ICCJ. Decizia nr. 5675/2013. Civil. Conflict de competenţă. Fond
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5675/2013
Dosar nr. 8387/90/2012
Şedinţa din camera de consiliu de la 5 decembrie 2013
Asupra conflictului de competenţă de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea la data de 8 octombrie 2012, sub nr. 8387/90/2012, reclamanta F.V. a chemat în judecată pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Piteşti, Tribunalul Vâlcea şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligaţi la plata indemnizaţiei cuvenite ca urmare a atingerii vechimii maxime în funcţia de magistrat, începând cu data de 1 august 2012 şi la diferenţa până la indemnizaţia efectiv acordată colegilor săi care, anterior acestei date, au îndeplinit aceeaşi condiţie de vechime.
În motivarea cererii reclamanta a susţinut că prin Ordinul nr. 2861/C/2012 al Ministerului Justiţiei a fost stabilită încadrarea sa în tranşa de vechime în funcţie de la 15 ani la 20 ani şi plata unor drepturi, al căror cuantum este mai mic decât indemnizaţia de care beneficiază alţi colegi magistraţi, ce au împlinit anterior aceeaşi condiţie de vechime, fără a exista o justificare obiectivă a unei astfel de discriminări. De aceea se impune obligarea pârâţilor la plata indemnizaţiei corespunzător funcţiei de autoritate publică pe care o îndeplineşte, egală cu cea plătită colegilor ce au îndeplinit aceleaşi condiţii anterior datei de 31 decembrie 2009.
Prin Sentinţa civilă nr. 206 din 21 februarie 2013, Tribunalul Vâlcea, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că în raport de dispoziţiile art. 7 din anexa VI cap. VIII din Legea nr. 248/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice personalul din sistemul justiţiei, nemulţumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, se poate adresa instanţelor de judecată special prevăzute de lege, respectiv, în cazul reclamantei, Curţii de Apel Bucureşti.
Învestită prin declinare, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a pronunţat Sentinţa civilă nr. 1560 din 8 mai 2013, prin care şi-a declinat, la rândul său, competenţa în favoarea Judecătoriei Râmnicu Vâlcea.
Pentru a hotărî astfel, această din urmă instanţă a reţinut că obiectul cauzei nu îl constituie contestarea Ordinului nr. 2861/C/2012 al Ministrului Justiţiei cu privire h modul de aplicare a legii în stabilirea drepturilor salariale ale reclamantei, pentru a fi incident art. 7 din anexa VI cap. VIII din Legea nr. 248/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, reţinut ca incident de Tribunalul Vâlcea, că potrivit precizării făcute de reclamantă temeiul legal al cererii de chemare în judecată constă în încălcarea dreptului său subiectiv cu privire la principiul nediscriminării şi egalităţii de tratament, reglementat de Legea nr. 324/2006 pentru modificarea şi completarea O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, că în această materie competenţa instanţei de contencios administrativ este circumscrisă de dispoziţiile art. 20 din O.G. nr. 137/2000 exclusiv la contestarea hotărârii Colegiului Director al CNCD dată asupra sesizării făcute de persoana discriminată. De aceea, în raport de dispoziţiile art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 coroborat cu art. 1 pct. 1 C. proc. civ. şi art. 158 C. proc. civ., a declinat competenţa în favoarea Judecătoriei Râmnicu Vâlcea.
Judecătoria Râmnicu Vâlcea, prin Sentinţa civilă nr. 7145 din 27 septembrie 2013, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea, secţia I civilă şi, constatând ivit conflictul de competenţă, a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea pronunţării regulatorului de competenţă.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că prin cererea introductivă s-au formulat pretenţii salariale neacordate pe criterii discriminatorii, astfel încât dreptul comun aplicabil raporturilor dintre părţi este stabilit de jurisdicţia muncii, competenţa de judecată revenind, în temeiul art. 2 pct. 1 lit. c) C. proc. civ., tribunalului.
Cu privire la conflictul negativ de competenţă, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 22 alin. (3) raportat la art 20 pct. 2 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Pentru a stabili competenţa materială de soluţionare a pricinii pendinte, instanţa trebuie să stabilească, mai întâi, care este obiectul cererii introductive.
Or, reclamanta F.V. a înţeles să precizeze în mod expres, prin concluziile scrise depuse la Judecătoria Râmnicu Vâlcea, că „temeiul legal al cererii constă în încălcarea dreptului subiectiv al subsemnatei cu privire la principiul nediscriminării şi egalităţii de tratament, aspect reglementat de Legea nr. 324/2006 pentru modificarea şi completarea O.G. nr. 137/2000", invocând în continuare dispoziţiile art. 21 alin. (1) din legea enunţată.
