ICCJ. Decizia nr. 5682/2013. Civil. Reparare prejudicii erori judiciare. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5682/2013
Dosar nr. 8789/233/2010
Şedinţa publică din 5 decembrie 2013
Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată iniţial sub nr. 8789/233/2010 la Judecătoria Galaţi, reclamantul N.J. a chemat în judecată pe pârâtul Guvernul României pentru a fi obligat la plata sumei de 4,2 miliarde ROL reprezentând daune materiale şi morale ca urmare a erorilor judiciare săvârşite în procesele penale. În motivarea acţiunii, s-a arătat de reclamant că a fost condamnat şi privat de libertate pe nedrept timp de 4 ani.
Prin Sentinţa civilă nr. 11010 din 15 noiembrie 2010, s-a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Galaţi.
Cauza a fost înregistrată la Tribunalul Galaţi sub nr. 8789/233/2010.
La termenul de judecată din 11 aprilie 2011, apărătorul reclamantului a formulat precizări la acţiune arătând că înţelege să se judece în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi că obiectul acţiunii îl constituie pretenţiile întemeiate pe dispoziţiile art. 998 C. civ. A mai precizat că aceste pretenţii sunt în cuantum de 100.000 euro, cu titlu de daune morale şi materiale.
Prin Încheierea din 13 septembrie 2011, instanţa a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale privind neconstituţionalitatea Legii nr. 23/1969 privind executarea pedepselor solicitată de apărătorul reclamantului, reţinând că, potrivit art. 85 alin. (3) din Legea nr. 275 din 4 aprilie 2006 privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, la data intrării în vigoare a acestei legi, s-a abrogat Legea nr. 23/1969 privind executarea pedepselor. S-a mai avut în vedere şi dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale care prevăd faptul potrivit căruia Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor numai cu privire la neconstituţionalitatea unei legi ori a unei dispoziţii dintr-o lege în vigoare.
Prin întâmpinare, pârâtul Statul Român a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, excepţii respinse ca nefondate prin Încheierea din 2 noiembrie 2011.
La termenul de judecată din 9 decembrie 2011, reclamantul prin apărător a precizat că pretenţiile băneşti reprezentând daune materiale şi morale sunt în cuantum de 100.000 euro şi vizează perioada 2000 - 2004. În raport de precizările formulate şi având în vedere că acţiunea a fost introdusă pe rolul instanţei la data de 18 februarie 2009, instanţa a invocat din oficiu excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.
Prin Sentinţa civilă nr. 148 din 20 ianuarie 2012, Tribunalul Galaţi, secţia civilă, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată din oficiu şi, în consecinţă, a respins, ca prescrisă, acţiunea civilă formulată de reclamantul N.J. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti.
Pentru a pronunţa această soluţie tribunalul a reţinut că acţiunea civilă formulată de reclamant are ca obiect obligarea pârâtului la plata unor despăgubiri băneşti constând în daune materiale şi morale pe care acesta le solicită pentru că a fost condamnat şi privat de libertate pe nedrept în perioada anilor 2000 - 2004.
În atare situaţie, reţine instanţa de fond că sunt incidente dispoziţiile art. 1 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia achizitivă, potrivit cărora „dreptul la acţiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege”. Se are în vedere totodată că, art. 7 din acest decret prevede că termenul de prescripţie începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune.
În cauza de faţă, avându-se în vedere data la care a fost introdusă şi înregistrată cererea de chemare în judecată (18 februarie 2009) şi perioada pentru care se solicită daunele respective (2000 - 2004), tribunalul a constatat că acţiunea a fost introdusă cu depăşirea termenului general de 3 ani, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acţiune al reclamantului fiind prescris.
Împotriva acestei sentinţe civile în termen legal a declarat apel reclamantul N.J. criticând-o pentru greşita respingere a acţiunii ca prescrisă.
A precizat apelantul că nemulţumirea sa viza nerespectarea modului de executare a pedepselor, prevăzut de Legea nr. 23/1969, iar pârâtul, după „lungi tergiversări”, în mod nejustificat, a invocat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune.
