscris în acest certificat.
Împrejurarea că certificatul de atestare a dreptului de proprietate se referă doar la terenuri nu înseamnă că intimata-pârâtă nu justifică un titlu de proprietate asupra clădirilor existente pe terenul în litigiu faţă de dispoziţiile Legii nr. 15/1990 şi ale art. 8 din H.G. nr. 1213/1990.
În consecinţă, reţinând că atât recurenta-reclamantă cât şi intimata pârâtă deţin fiecare un bun în sensul Convenţiei, în mod corect instanţele de fond şi apel au apreciat că, în condiţiile particulare ale speţei, se impune a se da prevalenţă titlului intimatei-pârâte pentru respectarea principiului securităţii raporturilor juridice.
Faţă de soluţia de respingere a recursului, nu se impune examinarea excepţiilor formulate de intimata S.I.F. M. SA, privitoare la cererea de chemare în garanţie.
Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) şi 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă C.C.I.M.B., împotriva Deciziei nr. 389/ A din 01 noiembrie 2012, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 4 decembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4308/2013. Civil. Acţiune în declararea... | ICCJ. Decizia nr. 4305/2013. Civil. Anulare act. Recurs → |
|---|