După republicarea O.G- nr. 137/2000, în M. Of. nr. 99 din 8 februarie 2007, art. 21 a devenit art. 27, alin. (1) având următorul conţinut: „(1) Persoana care se consideră discriminată poate formula, în faţa instanţei de judecată, o cerere pentru acordarea de despăgubiri şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării sau anularea situaţiei create prin discriminare, potrivit dreptului comun. Cererea este scutită de taxă judiciară de timbru şi nu este condiţionată de sesizarea Consiliului."
Aşadar, textul de lege invocat stabileşte posibilitatea formulării unei acţiuni în instanţă, potrivit dreptului comun.
Pe de altă parte, atunci când legiuitorul a înţeles să atribuie competenţă materială instanţei de contencios administrativ, a statuat aceasta în mod expres. Astfel, art. 20 alin. (9) din O.G. nr. 137/2000, stabileşte posibilitatea atacării în contencios administrativ a hotărârii Colegiului director al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, date la sesizarea persoanei care se consideră discriminată, potrivit dispoziţiilor art. 20 alin. (1) şi (2) raportat la art. 23 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000.
Din interpretarea coroborată a acestor dispoziţii legale, Înalta Curte reţine că în cauză competenţa materială de soluţionare a cererii formulate de reclamanta F.V. aparţine instanţei de drept comun.
Pentru a determina în concret, instanţa competentă este necesar a se stabili care este instituţia juridică aplicabilă pretenţiei deduse judecăţii.
Prin acţiunea introductivă de instanţă, astfel cum a fost precizată şi completată ulterior, reclamanta a solicitat plata indemnizaţiei cuvenite ca urmare a încadrării în tranşa de vechime de 15 până la 20 ani, precum şi diferenţa până la indemnizaţia efectiv acordată altor magistraţi care au îndeplinit condiţia de vechime anterior datei de 31 decembrie 2009 cererea fiind determinată de existenţa unei situaţii discriminatorii generată de emiterea Ordinului nr. 2861/C/2012 al Ministrului Justiţiei cu privire la modul de aplicare a legii în stabilirea drepturilor salariale ale reclamantei.
Sumele pretinse de reclamantă sunt, aşadar, drepturi băneşti cu caracter salarial pe care le primesc alte categorii de magistraţi, în acţiune afirmându-se că această diferenţă de salarizare este o discriminare aplicată între membrii aceleaşi categorii profesionale, fără a exista o justificare obiectivă a unei astfel de discriminări.
Elementele esenţiale ale contractului individual de muncă sunt părţile (subiectele între: care se încheie contractul), felul muncii, salariul şi locul muncii. Prin salariu, care constituie atât o categorie economică, cât şi una de factură juridică, se înţelege preţul muncii prestate exprimat, de regulă, în bani. Prestarea muncii şi salarizarea muncii sunt obligaţiile principale care rezultă pentru salariat şi, respectiv, pentru angajator, din încheierea contractului de muncă sau din existenţa raporturilor de serviciu. Reglementările legale stabilesc principiul potrivit căruia pentru munca prestată, fiecare persoană are dreptul la un salariu în bani, convenit, de obicei, la încheierea raporturilor de muncă.
Din această perspectivă, solicitarea reclamantei, judecător în cadrul unei instanţe, de a fi plătită (remunerată) în mod egal şi nediscriminatoriu cu alte categorii de magistraţi, reprezintă un litigiu în legătură directă cu executarea raporturilor juridice de muncă şi cu existenţa relaţiilor de serviciu.
Împrejurarea că în argumentarea demersului său judiciar, reclamanta a invocat prevederile O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, nu schimbă cu nimic natura raporturilor existente în cauză.
Prin sintagma folosită de legiuitor în art. 27 alin. (1) „potrivit dreptului comun" nu se înţelege neapărat dreptul civil, ci instituţia juridică aplicabilă pretenţiei concrete dedusă judecăţii. Cum prin acţiune s-au formulat pretenţii salariale, dreptul comun aplicabil raporturilor juridice dintre părţi este dreptul muncii, astfel că rezolvarea conflictului ivit este de competenţa jurisdicţiei muncii.
Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte stabileşte competenţa Tribunalului Vâlcea în soluţionarea pricinii de faţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 decembrie 2013.
Procesat de GGC - LM
| ← ICCJ. Decizia nr. 5674/2013. Civil. Conflict de competenţă.... | ICCJ. Decizia nr. 5682/2013. Civil. Reparare prejudicii erori... → |
|---|