Prin Decizia civilă nr. 13/A din 18 martie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul N.J., împotriva Sentinţei civile nr. 148 din 20 ianuarie 2012 pronunţată de Tribunalul Galaţi.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut din petitul cererii de chemare în judecată că reclamantul a solicitat obligarea pârâtului - precizat ulterior ca fiind Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata daunelor materiale şi morale, provocate de către acesta, în perioada 2000 - 2004. Faţă de data la care s-a adresat instanţei de judecată, respectiv 18 februarie 2009, s-a apreciat că în mod justificat a reţinut tribunalul ca fiind prescris dreptul material la acţiune, dând eficienţă dispoziţiilor art. 1 din Decretul nr. 167/1958.
Împotriva deciziei mai sus menţionată, a declarat recurs, în termen legal, reclamantul N.J., criticând hotărârea atacată pe motiv de nelegalitate în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului promovat, reclamantul a arătat că în mod nelegal instanţele nu au avut în vedere împrejurarea că acţiunea este formulată în termen ţinând cont de data apariţiei Legii nr. 275/2006 când s-a putut vedea că Legea nr. 23/1969 nu era actul normativ care putea opera atât timp cât nu a fost publicat în Buletinul Oficial al României. Solicită admiterea acţiunii luând ca bază de calcul în curgerea termenului de prescripţie data de 4 aprilie 2006.
Înalta Curte are în vedere că, deşi recurentul nu a indicat temeiul de drept al motivelor de recurs invocate, criticile prezentate fac posibil încadrarea acestora în cazul de casare înscris în art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Analizând recursul formulat, în raport de criticile formulate şi dispoziţiile legale incidente în cauză, Înalta Curte va constata că acesta este fondat pentru următoarele considerente:
Hotărârea atacată este nelegală din perspectiva modului de aplicare şi interpretare a dispoziţiilor legale referitoare la determinarea momentului începerii cursului prescripţiei extinctive în cazul obligaţiilor izvorând din cauzarea de prejudicii.
Preliminar, este de semnalat că, sesizarea instanţelor judecătoreşti pentru valorificarea unui drept subiectiv nesocotit ori încălcat sau pentru realizarea unui interes care se poate obţine numai pe calea justiţiei, se circumscrie unor reguli specifice, proprii activităţii de judecată. Instituţia prescripţiei şi termenele în raport cu care îşi produce efectele aceasta, fac parte din categoria acestor reguli specifice, care nu sunt de natură să îngrădească accesul liber la justiţie, întrucât finalitatea acestora este acela de a-l facilita prin asigurarea unui climat de ordine, necesar pentru exercitarea în condiţii optime a dreptului respectiv, disciplina procesuală astfel impusă fiind de natură a conduce la prevenirea unor eventuale abuzuri, contribuind şi la stabilitatea şi securitatea raporturilor juridice civile. Aşadar, exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe, cărora li se subsumează şi instituirea unor termene, după a căror expirare valorificarea respectivului drept nu mai este posibilă.
Astfel, ca regulă generală, dreptul la acţiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripţie dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege, termenul general de prescripţie fiind de 3 ani potrivit art. 3 din Decretul-lege nr. 167/1958, termen care începe să curgă, potrivit art. 7 din decret, de la data când se naşte dreptul la acţiune. În privinţa prescripţiei dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită, legiuitorul stabileşte regula specială potrivit căreia acesta începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, astfel cum rezultă din prevederile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.
Este de semnalat că, dispoziţii legale menţionate constituie norme de drept intern accesibile, precise şi previzibile, fiind satisfăcută astfel exigenţa din perspectiva jurisprudenţei europene referitoare la respectarea dreptului la un proces echitabil, în componenta sa de acces la instanţă (cauza Hentrich împotriva Franţei).
În cauza de faţă, la data de 9 februarie 2009, reclamantul a formulat împotriva Statului român (astfel cum a fost precizată ulterior), o acţiune în pretenţii solicitând despăgubiri băneşti, pentru acoperirea unui prejudiciu de natură morală şi materială, întemeindu-şi în drept cererea pe dispoziţiile art. 998 şi urm. C. civ., norme de drept comun, care reglementează regulile care guvernează răspunderea civilă delictuală.
Raportat la temeiul juridic al acţiunii, instanţa de apel şi cea de fond, în mod nelegal, au omis a analiza momentul începerii cursului prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantului din perspectiva incidenţei dispoziţiile speciale înscrise în art. 8 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 referitoare la curgerea termenului de prescripţie al acţiunii în repararea unei pagube cauzate printr-o faptă ilicită.
Este adevărat că, potrivit normei generale înscrisă în art. 3 din Decretul 168/1958 termenul de prescripţie este de 3 ani, fiind intervalul de timp stabilit de lege înlăuntrul căruia trebuie exercitat dreptul la acţiune în sens material, sub sancţiunea pierderii acestui drept, termen care începe să curgă de la data naşterii dreptului la acţiune. Principiul menţionat se aplică ori de câte ori nu-şi găseşte incidenţă vreo regulă specială, edictată pentru un caz particular.
Însă, reclamantul şi-a fundamentat daunele solicitate pe dispoziţiile înscrise în art. 998 şi urm. C. civ., context în raport cu care Înalta Curte constată că, în mod greşit instanţele de fond nu au procedat la examinarea instituţiei prescripţiei din perspectiva incidenţei dispoziţiile speciale înscrise în art. 8 alin. (2) din Decretul nr. 168/1958 potrivit cărora “prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi cel care răspunde de ea”.
Instanţele de fond au încălcat rolul activ reglementat de art. 129 alin. (5) C. proc. civ. în a determina momentul începerii cursului prescripţiei extinctive, impunându-se analizarea regulii speciale de determinare a începutului prescripţiei extinctive din perspective celor două momente alternative pe care art. 8 alin. (2) le stabileşte şi de la care termenul de prescripţie poate începe să curgă şi anume: momentul subiectiv, respectiv data când păgubitul a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea, iar pe de altă parte, momentul obiectiv al datei la care păgubitul putea ori trebuia să cunoască paguba şi pe cel răspunzător de aceasta.
În acest context, prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapte ilicită nu începe să curgă de la data când s-a produs paguba, întrucât legiuitorul pentru a ocroti drepturile victimei a detaşat momentul începerii curgerii prescripţiei de momentul naşterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită şi, implicit, al naşterii dreptului la acţiune, luând în considerare momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi pe cel răspunzător de repararea acesteia, legiuitorul stabilind astfel că prescripţia începe să curgă numai de la data când victima a cunoscut atât paguba, cât şi pe cel răspunzător de ea.
Întrucât excepţia prescripţiei dreptului la acţiune nu a fost analizată de instanţă din perspectiva normei speciale în raport cu obiectul învestirii sale şi al temeiului juridic pe care acţiunea reclamantului se fundamentează, se impune în circumstanţele evocate verificarea, de către instanţa de apel a datei la care s-a născut dreptul subiectiv la reparaţie şi dreptul la acţiune în răspundere civilă, precum şi a datei de la care se putea exercita acest drept, demers ce implică cunoaşterea de către cel vătămat a acelui minim de elemente şi împrejurări concrete pentru a putea acţiona, distinct, pentru obligarea la daune morale şi la daune materiale.
Pentru considerentele expuse, constatându-se că instanţa de apel a efectuat o interpretare şi aplicare greşită a dispoziţiilor legale referitoare la instituţia prescripţiei extinctive, Înalta Curte va constata incidenţa în cauză a motivului de recurs înscris în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., care atrage nelegalitatea deciziei astfel pronunţată. Drept consecinţă, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul declarat de reclamantul N.J. împotriva Deciziei civile nr. 13/A din 18 martie 2013 a Curţii de Apel Galaţi, secţia I civilă va fi admis, dispunându-se casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Galaţi, potrivit deciziei de casare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamantul N.J. împotriva Deciziei civile nr. 13/A din 18 martie 2013 a Curţii de Apel Galaţi, secţia I civilă.
Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare Curţii de Apel Galaţi.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 decembrie 2013.
Procesat de GGC - LM
| ← ICCJ. Decizia nr. 5675/2013. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 5685/2013. Civil → |
|---|
